C_3

Majoritatea autorilor admit 'implicarea a 3 factori: alimentaţia calitativ superioară mai bogată în
proteine, urbanizarea, cu tot contextul de influenţe pe care-i atrage şi factorii genetici. în ultimul
timp s-a dovedit că melatonina secretată de epifiză şi cu rol în creştere este produsă în cantitate
ma'i mare în condiţiile influenţei, pe o perioadă mai lungă de timp, a luminii; corelînd aceasta cu
timpul activ din 24 ore, care incontestabil a sporit comparativ cu deceniile trecute, rezultă o
posibilă condiţionare o unei secreţii de melatonină mai mari sub incidenţa radiaţiilor luminoase
artificiale şi naturale şi, implicit, corolar, o creştere a înălţimii generaţiei actuale.
Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării sa- matosexuale şi de întîrziere a
maturizării psihointelectuale, odată cu întîrz'ierea maturizării sociale (integrarea
socioprofesională mai tardivă, urmare a creşterii perioadelor de şcolarizare legat de sporirea
volumului informaţional necesar specializării în diferite domenii).
Accelerarea maturizării somatosexuaie reprezintă o realitate, vîrstă pubertăţii coborînd,
comparativ cu deceniile trecute. Astfei, •.pre exemplu în Norvegia, în jurul anului 1830,
pubertatea la fete (ipărea la 17 ani, pentru ca acum să apară la vîrstă de 13—14 ani;:
prezintă diferenţieri între cele două sexe. La femei, diametrele Aînt mai mari, bazinul fiind astfel
adaptat pentru parturiţie. în acelaşi timp şi celelalte organe şi sisteme care alcătuiesc corpul
uman/prezintă diferenţieri morfologice la cele două sexe (fig. 23—26).
Pubertatea este marcată de două fenomene extrem de /mpor-
acceleraţia şi neotenia.
Poligonul de frecvenţă privind performanţele obţinute Ia proba de rezistenţă de către băieţi
pubertari (Nicu A. şi colab.).
Fig. 29. Poligonul de frecvenţă privind performanţele realizate de fete, la vîrsta pubertară, la
alergarea de rezistenţă (Nicu A. şi colab.).
Acceleraţia este fenomenul biologic constant în prezent, conform căruiox generaţia actuală,
comparativ cu generaţiile trecute, înregistrează \un spor în înălţime şi greutate. Astfel, la 'noi în
ţară, comparativ cu, perioada 1930-1940, se constată o creştere medie a înălţimi băieţilon
cuprinsă între 12—14 cm, iar a fetelor, între 10—12 cm. Cxpl'icaţici acestui fenomen este încă
destul de controversată.

Liniile de regres pentru capacitatea de efort (PWC — 170, ia băieţi şi fete, în raport cu vîrsta şi
suprafaţa corpului; după Hebbeiinck),
majoritatea autorilor admit 'implicarea a 3 factori: alimentaţia calitativ superioară mai bogată în
proteine, urbanizarea, cu tot contextul de influenţe pe care-i atrage şi factorii genetici. în ultimul
timp s-a dovedit că melatonina secretată de epifiză şi cu rol în creştere este produsă în cantitate
ma'i mare în condiţiile influenţei, pe o perioadă mai lungă de timp, a luminii; corelînd aceasta cu
timpul activ din 24 ore, care incontestabil a sporit comparativ cu deceniile trecute, rezultă o
posibilă condiţionare a unei secreţii de melatomnă mai mari sub incidenţa radiaţiilor luminoase
artificiale şi naturale şi, implicit, corolar, o creştere a înălţimii generaţiei actuale.
Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării so- matosexuale şi de întîrziere a
maturizării p&ihointelectuale, odată cu intîrz'ierea maturizării sociale (integrarea
socioprofesională mai tardivă, urmare a creşterii perioadelor de şcolarizare legat de sporirea
volumului informaţional necesar specializării în diferite domenii).
Accelerarea maturizării somatosexuaie reprezintă o realitate, vîrsta pubertăţii coborînd,
comparativ cu deceniile trecute. Astfel, ••l>re exemplu în Norvegia, în jurul anului 1830,
pubertatea la fete tipărea la 17 ani, pentru ca acum să apară la vîrsta de 13—14 ani;:
/
/
la noi în ţară, faţă de perioada 1930-1940, pubertatea la fete şi băieţi apare cu 1,5 ani mai repede.
