CURSUL 1.

UNIUNEA EUROPEANĂ .........................................................................................................

2.1. Evoluţia ideii de unitate europeană ...................................................................................
2.2. Procesul integraţionist în Europa Occidentală ..................................................................
2.3 De la politicile economice comune la marea Piaţă Unică Europeană ................................
2.4. Perspectivele integrării politice a UE ................................................................................
2.5. UE – stat sau organizaţie? .................................................................................................

Cursul 1

UNIUNEA EUROPEANĂ

Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din

toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în dezvoltare; de la o zonă la alta a economiei
mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare,
ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate.
Fără îndoială, „modelul” integrării interstatale îl constituie Uniunea Europeană.

2.1. Evoluţia ideii de unitate europeană

Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică; sub impulsul
consecinţelor catastrofale ale primului război mondial, în 1923, ia naştere „Mişcarea
paneuropeană”, din iniţiativa unui aristocrat de origine cehă. Într-un apel lansat la Viena, în
1924, se afirmă: „Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice ale continentului
într-o grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase să se repete acest
adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la mizerie...” (s.n.).
Prima iniţiativă oficială, în direcţia uniunii europene, are loc în 1929 şi aparţine lui
Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al
Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături federale”, bazate pe apropierea
franco-germană. Din păcate, demersul lui Briand a fost obstrucţionat de evenimentele care au
urmat: criza economică mondială din 1929-1933, victoria nazismului în Germania (1933),
războiul civil din Spania (1926-1939), invadarea Poloniei de către trupele naziste aliate cu
cele ale comuniştilor ruşi etc.
Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfârşitul celui
de-al doilea război mondial; într-un discurs ţinut la Zürich, în 1946, el spunea: „...există un
remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată
scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al
Elveţiei de astăzi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene... Noi
trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei” (s.n.); câţiva ani mai târziu, generalul
Charles de Gaulle, întrevedea o Europă „de la Atlantic la Ural”.
„Războiul rece” care a urmat a trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei
în două blocuri devenise un fapt real.
Prăbuşirea comunismului în Europa (1989-1991) a înlăturat principalul obstacol din
calea materializării ideii de unitate europeană.
În mod incontestabil, Europa occidentală a făcut şcoală în domeniul integrării
interstatale. Din acest punct de vedere, ea oferă întregii lumi un adevărat model – cel al

1
„Comunităţii Europene”. Printre cauzele care explică succesul ei într-o întreprindere atât de
complexă, unde nu există nici un precedent, nici o experienţă anterioară pot fi menţionate:
► Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă în care statele au un mod
de viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. O astfel
de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală.
► Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează.
O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor, în cadrul ei, fac ca
economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate
anterior. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există decalaje
semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale.
► Dar integrarea economică interstatală, pentru a avea succes, presupune şi asumarea unor
responsabilităţi, de unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor în cauză. Ţările candidate la
integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care îndeplinirea
obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei occidentale îndeplinesc şi această condiţie.
► Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice;
în acest sens, apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul
deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost preşedintele Franţei –
Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. Graţie
lor, cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mâna pentru ca împreună să construiască o nouă
Europă, în pace.
► Nu trebuie subestimat însă rolul ţărilor mici. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune
europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci când s-a pus în discuţie
caracterul relaţiilor reciproce. „Europa nu poate fi concepută... decât în egalitatea dintre state;
„ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze că,
atunci când ajung la un acord între ele, problemele sunt în mod automat rezolvate...”, declara,
în aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru belgian al afacerilor externe. Relaţiile dintre
ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. Important este însă
că, prin negocieri, s-au găsit întotdeauna soluţii reciproc convenabile.
► Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur”
format din şase naţiuni: trei mari (Franţa, Germania, Italia) şi trei mici (Belgia, Olanda,
Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrării,
ci şi cele mai consecvente. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul
acestor ţări.
► Vorbind despre cauzele integrării vest-europene, în afara celor interne, trebuie amintite şi
cele internaţionale. După încheierea ultimului război mondial, Europa occidentală se afla într-
o situaţie deloc favorabilă. Pe de o parte, începuse „războiul rece”, iar ţările occidentale se
simţeau ameninţate de colosul sovietic. Soluţia nu putea fi alta decât solidaritatea ţărilor din
vestul continentului. Pe de altă parte, era vorba despre impactul economic cu cealaltă
superputere – Statele Unite. Transnaţionalele americane, deja instalate în Europa, reprezentau
cel mai teribil concurent pentru economiile vest-europene, vizibil slăbite de război. Unui
concurent atât de redutabil, numai o „uniune europeană” putea să-i facă faţă.

