Instituția Publică

Liceul Teoretic ,,Mihai Eminescu’’

orașul Cimișlia

Referat
Tema: ,,Universul’’
La disciplina: Astronomie

Elaborat: Axenti Olesea, clasa XII-a ,,A’’

Gavrilov Ana-Maria
Margin Dumitrita
Profesor: Novițchi Ion

-2019-
 Cuprins
Sistemul Solar…………………………………………………………….2

Geneza si evolutie…………………………………………………………3

Soarele…………………………………………………………………….4

Mercur…………………………………………………………………….6

Venus………………………………………………………………………8

Pămînt…………………………………………………………………….10

Marte……………………………………………………………………..12

Jupiter……………………………………………………………………..13

Saturn……………………………………………………………………..15

Uranus…………………………………………………………………….17

Neptun…………………………………………………………………….19

Pluto……………………………………………………………………..21

Suntem singuri in Univers?………………………….………………..23

Viaţa în Univers: de ce tac civilizaţiile extraterestre?..............................31

Sistemul Solar
Sistemul solar este un ansamblu component al Galaxiei Calea Lactee, fiind alcătuit
din Soare, planete, sateliți naturali, comete, asteroizi, meteori,praf, gaze și materie
interplanetară. Mai general, o stea împreună cu alte obiecte cerești ce gravitează în jurul
său se numește sistem stelar, termenul „solar” referindu-se strict la steaua numită
„Soarele”

-2-
 Geneză și evoluție
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al
unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular. 

Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat naștere, probabil, mai
multor stele. La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era constituit, în principal,
din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în generațiile
anterioare de stele.

Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară, a
suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai
repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce
mai fierbinte în raport cu discul din jur.

 Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a luat

forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA, având
o protostea fierbinte și densă în centru.

 Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și gaz interacționau

gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de
protoplanete au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au
fost distruse, formând planete și planete pitice, iar resturile devenind obiecte minore.
Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din
nucleul Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste
5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În
acel moment, nucleul Soarelui va suferi un colaps, iar energia produsă va fi mult mai
mare decât în prezent.
Straturile exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa 260 de ori
mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza
faptului că suprafața sa va crește foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât va fi
fost în perioada principală a vieții lui (cu maximum 2600 K). În urma măririi Soarelui,
Mercur și Venus se vor vaporiza iar planeta Pământ va deveni nelocuibilă, zona
locuibilă mutându-se la orbita lui Marte.
În cele din urmă, nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului;
Soarele va arde heliul pentru o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu.
Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și
reacțiile nucleare din nucleu vor scădea.

-3-
 Soarele

Soarele este o sferă enormă de plasmă extrem de fierbinte, în centrul căreia au loc reacţii nucleare
prin care se produce heliu din hidrogen şi se generează cantităţi uriaşe de energie, transportată treptat
spre exterior şi degajată în spaţiu

Soarele este format din trei straturi interioare între care nu există limite clare. În centru se
află nucleul, caracterizat prin temperaturi şi presiuni foarte mari. Aici au loc fuziuni nucleare în urma
cărora se formează nuclee de heliu din nuclee de atomi de hidrogen (protoni) - aproximativ 600 de
milioane de tone pe secundă, şi produşi secundari. Aceştia sunt energia, emisă sub formă de fotoni -
radiaţie electromagnetică (EM), şi neutrinii (particule fără sarcină electrică şi de masă aproape nulă).

Date generale

Distanţa medie faţă de Pământ - 149,6 milioane km;

Temperatura la suprafaţă - 5 500 °C;
Diametru la Ecuator - 1,4 milioane km;
Magnitudine aparentă -   -26,7;
Perioada de rotaţie - 34 de zile terestre;
Masă (Pământ = 1) - 333 000;

-4-
 Suprafaţa Soarelui
Suprafaţa vizibilă a Soarelui se numeşte fotosferă - un strat de plasmă cu grosimea de 100 km şi cu
aspect granular, fiecare dintre granule fiind suprafaţa unei celule de convecţie din interiorul Soarelui.

În acest strat plutesc protuberanţe - noduri de gaz cu un diametru de 1 000 km, susţinute de bucle de
câmp magnetic.

Câmpurile magnetice apar pentru că Soarele este un corp format, în mare parte, din particule cu sarcină
(ioni), aflate în plasmă, care se roteşte. Diferite părţi ale zonei convective ale Soarelui se rotesc cu
viteze diferite (mai repede la ecuator decât la poli), ceea ce distorsionează şi încurcă, în timp, liniile
câmpului magnetic. Astfel, apar concentrări ale liniilor câmpului magnetic, care blochează degajarea
de căldură din interiorul Soarelui, în unele zone din fotosferă. Acestea sunt regiunile mai reci ale
fotosferei, numite pete solare şi având o zonă centrală întunecată - umbra, şi una periferică, de culoare
mai deschisă - penumbra.

Alte tipuri de  perturbări sunt produse de linii de câmp deformate ce apar brusc la suprafaţa Soarelui,
provocând emiterea unor cantităţi mari de energie, sau de plasma care erupe sub formă de bucle, de-a
lungul liniilor de câmp magnetic.

Numărul petelor solare şi al fenomenelor asociate variază în cicluri care durează în jur de 11 ani.

Un cutremur solar
Cu ajutorul observatorului solar SOHO a fost analizat primul cutremur solar, în iulie 1996. Acesta a
fost echivalent cu un cutremur cu magnitudinea de 11 grade de pe Pământ.

Undele seismice arătau ca valurile unui lac, dar aveau o înălţime de 3 km şi s-au propagat cu o viteză
maximă de 400 000 km/h.

Timp de o oră, undele au parcurs o distanţă de zece ori mai mare decât diametrul Pământului, înainte
de a dispărea în suprafaţa incandescentă a Soarelui.
 -5-

Mercur
Ne aflăm pe cea mai apropiată planetă de Soare, planeta de fier, Mercur, a cărei suprafaţă este plină
de cratere, întunecată şi acoperită cu praf, dar aproape lipsită de atmosferă. În continuare, o trecere în
revistă a caracteristicilor primei planete de la Soare.

Ceea ce este deosebit la această planetă este că prezintă cele mai mari variaţii de temperatură, 
care are o valoare de 430 °C în timpul zilei, scăzând brusc noaptea, până la -180 °C.

