Derivate parţiale

0.1 Derivata după o direcţie; derivate parţiale

Definiţia 1. Fie f : D ⊂ Rn → R , a ∈ D dechis, a = (a1 , a2 , ..., an ) . Se numeşte derivata lui f ı̂n
df
punctul a pe direcţia versorului s, notată ds (a) = lim f (a+ts)−f
t
(a)
dacă exista şi este finită.
t→0

Comentariu: Notând x = a + ts ⇒ x − a este vector coliniar cu s, iar df

ds
(a) = lim f (x)−f
t
(a)
.
x→a

Definiţia 2. Fie B = {e1 , ..., en } baza canonică din Rn . Derivata parţială a lui f :D ⊂ Rn → R ı̂n
punctul a = (a1 , a2 , ..., an ) ı̂n raport cu variabila xk , unde 1 ≤ k ≤ n, este derivata lui f pe direcţia
s = ek . Se notează ∂x∂f
k
(a) = lim f (a+tekt )−f (a) .
t→0

Altă notaţie utilizată este fx0 k .

Caz particular: Fie n = 2; f : D ⊂ R2 → R , (x, y) 7→ f (x, y) . Derivata partială a lui f
ı̂n raport cu x este ∂f ∂x
(a) = ∂f
∂x
(a1 , a2 ) = lim f (a+te1t )−f (a) = lim f (a1 +t,a2 )−f
t
(a1 ,a2 )
. In punctul curent,
t→0 t→0
∂f
∂x
(x, y) = lim f (x+t,y)−f
t
(x,y)
, aşadar practic f se deriveaza ı̂n raport cu x, considerând y ca parametru.
t→0
Analog, ∂f∂y
(x, y) = lim f (x,y+t)−f
t
(x,y)
. Deci ∂f
∂y
se obtine derivând f ı̂n raport cu y si considerând
t→0
x parametru.
Comentariu:1) In consecinţă derivatele parţiale au proprietăţi de calcul similare cu derivatele
studiate ı̂n liceu: regulile de derivare a sumei, produsului, câtului.
df
2) Derivata ds (a) se interpretează ca ”viteza de variaţie” a funcţiei scalare f pe direcţia s, pornind
din punctul a. Derivatele partiale ∂f ∂x
(a) , respectiv ∂f
∂y
(a) reprezintă viteza de variaţie a lui f pe o
direcţie paralelă cu Ox, respectiv cu Oy, pornind din a.
Exemplu: Fie f (x, y, z) = xy + yz 2 + arctg (yz) , f : R3 → R
Derivatele partiale ı̂n punctul curent sunt: ∂f ∂x
= y; ∂f
∂y
= x + z 2 + 1+yz2 z2 ; ∂f
∂z
= 2yz + 1+yy2 z2 .

Definiţia 3. f : D ⊂ Rn → R , D deschis, este derivabilă parţial pe D dacă ∀a ∈ D şi (∀) k = 1, n,

∂f ∂f
(∃) ∂xk
(a) şi sunt finite. Funcţiile ∂xk
: D → R sunt derivatele parţial ale lui f. Funcţia f se numeşte
1 1
de clasă C pe D ( cu notaţia f ∈ C (D) ) dacă f e derivabilă parţial pe D şi derivatele sale parţiale
(de ordin I) sunt continue pe D.

0.2 Diferenţială
Definiţia 4. Fie F : D → Rm , D ⊂ Rn deschis, a ∈ D. Spunem că F este diferenţiabilă ı̂n punctul ”a”
dacă există o aplicaţie R -liniară, T : Rn → Rm ce depinde de ”a” a.i.

F (x) − F (a) − T (x − a)
lim =0 (1)
x→a kx − ak

Observatie:1)In definiţie norma k·k este norma euclidiană.

2)Notând cu ϕ(x) raportul de sub limită, condiţia (1) devine: ∀x ∈ D,
F (x) − F (a) − T (x − a) = kx − ak ϕ (x) , unde limϕ (x) = 0.
x→a
 2

Teorema 1. Dacă F este diferenţiabilă ı̂n a, atunci aplicaţia R -liniară T este unic determinată şi
se numeşte diferenţiala ı̂ntâi ( sau derivata globală) a lui F ı̂n a.

Notaţie: F 0 (a) sau dF (a) .

Corolar 2. Dacă F este aplicaţie liniară, atunci T = dF (a) = F, ∀a.

Teorema 3. Dacă f : D ⊂ Rn → R , cu D deschis, este diferenţiabila ı̂n a ∈ D, atunci f este

continuă ı̂n a.