2.2. Procesul integraţionist în Europa Occidentală

De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a

trecut jumătate de secol. Cele mai importante momente care au marcat evoluţia procesului
integraţionist în Europa sunt următoarele.
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

2
Considerată „întreprinderea pilot” a construcţiei europene, CECO a fost înfiinţată prin
Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul său a fost instalat la Luxemburg, primul
preşedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de
ani. Membrii fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux; CECO avea în
frunte o instituţie cu caracter supranaţional – „Înalta Autoritate”. Scopul CECO era crearea
unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state care furnizau, împreună, cea
mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii. Totodată, CECO şi-a propus
libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954. De
asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizaţi.
 Comunitatea Economică Europeană (CEE)
În comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE înseamnă o
considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.
Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957),
semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. În acelaşi timp se parafează
şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment
s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi”.
Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se
realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul
limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară,
atât faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o
etapă intermediară în calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de
bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea
economiilor de scală.
Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au marcat realizări
importante în direcţia integrării. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale
între „cei şase” (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif
vamal extern comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului
comerţului între statele membre, mai repede decât cel cu statele terţe. Printre realizările
importante din această perioadă mai pot fi amintite lansarea politicii agricole comune,
fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment a
existat o singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri
European.
 Aderarea de noi state
Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi extinderea sa, proces care
vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană. Acest proces s-a
derulat astfel:
- în 1973 – Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda;
- în ianuarie 1981 - Grecia;
- în ianuarie 1986 - Spania şi Portugalia;
- în ianuarie 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia;
- în mai 2004 - Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia,
Lituania, Cipru şi Malta;
- în ianuarie 2007 – Bulgaria şi România.
 Actul Unic European
A fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei 12”, şi a intrat în vigoare
un an mai târziu; denumirea de Act Unic vine de la faptul că el grupează o serie de
amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma. Se prevedea crearea, înainte de 31
decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie
a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor”. Actul Unic marchează decizia de a crea
„marea piaţă unică europeană”; el relansează procesul de integrare vest-europeană.

3
 Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic”, intensificarea circulaţiei
mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri
instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de „criză de
creştere”. În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de
preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună
etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară” (s.n.). Raportul Delors
va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la
Maastricht.
 Uniunea Europeană
Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare
după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea
procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de
Uniune Europeană.
Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară,
prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile. Uniunea Monetară
cuprinde ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite.
Două dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice...”. În
scopul realizării acestui deziderat se prevede ca:
- deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB;
- datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB.
Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor; acest lucru
va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre... care prezintă cele
mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei în ţările membre nu va
trebui să reprezinte mai mult de 1,5 % în raport cu rata medie a celor trei ţări, pe acest plan.
În fine, tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat
membru... care se reflectă în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Rata nominală a dobânzii
pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor dobânzii celor
trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. Această condiţionare are la
bază logica economică.
Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileşte programul pentru
introducerea monedei unice. Conform acestui program, în 1998 s-a efectuat nominalizarea a
unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară. În acelaşi an, Banca
Centrală Europeană îşi intră în atribuţii, fiind puse la punct scenariile privind introducerea
Euro(la 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice).
Pe plan instituţional, trebuie menţionat că, în octombrie 1997, a fost semnat Tratatul
de la Amsterdam, care propune adâncirea şi lărgirea, în continuare, a integrării interstatale, cu
un accent sporit pe problema locurilor de muncă, pe problemele sociale, în general. În acelaşi
an (decembrie 1997), Consiliul European, în reuniunea sa de la Luxemburg, adoptă „Pactul
de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii
ultimei faze a UEM şi, în special, să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la
Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB).
  
Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma până la cele de la Maastricht şi Amsterdam,
de la Europa „celor 6” la Europa „celor 25”, este marcat de realizări importante. Ele
demonstrează oarecum viabilitatea acestui model de integrare, viabilitate dovedită şi de
succesul său în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanică.
În 1959, din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă, prin acordul de la Stockholm,
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, care a inclus şapte state: Austria, Danemarca,
Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi ţara iniţiatoare, Marea Britanie. Deci şase state mici
alături de o mare putere economică, ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Din

4
 punctul de vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de
comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele
industriale), nu însă şi un tarif vamal extern comun. Spre deosebire de Comunitatea
Europeană, în cadrul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. Accentul a fost pus pe
utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor „instituţionale”.
La un moment dat, AELS a început să dea semne de slăbiciune. Pe de altă parte, forţa
de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare, cinci ţări membre
părăsind AELS şi aderând la Comunitatea Europeană: Marea Britanie şi Danemarca (1
ianuarie 1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). La
momentul actual AELS nu mai cuprinde decât Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

2.3 De la politicile economice comune la marea Piaţă Unică Europeană

Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existenţa politicilor economice comune.

Cum au apărut ele?
Integrarea economică interstatală a făcut posibil saltul de la intervenţionismul statal la
cel suprastatal; totodată, ea a deschis calea cooperării între factorii de decizie aflaţi la cele
două niveluri, între instituţiile respective. Această nouă posibilitate a apărut datorită cedării
liber consimţite, de către statele membre ale Comunităţii Europene, a unor prerogative ale
suveranităţii lor naţionale în favoarea instituţiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale,
de a „bate” monedă naţională etc.). Evoluţiile ulterioare au demonstrat că această renunţare a
fost larg compensată prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii
Europene ca entitate.
 Politicile economice comune sunt rodul cooperării între cele două niveluri de
decizie.
 În ordine cronologică, prima lansată a fost Politica Agricolă Comună
(1962), pe vremea Europei „celor şase” – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg – considerate „state fondatoare”. Prin această politică se urmărea ieşirea din
situaţia de criză de subproducţie existentă pe piaţa produselor agricole, imediat după sfârşitul
celui de-al doilea război mondial. Succesul PAC a fost deplin; oferta a crescut considerabil;
siguranţa alimentară şi calitatea produselor au fost asigurate. Ulterior, PAC avea să intre într-o
fază de criză de supra-producţie, când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în raport cu
cererea. Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a existenţei şi funcţionării celorlalte
politici economice comunitare.
 Politica comercială comună a însemnat eliminarea progresivă a taxelor
vamale şi a restricţiilor netarifare, în cadrul schimburilor intracomunitare, ceea ce a facilitat şi
comerţul reciproc cu produse agricole. Piaţa comună s-a realizat, în primul rând, în sectorul
agricol. Tariful vamal comun extern, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, a asigurat, după caz, o
protecţie şi a producţiei agricole comunitare, deşi el a scăzut continuu, datorită negocierilor
din cadrul GATT/OMC.
 Politica bugetară a Uniunii a satisfăcut preferenţial cerinţele PAC; de
câte ori au fost luate în discuţie proiectele de buget comunitare, s-au manifestat puternice
disensiuni între reprezentanţii ţărilor membre, în primul rând din acest motiv.