Orbita
Cu excepţia lui Pluto, Mercur are cea mai excentrică orbită. Planul ecuatorului coincide cu planul
orbitei sale, ceea ce face ca axa de rotaţie să fie aproape verticală. De aceea, pe planetă nu există
anotimpuri, iar unele cratere din apropierea polilor nu sunt luminate niciodată de Soare.
Mercur se roteşte în jurul axei sale de trei ori în perioada în care parcurge orbita circumsolară de
două ori. Acest raport neobişnuit între rotaţie şi revoluţie ar face ca un observator de pe Mercur să
aştepte 176 de zile terestre ca să răsară din nou Soarele.
Faţă de planul orbitei Pământului, orbita lui Mercur este înclinată cu 7 grade. Deoarece orbita acestei
planete se află în interiorul orbitei Pământului, Mercur are faze, exact ca Luna.
-6-
 Structura

Mercur are o densitate foarte mare. Acest lucru de datorează fierului, care s-a acumulat în centrul
planetei în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani, formând un nucleu enorm, cu diametrul de
3600 km.
Mantaua are o grosime de 550 km şi este formată din rocă solidă. Aceasta s-a răcit lent în
ultimele miliarde de ani, pe măsură ce erupţiile vulcanice şi scurgerile de lavă au încetat. Astăzi,
planeta este inactivă din punct de vedere tectonic.
Al treilea strat, scoarţa, este subţire şi este formată, la fel ca şi mantaua, din silicaţi, în special
anortozit. Aceeaşi compoziţie o au şi regiunile muntoase vechi de pe Lună. Nu există oxizi de
fier. Spre deosebire de alte planete, aici tot fierul s-a concentrat în nucleu, care produce un câmp
magnetic de 100 de ori mai slab decât al Pământului.

Atmosfera

Cea mai apropiată planetă de Soare are o atmosferă subţire şi  temporară deoarece masa ei este
prea mică pentru ca o atmosferă să persiste.
Atmosfera lui Mercur a fost analizată cu telescoape de pe Pământ şi, în 1974, cu un spectrometru
cu ultraviolete de la bordul sondei Mariner 10. Cu ajutorul acestora au fost detectate în
atmosferă  oxigen (52%), heliu (8%), sodiu (39%) şi hidrogen, potasiu, calciu (1%) - elemente
care se pierd şi se regenerează continuu datorită gravitaţiei slabe a planetei.
Hidrogenul şi heliul sunt atrase din fluxul de gaz numit vânt solar, emis permanent de Soare.
Celelalte elemente provin din suprafaţa planetei, ridicându-se din când în când în atmosfera
rarefiată, datorită impactului dintre ionii din magnetosfera lui Mercur şi particulele
micrometeorice ale norului de praf din Sistemul Solar.
Gazele din atmosferă sunt mult mai dense în partea întunecată şi rece a planetei, decât în partea
fierbinte luminată de Soare, pentru că moleculele au mai puţină energie pentru a scăpa din sfera
gravitaţională a planetei.

Date Generale

Distanţa medie faţă de Soare -  57.9 milioane km;

Temperatura la suprafaţă -   -180 °C până la 430 °C;

Numărul de sateliţi -  0;

Perioada de rotaţie -  59 de zile terestre;

Perioada de revoluţie -  88 de zile terestre;

Observare - poate fi văzut doar câteva zile pe lună, în zori sau la asfinţit.

-7-
 Venus
Venus este a doua planetă ca distanță față de Soare în sistemul nostru solar. Situată la circa 108
milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în 224,7 de zile. Rotația în jurul propriei sale
axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația
celorlalte planete. Cu un diametru de circa 12.100 km, Venus este, ca poziție, a
doua planetă (pornind de la Soare) din sistemul solar, orbita sa fiind cuprinsă între cea a
planetelor Mercur și Pământ. Venus este cu foarte puțin mai mică decât Pământul, dar atmosfera
sa este foarte diferită: în principal, aceasta este compusă din 96 % gaz carbonic și 3,5 % azot. Ea
este înconjurată de un văl gros de nori repartizați în trei straturi situate la o altitudine între 50 și
70 km. 

Adeseori numită, impropriu, „steaua ciobanului”, Venus s-a format în aceeași epocă și în aceeași
regiune din spațiu ca Terra, probabil pe baza unor materiale similare. Totuși, în timp ce Terra
adăpostește viața, Venus este în prezent o planetă neospitalieră. Venus este o planetă extrem de
uscată, iar în atmosfera ei, compusă majoritar din gaz carbonic, se produce un intens efect de
seră, care ridică temperatura la suprafața ei la valori care depășesc 450 de grade celsius.
 -8-

Caracteristici fizice
Venus este una din cele patru planete terestre (telurice) solare, în sensul că, la fel
ca Pământul, este un corp ceresc cu suprafață solidă. Mărimea și masa sunt foarte
asemănătoare cu Pământul și este adesea descris ca „sora" Pământului, sau
"fratele geamăn".
 Diametrul planetei Venus este de 12,092 km (cu numai 650 km mai puțin decât
cel al Pământului) iar masa sa este 81,5% din cea a Pământului. Condițiile de pe
suprafața venusiană diferă radical de cele de pe Pământ, din cauza
densei atmosfere de dioxid de carbon. Atmosfera planetei Venus este formată din
96,5% dioxid de carbon, restul de 3,5%, fiind azot.

Orbită și rotație
Venus orbitează Soarele la o distanță medie de circa 108 milioane de kilometri
(circa 0,7 UA), și efectuează o orbită la circa 224,65 zile. Deși toate orbitele
planetare sunt eliptice, a lui Venus este cea mai apropiată de forma circulară, cu
o excentricitate mai mică de 0,01.

Când Venus este între Pământ și Soare, poziție cunoscută sub numele
de conjuncție inferioară, are apropierea maximă de Pământ pe care o poate avea
orice planetă, distanța medie fiind de 41 de milioane km. Planeta ajunge la
conjuncția inferioară o dată în medie la fiecare 584 de zile. Datorită scăderii
excentricității orbitei Pământului, distanța minimă va deveni mai mare în
următoarele mii de ani.

De la anul 1 până în 5383, sunt 526 de apropieri la mai puțin de 40 de

milioane km; după care nu mai este niciuna timp de 60.200 de ani. În perioadele
de excentricitate ridicată, Venus se poate apropia până la 38,2 milioane km.
 -9-

Pămînt
11 lucruri interesante despre Pământ

Deşi Pământul este casa noastră, de prea puţine ori ne preocupăm de

lucrurile mai puţin ştiute legate de aceasta. Planeta noastră ascunde, totuşi,
detalii uimitoare, pe care ar trebui să ne simţim datori să le cunoaştem.

Terra este foarte bătrână

Oamenii de ştiinţă au încercat să determine vârsta Pământului, studiind cele mai
vechi roci, dar şi meteoriţii descoperiţi aici. Astfel, se pare ca planeta noastră are
4,5 miliarde de ani, iar cea mai veche rocă se afla pe coasta Golfului Hudson, în
Quebec, având 4,24 de miliarde de ani. 
Procesul de formare a solului se repetă periodic
Am putea spune că Pământul se reciclează, dacă ne gândim că ciclul de formare a
solului urmează un traseu precis şi periodic. Rocile vulcanice se transforma în roci
sedimentare, apoi în roci metamorfice, după care ciclul se repetă. Specialiştii spun
că nu este un proces perfect, însă în anumite condiţii el se repetă. 
 -10-
Cel mai fierbinte loc de pe Pământ
Cea mai ridicata temperatură de pe Pământ s-a înregistrat în El Aziza, Libia, unde
staţiile meteo au indicat 57,8 grade Celsius în data de 13 septembrie 1922. 

Cel mai rece loc

În Antarctica, temperaturile în timpul iernii scad până la -73 de grade Celsius.
Totuşi, cea mai scăzută temperatură înregistrată vreodată pe Pământ a fost la Staţia
Vostok, în Rusia. Pe 21 iulie 1983, termometrele arătau -89,2 grade Celsius. 