Maturizarea psihointelectuală, care în urmă cu cîteva decenii se încheia la vîrstă de 19—20 ani,
în prezent continuă pînă la 22-23 ani. Această maturizare constă în continuarea procesului de
permea- bi'lizare a sinapselor în sistemul nervos central, ceea ce conferă o funcţionalitate şi o
plasticitate sporită a structurilor nervoase. Menţionăm că cercetările neurologice au dovedit că
odată cu încheierea maturizării psihointelectuale începe un proces de destruoţie neuronală în
S.M.C. (aproximativ 1 000-2 000 neuroni zilnic), care se continuă pînă ia moarte şi care este cu
atît mai redus cu cît activităţile psihică şi fizică sînt mai intense.
Fenomenul de neotonie prezintă atît avantaje cît şi dezavantaje.
Avantajul major este marea plasticitate a sistemului nervos, de unde decurge capacitatea
psihointelectuală, la parametrii mult mai înalţi, a generaţiei actuale.
Consecinţa negativă mai este crearea, în aceste condiţii, a unui conflict biologic între nivelul de
maturizare psihointelectuală în devenire şi maturizarea sexuală încheiată timpuriu, conflict ce se
traduce într-un grad de efervescenţă sporit a! generaţiei actuale. în acest cadru, activitatea de
educaţie fizică şi sport capătă valenţe noi şi de maximă importanţă în realizarea echilibrului
necesar pentru soluţionarea optimă a acestui conflict biologic.
Atît acceleraţia cît şi neotenia dovedesc faptul că specia umană actuală, Homo sapiens sapiens,
este în continuă evoluţie spre alte forme hominiene mai evoluate. în acest sens, marele
antropolog Theilhard du Chardin prefigurează, în viitor, o nouă formă umană, Horn o
sopientissimus, cu calităţi net superioare, de natură să dovedească dialectica evoluţiei şi
materialitatea minusului în care se aflăm.
Menţionăm, de asemenea, că pubertatea variază ca durată de la individ la 'individ. în afara
caracterelor sexuale primare şi secundare care devin evidente are loc o serie de modificări în
întreg organismul, precum: oasele cresc în grosime, se dezvoltă sistemul vascular, laringele la
băieţi creşte exploziv, trunchiul creşte mai mare decît membrele astfel încît secreţiile gonadice şi
transformările din sfera genitală se răsfrîng în întreg organismul (Roussellet), iar cele două sexe
se diferenţiază tot mai mult. Subliniem, de asemenea, că fac-
> «V
tari'i ereditari şi cei de mediu (alimentari, geoclimatici, urbanizare etc.) influenţează momentul
Instalării şi durata pubertăţii, astfei încît individualizarea perioadei pubertare şi diferenţierea
vîrstei cronologice de cea biologică constituie elemente de maximă importanţă în investigarea
ştiinţifică a acestei etape de dezvoltare a organismului.
Referitor ia caracteristicile morfologice ale celorlalte aparate menţionăm următoarele elemente
cu importanţă în practica sportivă. \
— Aparatul locomotor. Oasele se dezvoltă la această vîrstă mai ales pe seama creşterii lor în
grosime, prin depunerea de săruri minerale (calciu şi fosfor) şi prin consolidarea structurii
funcţionale intime. Ele devin mai rezistente Ia acţiunea factorilor mecanici, de presiune, tracţiune
şi răsucire, în detrimentul elasticităţii lor anterioare.
La nivelul coloanei vertebrale, între 13—15 ani are loc închiderea canalului sacrat; la 13 ani se
termină procesul de sinostozare a pediculilor corpurilor vertebrale.
Dezvoltarea toracelui, în prima parte a vîrstei pubertare, este len'tă (vîrstă toracelui îngust), după
care urmează o dezvoltare mai accentuată.
Capul humeral se sudează cu restul epifizei între 13—16 ani la fete şi 14—17 ani la băieţi.
Trohleea humerală se osifică printr-un centru dublu, ce apare la fete la 11 ani, iar la băieţi ia 13
ani.
La osul coxal remarcăm dispariţia cartilajului în Y şi sudarea definitivă, ia nivelul acetabulului, a
odor 3 oase componente (i!ion, ischion şi pubis), la 12—16 ani ia fete şi 13—18 ani la băieţi.
Articulaţiile, în schimb, sînt slab dezvoltate, iar ligamentele nu asigură în suficientă măsură
rezistenţa fa tracţiune, la răsucire.
Muşchii se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrelor şi nu în grosime. Din această cauză suprafaţa
lor de secţiune fiziologică este încă mică şi, în consecinţă, şi forţa lor este mică. Lungimea
fibrelor musculare are şi un avantaj în sensul că determină creşterea valorii lucrului mecanic, cu
obligaţia ca să nu existe îngreuiere peste forţa globală a muşchiului.