5
  Politica monetară comună, după parcurgerea a două etape preliminare, cea a
aşa-numitului şarpe monetar (1972-1978) şi cea a sistemului monetar european (1979-1998)
intră într-o etapă calitativ superioară, etapa Uniunii Economice şi Monetare, prin lansarea
oficială a monedei unice euro, la 31 decembrie 1998, prin crearea Băncii Centrale Europene,
devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 şi prin încheierea procesului de retragere din
circulaţie a monedelor naţionale ale statelor care aderaseră la euro, la 1 martie 2002, moment
în care euro devine efectiv monedă unică.
Euro a mărit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economică interstatală, prin
alinierea în jos a ratelor inflaţiei şi ale dobânzii, tendinţă care a stimulat investiţiile şi, în
consecinţă, creşterea economică la nivelul UE. Euro a facilitat considerabil stabilirea unor
preţuri unice, ceea ce a consolidat marea piaţă internă europeană.
 Semnificaţia formării Marii Pieţe Unice Europene
Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-europeană.
El a prevăzut ca, până la data de 31 decembrie 1992, să fie realizată definitiv marea piaţă
unică, un spaţiu economic fără frontiere. Marea piaţă unică este chemată să asigure cele patru
libertăţi de circulaţie: a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Aceste
liberalizări nu s-au produs simultan, ci în ritmuri diferite. Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu
numai între diferitele fluxuri, ci şi în interiorul lor ,între segmentele care le compun.
 Libera circulaţie a mărfurilor a devenit posibilă graţie politicii comerciale
comune. Un rol important au jucat şi diverse reglementări, cum sunt cele privind fiscalitatea
sau recunoaşterea reciprocă a calităţii produselor.
 Libera circulaţie a capitalurilor îşi propune sa înlăture restricţiile care există în
legătură cu circulaţia capitalurilor între ţările membre, să contribuie la desăvârşirea Pieţei
unice europene înlesnind celelalte libertăţi şi să favorizeze progresul economic prin alocarea
optimă a capitalului. Ea permite crearea unui spaţiu financiar de dimensiuni internaţionale şi
contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice şi monetare a Uniunii Europene.
Libera circulaţie a capitalurilor deschide calea unei concurenţe directe între fiscalitatea
statelor membre.
 Libera circulaţie a persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un
rol important revenind acordului de la Schengen) şi apoi prin abolirea discriminării de
naţionalitate, în privinţa angajării, salarizării, condiţiilor de muncă. Tratatul de la Amsterdam
a avut un rol considerabil pe planul respectării drepturilor omului, a persoanei.
 Liberalizarea serviciilor a evidenţiat un ritm mai rapid în cazul serviciilor
bancare, urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare şi din cel al asigurărilor.

2.4. Perspectivele integrării politice a UE

Tratatele privind integrarea economică interstatală (Roma – 1957, Maastricht –

1992,Amsterdam – 1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică. Să fi
fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării europene sau s-a
dorit, mai degrabă, menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste? Fapt este că aproape fiecare
dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi monetare a reprezentat, în felul ei, o
cărămidă pusă la temelia construcţiei politice europene:
► Crearea instituţiilor comunitare, care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre
prerogativele suveranităţii naţionale a statelor, expresie a unei voinţe politice de integrare
interstatală.
► Implementarea politicilor comunitare, reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist în
competiţia cu cel naţionalist.
► Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic
crescut al tuturor statelor participante la procesul de integrare.