Cel mai uscat loc de pe Pământ

În deşertul Atacama din Chile şi Peru, există locuri în care ploaia nu a căzut
niciodată. 

Inversarea polilor
La fiecare 200.000-300.000 de ani, planeta se confrunta cu fenomenul inversării
polilor. Ceea ce nu înţeleg mulţi este faptul ca acest fenomen nu are loc dintr-o
data, ci presupune un proces de sute, poate chiar mii de ani. Procesul atrage după
sine anumite schimbări ale climei, transformări normale în contextul dat. 

Cel mai lung lanţ muntos

Cel mai lung lanţ muntos este unul submarin. Creasta Medio-Oceanică se întinde
pe o suprafaţă de 65.000 km, de la Oceanul Arctic la Oceanul Atlantic, înconjurând
Africa, Asia şi Australia si pe sub Oceanul Pacific, până la coasta de vest a
Americii de Nord. 
"Cel mai viu" loc de pe Terra

Se pare că recifele de corali ascund cele mai multe specii pe unitatea de suprafaţă,
rivalizând cu pădurile tropicale. Acestea alcătuiesc cele mai mari structuri vii de pe
Pământ, unele fiind vizibile chiar şi din spaţiu. 

Şi lacurile explodează
Nyos, Monoun si Kivu sunt trei lacuri din Camerun de la graniţă cu Rwanda şi
Congo. Acestea sunt lacuri crater, care stau deasupra pământului vulcanic. Magma
produce dioxid de carbon ce poate fi eliberat doar printr-o explozie letală. 
Nu e exclusă existenta unor planete asemănătoare Pământului
Oamenii de ştiinţă cercetează continuu această ipoteză. Ei au găsit dovezi care
atestă faptul că există planete asemănătoare Pământului, cel mai bun candidat fiind
Kepler. Ceea ce nu se ştie deocamdată este în ce măsură aceste planete pot susţine
viaţa. 
 -11-

Marte
Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a Sistemului Solar, a cărei denumire provine
de la Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită
înfățișării sale văzută de pe Pământ. Culoarea roșiatică se explică prin prezența pe suprafața sa
a oxidului de fier.

Înfățișarea roșiatică a planetei se datorează oxidului de fier de la suprafață. Raza planetei Marte
reprezintă jumătate din cea a Terrei, iar masa sa, doar o zecime; este mai puțin densă, dar aria
suprafeței sale este doar cu puțin mai mică ca aria suprafeței uscate a Pământului. Marte se
considera că are vârsta de 4,5 miliarde de ani, vârstă derivată din măsurători izotopice pe
meteoriți și implicit extinsă la planetele de tip terestru (Mercur, Venus, Terra și Marte).
Ziua marțiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră și este uneori
numită sol iar anul marțian durează aproape cât doi echivalenți pământești. Sateliții lui Marte
sunt în număr de doi, numiți după câinii zeului Marte (Phobos și Deimos). Aceștia sunt niște
corpuri mici, întunecate și puternic marcate de cratere, la origine putând fi niște asteroizi captați
de gravitația Planetei Roșii. Satelitul Phobos, datorită perioadei sale de revoluție siderală mult
mai mică decât perioada de rotație siderală a planetei, are mișcare aparentă de la vest spre est și
răsare și apune de câte 2 ori într-o zi marțiană.
Marte are anotimpuri ce se aseamănă celor de pe Pământ. Totuși, ele sunt de două ori mai lungi,
iar distanța mai mare față de Soare face ca anul marțian să fie de aproape două ori mai mare ca al
planetei noastre. Temperaturile variază între –140 °C (−220 °F) și 20 °C (68 °F).
De asemenea, Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din Sistemul Solar. Acestea pot varia
între furtuni pe areale mici și furtuni ce acoperă întreaga planetă. Ele tind să apară când Marte
este în poziția cea mai apropiată de Soare, și crește temperatura la sol.
 -12-

Jupiter
Jupiter este a cincea planetă de la Soare și este cea mai mare dintre toate planetele din Sistemul
solar. Are diametrul de circa 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de circa 318 ori
mai mare și un volum de circa 1300 ori mai mare.
Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună și Venus; și
câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo
Galilei și Simon Marius în 1610, ai celor patru mari sateliți ai lui
Jupiter: Io, Europa, Ganymede și Callisto (cunoscute ca sateliții Galileeni) a fost prima
descoperire a unui centru de mișcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în
favoarea teoriei heliocentrice de mișcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susținerea de
către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziția.

Jupiter are inele ca Saturn, dar mult mai palide și mai mici. Existența lor a fost nebănuită până
când au fost descoperite de către oamenii de știință de la Voyager 1 care au insistat că, după ce a
călătorit 1 miliard de km, ar putea măcar să arunce o privire pentru a vedea dacă există vreun inel.
Toți au crezut că șansa de a le găsi este nulă dar erau acolo. A fost o descoperire majoră. De atunci au
fost fotografiate în infra-roșu de către telescoapele de pe Pământ și de pe Galileo. Spre deosebire de
cele ale lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt întunecate.

-13-
 Probabil sunt alcătuite din grăunțe mici de material pietros. Spre deosebire de inelele lui Saturn,
acestea par să nu conțină gheață. Particulele din inelele lui Jupiter probabil nu rămân acolo pentru
mult timp (datorită atracției atmosferice și magnetice). Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că
inelele sunt alimentate încontinuu de praful format de impacturile micrometeoriților cu cele patru luni
interioare, ce sunt foarte energice datorită mărimii câmpului gravitațional al lui Jupiter. Inelul interior
e lărgit de interacțiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter.

Misiunea Galileo
Singura sondă spațială care a orbitat planeta Jupiter până în prezent este Galileo, numită după
faimosul astronom italian născut în 1564. Sonda spațială a intrat cu succes pe orbita lui Jupiter pe
data de 7 decembrie 1995 și a orbitat planeta timp de 7 ani efectuînd zboruri multiple în preajma
sateliților galileeni adică Io, Europa, Ganymede și Callisto, plus în jurul satelitului Amalthea (a
treia lună joviană).
Sonda spațială a asistat la impactul dintre cometa Shoemaker Levy 9 și Jupiter din 1994. Deși
informația obținută de Galileo despre Jupiter a fost vastă, viteza de transmisie a datelor
proiectată a fost limitată de o eroare de deschidere a antenei direcționale.
O sondă atmosferică a fost eliberată de Galileo în iulie 1995, pătrunzând în atmosfera joviană pe
7 decembrie. A fost parașutată prin 150 de kilometri de atmosferă colectând date timp de 57.6
minute, fiind până la urmă zdrobită de presiunea atmosferică uriașă (de 22 de ori presiunea
atmosferică a Pământului), la o temperatură de 153 grade Celsius. Se presupune că a fost topită și
posibil evaporată în straturile inferioare mult mai fierbinți. Chiar sonda Galileo a suferit o soartă
similară, doar că mult mai rapidă (nefiind frânată de parașute), când a fost ghidată intenționat
înspre un impact cu Jupiter pe 21 septembrie 2003 la o viteză de peste 50 km/s. Motivul
autodistrugerii sondei a fost evitarea unei prăbușiri pe satelitul Europa care ar putea contamina
satelitul despre care se crede că prezintă condiții favorabile vieții.
 -14-