Forţa relativă (forţa raportată la kg/corp), în această etapă nu numai că stagnează, ci arată chiar
un regres considerabil, atît la nivelul flexorilor, cît şi la al extensorilor. lotuşi, ritmul de creştere a
forţei absolute şi a celei relative a extensorilor este ceva mai mare decît cel al flexorilor. De
aceea, apare necesitatea folosirii intr-o măsură mai mare a exerciţiilor de forţă la această vîrstă,
îndeosebi pentru muşchii flexori, prevenind scăderea activităţii motrice generale, tendinţă
accentuată la fete către sfîrşitul perioadei puberta re.
Revizuirea concepţiilor vechi, care contraindicau folosirea exer- ciţiilor de forţă la devii de vîrstă
pubertară, invocînd argumente de ordin morfologic şi funcţional, este absolut necesară.
Sînt contraindicate eforturile maximale de forţă şi marile Încordări neuromusculare, care prezintă
pericolul suprasolicitării aparatului musculoiigamentar. în schimb, exerciţiile de forţă bine
dozate, bazate pe lucrul cu haltere mici şi cu gantere, cu mărirea treptată
/
a intensităţii, conform principiului fiziologic de creştere gradata a efortului, nu sînt de ioc
contraindicate.
Viteza de reacţie şi de repetiţie este dezvoltată, însă forţa şi rezistenţa sînt mult rămase în urmă
faţă de adult. De aceea nu sînt permise antrenamentele în vederea obţinerii performanţelor la
eforturile de forţă şi de rezistenţă; orice folosire nejudicioasă a mijloacelor care dezvoltă forţa şi
rezistenţa are urmări negative asupra creşterii.
Creşterea în 'lungime a oaselor şi alungirea muşchilor dau aspectul caracteristic al puberului:
înalt şi slab, cu toracele îngust, indicele Erissmann negativ (valori minime la 14—15 ani),
plămîni cu volum mic (pericol de tuberculoză), vocea schimbată la băieţi datorită creşterii rapide
a laringelui, tonus muscular scăzut predispu- nînd la deformări ale coloanei vertebrale, apariţia
sau accentuarea piciorului plat, apariţia acneii juvenile etc.
— Sistemul nervos se dezvoltă rapid şi se încheie, practic, maturizarea ariei corticale a
analizatorului motor. Funcţia de analiză şi sinteză a scoarţei se dezvoltă, creşte procesul inhibiţiei
interne. Pe această bază viteza realizării diferenţierilor creşte, iar reflexele condiţionate formate
se sting mai lent. Funcţia celui de al doilea sistem de semnalizare domină asupra primului sistem.
Trebuie arătat că, la pubertate, mai persistă încă, într-o oarecare măsură, insuficienţa proceselor
de inhibiţie condiţionată faţă de puterea proceselor de excitaţie. Datorită acestui fapt, mişcările
copiilor fa această vîrstă au un caracter brusc, cu precizie scăzută.
Excitabilitatea şi mobilitatea ridicată a sistemului nervos, în perioada pubertară, explică
rapiditatea reacţiilor motrice în general, însă întrucît echilibrul proceselor nervoase este instabil,
coordonarea nu beneficiază de condiţii favorabile de dezvoltare.
Tendinţa spre iradiere a procesului de excitaţie are la bază tot slăbirea relativă a procesului de
inhibiţie corticală la şcolarii de vîrstă pubertară, de unde rezultă caracterul neuniform şi chiar
brusc al mişcărilor, activitatea motrică a acestor elevi fiind în general exagerată, excesivă.
— Aparatul cardiovascular. Cordul este voluminos, comparativ cu toracele; mecanismele de
reglare a circulaţiei sînt frecvent tulburate (predominanţă simpatică), şi ele se exagerează la efort.
Se în- tîlnesc frecvent la inimă sufluri funcţionale, aritmii şi crize de hipertensiune.
Aparatul cardiovascular se dezvoltă lent în etapa pubertară. Arterele au un diametru proporţional
mai mare decît la adult, iar venele şi sistemul limfatic sînt bine reprezentate. Frecvenţa cardiacă
înregistrează la începutul perioadei pubertare 90-100 pulsaţii pe minut şi scade la finele
pubertăţii la 82—88 pulsaţii pe minut.
Volumul sistolic creşte de ia 30 ml, ajungînd la 13 ani sâ aibă valori de 40-45 ml, iar la 14 ani,
45-60 ml.
Debitul cardiac creşte de asemenea.
Cu toate acestea, inotropismul cardiac fiind scăzut, eforturile cardiorespiratorii de durată scurtă
şi intense nu sînt indicate, soli- citînci prea mult cordul.
Concludem asupra faptului că aparatul cardiovascular prezintă o adaptare mai dificilă la
eforturile intense, fapt evidenţiat prin aceea că, oxigen-pulsul maxim, obţinut în valori absolute
sau pe kgcorp, este mai mic, iar volumul sistolic şi debitul cardiac maxim sînt departe de valorile
de la adult, băieţii înregistrînd valori superioare faţă de fete.
— Aparatul respirator se dezvoltă (intens în etapa pubertară.
Nasul capătă forma definitivă, laringele coboară luînd topografia de la adult, traheea şi bronhiile
cresc, plămînii sporesc marcat în greutate şi volum, capacitatea lor anatomică mărindu-se cu
peste 50°/0, cantitatea de fibre elastice din plămîn sporeşte considerabil. Funcţia 'respiratorie se
ameliorează net. Creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (de la 230 ml volum curent la 11 ani
la 350 ml la 15 ani), scade frecvenţa respiratorie (de la 22 la 18 respiraţii pe minut în medie),
creşte capacitatea vitală, iar respiraţia tisulară — apreciată după consumul maxim de O2 pe
minut — creşte considerabil (cu toate acestea nu sînt atinse limitele maxime ale capacităţii
aerobe de efort, astfel încît în eforturile de rezistenţă nu se pot obţine rezultate maxime).
Deşi aparatul cardiovascular şi pulmonar sînt mult solicitate din cauza creşterii rapide a masei
corporale, efortul fizic nu este contraindicat decît în cazul unor leziuni organice. Experienţa a
arătat că tulburările funcţionale dispar prin practicarea raţională a sportului.
— Cea mai izbitoare diferenţă faţă de vîrsta de şcolar mic este dezvoltarea intensă a
glandelor endocrine şi îndeosebi a gonade- lor, care devin funcţionale. Secreţia de testosteron a
testiculului şi de foliculină şi progesteron a ovarului determină atît caracterele sexuale primare şi
secundare cît şi toate celelalte modificări morfologice ale celorlalte sisteme şi aparate.
Maturizarea sexuală duce la apariţia libidoului şi la capacitatea de procreare, — elemente care
vor influenţa întreg comportamentul tînărului. Activitatea nervoasă superioară suferă modificări
importante. Glanda hipofiză şi în special lobul său anterior îşi intensifică activitatea, se măreşte
secreţia de TSH, ACTH şi hormoni gonadotropi. Creşte activitatea tiroidei şi a suprarenalei,
determinînd o hiperreactivare a sistemului nervos şi o instabilitate sau labilitate neurovegetativă
accentuată.
Observaţiile clinice şi experimentale fac distincţie între determinarea sexului şi realizarea
diferenţierii sexuale, proces ontogenetic ce durează rnulţi ani, cu etape decisive în viaţa
embriofetală. în procesul diferenţierii sexuale intervin ca unelte ale determinismului genetic,
hormonii sau alte substanţe de tip hormonal (C. Guja).
Informaţia genetică, mai ales a heterozomilor, determină formarea de gonade unisexuate.
Aceasta este etapa gonadică a procesului de sexualizare, care la om ţine pînă în a 60-a zi de
dezvoltare embrionară. Procesul de sexualizare masculină este continuat apoi cu ajutorul
hormonilor endogeni, elaboraţi de testiculul embrionar (principiul antimullerian şi cel virilizant),
în timp ce procesul de sexualizare feminină se continuă ,,pasiv“, fără a necesita astfei de
hormoni. Un argument important că lucrurile stau astfel îl constituie castrarea embrionilor în
perioada în care organele genitale sînt nediferenţiate sexual1 şi care — indiferent de sexul genetic
- duce la sexualizarea feminină. Apariţia organelor genitale mascule şi femele constituie astfel o
nouă etapă în procesul de sexualizare a organismelor, etapa hormonală.
în procesul diferenţierii sexuale, importantă este şi o bună „colonizare'' a prim ord iilor gonadale
de către gonociteie primitive. O ,,pauperitate" a acestora în gonocite stă la originea multor
tulburări în dezvoltarea şi funcţionarea gonadelor, a multor disgenezii gonadale. Dezvoltarea
tractului genital este condiţionată de buna funcţionare endocrină a gonadelor embriofetale.
Testiculul activ se opune evoluţiei tractului către feminizare.