6
► „Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezintă el, constituie un fundament pentru o
integrare politică în cadrul Uniunii Europene.
Realizările la nivel comunitar n-ar fi avut efect dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa
cetăţenilor. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii Europene, a
fost întărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti în toate statele membre prin
adoptarea unor decizii, cum sunt:
►acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a
persoanelor în cadrul UE, a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale, chiar dacă
sunt cetăţeni ai altui stat comunitar;
►protecţia cetăţeanului european în calitate de consumator prin impunerea unor standarde
superioare de calitate, obligatorii pentru toate statele UE, ca şi pentru exportatorii străini;
►construirea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.
►introducerea monedei unice, Euro acţionând şi ca un instrument de coagulare politică. O
monedă nu este numai un simbol al valorii, ci şi unul politic, al independenţei şi suveranităţii
unui stat. Moneda naţională, prin cursul ei de schimb, permite statului care a emis-o să-şi
valorifice avantajul comparativ, drepturile economice care i se cuvin, în schimbul cu alte state
şi să asigure un standard de viaţă corespunzător propriilor cetăţeni. De aceea, în ţările
dezvoltate, cu monedă forte, se formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda
naţională. Încrederea cetăţenilor unei ţări în moneda proprie este, ea însăşi, un factor de
stabilitate.
Până în prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea
politică europeană. O indicaţie indirectă se găseşte, totuşi, în Tratatul de la Amsterdam, în
partea privind instituirea cetăţeniei europene: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia
naţională şi nu o înlocuieşte” (art. 8, s.n.). Aşadar, fiecare persoană ar urma să aibă dreptul la
dublă cetăţenie: una naţională şi alta europeană, în acelaşi timp. Acest fapt prefigurează
coexistenţa a două tipuri de entităţi politice: pe de o parte, statele-naţiune, membre ale UE, cu
ceea ce au ele specific, înainte de toate pe plan cultural, iar, pe de altă parte, Uniunea, cu
instituţiile, legislaţia şi politicile sale comunitare.
UE este guvernată de o serie de tratate, revizuite periodic în ultimii 50 de ani. Cele trei
tratate fondatoare au fost Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CEE), 1957, şi Tratatul
care a instituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, 1957. Al patrulea Tratat fondator
este Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene (1992/1993).
Tratatele fondatoare au fost amendate de câteva ori: prin Tratatul de Unificare/
Merger Treaty (1965), Actul Unic European (1986/1987), Tratatul de la Amsterdam
(1997/1999) şi Tratatul de la Nisa (2001/1.02.2003).
Tratatele de aderare, semnate cu noile state membre, reprezintă exemple de noi
amendamente la tratate.
Tratatul de la Maastricht a creat o nouă entitate, Uniunea Europeană, cu o structură pe
trei piloni: pilonul „Comunitar” (corespunzător tratatelor comunitare), pilonul „Politică
externă şi de securitate comună” (PESC) şi pilonul „Justiţie şi afaceri interne” (JAI). Tratatul
de la Amsterdam a transferat pilonului Comunitar o parte din activităţile acoperite de pilonul
trei, care a rămas limitat numai la cooperarea juridică şi poliţienească în probleme
infracţionale.
Tratatul Constituţional a unit cei trei piloni deşi în continuare sunt menţinute
proceduri speciale în domeniul politicii externe, de securitate şi apărare. Tratatul
Constituţional a fost rezultatul unor discuţii organizate în cadrul unei Convenţii, desfăşurată
între 2002 şi 2003 şi la care au participat 105 reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi
candidate, parlamentelor naţionale, Parlamentului European, Comisiei Europene, observatori
din partea Comitetului Regiunilor, ai Comitetului Economic şi Social, ai partenerilor sociali şi

7
a Mediatorului european. Prin această Convenţie s-a încercat, pentru prima dată în istoria UE,
să se asigure discuţii deschise, transparente, oferindu-se posibilitatea exprimării cât mai
multor puncte de vedere naţionale şi europene. Rezultatele tuturor acestor eforturi s-au
concretizat în proiectul de Tratat Constituţional prezentat de către preşedintele convenţiei, V.
G d’Estaigne, în cadrul Consiliului European de la Salonic (20 iunie 2003). Ulterior, proiectul
a fost analizat de statele membre ale UE în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale (care
a reunit reprezentanţi ai guvernelor, ai Comisiei Europene şi ai PE), care şi-a început lucrările
în octombrie 2003. După aproape un an de negocieri, tergiversări şi reculuri, în cele din urmă,
în cadrul Consiliului European din 18 iunie 2004, s-a ajuns la un acord asupra unui text nu
foarte diferit de cel al proiectului iniţial. Tratatul Constituţional a fost semnat la Roma, la 29
octombrie 2004, de către reprezentanţii celor 25 de state membre, ulterior urmând a fi supus
ratificării, conform procedurilor constituţionale naţionale.Deşi, din punct de vedere tehnic,
avem de a face cu un tratat, adoptat conform procedurilor de revizuire a TCE / TUE, din
punctul de vedere al conţinutului, avem de a face cu o constituţie, care generează drepturi,
proclamă separarea puterilor în stat, precum şi garanţii privind independenţa unor instituţii
unele faţă de altele.
În vocabularul juridic, noţiunea de tratat este diferită de cea de Constituţie:
• În vreme ce tratatul este un act care priveşte dreptul internaţional, Constituţia priveşte
ordinea internă;
• Tratatul este un acord între părţi, Constituţia un act universal;
• Tratatul este elaborat de state suverane, Constituţia de către naţiuni;
• Tratatul reprezintă rezultatul negocierilor internaţionale, mai mult sau mai puţin secrete,
Constituţia este rezultatul deliberărilor publice şi al votului cetăţenilor.
Tratatul Constituţional, care înlocuieşte, printr-un text unic şi din raţiuni de claritate, toate
celelalte tratate existente, este format din patru părţi mari:
• Prima parte: Definiţia şi obiectivele Uniunii (Definirea obiectivelor, competenţelor,
procedurilor decizionale şi instituţiile UE);
• Partea a doua: Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii (proclamată cu ocazia
Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000 şi încorporată acum în proiectul
constituţional);
• Partea a treia: Politicile şi funcţionarea Uniunii (încorporează un număr important de
prevederi ale tratatelor actuale, departajate în „politici şi acţiuni interne” şi „funcţionarea
Uniunii”);
• Partea a patra: Dispoziţii generale şi finale (clauze finale, inclusiv procedurile privind
adoptarea şi revizuirea acestei Constituţii).
Deşi reprezintă un text care reflectă un compromis, Tratatul Constituţional
consolidează procesul integrării europene, întărind recunoaşterea şi respectarea suveranităţii
statelor membre, a diversităţii instituţionale, culturale şi lingvistice. De asemenea, el
consolidează piaţa internă unică, întărind totodată şi dimensiunea socială a UE, mai ales în
ceea ce priveşte respectarea drepturilor politice şi sociale fundamentale.
Tratatul de reformă a fost semnat la 13 decembrie 2007 de către şefii de stat/de guvern şi
miniştrii afacerilor externe ai UE, la Lisabona.
La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la Lisabona(TL) este un
tratat de amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii Europene (TUE), care îşi va păstra
denumirea, şi Tratatul Comunităţilor Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie
redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE). Cele două tratate, modificate
conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii şi
vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea
Energiei Atomice Europene (Euratom). 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate
Tratatului de la Lisabona.