Saturn
Saturn este a șasea planetă de la Soare și a doua ca mărime din Sistemul Solar, după Jupiter.
Împreună cu Jupiter, Uranus și Neptun, Saturn este clasificat ca un gigant compus din gaze.
Aceste planete sunt numite corpuri joviane, însemnând planete asemănătoare cu Jupiter.
Saturn este numit după zeul roman Saturnus (de la care provine denumirea zilei de sâmbătă),
echivalentul zeului grec Kronos (Titan și tatăl lui Zeus), babilonianul Ninurta și divinității Hindu
Shani. Simbolul lui Saturn este coasa zeului Kronos

Planeta este compusă din hidrogen și proporții mici de heliu și alte elemente. Structura internă a
planetei constă într-un miez de piatră și gheață, înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic și
un strat gazos exterior. Atmosfera este blândă, deși multe caracteristici intense pot
apărea. Vânturile de pe Saturn pot atinge viteze de 1,800 km/h, mult mai rapide decât cele de
pe Jupiter. Are un câmp magnetic a cărui putere este un intermediar între cea a Pământului și
câmpul puternic al lui Jupiter.
Saturn prezintă un sistem de inele, care sunt alcătuite din particule de gheață și mici cantități de
deșeuri de praf și rocă. 62 de sateliți cunoscuți orbitează în jurul planetei, fără a socoti particulele
din inele. Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn și al doilea satelit ca mărime din Sistemul
Solar (după Ganimede, satelitul lui Jupiter), este mai mare ca planeta Mercur și este singurul
satelit din Sistemul Solar care are o atmosferă cu o consistență semnificativă.

-15-
Inelele planetei Saturn datează de mult mai mult timp decât s-a considerat până acum de
cercetători și ar putea rezista pentru o perioadă nelimitată de timp. Aceste noi date au fost oferite
de sonda spațială Cassini. Oamenii de știință au demonstrat că particulele ce formează inelele
care orbitează în jurul lui Saturn au 3 miliarde de ani. Deși în aparență inelele lui Saturn par niște
formațiuni tinere, ele ar putea fi la fel de bătrâne ca și Sistemul Solar.
Sonda Cassini a studiat inelele cu ajutorul unui spectru special cu ultraviolete. Ultimele
descoperiri cu privire la planeta Saturn, veche de 4 miliarde de ani, arătau că inelele sale datează
de acum 100 de milioane de ani, când o lună uriașă sau o cometă ar fi pătruns în atmosfera
planetei Saturn.
Sonda spațială Cassini, lansată în octombrie 1997, având la bord modulul de explorare Huygens,
a inclus și planeta Saturn în programul său de explorare.
Cassini a ajuns la Saturn și la lunile sale în 2004, unde a orbitat în jurul planetei pentru a o
explora. De acolo a trimis imagini inedite către Pământ. Imaginile arătau inelele și striațiile
acestora, atât din partea de deasupra planului lor, cât și de dedesubt.
 -16-

Uranus
Uranus este a șaptea planetă de la Soare și a treia ca mărime (după diametru). Uranus este mai
mare ca diametru însă mai mică sub aspectul masei decât Neptun.
Plasat pe o orbită de 19 ori mai îndepărtată de Soare decât cea a Pământului, Uranus, ca și
Neptun, primește foarte puțină căldură, fiind un gigant de gheață. Cu un diametru de circa
52.000 km, Uranus este de aproximativ 2 ori mai mic decât Saturn, dar de aproximativ 5 ori mai
mare decât Terra (Pământul). Este înconjurat de inele întunecate și are 27 sateliți.

Uranus este compusă în mare parte din stânci și felurite ghețuri, cu doar 15% hidrogen și puțin
heliu (în contrast cu Jupiter și Saturn care conțin mai mult hidrogen). Uranus (și Neptun) sunt în
multe privințe similare sub aspectul miezului cu Jupiter și Saturn mai puțin stratul imens de
hidrogen metalic lichid. S-ar zice că Uranus nu ar avea un miez stâncos ca și Jupiter și Saturn,
dar mai degrabă materialul său este mai mult sau mai puțin distribuit uniform.
Atmosfera lui Uranus este de aproape 83% hidrogen, 15% heliu și 2% metan.
Culoarea albastră a lui Uranus se datorează absorbției culorii roșii a metanului în atmosfera
superioară. Ar putea să existe benzi de culoare ca pe Jupiter însă sunt ascunse vederii de stratul
protector de metan.

Uranus este uneori abia vizibil cu ochiul liber pe un cer nocturn senin; este însă ușor de reperat cu un
binoclu (dacă știi unde să te uiți exact). Un telescop astronomic va arăta un disc mai mic. Există
câteva site-uri web care arată poziția curentă a lui Uranus (și a altor planete) pe cer, dar pentru a
o găsi cu adevărat e nevoie de hărți mult mai precise. Astfel de hărți pot fi create cu un program
planetar cum ar fi Starry Night.

-17-
Uranus are, oficial, 27 de sateliți care au fost botezați după personaje din piesele lui William
Shakespeare și Alexander Pope.
Voyager 2 a descoperit 10 sateliți mai mici, în completare la cei 5 mai mari, cunoscuți deja.
Ei formează trei clase distincte: 10 foarte întunecați descoperiți de Voyager 2, cei 5 foarte mari,
și cei proaspăt descoperiți situați însă la distanțe mult mai mari.
Marea parte a lor au orbite aproape circulare în planul ecuatorului lui Uranus (și deci la un unghi
mare față de planul ecliptic); cei 4 exteriori sunt mai mult eliptici.

Asemeni celorlalte planete gazoase, Uranus are un sistem de inele, descoperit de sondele spațiale
încă din 1977. Acestea sunt foarte întunecate, ca și cele ale lui Jupiter, însă sunt compuse, pe
lângă praful fin, din particule destul de mari, ca și cele ale lui Saturn, ajungând la diametre de
până la 10 m. \

Are 11 inele cunoscute, toate slab conturate; cel mai cunoscut este inelul Epsilon. Inelele lui
Uranus au fost descoperite primele după cele ale lui Saturn. Acest fapt s-a dovedit extrem de
important, relevând faptul că inelele sunt caracteristici ale planetelor gazoase și nu doar lui
Saturn.

-18-
 Neptun
Neptun este a opta planeta de la Soare din sistemul solar. Numită după zeul roman al mării, este
a patra planetă după diametru și a treia după masă. Neptun are o masă de 17 ori mai mare decât
cea a Pământului și puțin mai mare decât masa lui Uranus, care este de 15 ori mai greu decât
Pământul, dar nu la fel de dens. Neptun orbitează în jurul Soarelui la o distanță de 30,1 unități
astronomice, ceea ce înseamnă că orbita sa este de aproximativ 30 de ori mai mare decât orbita
Pământului. 

Cu o masă de 1,0243 x 10×1026 kg, Neptun este un corp ceresc intermediar între Pământ și giganții

gazoși mai mari: masa sa fiind de șaptesprezece ori mai mare decât a Pământului, însă doar a
nouăsprezecea parte din masa lui Jupiter.

