PLANIFICARE TERITORIALĂ.

DEFINIŢIE, NOŢIUNI SIMILARE,

RELAŢII CU ALTE DISCIPLINE ŞI ŞTIINŢE, ROLUL GEOGRAFIEI
ÎN ABORDAREA PROBLEMELOR DE ORGANIZARE A
TERITORIULUI

Definiţie şi noţiuni similare

Planificarea teritorială reprezintă o disciplină ştiinţifică cu caracter

interdisciplinar şi practic aplicativ, care deşi are un statut destul de controversat în
privinţa apartenenţei sale, referitor la conţinutul său părerile diverşilor specialişti
(arhitecţi, arhitecţi-urbanişti, ingineri constructori, economişti, sociologi, demografi,
jurişti, politicieni, geografi, etc.) sunt apropiate şi uneori identice.
Pentru România, termenul cel mai utilizat pentru domeniul planificării
teritoriale este acela de sistematizare. El este echivalent cu:
- amenajarea teritoriului – utilizat de şcoala franceză (l‟amenagement du
territoire);
- physical planning – planificare teritorială (şcoala anglo-saxonă);
- spatial organization – organizarea spaţiului sau a teritoriului (şcoala
americană). (Cândea, Bran, 2001, p.82).
În concepţia actuală, atât în documente de natură juridică, cât şi în studiile
întreprinse de specialişti angrenaţi în acest domeniu, se utilizează noţiunea de
amenajarea teritoriului, în conformitate cu definiţia dată de Carta Europeană a
Amenajării Teritoriului (20 mai 1983, Torremolinos, Spania). În această accepţiune
amenajarea teritoriului este ”expresia spaţială a politicilor economice, sociale,
culturale şi ecologice ale oricărei societăţi, care are drept scop o dezvoltare
echilibrată a regiunilor şi organizarea fizică a spaţiului conform unei concepţii
directoare, pentru a oferi omului un cadru şi o calitate a vieţii care să-i asigure
înflorirea personalităţii sale”.
Planificare conform Dicţionarului limbii române contemporane (Breban,
1980, p.442) reprezintă acţiunea de a întocmi un plan, de a programa o acţiune, a
organiza, a coordona şi conduce după un plan.
Sistematizare (Idem, p.555) este o acţiune de ordonare, clasare după un anumit
sistem (după anumite criterii). Mai înseamnă o îmbinare armonioasă a elementelor
care alcătuiesc o localitate, o zonă cu o destinaţie anumită. Este o ramură a
urbanisticii care se ocupă cu proiectarea şi reorganizarea pe baze ştiinţifice a
localităţilor. Prin această definiţie se propune, de fapt, viziunea arhitecţilor-urbanişti

7
conform căreia sistematizarea reprezintă o ramură a urbanismului.
Denumirea de planificare teritorială provine, aşa cum s-a menţionat, din limba
engleză (physical planning). De fapt sensul cuvântului este acelaşi ca şi în limba
română. În Dicţionarul de sinonime The Oxford Minireference Thesaurus (1992), la
pag.383 sunt menţionate ca sinonime pentru cuvântul planning următoarele:
arrangement (aranjament, acord, plan), design (proiect, plan), drafting (redactare,
proiectare), forethought (plan, plănuire), organization (organizare, organizaţie),
preparation (pregătire, preparare), setting up (cadru, decor), thinking out (concepţie).
În Dicţionarul de Geografie Umană (1999), la pag.240 – 241 se precizează
următoarele definiţii:
Plan de amenajare a teritoriului – plan ce include elemente principale de
amenajare şi echipare a unui teritoriu, într-un anumit scop.
Planificare regională este o formă particulară de acţiune ce implică
planificarea unor elemente şi acţiuni, economice şi fizice, aplicată la scară
supraurbană, dar în acelaşi timp subnaţională. Această ultimă definiţie impune ca
prezentă relaţia dintre planificarea teritorială şi ceea ce se conturează, în prezent, ca
ştiinţa regională.
Sistematizarea teritoriului (Idem, p.292) – proces de organizare şi remodelare
complexă a structurilor teritoriale şi a localităţilor, în scopul asigurării cadrului optim
necesar desfăşurării activităţilor umane şi ridicării permanente a standardului de viaţă.
Este sinonim cu plan de amenjare complexă a teritoriului.
De fapt conţinutul noţiunii de sistematizare (planificare), atât din punct de
vedere lingvistic, cât şi ştiinţific este reflectat (sau respectă) de cuvântul de origine
latină systema (asociere logică, raţională a unor elemente pe baza un criterii
prestabilite).
Într-o lucrare a urbanistului francez Gaston Bardef („Petit glossaire de
l`urbanism”, 1946, Paris) sistematizarea este definită ca parte componentă a
urbanismului. În viziunea unor sociologi de la jumătatea secolului XX sistematizarea
teritoriului reprezintă organizarea economică a spaţiului geografic, cu scopul punerii
în valoare a resurselor naturale pentru a satisface necesităţile unei populaţii.
În România sistematizarea a fost numită, în perioada anilor `30-`40 de către
Cincinat Sfinţescu, „superurbanism”, cu referire la teritoriul naţional sau „urbanism
regional” (teritorii mai mici, cu mai multe aşezări). Imediat după cel de-al doilea
război mondial s-a numit sistematizare teritorială, iar ulterior sistematizarea
teritoriului (Legea nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane
şi rurale).