8
Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul
European din 21-23 iunie 2007, şi care a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat
Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă a Tratatelor
Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru
Europa.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state
membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de
stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat
candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatului
Constituţional(TC).
 O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi
parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de
a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către
cine.
 Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct
de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii
Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de
codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o
poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea
celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
 O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor
participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou
mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine
rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al
Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea
caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
 O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de
cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
 Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai
clară odată cu clasificarea competenţelor.
 Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima
dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
 O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii
eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai
bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
 Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins
la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai
eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei
majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii.
Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele
membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
 Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează
funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate,
introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor
europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi
la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi
dispoziţiile financiare.
 O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea
UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru

9
cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta
împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre
care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general,
cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi
cooperare administrativă.
 O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează
valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european,
prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
 Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi
obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de
referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi
din întreaga lume.
 Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona
menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi
principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă
juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
 Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează
cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.
 Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea
şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat
membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna
omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
 Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de
acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea
ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile
prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea,
obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii
cetăţenilor europeni.
 Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care
dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor
politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi
din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar,
politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial,
respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor
externe.
 Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi
vizibilitatea acţiunii externe a UE.
 Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant
sprijinul necesar.
 Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de
negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru
ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
 Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine
unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul
unui grup mai mic de state membre.
 Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii,
care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta,
Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi

10
transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor
cetăţenilor europeni.
Vor exista şapte instituţii: Parlamentul European, Consiliul european, Consiliul,
Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi
Curtea de Conturi. Ce schimbări aduce Tratatul de la Lisabona?
 Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Tratatul de la
Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie de aprobare a
acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul modifică şi structura Parlamentului:
numărul deputaţilor europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea
locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus,
deputaţii din ţările cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni
decât deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat
membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim 96.
 Consiliul european, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor,
devine, la rândul său, o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un
nou post, cel de Preşedinte al Consiliul european. Acesta este ales de Consiliul european
pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea
lucrărilor Consiliului european şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului.
Preşedintele Consiliului european nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.
 Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare măsură
neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu
Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie de politică externă şi de securitate
comună (PESC) şi de coordonare a politicilor economice.
Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul de decizie.
În primul rând, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care
tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, odată cu intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase
domenii de acţiune (de exemplu, imigrarea sau cultura).
Ulterior, introducerea, în 2014, a votului cu dublă majoritate al statelor membre ale
UE (55%) şi al populaţiei (65%), care reflectă dubla legitimitate a Uniunii, va conduce la
consolidarea transparenţei şi eficienţei. Noua modalitate de calcul va fi completată de un
mecanism similar „compromisului de la Ioannina”, care ar trebui să permită unui număr mic
de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o
decizie. Într-o asemenea situaţie, Consiliul trebuie să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a
obţine, într-un interval de timp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.
 Comisia Europeană are ca principală misiune promovarea interesului general
european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit
principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-
un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul
unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul
european cu unanimitate de voturi.
Altă schimbare importantă: Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între
rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia
Comisiei.
De asemenea, trebuie menţionat că rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din
moment ce acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze.