Neptun are un sistem de inele planetare, deși sunt mult mai mici decât inelele lui Saturn. Inelele
conțin particule de gheață acoperite cu silicați sau cu substanțe pe bază de carbon, care le oferă o
culoare roșiatică. Cele trei inele principale sunt Inelul Adams, la 63.000 km de la centrul lui
Neptun, Inelul Le Verrier, la 53.000 km, și cel mai larg, slab conturatul Inel Galle, la
42.000 km.. Inelul Le Verrier deține și o extensie numită Lassell. Aceasta se leagă de capătul
exterior al inelului Arago la aproximativ 57000 km

-19-
Una dintre diferențele dintre Uranus și Neptun este și activitatea meteorologică. Când nava
spațială Voyager 2 a survolat planeta Uranus în 1986, aceasta era destul de calmă vizual.
Dimpotrivă, Neptun prezenta fenomene meteorologice notabile în timpul survolării sale din 1989
de către Voyager 2.

Marea Pată Întunecată (sus), Scooter (norul alb din mijloc),[69] și Mica Pată Întunecată (jos), cu
un contrast exagerat.
Vremea de pe Neptun este caracterizată prin sisteme de furtuni extrem de dinamice, cu vânturi
ale căror viteze ating aproape 600 m/s — în preajma fluxului supersonic.] Urmărind mișcările
norilor persistenți, s-a arătat că viteza vântului variază de la 20 m/s când vântul are direcția spre
est, până la 325 m/s când se mișcă spre vest. În partea superioară a norilor, viteza vânturilor
variază între 400 m/s de-a lungul ecuatorului și 250 m/s la poli.] Cele mai multe dintre vânturile
de pe Neptun se mișcă într-o direcție opusă celei de rotație a planetei. Modelul general al
vânturilor a arătat o rotație progradă la latitudini mari, contra unei rotații retrograde la latitudini
mai joase. Diferența direcției fluxului este considerată a fi un "efect de suprafață", care nu se
datorează vreunui alt proces atmosferic de profunzime. La 70° latitudine sudică, un jet de viteză
ridicată se deplasează cu o viteză de 300 m/s.

-20-
 Pluto
Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă pitică din Sistemul
Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă pitică. A fost descoperită în
anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. Obiectele cu orbite
asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine.
Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față
de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său, Charon, sunt uneori
considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre
cele două corpuri.

Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani pământești, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde
km (39,3 ua). Are o orbită foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluto ajunge într-o poziție
mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Înclinarea planului
orbitei este de 17°12' față de planul eclipticii, ceea ce este iarăși ieșit din comun. Diametrul lui
Pluto este de 2390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea axei de rotație a
planetei este de 57°24', iar perioada de rotație este de 6 zile 10 h, desfășurându-se în sens
invers celei a Pământului (de la est la vest). Densitatea lui Pluto este 1800 kg/m3.
Caracteristici comparative

 Perioada de rotație = 6,388 zile

 Volum = 0,7 % din volumul Pământului (1,1952 × 1022)
 Masă = 0,2 % din masa Pământului

-21-
 Pluto a fost descoperit ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905, de către
astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete îndepărtate dincolo
de Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după
moartea lui Lowell de cercetătorii de la Observatorul Lowell (en), cercetarea s-a încheiat cu
succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluto.

Pluto are o atmosferă

Deşi e o lume mică, dar ca şi Luna sau Mercur, are o atmosferă proprie, numită exosferă. Astronomii
au observat-o în 1985. Pluto a trecut prin faţa unei stele, iar astronomii au putut observa că aceasta s-
a întunecat, iar apoi Pluto a blocat steaua. Atmosfera planetei Pluto e compusă din azot şi metan şi
îngheaţă atunci când traiectoria planetei e îndepărtată de Soare.
-22-
Suntem singuri in Univers?

Căutarea vieții extraterestre reprezintă una dintre problemele fundamentale ale științei moderne.
Cu siguranță, descoperirea vieții extraterestre va duce la una dintre cele mai profunde revoluții în
cunoașterea umană. Pe măsură ce mijloacele de sondare a Universului se perfecționează, ne
apropiem din ce în ce mai mult de acest moment. Cum am putea identifica existența vieții pe alte
corpuri cerești? La această întrebare încearcă să răspundă un raport al National Academy of
Sciences, a SUA.

Raportul de 196 pagini, intitulat ”An Astrobiology Strategy for the Search for Life in the
Universe” (Strategia astrobiologică pentru căutarea vieții în Univers) a fost elaborat la cererea
Congresului SUA și a fost coordonat de NASA. În textul care prefațează raportul se arată
că ”Astrobiologia este știința care studiază originea, evoluția, distribuția și viitorul vieții în
Univers. Inevitabil, ea este un domeniu de cercetare interdisciplinar, care cuprinde
astronomia, biologia, geologia, heliofizica și științele planetare alături de activități
complementare de laborator și studii efectuate asupra unei game largi de medii terestre.
Interesul științific și popularitatea în rândul publicului asupra subiectelor legate de căutarea
vieții extraterestre oferă un motiv puternic pentru implicarea NASA și a altor agenții
naționale și internaționale.”

-23-
  În cele ce urmează vreau doar să trec în revistă câteva aspecte care mi s-au părut
interesante din acest raport.

 Problema habitabilității

Probabil că acesta este primul pas către căutarea vieții extraterestre: să identifici dacă pe o
planetă oarecare există condițiile necesare pentru apariția și evoluția vieții. Cea mai simplistă
abordare este acea care spune că este suficient ca pe o planetă să existe apă în stare lichidă pentru
ca viața să apară și să evolueze. De fapt, pe lângă existența apei în stare lichidă, pentru apariția
vieții, mai sunt necesare o sursă de energie, prezența elementelor chimice necesare vieții (carbon,
hidrogen, azot, fosfor și sulf). În plus, la scară planetară regională, habitabilitatea este
determinată de variațiile de temperatură, presiune, ph și salinitate. Din nefericire, atunci când
vorbim despre habitabilitate, avem la dispoziție un singur reper: Terra. Din fericire planeta
noastră ne oferă numeroase exemple în care viața există în condiții extreme. Avem bacterii care
se dezvoltă de minune la mii de metri adâncime, altele care nu sunt deranjate prea mult de
radiațiile mortale pentru noi, altele care trăiesc în ape extrem de sărate, acide sau bazice. Există
și bacterii care intră în ”hibernare” atunci când sunt expuse vidului cosmic, pentru ca mai apoi să
revină la viață atunci când condițiile devin favorabile.

În raport se introduce un concept nou: habitabilitate dinamică. ”Habitabilitatea dinamică este o

extindere a conceptului de habitabilitate. În primul rând, habitabilitatea dinamică arată cum
efectele combinate ale mai multor parametri (variațiile de temperatură, presiunea, ph-ul și
salinitatea) pot duce la apariția și evoluția vieții, chiar dacă unul sau mai mulți dintre ei se
află dincolo de limitele propice vieții [așa cum o cunoaștem noi]. În al doilea rând,
habitabilitatea dinamică ține seama de faptul că mediul și organismele vii evoluează împreună
de-a lungul timpului. La scară planetară, habitabilitatea dinamică include evoluția stelară și
impactul ei asupra prezenței apei lichide de-a timpului; evoluția structurii interne a planetei
(care poate influența, printre altele, câmpul magnetic planetar și tectonica plăcilor) etc.”