Planificarea teritorială: ştiinţă, disciplină sau ramură ?

Se pune întrebarea planificarea teritorială (sistematizarea) este o ştiinţă cu

caracter interdisciplinar sau o disciplină ştiinţifică practic-aplicativă, cu acelaşi
caracter? Dacă este considerată ca ramură, care este ştiinţa căreia îi aparţine ?
Statutul cât şi denumirea acesteia au iscat o serie de controverse, fapt care
rezultă şi din multitudinea definiţiilor.

8
 Din acest punct de vedere părerile sunt împărţite de diverşi specialişti. În
lucrarea Spaţiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare (Cândea,
Bran, 2001, p.82) se precizează: ”Sistematizarea – ca ştiinţă cu caracter
interdisciplinar – este în ansamblul ei şi o acţiune de organizare, remodelare,
amenajare, cu accent deosebit pe interrelaţia fenomene economico-sociale – structuri
naturale ale cadrului natural”.
Un alt punct de vedere este acela că sistematizarea teritoriului este prima
treaptă a organizării teritoriului, fiind considerată ca o disciplină şi activitate de
organizare complexă a teritoriului prin construcţii şi amenajări, în strânsă concordaţă
cu planificarea (organizarea) economică, în principal. Aceasta este opinia la care a
ajuns Ion Bold (inginer geodez) în lucrarea sa Organizarea teritoriului (1977, p.37).
Această poziţie este construită pe baza tendinţelor existente pe plan mondial în anii
`60 -`70, organizarea teritoriului fiind considerată ca o ştiinţă cu caracter
interdisciplinar la contactul dintre ştiinţele tehnice şi cele social-economice. Cu
legături directe sunt enumerate: politica economică, ştiinţele economice, planificarea,
statistica, organizarea întreprinderilor, sociologia, urbanismul, dreptul funciar, alături
de cadastru funciar, geologie, geotehnică, geografie, geomorfologice, agrotehnică,
silvicultură. Este o opţiune ce se supune scopului studiului legat de fondul funciar
agricol.
Pentru un geograf (Cucu, 1977), îngrădit de legislaţia existentă înainte de 1990,
sistematizarea este echivalentă cu organizarea teritoriului, fiind considerată o
activitate cu un conţinut deosebit de complex care vizează dezvoltarea economică
echilibrată a tuturor regiunilor ţării, a reţelelor de aşezări urbane şi rurale prin
valorificarea resurselor şi a dezvoltării economice regionale (p.18). În aceeaşi lucrare
sunt prezentate diverse scheme privind obiectivele sistematizării care vizează modul
de abordare a acestei probleme practice cât şi nivelele de abordare a teritoriului:
unităţi administrative (judeţ, oraş, comună), zone geografice cu profil (sisteme de
localităţi, microregiuni industriale, microregiuni balneoclimaterice şi turistice,
sisteme agricole), zone geografice complexe (bazine hidrografice, regiuni deltaice,
regiuni litorale, regiuni montane, regiuni restrictive). La acestea se adaugă şi
obiectivele sistematizării localităţilor. O contribuţie geografică la complexa şi
spinoasa problemă a sistematizării o constituie realizarea unei zonificări funcţionale a
teritoriului României pe baza unor criterii multiple, având în vedere unele elemente
de specific local, care ar fi trebuit să fie luate în considerare de factorii de decizie.
O altă opinie este susţinută în mod ferm de autorii Mioara Matei şi Ion Matei
(1977) în lucrarea Sociologie şi sistematizare în procesele de dezvoltare (p.35).
Sistematizarea teritorială este, după părerea celor doi autori menţionaţi, o ramură a
urbanismului pe următoarele considerente: are ca obiectiv major organizarea spaţiului
cu scopul creşterii calităţii vieţii; elementele de conţinut sunt identice cu sensul cel
mai necontestat al urbanismului – sistematizarea de oraşe; metodele utilizate sunt
aproape identice.
Aceeaşi autori recunosc însă că şi urbanismul este o disciplină cu o situaţie
particulară (statut incert, poartă mai multe denumiri, s-a dezvoltat foarte mult, dar este
în acelaşi timp şi controversat). Această situaţie este şi o consecinţă a faptului că

