1

Integrale de suprafaţă
→
− → − → −
Fixăm un reper ortonormal Oxyz de versori i , j , k .

Definiţia 1 Fie D ⊂ R2 un domeniu. Se numeşte pânză parametrizată ı̂n R3 de clasă C 1 , o funcţie

→
− →
− →
−
vectorială → −
r : D → R3 , →
−
r (u, v) = (x (u, v) , y (u, v) , z (u, v)) ≡ x (u, v) i +y (u, v) j +z (u, v) k de
−
→ −
→ →
−
clasă C 1 . Pânza parametrizată se numeşte netedă dacă ∂∂ur × ∂∂vr 6= 0 , ∀ (u, v) ∈ D. Pânza este simplă
dacă funcţia → −
r este injectivă. Mulţimea → −r (D) ⊂ R3 este imaginea pânzei parametrizate şi se
numeşte suprafaţă (ı̂n spaţiu) parametrizată. Ecuaţiile

 x = x (u, v)
y = y (u, v) , (u, v) ∈ D (1)
z = z (u, v)


se numesc ecuaţiile parametrice ale pânzei ( sau suprafeţei).

−
→ −
→
Observaţie: Vectorul ∂∂ur × ∂∂vr este vectorul-normală la suprafaţa parametrizată, iar condiţia
−
→
∂r −
→ →
−
∂u
× ∂∂vr 6= 0 ı̂nseamnă din punct de vedere geometric că suprafaţa are plan tangent ı̂n fiecare
punct (adică este netedă).

Exemplu: Fie sfera S cu centrul ı̂n O şi de rază R. Un punct M ∈ S este unic determinat de 2
coordonate, θ =colatitudinea lui M şi  ϕ = longitudinea lui M , θ ∈ [0, π], ϕ ∈ [0, 2π]. Calculăm coor-
 x = R sin θ cos ϕ
donatele (x, y, z) ale lui M şi obţinem y = R sin θ sin ϕ . Acestea reprezintă ecuaţiile parametrice
z = R cos θ

ale sferei (vezi fig.1). Ele verifică ecuaţia carteziană x2 + y 2 + z 2 = R2 .

Figura 1:

Aşadar, există mai multe modalităţi echivalente local de reprezentare a suprafeţelor ı̂n spaţiu:
A) reprezentare parametrică (ecuaţiile depind de 2 parametri);
B) ecuaţie carteziană implicită F (x, y, z) = 0, (x, y, z) ∈ U ⊂ R3 , unde U este un domeniu, iar
F ∈ C 1 (suprafaţa este netedă dacă normala la suprafaţă dată de gradF 6= 0 pe U );
Exemplu: Ax + By + Cz + D = 0 este ecuaţia generală (implicită) a planului având normala
→
−
N (A, B, C) .
 2

C) ecuaţie carteziană explicită z = f (x, y) , (x, y) ∈ D ⊂ R2 , unde D este un domeniu, iar

f ∈ C 1 . Graficul lui f este o suprafaţă S proiectabilă pe xOy (adică D = prxOy S, vezi fig. 2).
x şi y pot fi consideraţi parametri, iar parametrizarea este dată de vectorul de poziţie
→
− →
− →
− →
−
r (x, y) = x i + y j + f (x, y) k , (x, y) ∈ D.

Figura 2:

Teorema 2 Fie pânza → −r : D ⊂ R2 → R3 netedă, simplă, cu ecuaţiile parametrice (1) ,

K ⊂ D, K mulţime compactă şi → −r (K) = S porţiuneaZ Zde suprafaţă corespunzătoare.
∂→
− →
−
r ∂ r
Atunci aria porţiunii de suprafaţă S este Aria (S) = ∂u × ∂v dudv.