Teorema 4. Fie F : D ⊂ Rn → Rm , D deschis, a ∈ D, F (x) = (f1 (x) , ..., fm (x)) . Atunci F este
diferenţiabilă ı̂n a ⇔ f1 , ..., fm sunt diferenţiabile ı̂n a, iar aplicaţia liniară dF (a) : Rn → Rm are
drept componente df1 (a) , ..., dfm (a) aplicaţii liniare.

Teorema 5. Dacă f : D ⊂ Rn → R este diferentiabilă, a ∈ D şi s ∈ Rn cu ksk = 1, atunci

df
ds
(a) = T (s) din definiţia diferenţiabilităţii.

Corolar 6. Dacă f e diferenţiabilă pe D, atunci f are derivate parţiale ı̂n orice punct a ∈ D. In
plus, diferenţiala lui f ı̂n punctul a ∈ D este: T = df (a) : Rn → R ,

∂f ∂f
df (a) (x) = ∂x1
(a) x1 + ... + ∂xn
(a) xn (2)

Teorema 7. Fie f : D ⊂ Rn → R o funcţie de clasă C 1 (D) , D deschis şi s ∈ Rn cu ksk = 1. Atunci

∀a ∈ D, derivata lui f după directia s = (s1 , ..., sn ) calculată ı̂n punctul a este
df ∂f ∂f
ds
(a) = ∂x1
(a) s1 + ... + ∂x n
(a) sn . (formula derivatei după o direcţie)

Cu notaţia πk : Rn → R , πk (x) = xk aplicatia proiecţie, k = 1, n rezultă că df (a) (x) =

n n
P ∂f P ∂f
∂xk
(a) π k (x) , ∀x ⇒ df (a) = ∂xk
(a) πk . Cum πk este aplicaţie liniară ⇒ dπk (a) = πk şi
k=1 k=1
relaţia (2) ı̂n punctul curent se rescrie
n
X ∂f
df (a) = (a)dxk (formula diferentialei de ordin I)
k=1
∂x k

Observaţii: i) Pentru o funcţie f (x) de o singură variabilă, diferenţiala va fi df = f 0 (x) dx ⇔

df
f 0 (x) = dx
ii) Pentru f funcţie cu valori reale, egalitatea (1) din definitia diferenţiabilităţii se rescrie f (x) −
∂f ∂f
f (a) = ∂x 1
(a) (x1 − a1 ) + ... + ∂x n
(a) (xn − an ) + kx − ak ϕ(x), limϕ (x) = 0. Pentru x aflat ı̂ntr-o
x→a
vecinatate a lui a, formula reprezintă o aproximaţie liniară a lui f ı̂n jurul lui a, asadar diferenţiala
aplicată lui (x − a) aproximează o creştere infinitezimală a lui f.
iii) Orice funcţie elementară este diferenţiabilă pe orice deschis din domeniul său de definiţie.

Definiţia 5. Fie f ∈ C 1 (D) cu valori ı̂nR , D ⊂ R3 deschis şi a ∈ D. Vectorul n− dimensional

not ∂f ∂f
gradf (a) = ∇f (a) = ∂x 1
(a) , ..., ∂xn
(a) se numeste gradientul lui f ı̂n punctul a şi ∇f devine un
câmp de vectori definit pe D (numit si funcţie vectoriala). Operatorul diferential nabla ∇ se defineste
→
− → − →− ∂ →
− ∂ →− ∂ →
−
formal ı̂ntr-un reper ortonormal Oxyz cu versorii i , j , k , astfel: ∇ = ∂x i + ∂y j + ∂z k.

0.3 Matrici Jacobiene

Fie D ⊂ Rn un deschis şi F : D → Rm , F (x) = (f1 (x) , ..., fm (x)) , x ∈ D.

Definiţia 6. Aplicaţia F este derivabilă parţial ı̂n a ∈ D dacă f1 , ..., fm sunt derivabile parţial
ı̂n a ı̂n raport
 cucele n variabile x1 , ..., xn . Se defineste matricea Jacobiană a lui F ı̂n punctul a,
∂fi
JF (a) = ∂xj (a) Dacă m = n, matricea este patratică şi determinantul ei se numeste
i=1,m,j=1,n
D(f1 ,...,fm )
Jacobianul functiilor scalare f1 , ..., fm ı̂n punctul a şi se notează D(x1 ,...,xm )
(a) ≡ det JF (a)
 3