9
specialiştii din domeniul studiului oraşelor nu au găsit o definiţie unanim acceptată a
oraşului.
În prezent se utilizează noţiunea de amenajarea teritoriului şi urbanism cu
acelaşi conţinut şi sens ca şi planificarea sau sistematizarea teritorială şi este în
continuare inclusă ca o parte a urbanismului.
Opinia noastră este accea că planificarea (sistematizarea) teritorială este
conturată ca o disciplină ştiinţifică de contact cu caracter practic-aplicativ, cu un
obiect de studiu, teritoriul (cu populaţia şi activităţile sale), un scop bine
precizat, cu un material faptic, principii, teorii, metode comune cu ştiinţele de
contact (tehnice, economice sau umane).
Dar nu statutul său este foarte important, ci conţinutul, scopurile sale,
recunoaşterea acestora de către diferiţi specialişti şi impactul său asupra vieţii şi
activităţii umane.
Din acest punct de vedere planificarea teritorială reprezintă şi o acţiune practic
aplicativă inclusă într-un concept mai larg cel de planificare spaţială.
Definirea acestui concept trebuie să fie în concordanţă cu documentele
elaborate la nivelul Uniunii Europene, dar şi cu modul de analiză a unui teritoriu
indiferent de locul ocupat de acesta în ierarhia naţională.
Planificare spaţială. Ca punct de plecare pentru o definiţie clară a conceptului
se poate face apel la definirea celor doi termeni (planificare şi spaţiu), aşa cum apar în
Dicţionarul explicativ al limbii române.
În ceea ce priveşte termenul de planificare s-a precizat anterior că aceasta
înseamnă programarea, organizarea şi conducerea unei activităţi pe baza unui plan.
Pentru definirea spaţiului reţinem următoarele definiţii, care le considerăm a fi în
concordanţă cu obiectul prezentei analize: “loc, suprafaţă, întindere limitată; limitele
între care se desfăşoară o acţiune; cadru” (DEX, 1998, p.1006). Astfel conceput,
spaţiul este golit de conţinut. Acesta reprezintă o entitate multidimensională incluzând
elemente legate de calitate, de topologie (de organizare). Ca şi categorie operaţională,
spaţiul include noţiunea de teritoriu, acesta din urmă desemnând acele subspaţii aflate
în gestiunea unei comunităţi locale, regionale, naţionale sau supranaţionale. Spre
exemplu, spaţiul Mării Negre are ca subspaţii, asimilate teritoriului, apele teritoriale,
întrucât acestea sunt gestionate de ţările cărora le aparţin.
În consecinţă, trebuie aplicată concepţia sistemică, prin prisma căreia spaţiul
este un întreg, o realitate tridimensională, ce rezultă din multiplele şi complexele
relaţii reciproce care se stabilesc între componentele lumii reale (naturale şi antropice,
având ca suport teritoriul) caracterizate prin: poziţie, distanţă, mărime, formă şi
întindere.
Planificarea spaţială înseamnă programarea, organizarea şi conducerea pe
baza unui plan a dezvoltării complexe a unui spaţiu ţinând cont de interacţiunile
reciproce dintre componentele sale şi dintre acesta şi celelalte spaţii ierarhic
superioare.
Potrivit Cartei europeane a amenajării teritoriului – Carta de la Torremolinos
(1983), dar şi a altor documente comunitare, activitatea de planificare spaţială se
bazează pe strategii, politici, programe sectoriale, care vizează domeniile economic,

10
social, ecologic şi cultural. La toate acestea se adaugă şi documentaţii specifice,
integrate în scopul dezvoltării spaţiale echilibrate şi durabile (Fig.1).