K

Corolarul 3 Dacă porţiunea de

s suprafaţă S are ecuaţia explicită z = f (x, y) , (x, y) ∈ D ⊂ R2 şi
ZZ  2  2
1 ∂f ∂f
f ∈ C , atunci Aria (S) = 1+ + dxdy.
∂x ∂y
D

→
− →
− →
− →
− →
−
Demonstraţie: S are parametrizarea →− ∂−
→
r = x i + y j + f (x, y) k ⇒ r
∂x
= i + ∂f∂x
k;
r
→
− ∂f →
− →
− ∂f →
− ∂f →
− − 2
∂−
→ ∂−
→ ∂−
→ ∂→ ∂−
→
 
∂f 2
r r r r r
+ ∂f


∂y
= j + ∂y k ⇒ ∂x × ∂y = k − ∂y j − ∂x i , iar ∂x × ∂y = ∂x ∂y
+1
Exemplu: Să se afle aria suprafeţei z = x2 + y 2 delimitată de planul z = h, (h > 0).

Definiţia 4 Fie  U ⊂ R3 un deschis şi S ⊂ U o porţiune de suprafaţă netedă, simplă, cu ecuaţiile

 x = x (u, v) →
− →
− →
−
parametrice S : y = y (u, v) , (u, v) ∈ D ⊂ R2 mulţime compactă. Fie → −
r = xi +yj +zk.
z = z (u, v)

Pentru o funcţie F : U → R continuă se defineşte integrala lui F pe suprafaţa S notată
→
∂− ∂→
−
ZZ ZZ
r r
F (x, y, z) dσ = F (x (u, v) , y (u, v) , z (u, v))
× dudv.
∂u ∂v
S − D
∂→ −
→
Expresia dσ = ∂u × ∂∂vr dudv se numeşte element de arie (sau de suprafaţă) al lui S.
r

ZZ
Corolarul 5 1) Aria (S) = dσ;
S
 3

√
2) dσ = EG − F 2 dudv unde

∂→
−
r ∂→−
r ∂→
−
r ∂→−
r ∂→
−
r ∂→−
r
E = · ,F = · ,G= ·
∂u ∂u ∂u ∂v ∂v ∂v
ZZ
3) Integrala F (x, y, z) dσ este independentă de parametrizarea lui S;
S
4) Dacă suprafaţa S este dată de ecuaţia explicită z = f (x, y) , (x, y) ∈ D (proiectabilă pe xOy ),
r

2  ∂f 2
atunci dσ = 1 + ∂f ∂x
+ ∂y dxdy şi

s  2  2
ZZ ZZ
∂f ∂f
F (x, y, z) dσ = F (x, y, f (x, y)) 1+ + dxdy.
∂x ∂y
S D

O formulă analoagă poate fi dată pentru o suprafaţă proiectabilă pe alt plan de coordonate.

Proprietăţi
ZZ ale integralelor de suprafaţăZ Z ZZ
1. [αF (x, y, z) + G (x, y, z)]dσ = α F (x, y, z) dσ + G (x, y, z) dσ;
ZSZ ZZ S ZZ S

2. F (x, y, z) dσ = F (x, y, z) dσ + F (x, y, z) dσ, unde S ∪ S 0 este juxtapunerea a 2

S∪S 0 S S0
suprafeţe netede.
Comentariu: Dacă S esteZoZ suprafaţă materială şi F reprezintă densitatea de repartiţie a unei
sarcini electrice pe S, atunci F (x, y, z) dσ este sarcina electrică totală distribuită pe S.
ZZ S

Exerciţii: 1) Calculaţi (1 + z)dσ, unde S este semisfera superioară de ecuaţie

S
x2 + y 2 + z 2 = 1,ZzZ ≥ 0.
2) Calculaţi (x + y + z)dσ, unde S este dată de ecuţia x2 + y 2 = a2 , z ∈ [0, 1].
S

Definiţia 6 Fie → −v : U ⊂ R3 → R3 un câmp vectorial continuu,  U mulţime deschisă şi o porţiune

 x = x (u, v)
de suprafaţă S ⊂ U, netedă, simplă, cu ecuaţiile parametrice S : y = y (u, v) , (u, v) ∈ D ⊂ R2
z = z (u, v)

→
− →
− →
− →
−
mulţime compactă. Fie r = x i + y j + z k . Suprafaţa S având 2 feţe date de sensul normalei
∂→
−
r →
−
→
− × ∂∂vr
n = ± ∂→ ∂u
− →
− la suprafaţă se numeşte suprafaţă orientată. Numim fluxul câmpului →
−v prin suprafaţa S
k ∂ur × ∂∂vr k
orientată prin alegerea versorului → −
n , integrala
ZZ
→
−
ΦS ( v ) = (→−
v ·→−
n ) dσ.
S