In dezvoltarea normală a gonadelor şi organelor sexuale anexe intervin şi autosomii. Participarea
lor la funcţionarea unor organe de care depinde endoerinia gonadelor (hipofiză, centrii nervoşi
etc.) explică apariţia disgeneziilor gonadice în tulburări autosomale, asociate de obicei cu
malformaţii somatice.
Stabilirea sexului genetic şi crearea structurilor sexuale bazale sînt numai două etape ale
diferenţierii sexuale. Urmează „sexualizarea" unor structuri nervoase, necesară funcţionării
complexului hipotala- mo-hipofizo-gonadal şi „maturaţiei sexuale", apoi pubertatea, care
realizează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare exterioare, a instinctului genezic, a
capacităţii de procreaţie etc.
Pubertatea este indusă de creşterea steroizilor androgenici şi es- trogenici. Nu este suficient
studiat dacă în apariţia caracteristicilor pubertale joacă un rol şi creşterea răspunsului organelor
ţintă.
Estrogenii controlează dezvoltarea sînilor, creşterea şi maturarea uterului, vaginului, menstruaţia.
în plus, progesteronul este de asemenea răspunzător de ciclul ovulator. Androgenii promovează
creşterea organelor sexuale externe la băieţi şi a clitorisului şi labiilor mari, la fete. Ei răspund şi
de îngroşarea vocii la băieţi şi de părui sexual la ambele sexe.
Puseul de creştere din timpul pubertăţii nu a fost încă complet explicat. Atît testosteronul cît şi
STH au efecte anabolice ce pro- inovează creşterea. Concentraţia STH în sînge poate fi ridicată
experimental cu testosteroni şi estrogeni după inducţia hipogiicemiei cu insulina. De fapt, la
ambele sexe, la pubertate se găsesc valori mai mari ale STH decît înainte de pubertate. Apare
astfel că androgenii şi estrogenii conlucrează cu STH pentru a induce puseul de creştere al
pubertăţii. Puseul de creştere mai marcat la băieţi poate fi explicat prin concentraţia mai mare de
testosteroni Ia aceştia. Fuziunea epifizeior şi prin aceasta terminarea creşterii se datorează
probabil acţiunii testosteronului şi estrogenilor. Deficitul de STH nu previne fuziunea epifizeior,
în timp ce un deficit al hormonilor sexuali face ca fuziunea epifizeior să nu aibă loc.
Pentru clasificarea gradului de diferenţiere sexuală s-au propus mai multe scheme. Tipul
obişnuit, android sau ginoid este tipul mediu al populaţiei studiate. El constituie o realitate doar
pentru o populaţie dată. Tipul sexual diferă de la o rasă la alta. Dar tipul obişnuit nu înseamnă
tipul perfect. Aşa cum remarcă Vague (1953), tipul perfect sexualizat reprezintă un ideal întîlnit
doar excepţional de rar. fot acest autor considera că în axarea tipului mediu se pot diferenţia mai
multe tipuri anormale.
Prima grupă cuprinde indivizii cu mici anomalii somatice la care diferenţierea sexuală este
normală. în această grupă, Vague distinge mai multe subgrupe.
Diferenţierea excesivă a caracterelor sexuale normale dă naştere la bărbaţi hiperandroizi şi femei
hiperginoide. La bărbaţi, musculatura este puternică, adipozitatea se depune în regiunea
superioară a corpului, centura scapulară este puternic dezvoltată şi pilozitatea abundentă. Femeia
hiperginoidă se caracterizează prin depunerea adipozităţii în regiunile inferioare, musculatură
slabă şi cubitus valgus accentuat.
Diferenţierea sexuală deficitară creează o mare diversitate de forme. Aceste tipuri sînt denumite
de Vague bărbatul ginoid şi femeia androidă. Bărbatul ginoid prezintă adipozitate în partea
inferioară a corpului, rotunjirea formelor, musculatură deficientă, pilozitate redusă, uşor cubitus
valgus. Femeia androidă se caracterizează prin depunerea adipozităţii în partea superioară a
corpului şi dezvoltarea moderată a umerilor.
în altă subgrupă sînt cuprinse variaţiile neregulate, reprezentate de deficienţe limitate. Astfel,
unii bărbaţi prezintă tendinţă de depunere a adipozităţii în regiunea inferioară, iar Ia femei se
dezvoltă excesiv centura scapulară.
Vague include în a doua şi a treia grupă indivizii cu malformaţii gonadele sau de tract genital.
Sînt afectate şi caractere sexuale secundare. Aceste grupe aparţin patologicului.