Și mai este ceva interesant în acest concept extins de habitabilitate. El are în vedere faptul că
însăși apariția vieții poate modifica dramatic condițiile de habitabilitate la scară planetară. De
exemplu, în cazul Pământului, ele au fost modificate dramatic de procesele de fotosinteză din
bacteriile primitive, care au făcut ca atmosfera planetei noastre să se îmbogățească semnificativ
în oxigen.

Raportul mai subliniază și faptul că habitabilitatea nu trebuie privită în alb și negru. Altfel spus,
nu există numai planete nelocuibile și locuibile. Între cele două categorii există un număr mare
de grade de habitabilitate, care ar trebui analizate cu mare atenție pentru căutarea vieții
extraterestre.

-24-
De exemplu, la o primă analiză, o întreagă planetă, ar putea prezenta condiții de mediu
incompatibile cu viața. Asta nu exclude posibilitatea apariției unor ”nișe” în care viața să fie
posibilă, chiar în cazul unor condiții extreme.

Din punctul meu de vedere, Marte ar fi un foarte bun exemplu în acest sens. La scară planetară
Marte nu permite, în prezent, existența vieții. De curând, sonda Mars Express a identificat
existența unui lac subglacial în zona polului sud al planetei. Temperatura lui este mult sub
punctul de îngheț al apei, ceea ce duce la concluzia că el este foarte bogat în săruri minerale.
Totuși, pe Pământ, există forme de viață care s-au adaptat la medii care au salinitatea de aproape
35%. Putem specula că și în condițiile

existente în lacul subglacial marțian ar putea exista bacterii care supraviețuiesc în acele condiții
extreme.

O dată ce au fost identificate exoplanetele pe care ar putea exista viață se trece la pasul următor.

 Căutarea biosemnăturilor

Într-un articol intitulat ”A search for life on Earth from the Galileo spacecraft” (Căutarea
vieții pe Pământ cu ajutorul sondei
Galileo), publicat în revista Nature
în 21 octombrie 1993, o echipă de
cercetători condusă de către Carl
Sagan, analiza rezultatele obținute în
urma observării Pământului de către
sonda Galileo la trecerea sa prin
apropierea planetei noastre din
decembrie 1990. În acest articol se arăta că ”Un observator nefamiliarizat cu Pământul, ar
putea ajunge la următoarele concluzii [pe baza datelor transmise de către sonda Galileo]:
planeta este acoperită cu cantități mari de apă, prezentă sub formă de vapori, gheață și
oceane.

-25-
Dacă aici ar exista viață, este posibil ca ea să se bazeze pe apă. Există și cantități de oxigen
molecular, care sunt atât de mari încât este puțin probabil ca ele să fie rezultatul fotodisocierii
apei de către radiațiile ultraviolete. O explicație alternativă ar putea fi fotodisocierea biologică
de către lumina vizibilă ca prim pas în procesul de fotosinteză. Un pigment neobișnuit, care
absoarbe lumina roșie, ar putea servi acestui mecanism, care nu corespunde nici unui
mineral cunoscut, dar care este foarte răspândit la suprafața solului, ar putea face parte din
acest mecanism. A fost detectat și metan în atmosferă, într-o concentrație de circa 140 părți
per milion, o valoare foarte mare, dacă avem în vedere conținutul ridicat de oxigen din
atmosfera terestră. Numai procesele biologice ar putea explica o discrepanță atât de mare.
Dar rămâne o întrebare deschisă: cât de plauzibilă, pentru un observator care vine dintr-o
lume complet diferită de a noastră, ar fi o lume acoperită cu organisme fotosintetice, care
folosește apa pentru a genera cantități mari (și otrăvitoare) de oxigen molecular.”

Este adevărat, putem detecta viața extraterestră prin identificarea anumitor neconcordanțe, care
nu își găsesc explicația decât prin existența unor procese de natură biologică. Dar, ca și
”observatorul nefamiliarizat cu Pământul”, la care făcea referire Sagan, ne putem găsi uneori în
fața unor forme de viață care nu au nicio legătură cu procese metabolice cunoscute sau cu alte
caracteristici biochimice ale vieții. Autorii raportului folosesc o sintagmă, care pe mine m-a
derutat la început: ”agnostic biosignature”, pentru biosemnăturile generate de această categorie
de forme de viață.

Autorii raportului subliniază importanţa extinderii căutărilor mult dincolo de formele de viață pe
care le cunoaștem în prezent. Sarcina nu este deloc ușoară.

-26-
Formele de viață neașteptate se pot manifesta la scară planetară atât prin producerea de
dezechilibre atmosferice (cum este cazul oxigenului și metanului din atmosfera terestră) sau prin
producerea unor rețele chimice complexe (complex chemical networks) în atmosfera planetară.

”În ambele cazuri”, se arată în raport, ”este necesară o analiză detaliată a condițiilor de
mediu, pentru a putea interpreta dezechilibrul sau rețelele chimice ca fiind semne ale vieții.
Este necesară o cuantificare a gazelor prezente în atmosferă, o bună cunoaștere a distribuției
spectrale a energiei provenite de la astrul central și realizarea unor modele climatice. Astfel s-
ar putea evalua fluxurile de gaze necesare pentru menținerea dezechilibrului
atmosferic.” Autorii raportului mai propun utilizarea metodologiei Bayesiene ca o generalizare a
strategiilor de căutare a vieții extraterestre. Pe scurt, metodologia Bayesiană implică evaluarea
probabilității ca o anumită ipoteză să fie adevărată. Această probabilitate se va modifica de-a
lungul timpului, pe măsură ce devin accesibile mai multe dovezi sau informații referitoare la
ipoteza respectivă.

Tot ceea ce am spus până acum despre căutarea biosemnăturilor se referă la identificarea lor de
la mare distanță, cum ar fi cazul exoplanetelor. Dar, în cazul Sistemului Solar, avem și alte
posibilități. Nu va trece mult timp și vom putea analiza eșantioane de sol, pentru a descoperi
eventuala prezență a formelor de viață extraterestre. Lucrurile ar putea fi relativ simple, în cazul
în care vom întâlni o viață similară cu cea de pe Pământ. În acest caz ar fi suficient să detectăm
versiuni extraterestre ale macromoleculelor de ADN (care stochează informația genetică) și ARN
(care copiază informația conținută în ADN și apoi participă la procesul de fabricare a proteinelor
prin asamblarea aminoacizilor). În prezent există instrumente care pot detecta cu ușurință
materialul genetic bazat pe ADN și ARN. Lucrurile pot deveni complicate dacă vom întâlni
forme de viață alternative, în care informația genetică să nu fie codată pe macromolecule de
ADN și ARN.

-27-
Pentru această situație, deocamdată ipotetică, este nevoie să generalizăm noțiunea de
macromolecule care stochează informația genetică. În fond, atât ADN-ul, cât și ARN-ul sunt
niște heteropolimeri, adică niște polimeri formați prin înlănțuirea mai multor tipuri de monomeri.