11
  Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi
vicepreşedinte al Comisiei
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. În
consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar trebui să fie ameliorată.
Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul
Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) iar pe de altă parte, va fi
vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii
externe şi a politicii de apărare comună, va prezida și Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va
reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu
european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor
diplomatice naţionale.
 Celelalte instituţii
Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la
Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai
ales în materie de cooperare penală şi poliţienească şi introduce câteva modificări
procedurale.
 Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale care,
deşi nu fac parte din cadrul instituţional al Uniunii, joacă un rol important în funcţionarea
acesteia.
 Tratatul de la Lisabona face progrese semnificative în materie de protecţie a
drepturilor fundamentale, deschizând calea aderării UE la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În plus, Tratatul de la Lisabona garantează aplicarea efectivă a Cartei drepturilor
fundamentale. Prin urmare, UE va dispune de un ansamblu de drepturi civile, politice,
economice şi sociale care vor fi obligatorii, din punct de vedere juridic, nu doar pentru UE şi
instituţiile sale, ci şi pentru statele membre. Carta grupează drepturile fundamentale în şase
capitole mari: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. În plus, sunt
introduse și alte drepturi suplimentare, care nu apăreau în Convenţia europeană a drepturilor
omului, precum protecţia datelor cu caracter personal, bioetica şi dreptul la o bună
administrare. Carta reafirmă măsuri importante vizând eliminarea discriminării pe motiv de
sex, rasă şi origine etnică. În acelaşi timp, menţionează şi drepturile sociale aplicate
întreprinderilor, de exemplu dreptul muncitorilor de a fi informaţi, de a negocia şi de a iniţia
acţiuni colective – altfel spus, dreptul la grevă.
 Prin Tratatul de la Lisabona, Europa se va putea exprima cu mai multă fermitate
în domeniul relaţiilor sale externe.
Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot continentul, Uniunea
Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. În contextul globalizării,
statele membre nu pot face faţă singure unor provocări precum asigurarea rezervelor de
energie, schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, competitivitatea economică şi terorismul.
Uniunea Europeană, văzută ca un întreg, este singura care poate oferi soluţii la aceste
probleme.
Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea
un impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte
„permanent” al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate
de reînnoire, precum şi a unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura
coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii. Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii posibilitatea

12
de a acţiona mai eficient şi mai coerent pe plan internaţional. Îmbinând diversele componente
ale politicii externe, respectiv diplomaţia, securitatea, comerţul, dezvoltarea, ajutorul umanitar
şi negocierile internaţionale, Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările
partenere şi organizaţiile din întreaga lume.
Intervenţia UE va avea un impact şi mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu
european pentru acţiune externă. Acesta se va sprijini pe resursele instituţiilor UE şi ale
statelor membre pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.
Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându-i posibilitatea să încheie
acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE va putea să se
exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.
 Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai mare importanţă principiilor care stau la
baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul de drept, libertăţile fundamentale şi
drepturile omului, respectarea demnității umane, principiile egalităţii şi solidarităţii.
Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru
acordarea ajutorului umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european
de ajutor umanitar.
Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona
abordează şi problema politicii de securitate şi de apărare comună, admiţând că aceasta face
parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. În acest context, este introdusă şi
o „clauză de solidaritate”, prin care Uniunea Europeană şi statele membre sunt chemate să
acționeze în comun în cazul în care un stat membru devine ţinta unui atac terorist.
Tratatul de la Lisabona va avea o influenţă considerabilă asupra normelor actuale care
reglementează libertatea, securitatea şi justiţia la nivel comunitar şi va facilita derularea, de
către UE, a unor acţiuni mai complexe, mai legitime, mai transparente şi mai democratice.
Până în prezent, aspectele importante din acest domeniu erau reglementate prin decizii
adoptate în unanimitate de către Consiliu, rolul atribuit Parlamentului European şi Curţii
Europene de Justiţie fiind limitat.
 Tratatul de la Lisabona va contribui la consolidarea democraţiei şi a transparenţei,
întrucât o serie de acte juridice vor fi adoptate prin codecizie, procedură care consolidează
rolul de colegiuitor al Parlamentului European, iar principiul adoptării deciziilor cu majoritate
calificată va fi extins la Consiliu.
Acţiunile întreprinse de UE vor fi facilitate prin eliminarea separării domeniilor
politice autonome – cunoscute şi sub numele de „piloni” – care definesc structura
instituţională existentă în ceea ce priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în materie
penală.
Cu toate acestea, iniţiativele legislative bazate pe iniţiativele a cel puţin un sfert din
statele membre vor fi în continuare posibile în domeniul cooperării poliţieneşti, al dreptului
penal şi al cooperării administrative. Comisia Europeană îşi va asuma, pe deplin, rolul de
gardian al Tratatelor şi va veghea, alături de Curtea Europeană de Justiţie, la aplicarea corectă
a deciziilor.
La rândul lor, parlamentele naţionale vor avea un rol mai important în examinarea şi
emiterea de opinii privind aspectele legate de justiţie, libertate şi securitate.
 Tratatul de la Lisabona garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică
obligatorie. În acest sens, Curtea de Justiţie va beneficia de competenţe sporite pentru a
garanta aplicarea corectă a Cartei.
Aceste schimbări vor facilita crearea unui proces decizional mai complet, mai legitim,
mai eficient, mai transparent şi mai democratic în domeniul comun al libertăţii, justiţiei şi
securităţii, întrucât va elimina blocarea frecventă a propunerilor datorată regulii unanimităţii.

13
  Tratatul de la Lisabona consolidează, totodată, coeziunea economică, socială şi
teritorială în cadrul Uniunii Europene; pentru prima dată, este inclus în obiectivele UE
principiul coeziunii teritoriale. Tratatul de la Lisabona atribuie un rol mai important
regiunilor. Principiul subsidiarităţii, potrivit căruia UE acţionează doar atunci când rezultatele
pot fi mai uşor obţinute la nivel comunitar decât la nivel naţional, se va aplica, acum, inclusiv
la nivel local şi regional.