Exemplu: 1) Fie F : D → R2 , D ⊂ [0, ∞) × R , (ρ, θ) 7→ (ρ cos θ, ρ sin θ) se numeşte aplicatia de

trecere de la coordonate polare
!  la coordonate carteziene cu f1 (ρ, θ) = ρ cos θ; f2 (ρ, θ) = ρ sin θ.
∂f1 ∂f1 
∂ρ ∂θ cos θ −ρ sin θ
JF (ρ, θ) = ∂f2 ∂f2 = .
∂ρ ∂θ
sin θ ρ cos θ
Jacobianul ı̂n punctul curent este det JF (ρ, θ) = ρ.
F G
Teorema 8. Fie A ⊂ Rn , B ⊂ Rm , A → B → Rp cu A şi B mulţimi deschise. Dacă aplicaţia
F este diferenţiabilă ı̂n a ∈ A şi G este diferenţiabilă ı̂n b = F (a), atunci compunerea G ◦ F este
diferenţiabilă ı̂n a şi ı̂n plus
JG◦F (a) = JG (b) JF (a) (3)

Ultima relaţie reprezinta regula de derivare parţială a funcţiilor compuse.

Cazuri particulare: 1) Fie w = f (x, y) , x = x (t) , y = y (t) , t ∈ D ⊂ R , toate funcţii
   x0 (t) 
diferenţiabile. Rezultă că w este funcţie de t şi calculăm derivata sa : w0 (t) = ∂f ∂f
=
∂x ∂y y 0 (t)
∂f 0
∂x
x (t) + ∂f
∂y
y 0 (t) . Pentru că w, x şi y sunt funcţii de o singură variabilă independentă, se mai scrie:
dw
dt
= ∂f dx
∂x dt
+ ∂f dy
∂y dt
.
Mai general, dacă w = f (x1 , ..., xn ) , unde xk = xk (t) , atunci are loc asa numita
regulă a ”lanţului” de derivare parţială a funcţiilor compuse

dw ∂f dx1 ∂f dxn
= + ... +
dt ∂x1 dt ∂xn dt
 
∂w ∂w
2) Fie w = g (u, v) , u = u (x, y) , v = v (x, y) . Atunci w devine funcţie de x şi y şi ∂x ∂y
=

∂u ∂u 

∂g ∂g ∂g ∂u ∂g ∂v ∂g ∂u ∂g ∂v
∂u ∂v
∂x
∂v
∂y
∂v ⇒Regula ”lanţului” capătă forma: ∂w ∂x
= ∂u ∂x
+ ∂v ∂x
şi ∂w
∂y
= ∂u ∂y
+ ∂v ∂y
.
∂x ∂y
Exemplu: Se dă F (x, y) = g (x2 − y 2 , ex−y ) , cu g funcţie diferenţiabilă. Calculăm ∂F ∂x
(2, 1) .
∂g ∂u ∂g ∂v
Notăm cu u = x2 − y 2 şi v = ex−y . Atunci regula ”lanţului” se va scrie ∂F ∂x
= ∂u ∂x
+ ∂v ∂x
⇒
∂F ∂g ∂g x−y ∂g ∂g
∂x
(2, 1) = ∂u (3, e) 2x|(x,y)=(2,1) + ∂v (3, e) e |(x,y)=(2,1) = 4 ∂u (3, e) + e ∂v (3, e) .

0.4 Derivate parţiale de ordin superior

Definiţia 7. f : D ⊂ Rn → R , D deschis, este funcţie de clasă C 0 (D) dacă f este continuă pe D.
∂f
Inductiv, f este de clasă C p (D) , p ≥ 1 dacă admite derivate parţiale si ∂x k
, k = 1, n , sunt funcţii
p−1 ∞ p
de clasă C (D) . f este de clasă C (D) dacă f ∈ C (D) , ∀p ≥ 0.
  2f
∂f
2 ∂
Notaţie: Dacă f ∈ C (D) , derivatele parţiale de ordin 2 sunt ∂xj ∂x k
= ∂x∂j ∂x k
pentru j 6= k şi
∂2f
∂x2j
pentru k = j.
Alte notatii pentru derivate parţiale: Luăm de exemplu n = 2, deci (x, y) 7→ f (x, y) .
∂f 2 ∂2f 2

∂x
= fx0 = fx ; ∂f
∂y
= fy0 = fy ; ∂∂xf2 = fxx
00
= fxx ; ∂x∂y 00
= fxy = fxy ; ∂∂yf2 = fyy
00
= fyy .