De exemplu, ADN-ul este o lungă înlănțuire a patru tipuri de nucleotide diferite: adenină,
citozină, timină și guanină. Viitoarele căutări in situ ale vieții extraterestre ar trebui să aibă în
vedere realizarea unor instrumente capabile să detecteze heteropolimerii care ar putea juca rolul
de stocare și transmitere a informațiilor genetice. În raport se arată că ”sarcina de a detecta in
situ un heteropolimer cu o compoziție necunoscută nu este una ușoară. Cu toate acestea,
căutarea heteropolimerilor ne oferă posibilitatea să detectăm biosemnături care ar fi foarte
puțin probabil să apară în urma unor procese abiotice. În fond, indicatorul suprem pentru
viață este informația, care este scrisă în limbaj molecular. Indiferent dacă acea informație
este produsul unei vieți dispărute sau actuale, a unei vieți simple sau a uneia complexe,
aceasta este o trăsătură distinctivă care trebuie urmărită cu atenție.”

 Căutarea vieții în Sistemul Solar

Cea mai atent cercetată planetă din Sistemul Solar, în afară de Terra, este Marte, care, de-a
lungul timpului, a stârnit imaginația în ceea ce privește existența civilizațiilor extraterestre.
Acum știm că Marte nu adăpostește, și nu a adăpostit vreodată, forme de viață inteligente. În
schimb, acum știm că este probabil ca Marte să fi existat, sau să existe și acum, forme primitive
de viață. Știm că pe Marte există compuși organici, apă în stare lichidă și metan în atmosferă.
Luate împreună aceste informații ne dau speranțe pentru viața marțiană. Din păcate, așa cum se
arată în raport, aceste date sunt neconcludente, deocamdată.

-28-
Compușii organici pot avea origini abiotice, prezența apei lichide nu este suficientă pentru a
demonstra existența vieții, iar metanul din atmosfera marțiană poate fi rezultatul unor procese
geologice.

În ceea ce privește metanul marțian sonda TGO (Trace Gas Orbiter) a ESA, care s-a înscris pe
orbită în jurul Planetei Roșii în octombrie 2016, a început să furnizeze date despre distribuția sa
spațială și sezonieră a metanului și altor gaze din atmosfera marțiană. Aceste date sunt cruciale
pentru a stabili originea lui. Ele vor putea fi coroborate și cu cele care vor fi obținute de viitoarea
misiune ExoMars 2020 a ESA. În cadrul ei se va fora suprafața marțiană până la adâncimi de
circa 1,5 m (roverul Curiosity al NASA a efectuat foraje adânci de numai șase cm). Astfel se vor
putea obține eșantioane care nu sunt afectate de radiațiile cosmice. Analiza compușilor organici
din acestea ne-ar putea oferi indicii despre originea biologică sau abiotică a acestora. Alte
misiuni ar putea aduce pe Terra eșantioane de sol marțian, pentru a fi analizate în detaliu.

Un alt loc din Sistemul Solar în care ar trebui căutată viața este satelitul jupiterian Europa.
Informațiile de care dispunem în prezent oferă indicii solide despre existența aici a unui ocean
subteran. Pe Europa este posibil ca sursa de energie necesară pentru procesele metabolice să
provină din activitatea mareică produsă de Jupiter asupra satelitului sau sau din procese
radioactive. Evident, în acest ocean subteran ar putea exista forme de viață.

-29-
În plus, există posibilitatea ca în interiorul calotei glaciare, care acoperă satelitul jupiterian, să
existe nișe ecologice pentru eventuala existență a vieții pe Europa. În sprijinul acestei ipoteze
vine descoperirea, indirectă, a unor gheizere care erup la suprafața sa.

Sursa lor nu este neapărat oceanul subteran, ci, mai degrabă, anumite pungi de apă din calota
glaciară. Deocamdată nu avem suficiente informaţii pentru a putea conchide că pe Europa există
forme de viaţă, fiind necesare observaţii suplimentare pentru identificarea eventualelor
biosemnături. Din fericire NASA are programată deja o misiune dedicată observării satelitului
jupiterian, Europa Clipper, care va fi lansată undeva între anii 2022 şi 2025.

La rândul său, Enceladus, satelitul lui Saturn, posedă un ocean subteran. Analize recente,
realizate pe baza datelor transmise de către Sonda Cassini, sugerază că în acest ocean există toate
condițiile necesare pentru apariția și dezvoltarea formelor de viață. Și în acest caz, pe baza
datelor disponibile în prezent nu se poate stabili cu precizie dacă ele există cu adevărat. Din acest
motiv NASA a propus o misiune, Enceladus Life Finder, care ar avea drept obiectiv identificarea
biosemnăturilor provenite de la satelitul saturnian. Din nefericire, deocamdată proiectul a rămas
în faza de concept, NASA neasigurându-i finanțarea necesară.

 Tehnosemnături

Raportul se apleacă, în mare parte, asupra detectării vieții extraterestre. Dar autorii lui insistă că
nu ar trebui să ne oprim aici și că NASA ar trebui să se implice în căutarea civilizațiilor
extraterestre.
 -30-

Din nefericire raportul nu detaliază acest subiect. Aș fi fost foarte curios să aflu ce formă ar
putea lua, în viziunea oamenilor de știință, tehnosemnăturile care ar sugera prezența, undeva în
Univers, a civilizațiilor extraterestre.

 Viaţa în Univers: de ce tac

civilizaţiile extraterestre?
Pe 23 aprilie 2011 media mondială a difuzat ştirea că NSA (National Security Agency) a

elaborat algoritmi pentru descifrarea unor mesaje recepţionate în ultimele decenii de la

civilizaţii extraterestre, prin programul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence). Iată

deci, o agenţie militară americană ultrasecretă, care poate asculta, înregistra şi descifra

practic orice convorbire, din orice colţ al lumii, este interesată de civilizaţiile extraterestre.  
 -31-

Unul dintre documentele publicate de NSA,

numit „Cheia către mesajele extraterestre”,
are ca autor pe Dr. Howard H. Campaigne şi
conţine o serie de 29 mesaje recepţionate din
spaţiul extraterestru prin programul SETI. Este
arătat şi modul de construire al unui algoritm de
decriptare. Un analist comenta că, „acest
document confirmă nu doar existenţa
extratereştrilor, dar şi faptul că guvernul SUA a recepţionat transmisii de la o civilizaţie din afara
sistemului nostru solar”.   Interesul NSA pentru programele SETI nu este de dată recentă. În
1989, un subcomitet al comitetului SETI al Academiei Internaţionale de Astronautică a elaborat
un document, numit Declaraţia de principii privind activităţile urmând detectării inteligenţei
extraterestre, numit şi Protocolul SETI post-detecţie. Acesta cuprindea măsurile care ar trebui
întreprinse în cazul în care s-ar obţine dovezi ştiinţifice, absolut sigure, ale existenţei unei
civilizaţii extraterestre. În protocol şi în anexele sale se arată că, dacă s-ar recepţiona un mesaj
cert din partea unei civilizaţii nepământene, descoperitorul va informa ceilalţi participanţi la
proiectele tip SETI, pentru observaţii independente şi monitorizare. Abia după o confirmare
generală se va face un anunţ public şi către autorităţi. Răspunsul către inteligenţa descoperită va
trebui apoi discutat şi aprobat de Adunarea Generală ONU.   Experţii NSA n-au întârziat să
denunţe această variantă a protocolului, ca nebunească, afirmând, între altele, că pentru o rasă
cosmică avansată, noi am putea fi o formă de viaţă primitivă, poate cobai sau delicatese culinare.
Dar, mai presus de toate, NSA considera absolut de neacceptat ca Naţiunile Unite, sau un grup
internaţional de astronomi, să reprezinte Pământul în comunicaţiile cu alte lumi. Acest drept ar
trebui să aparţină doar preşedintelui SUA…
  -32-