2.5. UE – stat sau organizaţie?

A răspunde la întrebarea „ce este Uniunea Europeană”, se dovedeşte a fi mult mai

complicat decât ne-am putea imagina. Căci UE nu este un stat, în înţelesul clasic al
termenului, dar nici o organizaţie internaţională, aşa cum sunt apar ele definite conform
actualelor norme ONU. Pentru a argumenta acest lucru vom prezenta pe rând elementele
caracteristice celor două entităţi, statul şi organizaţia internaţională.
Statul poate fi definit drept acea entitate fizică şi juridică caracterizată prin cel puţin
patru atribute (J. McCormick, 2002, p. 2):
a) teritoriu clar demarcat prin graniţe şi controale ale mişcării persoanelor, capitalurilor şi
bunurilor;
b) suveranitate asupra acestui teritoriu, asupra persoanelor şi resurselor din interiorul
graniţelor, precum şi dreptul de a impune taxe şi a emite legi în cadrul aceloraşi limite
fizice;
c) independenţă din punct de vedere politic şi juridic, crearea şi funcţionarea unui sistem
propriu de guvernare asupra rezidenţilor;
d) legitimitate, respectiv recunoaştere din partea poporului dar şi a altor state a autorităţii
şi dreptului de jurisdicţie asupra teritoriului respectiv.
Ceea ce trebuie reţinut este că nici una din aceste calităţi nu apare ca absolută, cu alte
cuvinte, în realitate pot exista atât dispute teritoriale care să contrazică prezenţa primei
trăsături, cât şi aspecte de natură economică sau politică, care să pună sub semnul întrebării
noţiunea de suveranitate (de exemplu, obligaţia de a respecta standardele, procedurile şi alte
prevederi stabilite prin reglementări internaţionale). În plus, independenţa unui stat nu va
rămâne intactă în condiţiile presiunilor economice şi de securitate venite dinspre exterior, iar
nivelul de legitimitate al unui stat va varia în funcţie de modul în care proprii cetăţenii
respectă autoritatea guvernului respectiv.
În interiorul unui stat, pe de altă parte, pot exista una sau mai multe naţiuni. În vreme ce
statul reprezintă o entitate politică şi juridică, naţiunea reprezintă un grup de persoane unite
printr-o istorie, limbă şi cultură comune. Deşi, uneori naţiunile pot coincide cu statele, cele
mai multe state găzduiesc însă diferite grupări naţionale (ceea ce face ca diferenţele dintre
state să devină mai puţin clare). McCormick (2002) consideră că, în ultimele decenii, pe
fondul amplificării efectelor generate de globalizarea economiei mondiale, puterea statelor
este în continuă descreştere şi asta deoarece:
 creşte gradul de complexitate al economiei mondiale, ca urmare a
intensificării nevoilor comerciale, de securitate şi de capital;
 creşte mobilitatea persoanelor, pe fondul unor noi modele de emigraţie (de
la turismul în masă la mişcările de persoane angajate de companiile multinaţionale);
 mişcările minorităţilor naţionale devin tot mai bine organizate şi merg în
direcţia solicitării independenţei;
 statele se dovedesc în anumite situaţii incapabile să răspundă nevoilor de
securitate, justiţie, prosperitate şi apărare a drepturilor umane;
 revoluţia din tehnologie, ştiinţă şi comunicaţii, precum şi nevoia de a
răspunde unor probleme transfrontaliere, precum poluarea, impun noi reglementări.

14
 De exemplu, Spania este un stat a cărui populaţie este formată din mai multe naţiuni,
respectiv andaluzi, aragonezi, basci, cantabrieni, castilieni, catalani, galiţieni, navarezi şi
valencieni.
2.5.1 Suveranitate versus guvernare globală
Suveranitatea reprezintă un concept care a suscitat şi continuă să suscite dezbateri aprinse:
 După cum au arătat unii autori (Hinsley, 1966), suveranitatea a apărut în
secolele XV – XVII, ca o noţiune cu două înţelesuri:
- pe de o parte, exprima supremaţia suveranilor – respectiv a conducătorilor unei
ţări faţă de populaţia guvernată, suveranul declarat şi recunoscut ca atare neacceptând alţi
egali în rândul populaţiei aflate în interiorul ţării respective;
- pe de altă parte, exprima supremaţia respectivilor suverani faţă de conducătorii
altor ţări, suveranii recunoscuţi ca atare neacceptând existenţa unor superiori în afara
graniţelor, respectiv în mediul internaţional.
 Noţiunea a dobândit o accepţiune normativă în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea, în mod convenţional momentul putând fi plasat în timp după Conferinţa de pace
din Westphalia (1648), care a urmat războiului de 30 de ani.
 Măsura în care ulterior, normele Westphaliene au guvernat efectiv
practicile internaţionale este însă discutabilă, ceea ce l-a determinat pe unii autori (Krasner,
1999) să vorbească despre aşa-numita „ipocrizie instituţionalizată”, de vreme ce suveranii,
deşi clamau existenţa suveranităţii şi necesitatea respectării ei nu ezitau să intervină unii în
afacerile altora.
 C. Brown (2001, p. 128) consideră că suveranitatea presupune atât
existenţa unui statut juridic, cât şi a unui concept politic:
- a spune despre un stat că e suveran înseamnă a emite judecăţi privind poziţia sa
juridică în plan internaţional, cu alte cuvinte, faptul că statul respectiv nu este colonie sau
parte a unui sistem suzeran;
- statul este suveran şi din punct de vedere politic, acest lucru implicând existenţa unor
competenţe, puteri distincte, precum capacitatea de a acţiona într-un anumit mod, în diferite
situaţii. Krasner (1999) sugerează că această abilitate are o dublă conotaţie, demonstrând pe
de o parte capacitatea de a acţiona în plan intern şi, pe de altă parte, capacitatea de a controla
tranzacţiile transfrontaliere.
Cu alte cuvinte, suveranitatea poate fi privită atât ca un statut juridic, deţinut sau nu de
un stat în plan internaţional cât şi ca o înmănunchere de puteri şi capacităţi, de o mai mare sau
mai mică extindere. De observat că, exercitarea acestor puteri în mod eficient nu se poate
realiza decât în anumite condiţii, respectiv în măsura în care statele lumii sunt dispuse să
coopereze în plan internaţional şi să-şi partajeze suveranităţile. Un exemplu poate explica mai
bine ce anume însemnă acest lucru şi faptul, oarecum paradoxal, că un stat, pentru a-şi întări
puterea de acţiune trebuie să renunţe la o parte a prerogativelor sale. Aşa de pildă, una din
puterile suverane ale unui stat este aceea de a avea un serviciu poştal. Un asemenea serviciu
nu va putea funcţiona eficient decât în condiţiile în care va exista o cooperare liber consimţită
cu alte state, astfel încât scrisorile să poată fi trimise şi primite şi dincolo de graniţe. Acest
lucru se poate întâmpla numai în măsura în care statele cad de acord să cedeze o parte din
competenţe unui organism independent.
În concluzie, pentru a fi şi, respectiv pentru a acţiona cu adevărat în mod suveran, un
stat trebuie să fie de acord să cedeze o parte din suveranitate. Între necesitatea cedării unor
prerogative suverane - din nevoia reală de a guverna mai eficient în interiorul unui stat şi
necesitatea unei guvernări globale pare a nu mai fi decât un pas. Cu toate acestea ar fi o
eroare să privim procesul guvernării globale ca fiind unul care treptat va include toate
domeniile vieţii internaţionale sau toate regiunile lumii, la fel cum nu trebuie pus nici semnul
egal între guvernarea globală şi guvernul global, cele două noţiuni fiind evident diferite (un

15
proces versus o instituţie). Ca atare, nu trebuie niciodată exagerat modul în care lumea, ca
întreg, este ordonată şi guvernată pornind de la anumite norme.
La prima vedere, UE pare a fi o organizaţie internaţională standard, respectiv o
asociere voluntară de state, în care cele mai multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre
liderii statelor membre, cu puteri reduse în a impune aplicarea reglementărilor; majoritatea
membrilor instituţiilor comunitare nu sunt direct aleşi, ci sunt numiţi sau aparţin unui
organism din oficiu (ca de exemplu, membrii Consiliului de Miniştri ai UE sunt miniştrii ai
guvernelor naţionale).
La o analiză mai atentă însă, UE apare a fi mult mai mult decât o organizaţie, din cel puţin
trei categorii de motive:
 instituţiile sale au capacitatea de a emite decizii cu putere de lege şi de a concepe
politici obligatorii pentru statele membre (de exemplu, în domeniul concurenţei, agriculturii,
politicii regionale etc.), iar în domeniile în care UE are autoritate, legislaţia comunitară este
mai presus de legislaţia naţională;
 membrii săi nu sunt egali ca putere, cele mai multe decizii se iau folosind un sistem
de vot ponderat, în funcţie de mărimea populaţiei;
 în anumite domenii (de exemplu, în cel comercial), UE are autoritatea de a negocia
în numele celor 27 de membri.
Atunci când cooperarea duce la transferul autorităţii către instituţiile respectivei OI, se
trece în fapt de la nivel interguvernamental la nivel supranaţional. Planul supranaţional
implică existenţa unor forme de cooperare în cadrul cărora se creează un nou nivel de
autoritate, deasupra statelor, care dobândeşte autoritate independent de acestea. Un organism
supranaţional se ridică dincolo de interesele de grup / individuale ale statelor membre şi ia
decizii în funcţie de interesele tuturor.
Evident, nu este foarte uşor de etichetat UE ca fiind un organism interguvernamental,
supranaţional sau o combinaţie a celor două niveluri. Dezbaterile au fost îndelungate şi au
avut în vedere problema puterii cedate de către guvernele naţionale către instituţiile
comunitare (Comisie, Parlament). Unii analişti (Keohane şi Hoffman, 1990) au făcut
observaţia că interguvernamentalismul şi supranaţionalismul nu sunt decât două extreme ale
unui proces continuuu sau ale unui joc cu sumă nulă, respectiv creşterea caracteristicilor
supranaţionale implicând pierderea anumitor trăsături specifice suveranităţii. Pe de altă parte,
alţi analişti (Lindberg şi Scheingold, 1970, pp. 94-95) au descris UE drept un „experiment în
manifestarea în comun a suveranităţii, nu în transferarea ei de la nivelul statelor la nivelul
unor instituţii supranaţionale”, subliniind că nu orice câştig la nivelul UE înseamnă o pierdere
la nivel naţional şi că relaţia dintre UE şi statele membre este mai degrabă una simbiotică, nu
competitivă.

16