Fig.1 – Conceptul de planificare spaţială

În această accepţiune Planificare teritorială este un concept (dar şi o activitate

practică) inclus planificării spaţiale care vizează organizarea optimă a unui teritoriu
prin prisma structurii sale fizice (utilizarea terenurilor, comunicaţii, utilităţi etc.).
Transpunerea efectivă în realitate a obiectivelor propuse prin procesele de planificare
se realizează prin intermediul amenajării teritoriului.

Relaţii cu alte ştiinţe. Aportul geografiei la dezvoltarea planificării

teritoriale

Relaţiile acestei discipline cu alte ştiinţe, ramuri sau discipline sunt

determinate, în mod obiectiv, de obiectul de studiu – teritoriul – şi de finalitatea

11
studiilor de planificare – asigurarea creşterii standardului de viaţă al populaţiei.
Aceste două elemente (teritoriu şi populaţie) sunt abordate în mod diferit de alte
ştiinţe. Necesitatea unor analize pluridisciplinare în procesele de planificare teritorială
este unanim recunoscută de către toţi specialiştii. Problema care se pune este aceea a
unei colaborări, pe baze egale, a tuturor în procesul respectiv. Aceasta presupune ca
fiecare ştiinţă sau disciplină să fie o participantă activă în toate etapele proiectării şi
să nu fie considerate numai ca simple furnizoare de date.
La buna desfăşurare a dificilului proces de planificare teritorială un prim pas
este legat de eliminarea unor deficienţe de realizare a abordării comune a teritoriului -
în toată complexitatea sa - între diferitele ştiinţe participante.
Una din cele mai însemnate deficienţe este legată de separarea relativă a
considerentelor umaniste de cele tehnice, ştiut fiind că în acest proces există o
participare a unor ştiinţe umaniste precum şi a celor tehnice şi economice.
În practica curentă a urbaniştilor, cei care se ocupă frecvent cu problemele
planificării teritoriale, se au în vedere considerentele umaniste doar în faza de
documentare (de stabilire a situaţiei existente). În faza de elaborare a unor soluţii
considerentele umaniste sunt mai puţin prezente, dat fiind că ele sunt mai dificil de
măsurat, de evaluat. Astfel finalitatea proiectelor de planificare are un caracter tehnic.
De aici rezultă şi caracterul de „furnizor de date”, pentru componentele umaniste,
studiilor de planificare.
O altă deficienţă este dată de necunoaşterea în amănunt a diferenţierilor
calitative şi cantitative a proceselor şi feneomenelor din diferite teritorii. În studiile
mai vechi se utilizau indicatori la nivel de ţară, pe considerentul că fiecare teritoriu
trebuie să atingă acest nivel. Aceşti indicatori trebuie utilizaţi numai ca parametri de
referinţă, ajungându-se la elaborarea unor soluţii nerealiste.
În mod frecvent, în practică, se utilizează o serie de bareme privind în special
elementele de ordin edilitar. Absolutizarea acestor bareme crează riscul existenţei
unei cereri mai mari din partea populaţiei. În alte cazuri se procedează la mărirea
artificială a baremelor, cu scopul justificării prognozelor de dezvoltare sau se
utilizează unele bareme străine care nu concordă cu realităţile din teritoriu (Matei,
Matei, 1977, p.17).
Un alt aspect se referă la cunoaşterea incompletă a mecanismelor unei
comunităţi umane. Planurile de amenajare teritorială operează cu măsuri ce sunt
aplicate în mod etapizat în funcţie de investiţii, costuri sau tehnologie. Disciplinele
umaniste sunt cele care trebuie să intervină, pentru ca în funcţie de cunoaşterea, în
detaliu, a comunităţii umane să stabilească ordinea de prioritate a lucrărilor înscrise în
plan a se realiza.
Înlăturarea acestor deficienţe şi a altora se poate realiza prin:
- crearea unui concept comun de abordare a teritoriului prin realizarea unor
racorduri între principiile, teoriile şi metodele fiecărei ştiinţe sau discipline;
-nu trebuiesc neglijate procesele de dezvoltare ale fiecărei ştiinţe sau discipline,
pentru că o analiză interdisciplinară nu este egală cu suma abordărilor individuale, ci
mai mare;
- nu este indicat ca modalitatea interdisciplinară de analiză să fie absolutizată;