Proiectele SETI de căutarea inteligenţelor extraterestre au început în 1960. În timp ele au devenit
un program internaţional cu un buget de multe milioane de dolari, implicând mii de specialişti şi
cele mai mari radiotelescoape din lume. Până nu demult se ştia doar că au fost detectate,
ocazional, explozii scurte, nerepetate, de semnale radio venind din spatiu. Un exemplu celebru a
fost semnalul „Wow” înregistrat pe 15 august 1977, de Jerry Ehman, folosind telescopul
Universităţii de Stat Ohio. Numai că de atunci astronomii nu au mai detectat din acea parte a
cerului nimic asemănător.   Proiectele SETI au fost suportate financiar, până la un moment dat,
de guvernul SUA, apoi din fonduri private, dar pe 22 aprilie 2011 (simplă coincidenţă?), cea mai
importantă componentă SETI, cea legată de reţeaua de radiotelescoape ATA (Allen Telescope
Array) a trebuit să-şi oprească activitatea din lipsă de fonduri.   Paradoxul lui Fermi – „unde
sunt ei?”   Din ecuaţia lui Frank Drake
rezultă că doar în Galaxia noastră –
Calea Lactee – ar exista câteva zeci sau
câteva sute de civilizaţii. Unele dintre
ele ar putea fi foarte vechi.

Chiar şi cu tehnologiile actuale,

pământenii ar putea coloniza sau
explora Galaxia în cel mult câteva milioane de ani. Deci, în mod firesc, toate civilizaţiile foarte
vechi puteau să facă acelaşi lucru, cu milioane de ani înaintea noastră. Aşadar ele ar trebui să fie
aici, acum, să se manifeste prin „miracole”, prin fenomene care nu pot fi explicate nici ca
naturale, nici ca produse de oameni, iar unele dintre aceste miracole ar trebui să aibă proporţii
cosmice. Totuşi noi nu observăm decât o “gigantică tăcere”. Care să fie cauza?  
 -33-

Această contradicţie este numită, în literatura consacrată contactelor extraterestre, Paradoxul lui
Fermi, întrucât tradiţia susţine că fizicianul Enrico Fermi ar fi fost primul, prin anii patruzeci,
care a pus retorica întrebare vizând extratereştrii: “Ar trebui să fie aici; unde sunt?”  

Suntem oare totuşi singuri în Univers? Această opinie, la care s-au raliat numeroşi oameni de
ştiinţă, a mai fost numită şi ipoteza solipsistă. Susţinătorii moderaţi ai acestei ipoteze recunosc că
Universul este prea mare, iar probabilitatea ca să fim singura civilizaţie în el este infimă. Dar ei
adaugă că suntem prea departe unii de alţii, deci în imposibilitate de a intra în legătură.

La ora actuală ştiinţa asociază noţiunea de fiinţă vie unor molecule foarte mari, foarte complexe
şi cu o imensă varietate, care asigură câteva trăsături fundamentale: metabolismul, creşterea,
înmulţirea, iniţiativa de a se mişca etc. Carbonul este singurul element care permite crearea unor
astfel de molecule, formate din lanţuri stabile de mii de atomi. E drept, s-a vorbit mult şi despre
alte tipuri de viaţă, de pildă cea dezvoltată în oceane de amoniac în loc de apă, la temperaturi
mult mai mici decât cele pământeşti. Un loc special îl ocupă ipoteza vieţii bazată pe siliciu,
siliciul fiind – pe lângă carbon – singurul element chimic capabil să formeze lanţuri lungi şi
molecule complexe. Dacă însă oxigenul, combinat cu carbonul dă dioxid de carbon, aceeaşi
reacţie cu siliciul duce la dioxid de siliciu, deci vietăţile din siliciu ar trebui să expire … nisip.
 -34-

La temperatura la care dioxidul de siliciu devine gaz, lanţurile lungi de siliciu se destramă.
Reacţiile siliciului sunt şi mai puţin eficiente energetic decât cele ale carbonului. În plus în
Cosmos nu s-au descoperit compuşi ai siliciului asemănători în complexitate cu cei ai carbonului.
Leon Lederman, laureat al premiului Nobel pentru fizică, specula, în anul 2000, că forme de
viaţă sau de inteligenţă cu totul deosebite ar mai putea exista şi în unele zone speciale ale
Universului, cum ar fi stelele neutronice, miezurile extrem de dense ale unor foste stele. În astfel
de zone procesele se petrec de milioane de ori mai repede decât în lumea biologică. N-ar fi de
neconceput, spunea el, ca reacţiile din aceste stele să dea naştere la structuri complexe, dotate cu
inteligenţă, o inteligenţă cu care greu am putea intra în legătură, între altele deoarece într-o oră
pământească la ei s-ar scurge echivalentul a mii de ani.   Dar, mergând pe acelaşi fir al
raţionamentului, de ce n-ar putea exista viaţă – şi chiar inteligenţă – bazate pe cu totul alte forme
de agregare a materiei decât cele pe care le cunoaştem? Iată însă că şi “viaţa carbonică” ne poate
rezerva surprize. Mult timp s-a considerat că viaţa nu poate exista fără cele şase elemente
esenţiale: carbon, hidrogen, azot, oxigen, fosfor şi sulf. Dar într-o conferinţă de presă, din 2
decembrie 2010, NASA a anunţat că în sedimentele de pe fundul lacului Mono, din Parcul
Naţional Yosemite (California) a fost descoperită “bacteria cu arsen GFAJ-1” care are cinci
dintre aceste elemente esenţiale, dar fosforul este înlocuit prin vărul său – asemănător dar toxic –
arsenul, în chiar lanţul său ADN, adică în fundamentul înmulţirii sale. Biochimista NASA Felisa
Wolfe-Simon nota că această descoperire arată că „viaţa, aşa cum o cunoaştem, ar putea fi mult
mai flexibilă decât presupunem în general, sau decât ne-am putea imagina”.  Daca o vom
descoperi depinde de noi, in masura in care este o
forma involuata de viata si exclusiv de ea, in cazul in
care ne este superioara ca evolutie si inteligenta. Poate
ca la nivelul nostru actual, intelepte, civilizatiile
avansate care ne observa de mult timp, considera
primejdios, pentru ele sau pentru noi, un contact in
acest moment al parcursului nostru prin Univers.
-35-