Friedrich Nietzsche

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Friedrich Wilhelm Nietzsche

Friedrich Nietzsche, 1882

Date personale

Nume la
Friedrich Wilhelm Nietzsche 
naștere

Născut 15 octombrie 1844[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][9][12]
[13]
 
Röcken, Regatul Prusiei[14] 

Decedat 25 august 1900 (55 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]

[10][11][9][12][13]
 
Weimar, Imperiul German[15][14] 

Înmormântat Lützen 

Cauza cauze naturale[*] (general paresis of the

decesului insane[*]) 

Părinți Carl Ludwig Nietzsche[*] 

Frați și
Elisabeth Förster-Nietzsche[*] 
surori

Cetățenie  Regatul Prusiei

 Germania 

Etnie german 

Religie ateu[*] 
 Ocupație filozof
lingvist[*]
poet
scriitor
compozitor
pedagog
filolog clasic[*]
profesor universitar[*]
critic muzical[*]
filolog clasicist[*]
autor 

Filozofi occidentali
Filozofia secolului XIX

Școală/tradiți
Întemeiator al Filosofiei existențiale
e

Interese principale

Etică, Metafizică, Estetică, Epistemologie, Morală, Psihol
ogie

Idei importante

Dualitatea apolinic-dionisiac, Voința de putere, Nihilism,

Instinctul de turmă, Supraom, Critică la adresa
creștinismului, Dumnezeu a murit, Morală stăpân-sclav

Influențe A influențat
Foucault, Heidegger, Iqbal, Jaspers
Emerson, Goethe, Heraclit, Mon
, Rilke, Bataille, Rand, Freud, Tolstoi
Dostoievski, Wagner, Stendhal
y
Semnătură

Prezență online

facebook
Internet Movie Database

Modifică date / text 

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25

august 1900, Weimar) este cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a
exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a
generațiilor ce i-au urmat.

Cuprins

 1Biografie
 2Filosofia lui Nietzsche
 3Muzică și despre muzică- Nietzsche
 4Falsificarea moștenirii lui Nietzsche
  5Opera filozofică (selectiv)
 6Traduceri în limba română
 7Note
 8Bibliografie
 9Bibliografie suplimentară
o 9.1Bibliografie critică în limba română
 10Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Încă din tinerețe, este
confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă spre ateism,
fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filosofică. Studiază filosofia la
Universitatea din Leipzig. Lectura cărții lui Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und
Vorstellung ("Lumea ca voință și reprezentare"), va constitui premisa ideatică a
vocației sale filosofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este numit profesor la
Universitatea din Basel și primește cetățenia elvețiană. Studiază filosofia
antică greacă, în special pe reprezentanții
perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. Din motive de sănătate, abandonează
învățământul universitar și, începând din anul 1879, peregrinează
între Veneția, Torino, Nisa și Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1882 o
cunoaște pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În
același an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also
sprach Zarathustra ("Așa grăit-a Zarathustra"), care va apărea în 1885. În 1888 se
mută la Torino, unde va desăvârși operele Götzen-Dämmerung ("Amurgul idolilor")
și Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând
la biciuirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în
cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este
îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.

Filosofia lui Nietzsche[modificare | modificare sursă]

Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada
istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii
raționale și, în consecință, decadent. Nietzsche identifica în tradiția greacă patru
etape: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii
echilibrate și a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a dezordinii, a băuturilor
narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de
beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle)
a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce asupra sa
însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni radicali, excesivi.
Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-raționalizate în care trăia,
ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.
Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în
măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru
înțelegerea lumii: "esența cea mai intimă a existenței este voința de putere". Proiectul
lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor
idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de putere este
analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii,
ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție
permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a
speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca
aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei
sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci
reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: "Am venit să vă vestesc
Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este
așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în
evoluție (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).
Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală,
care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor,
conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor
subconștiente. Nietzsche face distincție între morala celor slabi și cea a
celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt
de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei
frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.
Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale
filosofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizație și acelea ale democrației.
Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viața. În Die Geburt der
Tragödie ("Nașterea tragediei"), opune și asociază figurile dionisiace și
cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o beție a descărcării
de energie, a doua o beție pur vizuală. În consecință, Nietzsche adaugă o a treia
formă: forța voluntară care se manifestă în arhitectură.
Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două
interpretări majore: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea
Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea
Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea
spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea
extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice obținute prin
exacerbarea simțurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului
sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului
care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a
fost toată viața sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunță la cariera
universitară este boala sa care se înrăutățise.
Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin
lucrarea Lumea ca voință și reprezentare îl determină pe Nietzsche să "îndrepte"
conceptul de voință, alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului.
După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe
vorbind despre voința ca voință.