12
 - participarea fiecărei ştiinţe sau discipline, mai ales a celor umaniste, este
condiţionată de cunoaşterea obiectivelor, conceptelor şi metodelor planificării
teritoriale;
- soluţiile propuse trebuie să fie aplicabile.
Crearea conceptului de abordare comună se poate baza pe adaptarea teoriei
sistemice la nivelul atât al planificării teritoriale, cât la nivelul fiecărei ştiinţe co-
participante la acest proces.
Fără a avea pretenţia de a epuiza toate aspectele legate de relaţiile planificării
teritoriale cu diferite ştiinţe să urmărim în principal raportul de reciprocitate.
Urbanismul şi arhitectura sunt domenii considerate a fi cele mai apropiate de
planificarea teritorială deoarece prin specificul lor oferă soluţii tehnice,
administrative, economice şi sociale care permit dezvoltarea echilibrată a aşezărilor
urbane, în special. Urbanismul s-a dezvoltat mai ales după cel de-al doilea război
mondial, atât din punct de vedere teoretic, dar mai ales practic.
Aceste domenii împreună cu amenajarea teritoriului beneficiază de aportul
incontestabil al inginerilor constructori, cei care pun în practică, împreună cu echipe
specializate, proiectele propuse.
Ştiinţele economice – managementul, marketingul, statistica economică,
contabililtate, finanţe – oferă analize de detaliu şi soluţii de natură organizatorică şi
financiară pentru transpunerea în practică a planurilor de amenajare a teritoriului.
Ştiinţele politice, administrative şi juridice contribuie la elaborarea strategiilor
de dezvoltare, a politicilor aferente, pe diferite paliere (naţional, regional, local), a
legilor şi reglementărilor elaborate în concordanţă cu legislaţia naţională şi cu
tendinţele de dezvoltare la nivel internaţional.
Un loc aparte în elaborarea studiilor de profil îl ocupă ştiinţele umaniste
sociologia, demografia şi parţial geografia (prin prisma studiului populaţiei, aşezărilor
şi activităţilor umane). Aceste ştiinţe oferă studii de detaliu privind structura şi
comportamentul populaţiei în dubla sa calitate de beneficiar şi de participant la
acţiunile de amenajare a teritoriului.
Un loc secundar, dar cu importanţă pentru aprecierea evolutivă a unor procese
şi fenomene teritoriale, îl are istoria, în general, şi istoria culturii, în particular,
modalităţile de amenajarea a teritoriului fiind componente ale moştenirii culturale a
unei naţiuni.
Cibernetica şi informatica pun la dispoziţie modele de analiză a teritoriului şi
permit, de asemenea, crearea unor bănci de date, fără de care procesul de planificare
teritorială nu ar putea să existe.
Geologia pune la dispoziţie date care indică un anumit grad de restrictivitate
pentru proiectele de amenajare, în funcţie de substratul geologic, anumite fenomene
de risc sau elemnete de hidrogeologie.
Geografia este o ştiinţă care consideră teritoriul ca suport al celorlalte
componente ale unui spaţiu geografic. Geograful poate colabora la elaborarea
studiilor de planificare prin aplicarea teoriei sistemice la obiectul de studiu.
Analizează şi cartografiază atât elemente naturale cât şi antropice, prin prisma
relaţiilor de interdependenţă.

13
 O viziune interesantă privind procesele de planificare şi amenajare a unui
teritoriu este dată de Ekistică.
Ekistica – este o metodologie pentru amenajarea complexă şi dezvoltarea
social-economică (Ioanid, 1988).
Etimologia cuvântului vine din lb.elenă de la „oikisticos” care înseamnă „ cu
privire la înfiinţarea unei case, a unei localităţi, a unui oraş sau colonii”. Acest
proces începe din sec.VI î.C. şi se manifestă treptat ca un „program” de construcţii şi
de amenjări ale oraşelor. Aşa se explică expansiunea urbană din perioada de înflorire
a Greciei Antice, prin apariţia a peste 600 de oraşe cetăţi în bazinul Mării Mediterane,
inclusiv aparţia cetăţilor de pe litoralul românesc al Mării Negre. Deşi aceste oraşe au
avut o influenţă redusă atât în timp cât şi în spaţiu, a rămas ideea de abordare
interdisciplinară a amenajării teritoriului.
Această idee a fost preluată în anii „60 şi „70 de urbanistul grec Constantin
Doxiadis, care a creat noţiunea modernă de ekistică şi o Societate mondială pentru
Ekistică cu sediul la Atena. Această nouă ştiinţă, ştiinţa aşezărilor umane, îşi
propunea, printre altele, o abordare pluridisciplinară a aşezărilor umane şi s-a
dezvoltat pe baza ideilor ce au circulat în Antichitate precum şi datorită distrugerilor
provocate în Grecia în timpul celui de-al doilea război mondial.
Acesta a fost şi motivul pentru care ideile lui Doxiadis s-au răspândit în
Europa.
În studiile întreprinse sunt luate în considerare 5 elemente primare – natura,
omul, societatea, dotările şi reţelele, aşezările umane fiind considerate elemente de
sinteză. Fiecare dintre cele 5 elemente cuprinde 4 subgrupe, iar cel de-al şaselea
cuprinde numai 2 subgrupe. Aceste elemente sunt înscrise într-o matrice drept
rânduri, iar coloanele matricei cuprind unităţi ekistice (15) care se referă la numărul
de locuitori.
Aceste unităţi sunt (Ioanid, 1988, p.9-11):
1. om singur (anthropos) 1
2. camera de locuit 2
3. locuinţa 5
4. grupul de locuinţe 40
5. unitate de vecinătate mică 250
6. unitate de vecinătate 1500
7. oraş mic 10000
8. oraş (polis) 75000
9. metropolă mică 500 000
10. metropolă 4 milioane
11. aglomerare mică 25 milioane
12. aglomerare (megalopolis) 150 milioane
13. conglomerare mică 1 miliard
14. conglomerare (eperopolis) 7,5 miliarde
15. ecumenopolis 50 miliarde

Cele 6 grupe de elemente situate pe orizontala matrice sunt:

14
 I. Natura – (N): 1. analiza mediului înconjurător; 2. utilizarea resurselor; 3.
utilizarea terenului, peisajul; 4. zone de recreere.
II. Anthropos (omul) – (A): 1. necesităţi psihologice; 2. siguranţa vieţii şi a
bunurilor; 3. afecţiune, devotament, stimă; 4. autorealizare, nivel de cunoştinţe,
estetică.
III. Societate – (S): 1. administraţie publică, participare, legislaţie; 2. relaţii
sociale, tendinţe de evoluţie ale populaţiei, caracteristici culturale; 3. sisteme urbane
şi modificări în structura acestora; 4. economia.
IV. Dotări – (D): 1. locuinţe; 2. servicii, spitale, pompieri etc.; 3. comerţ; 4.
unităţi cultural-educative.
V. Reţele – (R): 1. sisteme de utilitate publică (apă, energie, canalizare); 2.
sisteme de transporturi (rutiere, feroviare, aeriene); 3. sisteme de comunicaţii
individuale şi colective; 4. tehnologia calculatoarelor şi informaţiilor
VI. Sinteza: aşezările populate – (AP): 1. amenajarea fizică; 2. teoria ekistică.
Această metodă are o serie de elemente pozitive: este o metodă de ordonare şi
de evidenţiere a legăturilor minime pentru realizarea unor analize pluridisciplinare;
clasificarea pe linii şi coloane a grilei este un model de conţinut pentru studii de
amenajare a teritoriului; a contribuit la introducerea unui tip nou de abordare globală
şi multisciplinară a relaţiilor om-natură.
Există şi unele elemente imprecise: grila nu crează un sistem de date şi
informaţii; nu se precizează unităţi de măsură care să permită cuantificare; nu se
propune un sistem de stocare a informaţiilor; scara celor 15 unităţi ekistice este mult
prea generală şi extinsă; elementele înscrise în liniile grilei sunt imprecise şi dau
posibilitatea de repetare sau de omisiune; pragurile de separare dintre categorii sunt
vagi.
În concluzie, planificarea teritorială reprezintă o disciplină ce vizează o
abordare a teritoriului în toată complexitatea relaţiilor dintre componentele sale.
Preocupările societăţii umane privind planificarea şi amenajarea teritoriului sunt vechi
şi au evoluat în strânsă concordanţă cu nivelul de cunoaştere, în general şi cu
necesităţile fiecărei generaţii. De asemenea, planificarea teritorială este şi un concept,
dar şi o activitate practică inclusă planificării spaţiale.

15
 2. PRINCIPII, CONCEPTE, METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN
PLANIFICAREA TERITORIALĂ

Principii ale planificării teritoriale

Principiile, conform definiţiilor unanim acceptate de specialişti, sunt elemente

fundamentale, legi care guvernează realitatea obiectivă sau pe cea subiectivă. În
condiţiile în care planificarea teritorială este o disciplină ştiinţifică, o activitate
practică (tehnică administrativă), dar şi o politică de dezvoltare regională echilibrată
şi de organizare a spaţiului, principiile care stau la bază sunt rezultatul
interdisciplinarităţii abordării teritoriului.
Dintre acestea pot fi considerate ca principii operaţionale chiar principiile cu
care operează geografia ca ştiinţă, cu menţiunea că unele au specific geografic:
principiul repartiţiei spaţiale, principiul cauzalităţii, principiul integrării geografice,
principiul istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul
sociologic şi principiul antropic (Donisă, 1977).
Principiul repartiţei spaţiale stabileşte în mod clar că orice fenomen sau proces
geografic are o anumită poziţie spaţială în limitele mediului geografic. Precizarea
poziţiei are o importanţă deosebită deoarece aceasta are influenţă asupra
caracteristicilor fenomenului şi influenţează relaţiile acestuia (fenomen, component sau
proces) cu alte componente aflate în imediata vecinătate. De aceea se precizează
întotdeauna poziţia pe Glob, dar şi poziţia faţă de mari unităţi geografice (forme majore
de relief, oceane, mări, fluvii). Când există mai multe fenomene geografice de acelaşi
tip este necesară precizarea arealului pe care acestea sunt repartizate. În mod extrem de
simplu acest principiu se poate rezuma doar la întrebarea: UNDE se petrece un
fenomen? În practica analizei unui teritoriu, urmată de o prognoză de dezvoltare a
acestuia, este clar că acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea deoarece procesele şi
fenomenele necesită o delimitare clară a poziţiei geografice, a impactului acesteia
asupra lor.
Principiul cauzalităţii precizează că orice fenomen sau proces care se petrece în
mediul geografic are una sau mai multe cauze. Este un principiu care decurge din
succesiunea cauză-efect. Depistarea cauzei sau a cauzelor care determină un anumit
proces poate fi simplă sau deosebit de complexă. În cazuri complexe se face apel la
metode matematice care permit analiza exactă a legăturilor din fenomene. În mod
simplu principiul se reduce la întrebarea DE CE ?
Principiul integrării geografice precizează că fiecare fenomen sau proces din
mediul geografic trebuie analizat şi încadrat într-un ansamblu de elemente aflate în
interacţiune. Acesta este de fapt principiul organizării sistemice a mediului geografic, în
care fiecare component are aceeaşi organizare sistemică fiind integrat într-un sistem de
rang superior.
Principiul istorismului cere ca orice fenomen să fie studiat prin prisma evoluţiei

16
sale în timp. Numai aşa se pot descifra şi explica caracterele actuale ale unor procese
geografice şi totodată se pot preciza tendinţele de evoluţie.
Principiul regionalismului permite cunoaşterea faptelor geografice în
condiţionarea lor, rezultată dintr-o anumită configuraţie a elementelor naturale şi social-
economice ce se manifestă în interacţiunea lor, pe un anumit teritoriu.
Principiul ecologic constă în recunoaşterea legăturilor dintre vieţuitoare, inclusiv
omul, şi mediul natural.
Principiul sociologic are în vedere rolul pe care îl joacă factorii sociali în evoluţia
şi repartiţia geografică a proceselor şi fenomenelor.
Principiul antropic presupune evaluarea activităţii umane ca element de
transformare a mediului natural, dar şi a societăţii umane.
În mod practic, la nivelul Uniunii Europene, aceste principii se regăsesc
formulate în documentul de bază “Carta Europeană a Amenajării Teritoriului” (1983),
în care se specifică: „Amenajarea teritorial/spaţială conferă o exprimare geografică
a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice ale societăţii”, scopul final
fiind crearea unui mediu de viaţă care să permită dezvoltarea personalităţii umane „în
spaţii proiectate la scară umană”.
Indiferent de modul cum este privită amenajarea teritoriului scopul final este
cel menţionat anterior la care se adaugă cele 4 condiţii esenţiale, ce pot fi ridicate la
rangul de principii, şi care sunt respectate şi trebuie să fie respectate: „Amenajarea
teritorial/spaţială trebuie să fie democratică, cuprinzătoare, funcţională şi orientată
pe termen lung”.
Deci, orice activitate care vizează organizarea unui teritoriu - analitică şi
practică - trebuie să fie cuprinzătoare sau globală, ceea ce înseamnă că teritoriul
trebuie privit ca un ansamblu sistemic, iar toate politicile (seturi de măsuri şi activităţi
structurate în mod coerent pentru atingerea unor obiective) sectoriale sunt încadrate
într-o viziune unitară.
Al doilea principiu este cel al funcţionalităţii în sensul păstrării culturii locale, a
intereselor şi valorilor comunităţilor umane. Funcţionalitatea trebuie să fie privită şi
prin prisma consolidării funcţiei (funcţiilor) specifice ale unui teritoriu precum şi prin
modul de inter-relaţionare cu teritoriile limitrofe şi cu cele superioare din punct de
vedere ierarhic.
Orientarea activităţii pe termen lung este obligatorie pentru desemnarea
tendinţelor de evoluţie. Planificarea teritorială este, deci, prospectivă.
Principiul democratic presupune participarea populaţiei în dubla sa calitate de
beneficiar şi realizator al proiectelor de dezvoltare.
Acţiunea reală de dezvoltare teritorială a Uniunii Europene s-a concretizat prin
adoptarea în anul 2000, la Hanovra, a documentului intitulat Principii directoare
pentru dezvoltarea teritorială durabilă a teritoriului european, în care sunt sptipulate
următoarele principii:
Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltari socio-
economice echilibrate şi prin creşterea competitivităţii.
Stimularea dezvoltării generate de funcţiunile urbane şi îmbunătăţirea
relaţiilor dintre oraşe şi sate.
Promovarea unor condiţii de accesibilitate mai echilibrate.