Modifică rlle endocrine, nervoase şi neuropsihice accentuează discrepanţa dintre dezvoltarea
fizică şi capacitatea funcţională reală
a organismului, lucru care se manifestă prin mişcări nesigure, stîn- gace, greoaie sau chiar
tulburări neurovegetative vasomotorii (tendinţă la transpiraţie, la li poţi mie, roşeaţă a feţei
etc.), irascibilitate, emotivitate, cu unele stări de timiditate excesivă sau de frondă, atitudini
explozive, tendinţă spre jocurile competiţionale zgomotoase etc.
Cu toate acestea, la această vîrstă, există substratul nervos şi locomotor necesar învăţării
deprinderilor motrice complexe (perfecţionarea tehnicii) şi pentru eforturile de viteză. Tinînd
seama însă de faptul că fiecare copil îşi face propria lui pubertate, trebuie avut grijă deosebită
pentru individualizarea efortului.
Diferenţele de sex sînt mari în această perioadă. Fetele depăşesc iniţial băieţii în ritmul de
creştere a înălţimii şi greutăţii. Apare dezvoltarea bazinului, depunerile specifice de panicul
adipos, sînii se dezvoltă etc. Datorită deosebirilor somatice şi vegetative dintre cele două sexe,
este necesar să se elaboreze programe separate şi să se lucreze individualizat.
în această perioadă de vîrstă sînt permise, în programele de educaţie fizică: alergările pe
distanţă scurtă, săriturile, aruncările cu materiale sportive corespunzătoare (mingi de oină,
greutăţi mici, disc şi suliţă la juniori), jocuri sportive alternate cu pauze de odihnă relativ
lungi, gimnastică, înot etc.
Sporturile care impun cerinţe crescute în ceea ce priveşte rezistenţa — alergări pe distanţe
medii, patinaj-viteză, ciclism pe şosea —, pot fi incluse în programul de pregătire, cu condiţia
ca ele să fie introduse treptat, sub controlul medical, limitînd strict efortul în concordanţă cu
nivelul dezvoltării fizice şi capacitatea funcţională a organismului copiilor de această vîrstă.
Nu sînt recomandate eforturile maxime cu încordări mari ale aparatului locomotor. în
pregătirea copiilor de această vîrstă se poate folosi însă un număr mare de exerciţii fizice cu o
structură diferită a mişcărilor şi cu un caracter variat al efortului neuromuscular. Ele
contribuie la dezvoltarea stereotipurilor dinamice, la obţinerea unui bagaj bogat şi Ia
dezvoltarea capacităţii funcţionale a organismului (fig. 27—31).
în concluzie, Ia vîrsta pubertară, modelele de pregătire fizică trebuie aplicate în mod
diferenţiat, în funcţie de natura eforturilor şi de solicitările specifice fiecărei ramuri sportive.
Faptul că vîrsta cronologică nu este identică cu vîrsta biologică, impune, de asemenea.,
înlăturarea aplicării rigide a indicaţiilor şi contraindicaţiHor arătate mai sus.
Cunoaşterea aprofundată a particularităţilor morfofuncţionale şi psihice ale fiecărui copil cu
care lucrăm, este singura cale care permite evitarea celor două greşeli mai frecvent întîlnite în
viaţa spor-
58
tivă: suprasolicitarea organismului prin eforturile exagerate şi excesul de prudenţa, din cauza
căruia pregătirea este menţinută la un nivel inferior posibilităţilor copilului.
A. Perioada de şcolar mare (postpubertarâ)
Odată pubertatea încheiată, copilul s-a transformat în tînăr (junior), care, atît din punct de
vedere al dezvoltării m o rfofu ncţionale cît şi al capacităţii de efort şi caracteristicilor psihice,
se apropie tot mai mult de adult. Studiile au arătat că, la vîrsta de 16—17 ani,
unii indici ai dezvoltării fizice, ca înălţimea, greutatea şi perimetru! toracic, se apropie, iar Ia
18—19 ani ating aproape complet nivelul indicilor morfologici similari ai adulţilor (fig. 32).
în etapa postpubertarâ se constată o încetinire a ritmului dezvoltării somatice.
Durata perioadei de creştere şi dezvoltarea postpubertarâ sînt destul de lungi, ajungînd pînă la
6-8 ani, uneori chiar mai mult, mai ales dacă ne orientăm după criteriul încheierii complete a
creşterii în înălţime.
Prin prisma vîrstei cronologice, etapa postpubertarâ a creşterii şi dezvoltării se întinde pînă la
20—22 de ani la fete şi 23—25 de ani la băieţi (Albu, /., 1971) (fig. 33).
— Aparatul locomotor. La nivelul coloanei vertebrale notăm doar închiderea canalului
sacral, între 15—18 ani.
