’’Hands’’

-Flatsound

Îmi este greu să introduc într-o categorie acestă înșiruire de sentimente și gânduri, putând-o
numi doar o operă de artă a unui suflet îndurerat. Nu este ceva trist, ori vesel, nu e muzică, dar
nici măcar poezie. E doar esența umană pusă în cuvinte.

Poate ar părea că elogiez fără sens, ori caut să ofer unor simple versuri mai multă semnificație
decât ar trebui. Și poate că, printr-un subiectivism neintenționat o fac, punând prea mare accent
pe ceea ce titlul simplu și metaforele utilizate de-a lungul unei confesiuni nostalgice înseamnă.

Totuși, o să mă aventurez în a încerca să vă prezint, printr-o desciere poate nedemnă, ceea ce

ascunde acest cântec în anonimatul ce îl înconjoară.

O să încep cu o scurtă referire la text, care îmi oferă întotdeauna un sentiment de melancolie.
Acele mâini reci de care artistul își amintește cu o aură de solemnitate, a căror temperatură îi
este indiferentă, a căror atingere ca de gheașă nu îi provoacă repulsie ori neplăcere, găsind în ele
alinare, iubirea unei persoane ce, în ciuda promisiunilor nerespectate la timp ori a incapacități
de a se vindeca suficient de rapid, găsește în ea capacitatea imensă de a rămâne, de a confrunta
ceea ce pare de neînvins. Nu am înțeles niciodată de ce aceste mâini înghețate m-au bântuit
pentru atât de mult timp, de ce m-au atins atât de profunt în miez de noapte, între patru pereți
ce mă protejau de furtuna ce rupea cu nepăsare frunzele rămase ale nucului tomnatic. Abia într-
o zi de iarnă, stând în fața sobei, într-o noapte mai liniștită decât cea precedent menționată, îi
purtam companie bunicii mele care, din obișnuința sa bătrânească, mi-a luat mâinile în ale ei și
mi-a rostit cu un glas îngrijorat ’’Doamne, dar ce mâini reci ai!’’.

Nu are nicio corelație cu melodia, e doar o amintire răzleață că îmi răsare în minte de fiecare
dată când aud versurile. Și mă gândesc la cât de mulți oameni trec prin viața noastră și ne iubesc
cu adevărat, în ciuda tuturor promisiunilor pe care le fac într-un moment de exaltate și pe care
le este imposibil să le îndeplinească ori a faptului că, la un moment dat, sunt nevoiți să plece.
Dar, pentru acel scurt paragraf pe care îl ocupă în cartea pe care o scriem cu fiecare clipă pe care
o petrecem pe pământ, ne ajută să supraviețuim unei furtuni sufletești ce ne zguduie de la
temelii, ne fac să ne acceptăm pe noi și să găsim în aceleași mâini reci o alinare a unei dureri
prelungite și nu o altă problemă în închipuirea celor ce nu încearcă să privească mai departe de
acea imaginară linie dintre aparență și esentă.

Și îmi amintesc de fiecare moment în care m-am simțit ca o simplă jucărie, ajunsă în aceeași
cutie de lucruri pierdute, și cât de mult am așteptat ca cineva să mă recupereze; poate o dorință
copilărească în fața unui adevăr prea dur ori atât de uman încât de multe ori pare imposibil,
acela că, uneori, pentru a-și urma cursul, providența ne îndepărtează de cei ce înseamnă enorm
pentru noi. Și asta nu înseamnă că ne-au iubit mai puțin, ori că noi nu le-am oferit suficient, ci
doar că, la un moment dat, cursul istoriei ne-a făcut să o luăm pe două drumuri separate. Iar
noi, aflați la mijlocul acestui joc al destinelor, suntem lăsați în așteptarea unei amintiri noi, unei
atingeri mai calde, unei iubire diferite, adunând, în acea cămară a amintirilor unor experiențe
apuse un cud de gheață la fel de liniștitor ca o adiere de vară.