17
 Facilitarea accesului la informaţii şi cunoaştere.
Reducerea degradării mediului.
Valorificarea şi protecţia resurselor şi a patrimoniului natural.
Valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare.
Dezvoltarea resurselor energetice şi menţinerea securităţii.
Promovarea turismului durabil şi de calitate.
Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.
Aceste principii se regăsesc şi în alte documente elaborate de Uniunea
Europeană precum şi în cele care vizează planificarea teritorială la nivel naţional. Se
remarcă utilizarea unor concepte (idei generale care reflectă realitatea) care stau la
baza întregii viziuni a Uniunii Europene aşa cum sunt cele de coeziune,
competitivitate şi dezvoltare durabilă.

Concepte care fundamentează abordarea problemelor de planificare

spaţială la nivel european

Coeziune. Conceptul de coeziune, în contextul amenajării teritoriale, este

definit drept capacitatea de menţinere a unităţii teritoriale prin adaptarea programelor
de dezvoltare la necesităţile, caracteristicile şi oportunităţile geografice specifice
fiecărei componente teritoriale. Coeziunea presupune o colaborare permanentă între
toţi factorii implicaţi în dezvoltarea teritorială la nivel politic, administrativ şi tehnic
(Agenda teritorială a Uniunii Europene, 2007), numit drept guvernanţă teritorială.
Coeziunea poate fi abordată prin prisma a trei dimensiuni: economică, socială
şi teritorială, ultima fiind ceea mai complexă şi având drept obiectiv fundamental
realizarea unei dezvoltări echilibrate a tuturor spaţiilor prin reducerea decalajelor
dintre acestea.
La nivelul Uniunii Europene, coeziunea economică şi socială reprezintă
expresia solidarităţii între statele membre şi regiunile UE şi favorizează dezvoltarea
echilibrată a teritoriului comunitar, reducerea diferenţierilor structurale între regiunile
comunitare şi promovarea de oportunităţi reale pentru cetăţenii acestora. Aceasta se
transpune în practică prin diverse măsuri financiare, în cadrul Fondurilor structurale şi
a Fondurilor de coeziune. La fiecare trei ani Comisia Europeană prezintă un raport
asupra progreselor obţinute pentru realizarea coeziunii economice şi sociale şi a
modalităţilor prin care politicile comunitare contribuie la realizarea lor.
Sintagma prin care se înţelege distribuţia echilibrată a activităţilor umane, pe
întreg teritoriul Uniunii Europene, este complementară coeziunii economice şi sociale
şi transferă obiectivul de dezvoltare durabilă şi echilibrată asumat de Uniune (prin
Art. 2 al Tratatului asupra Uniunii) în termeni teritoriali. Coeziunea teritorială include
accesul echitabil al cetăţenilor şi operatorilor economici la Serviciile de Interes
Economic General (SGEI), indiferent de teritoriul pe care se afla (Art. 16 al
Tratatului).
Conceptul de coeziune teritorială se extinde dincolo de noţiunea de coeziune
economică şi socială, obiectivul său fiind să ajute la realizarea unei dezvoltări mai
echilibrate, la întemeierea unor comunităţi durabile în zonele urbane şi rurale şi să

18