Oasele membrelor prezintă şi ele un ritm lent de creştere şi definitivare a procesului de
osificare.
Osificarea scheletului se produce diferit la nivelul segmentelor corpului, şi se continuă de-a
lungul perioadei postpubertare. în cele mai multe cazuri, oasele şi-au dobîndit forma şi
dimensiunile lor
Fig. 33. Creşterea în greutate a testiculului, vezicii seminale, ovarului si uterului.
definitive la sfîrşitul perioadei postpubertare, iar sudarea centrilor de osificare primari cu cei
secundari are loc mai tîrziu, între 20—25 de ani.
Fig. 36.
Toracele se dezvoltă ca volum şi mai mult decît membrele, ceea ce face să crească indicele de
proporţionalitate (Erissmann).
Muşchii cresc în volum. Prin creşterea suprafeţei secţiunii fiziologice, forţa se dezvoltă
proporţional cu valoarea acestei suprafeţe.
Fig. 35.
kg
60
Oasele se apropie de structura şi rezistenţa osului adult; cartilajele de conjugare se subţiază,
marcînd începutul osificării lor şi a încetării creşterii în înălţime.
Este cunoscut din literatura de specialitate că un centimetru pătrat de suprafaţă dezvoltă la
această vîrstă cca 10 kgf. Fac excepţie de la această regulă femeile de aceeaşi vîrstă, care
dezvoltă pe aceeaşi suprafaţă de secţiune circa 7—8 kgf şi tinerii antrenaţi, la care valoarea pe
cm2 depăşeşte valoarea medie (în funcţie de gradul de antrenament). Cu toate acestea trebuie
să subliniem că, în această perioadă de vîrstă, forţa rămîne în urmă ca valoare faţă de calitatea
de viteză şi coordonare, care este aproape ca la adult. Tonusul muscular şi capacitatea de
rezistenţă la efortul static cresc (fig. 35, 36).
— Sistemul nervos se caracterizează prin faptul că îşi continuă dezvoltarea, îndeosebi prin
permeabilizarea sinapselor. Există un echi'libru între excitaţie şi inhibiţie, între iradiere şi
concentrare. Plasticitatea şi receptivitatea sînt mari, engramele fixîndu-se cu uşurinţă, ceea ce
explică facilitatea însuşirii deprinderilor motrice în această etapă.
Analizatorii se găsesc, de asemenea, Ia un grad de maturizare apropiat de adult, pe plan
morfologic, dar inferior sub raport funcţional.
Menţionăm că mobilitatea funcţională a proceselor nervoase fundamentale favorizează
dezvoltarea vitezei şi a îndemînării. Cu toate acestea rezistenţa S.N.C. şi a analizatorilor este
mai scăzută, fapt pentru care instalarea oboselii e mai rapidă comparativ cu adultul.
— Aparatul cardiovascular îşi accelerează dezvoltarea.
Voi umul şi greutatea miocardului cresc, mai ales cordul stîng. Suprafaţa de secţiune a
fibrelor miocardice sporeşte şi, în consecinţă, creşte şi amplitudinea de contracţie.
Arterele şi venele mari ating aproape dimensiunile de la adult.
Volumul sistolic creşte, atingînd, în jurul vîrstei de 18 ani, aproape valorile de la adult (75 ml
la băieţi şi 55 ml la fete la 18 ani).
Debitul cardiac sporeşte asemănător (4,7 litri/minut ia băieţi la 19 ani şi 3,7 litri/minut la fete).
Frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială au valori apropiate de cele de ia adult.
in privinţa economiei cardiovasculatorii în efortul fizic maxima!, remarcăm faptul că indicele
oxigen-puls maxim înregistrează în această etapă o îmbunătăţire netă (Demeter).
— Aparatul respirator, morfologic, se apropie de situaţia de la adult, dar funcţional este
încă departe şi îşi continuă dezvoltarea.
în această perioadă, sub raport morfolog'ic se constată lărgirea cavităţii nazale, dezvoltarea
laringelu'i, sporirea numărului de fibre elastice pulmonare.
Sub raport funcţional, parametrii ventilaţiei pulmonare se îmbunătăţesc, frecvenţa respiratorie
scade în timp ce amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte, capacitatea v.italâ sporeşte,
consumul maxim de oxigen se ridică în mod considerabil.
Se poate conclude că funcţia respiratorie atinge normele superioare atît prin o dezvoltare
morfologică cît şi prin sporirea capacităţilor funcţionale. Capacitatea aerobă permite
efectuarea efortului de rezistenţă care are un efect inotrop pozitiv (îmbunătăţirea capila- rizării
şi nutriţiei organelor).
Cu toate acestea, consumul maxim de 02 pe minut/kg corp şi oxigen-puisul maxim nu ating
valori foarte înalte decît prin antrenament, etapa postpubertarâ fiind favorabilă efortului de
rezistenţă.
Menţionăm, de asemenea, că în această perioadă are loc stabilizarea secreţiei interne şi a
reglărilor vegetative simpatice şi para simpatice.
La această vîrstă, pe lîngă eforturile bazate pe exerciţii de viteză, în programul de pregătire se
pot include, treptat, şi eforturile de rezistenţă şi cele de forţă. Ponderea acestor exerciţii va fi
stabilită de la caz la caz, strict individualizat, bazîndu-se pe nivelul de dezvoltare morfologic
şi funcţional şi pe capacitatea reală de efort îa care a ajuns tînărul prin pregătirea sa fizică
anterioară. Eforturile care reclamă încordări musculare foarte mari şi repetate (contracţii
izometrice funcţionale, ridicarea halterelor etc.) trebuie foarte corect şi atent dozate, iar cei
care efectuează asemenea eforturi trebuie supuşi unor controale medicale, diferenţiate în mod
repetat.
*
**
Prezentînd didactic principalele perioade de creştere şi particularităţile morfologice aferente,
trebuie să subliniem că există o mare valabilitate individuală a acestor caractere somato-
funcţionale şi psihice la indivizii de aceeaşi vîrstă cronologică. Fiecare individ reprezintă un
unicat determinat genetic şi paratipic, fapt care impune o individualizare marcată a activităţii
sportive.
Capacitatea de efort diferită a copiilor de aceeaşi vîrstă cronologică (aceeaşi clasă) se menţine
şi la adult, dar în timpul copilăriei aceste diferenţe sînt mai ample; mai mult, ceea ce este
foarte important, această capacitate de efort la copii este instabilă şi nesigură, fapt explicabil
prin marea 'labilitate neurovegetativă a acestora, datorită îndeosebi pubertăţii, care lasă o
amprentă de mare va reabilitate individuală.
mai curînd, totuşi dimensiunile definitive ale adultului sînt mai mari; viaţa sexuală s-a
prelungit nu numai printr-o pubertate mai timpurie, dar şi printr-un climacteriu (menopauză)
mai tardiv; longevitatea omului a devenit mai mare. Din datele obţinute pe plan mondial se
poate trage concluzia că ,,secular trend-u-1" are loc în toate ţările lumii dezvoltate economico-
social, independent de poziţia geografică, climă, componenţa etnică, atît la oraşe cît şi la sate;
în diverse grade el poate atinge toate păturile sociale. în ţara noastră, datorită îmbunătăţirii
condiţiilor de trai fenomenul acesta este deosebit de accentuat.
Tot în acest context trebuie să menţionăm şi fenomenul de neo- tonie, respectiv de întîrziere a
maturităţii psihointelectuale şi accelerarea maturizării sexuale, constatat în ultimul timp pe
întreg globul pămîntesc.
50
30 25
Referitor la ritmul individual de creştere, trebuie să menţionăm că în ultimul secol, dar mai
ales în ultimele decenii, s-a văzut, îa copiii şi tinerii din majoritatea ţărilor europene şi din alte
continente, un important fenomen biologic, denumit de G. Roberts (1876) şi E. W. Koch
(1953) „secular trend" (tendinţă seculară), caracterizat printr-o creştere accelerată a unor
indici de dezvoltare. Astfel, valorile medii ale înălţimii şi greutăţii copiilor şi adolescenţilor de
azi sînt mai mari decît în secolul trecut, iar maturitatea sexuală apare mai timpuriu. Deşi
încheierea procesului de creştere are loc
Studiul condiţiilor şi factorilor, care determina fenomenele de acceleraţie şi neotenie, scoate
în evidenţă influenţa vieţii civilizate, a îmbunătăţirii alimentaţiei, progresele în profilaxia şi
tratamentul bolilor, precum şi a beneficiilor unei organizări mai raţionale a activităţii şi
timpului liber al tineretului.
în 'legătură cu acest ultim punct de vedere, se discută pe larg importanţa deosebită o educaţiei
fizice şi sportului asupra creşterii şi dezvoltării tineretului. Cercetările dovedesc eficacitatea
practicării metodice a exeroiţiilor fizice atît asupra creşterii normale şi dezvoltării armonioase
a tineretului, cît şi asupra diminuării efectelor negative ale fenomenului de neotenie.