Teorema 9. ( Criteriul lui Schwarz) Dacă f : D ⊂ Rn → R este o functie de clasă C 2 (D), atunci
2f 2f
∀a ∈ D, ∂x∂j ∂x k
(a) = ∂x∂k ∂xj
(a) , ∀j 6= k ∈ 1, n.

Comentariu: Asadar, ı̂n condiţiile teoremei, ordinea de derivare nu contează. De aici se poate
3 ∂3f ∂3f ∂3f ∂3f
deduce că pentru f ∈ C 3 (D), ∂x∂ 2f∂y = ∂y∂x 2 = ∂x∂y∂x ; ∂x∂y 2 = ∂y 2 ∂x = ...

∂2f ∂ f 2
Definiţia 8. Fie f de clasă C 2 (D), D ⊂ Rn . Se numeşte laplacianul lui f notat ∆f = ∂x21
+ ... + ∂x 2 .
n
∂2 ∂2
Operatorul diferenţial al lui Laplace ∆ se defineşte formal ∆ = + ... + ∂x21 ∂x2n
. Funcţiile care verifică
∆f = 0 ı̂n orice punct din deschisul D se numesc funcţii armonice.
 4

Definiţia 9. Dacă f ∈ C 2 (D), atunci ∀a ∈ D se poate considera matricea patratică Hf (a) =

∂2f
∂xi ∂xj
(a) numită Hessiana lui f ı̂n a. (după numele matematicianului german Otto Hesse)
1≤i,j≤n

Observaţie: Matricea va fi simetrică (conform teoremei Schwarz), rezultă că valorile sale proprii
sunt numere reale, nu neapărat distincte.
n
∂f
Definiţia 10. Aplicaţia liniară df (a) : Rn → R , (x1 , ..., xn ) 7→
P
∂xk
(a) xk se va numi diferenţială
k=1
de ordin I a lui f, iar diferenţiala de ordinul II, d2 f (a) va fi definită de următoarea formă pătratică
n P n
∂2f
d2 f (a) : Rn → R , (x1 , ..., xn ) 7→
P
∂xk ∂xj
(a) xk xj .
k=1 j=1
∂2f
Formal, d2 f =
P
∂xk ∂xj
dxk dxj .
1≤k,j≤n

1 x
Exemplu: Fie f (x, y) = xy + x
− y
şi a = (1, 2) . Calculăm Hf (a) şi d2 f (x, y) .
∂f 1 ∂f ∂2f ∂2f ∂2f ∂f 2
1 x 1 ∂
= x23 ; ∂∂yf2 = − 2x


∂x
= y − x 2 − y
; ∂y
= x + y 2 ; ∂x∂y
= ∂y∂x
= 1 + y 2 ; ∂x 2 = ∂x ∂x y2
.
 2 1   5

x3
1 + y2  2 4
Hf (1, 2) = 1 2x = 5
1 + y2 − y2 
4
− 12
(1,2)  
2 ∂2f 2
d2 f (x, y) = ∂∂xf2 (dx)2 + 2 ∂x∂y dxdy + ∂∂yf2 (dy)2 = x23 (dx)2 + 2 1 + y12 dxdy − 2x y2
(dy)2 .

0.5 Schimbări de variabile

Definiţia 11. Fie A, B ⊂ Rn două mulţimi deschise. O funcţie f : A → B se numeşte schimbare de variabile
(coordonate) dacă f ∈ C 1 (A) , bijectivă şi f −1 ∈ C 1 (B) .
F
Exemplu: Coordonatele polare sunt definite de F : A → R2 , A = [0, ∞) × (−π, π]; (ρ, θ) 7→
1
(ρ cos θ, ρ sin θ) ∈ C . Aplicaţia este injectivă, iar imaginea lui F pe IntA este B = R2 \{ (x, y)| x ≤ 0, y = 0} .
x = ρ cos θ p
Soluţia sistemului este unică, ρ = x2 + y 2 , tg 2θ = 1+cos
sin θ
θ
= √y 2 2 , θ ∈ (−π, π) ,
y = ρ sin θ x+ x +y
asadar F reprezintă o schimbare de coordonate.

Teorema 10. Dacă f este o aplicaţie bijectiva de clasă C 1 ı̂ntre doi deschişi din Rn , f : A → B,
atunci f este schimbare de variabile daca şi numai dacă f −1 este continuă şi ∀a ∈ A, matricea
D(f1 ,...,fn )
Jacobiană este nesingulară, adică Jacobianul D(x 1 ,...,xn )
(a) 6= 0.
D(x,y)
Observatie: Jacobianul trecerii la coordonate polare D(ρ,θ)
= ρ 6= 0 pe IntA.