Observaţii: 1) ΦS (→
−
v ) este o integrală de suprafaţă al cărui semn depinde de faţa precizată ı̂n
problema a suprafeţei S orientate, mai precis, ΦS− (→−v ) = − ΦS (→ −v ) , S şi S− fiind cele 2 feţe ale
aceleiaşi suprafeţe.
 4

∂→
−
r →
−
× ∂∂yr
2) Dacă S are ecuaţia explicită z = f (x, y) , (x, y) ∈ D, versorul normală →
−
n =± ∂x
→
− →
− =
k ∂r
∂x
× ∂∂yr k
−
→ ∂f −
→ ∂f −
→
k− j− i
± r ∂y2 ∂x 2 .
( ∂f
∂x )
+( ∂f
∂y )
+1

Comentariu: Dacă S este o suprafaţă materială şi → −v este câmpul vitezelor particulelor unui fluid
→
−
care trece prin S, atunci ΦS ( v ) este debitul de fluid prin suprafaţă, adică volumul de fluid ce intră
prin S pe unitatea de timp.
→
− →
−
Exercitiu: 1) Calculaţi fluxul câmpului → −v = x i + z j prin suprafaţa triunghiului plan cu
vârfurile A(1, 0, 0), B(0, 2, 0), C(0, 0, 2) orientată după normala din figura 3.

Figura 3:

Formula lui Stokes

→
− →
− →
−
Definiţia 7 Intr-un reper ortonormal Oxyz fie → −v = P (x, y, z) i + Q (x, y, z) j + R (x, y, z) k
∂ →
− ∂ →
− ∂ →−
un câmp vectorial de clasă C 1 (D) . Operatorul diferenţial nabla este ∇ = ∂x i + ∂y j + ∂z k . Se
→
−
numeşte rotorul lui v , câmpul vectorial
     
→
− →
− ∂R ∂Q → − ∂R ∂P → − ∂Q ∂P → −
rot v = ∇ × v = − i − − j + − k
∂y ∂z ∂x ∂z ∂x ∂y
 → − →
 −i → − 
 j k 
∂ ∂ ∂ 
care se obţine prin dezvoltarea după prima linie a determinantului formal  ∂x ∂y ∂z 
.
 P Q R 
 5

Definiţia 8 Fie S o suprafaţă netedă ı̂n R3 cu 2 feţe, orientată, proiectabila pe xOy de ecuaţie
z = f (x, y) , (x, y) ∈ D ⊂ R2 .
Se numeşte frontiera suprafeţei S, curba ı̂nchisă C = F rS = {(x, y, z)| z = f (x, y) , (x, y) ∈ F rD}.

Figura 4:

Teorema 9 (Formula lui Stokes) Fie C frontiera suprafeţei S definită mai sus şi un câmp vectorial
→
−
v de clasă C 1 definit pe un deschis ce conţine suprafaţa S. Atunci
I ZZ
→
− →
−
v ·dr = (rot→−v)·→−
n dσ,
C=F rS S

unde →−
n este versorul normalei la suprafaţa S, cu sensul de avansare al şurubului drept când acesta
se roteşte ı̂n sensul de parcurgere ales pe curba C. (adică circulaţia lui →
−
v de-a lungul curbei ı̂nchise
→
−
C este egală cu fluxul rotorului lui v prin suprafaţa S orientată).
→
− →
−
Exemple: 1) Să se afle circulaţia câmpului vectorial → −
v = −y i + x j de-a lungul laturilor
triunghiului ABC din figura 3, A(1, 0, 0), B(0, 2, 0), C(0, 0, 2), ı̂n sensul de la A spre B.
→
− →
−
2) Să se afle circulaţia câmpului vectorial → −v = −y i + x j de-a lungul frontierei suprafeţei S :
x2 + y 2 + z 2 = 1, x, y, z ≥ 0, orientată după normala exterioară la sferă.

Figura 5: