Istoria evreilor din România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria evreilor în România se referă la evoluția minorității

de etnie evreiască pe teritoriul actual al României de-a lungul
istoriei. Prezențe iudaice în acest spațiu este atestată
arheologic în Antichitate, iar începând din Evul Mediu este
documentată de surse literare și alte categorii de izvoare
istorice. Minoritatea evreiască a devenit semnificativă din
punct de vedere numeric și al ponderii economice și culturale
în special începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit Teatrul evreiesc de stat din București
recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România
era de 756.930.[1]

În secolul al XX-lea, antisemitismul unei părți însemnate a

elitelor dintre cele două războaie mondiale[2] a favorizat
realizarea holocaustului[3] astfel că în urma trecerii evreilor
basarabeni la cetățenia sovietică, emigrației în masă către
Mandatul pentru Palestina (după 1948, Israel)[4][5][6][7] și în
urma crimelor comise de regimurile Antonescian în România
(inclusiv Basarabia și Transnistria) și Horthyst în Transilvania
de Nord, acestă minoritate nu mai număra în 1956 decât
146.264 persoane.[8] În perioada regimului comunist,
manifestarea religiei și culturii mozaice sau a apartenenței la
evreimea internațională erau socotite potrivit ideologiei
oficiale, respectiv drept „naționalism burghez” și drept
„cosmopolitism", ceeace este retrospectiv apreciat ca fiind un
„antisemitism ocult” al regimului ; în toate cazurile, această
situație a dus la emigrarea majorității Evreilor români spre
statele apusene sau spre Israel, astfel că la recensământul din
2011 au fost recenzați în România numai 3271 evrei.[9]
Sinagoga Neologă Brașov din 1901

Cuprins
Începuturile prezenței evreiești
Perioada medievală
Situația evreilor din Principatele Române și apoi în
Regatul României în sec. XIX [1]
Sionismul în România
Evreii în România interbelică. Emanciparea politică
Evreii în România interbelică. Viața religioasă
Date demografice
Dispariția minorității evreiești din România în
secolul al XX-lea
Antisemitismul activ: Legile privind minoritatea
evreiască ale lui Octavian Goga și Ion Gigurtu
Retragerea din Basarabia și nordul Bucovinei
Regimul lui Antonescu și „curățarea terenului”
Situația cetățenilor români de etnie evreiască în
regimul comunist
Plecarea evreilor din România
Evreii români din diaspora
Evreii de origine română în Israel
Filme
Note
Referințe
Bibliografie
Lectură suplimentară
Legături externe
Vezi și

Începuturile prezenței evreiești

Este posibil ca evreii să fi avut reprezentanți în actualul spațiu geografic românesc cu aproape două milenii
în urmă.[10][11]

Începuturile prezenței evreiești au fost plasate de istoriografia mai veche, înainte de cucerirea Daciei de
către Traian, însă această opinie a fost revizuită de cercetările actuale, deoarece nu este confirmată de
mărturii arheologice. Existența evreilor în Dacia înainte de cucerirea romană nu este susținută de
istoriografia actuală. Chemarea evreilor de către Decebal după distrugerea celui de-al doilea Templu s-a
dovedit a fi o legendă. Au fost dezmințite și teoriile unor istorici ai secolului XIX cu privire la etimologia
evreiască a numelor localităților Tălmaciu, Beclean și Aiud sau la contribuțiile evreiești la dezvoltarea
mineritului pe teritoriul Transilvaniei.[1]

Primii evrei au ajuns probabil în Dacia odată cu instalarea puterii romane. Pe la începutul erei noi
majoritatea poporului evreu locuia în afara Israelului antic. Răscoalele evreiești anti-romane, începute prin
anii 60 d.Ch. (Marea Revoltă a Evreilor) și terminate cu Revolta lui Bar Kohba (132-135 d.Ch.) care s-au
încheiat prin victoria armatei romane asupra evreilor au avut urmări tragice pentru învinși (vae victis):
incendierea Ierusalimului și a celui de al II-lea Templu, masacre, robie și exil pe tot teritoriul controlat de
romani. Ponderea coloniștilor evrei pe teritoriul Daciei rămâne și în acest caz, discutabilă. Studiul
demografic al lui Solin din 1983 nu pomenește nici un izvor arheologic cu privire la prezența unor astfel de
populații pe teritoriul Daciei romane, dar există unele mărturii, mai ales monede, care o confirmă.[12][13][14]

Perioada medievală
Când Roman I Mușat, domnul Moldovei între 1391-1394, a întemeiat orașul Roman au fost și evrei printre
primii locuitori. Roman I i-a eliberat pe evrei de serviciul militar în schimbul unui impozit. În sec. XIV, în
Principatele Române au venit evrei din Europa Centrală (evrei așkenazi), iar în timpul dominației otomane,
s-au stabilit aici în special evrei sefarzi, de origine spaniolă.
Jewish Encyclopedia amintește că la curtea lui Ștefan cel Mare a
fost logofăt un evreu, Ițhak fiul lui Beniamin Șor. Printre medicii
lui Ștefan cel Mare era și un medic evreu [15]. La București, în
jurul anilor 1550, este pomenit un grup de evrei condus de David
Ibn Usa, probabil liderul religios al comunității; mai sunt
pomeniți Isac Rufus și Habib Amato, care aveau prăvălii în
București, cei doi fiind prădați de o slugă, Iuda Gerson, care a
murit, aparent prin spânzurare; la cercetarea împrejurărilor morții
sale au mai participat alți patru evrei [16]. David Ibn Usa se afla în
legătură cu rabinul Salonicului, puternicul centru al sefarzilor din
Balcani.

În urma pogromurilor din Ucraina din secolul al XVI-lea a venit

în România un val de evrei așkenazi, vorbitori de idiș. În anul
1694, la București, sub Brâncoveanu, evreii au plătit ca breaslă
100 ugh [17]. Pe data de 28 ianuarie 1739 Constantin
Mavrocordat l-a numit pe „Marco al lui Lazăr” să fie «staroste de
Templul Coral din București din 1866
jidovi» la Bârlad [17]. În anul 1740 erau comunități evreiești în
orașele Roman, Bacău și Galați. La Iași, la data de 24 septembrie
1741, „căpitanii breslei” semnează un act în numele acesteia [17].

Din a doua jumătate a sec. XVIII și mai ales în prima parte a sec.
XIX, din cauza înăspririi situației evreilor din Galiția, un nou val
de evrei se refugiază în Moldova și Transilvania, unde autoritățile
erau mai tolerante[18].

Situația evreilor din Principatele

Sinagoga Mare din Iași, construită 1657-
Române și apoi în Regatul României în 1671

sec. XIX [1]

Calea spre emanciparea evreilor din Moldova și Valahia a fost lungă și plină de obstacole. Încurajați de
promisiunile pașoptiștilor, care au importat idealuri liberale vest-europene, de soluționare umanistă a
problemei minorităților și a emancipării evreiești - „...emanciparea israeliților și drepturi egale pentru toți
locuitorii...” în Țara Românească și respectiv, „...emanciparea treptată a israeliților...” în Moldova -
promisiuni care urmau să le deschidă porțile spre prosperitate economică și socială, spre modernizare și
libertate - evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția din 1848 și grupările politice care au dus la unirea
principatelor. Barbu Iscovescu, Solomon Halfon, Davicion Bally, Hillel Manoah și mulți alți evrei au
participat la revoluția pașoptistă din Țara Românească. Pictorul revoluționar Constantin Daniel Rosenthal a
plătit cu viața participarea la revoluție fiind prins de către autoritățile austro-ungare, dus la Budapesta și
torturat până la moarte.

La 9 (21) iunie 1848, Proclamația de la Islaz a revoluționarilor pașoptiști din Țara Românească proclama
„emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință” (art. 21) [19].

In anii următori Unirii, Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Au fost cooptați evrei în
posturi publice iar legea comunală din 1864 le asigura dreptul de a participa - în anumite condiții - la
alegerile municipale. Codul Civil din același an (art. 7) stipula „naturalizarea evreilor după zece ani de
rezidență în țară”.
După 25 de ani de la revoluție pașoptiștii liberali, (Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica) și-au
schimbat radical idealurile și au uitat promisiunile față de evrei. După înlocuirea lui Alexandru Ioan Cuza,
articolul 7 din Codul Civil a fost reformulat în sensul că cetățenia va fi acordată numai locuitorilor creștini.
Agitând teoria pericolului demografic conducătorii partidului liberal au pornit la o serie de acțiuni anti-
evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc., care au
fost agravate de abuzurile administrației locale însărcinate cu aplicarea acestor directive.

Recensământul din 1899 arată că israeliții constituiau 19% din populația urbană a României și 38% din
populația urbană a Moldovei.[20]

Spre deosebire de acțiunile anti-evreiești ale liberalilor, conservatorii au

abordat o politică mai moderată. Guvernul lui Lascăr Catargiu (între
1872 - 1896, cu întreruperi), sprijinit de personalități cu vederi
conservatoare (P.P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu etc.) a căutat o
soluție mai echitabilă a „problemei evreiești”.

Ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), la Congresul de

Pace de la Berlin, Marile Puteri au fost de acord să recunoască
României noile granițe și independența cu condiția corectării
amendamentului la articolul 7 al Constituției, în sensul asigurării de
drepturi civile tuturor locuitorilor țării, independent de apartenența
etnică sau religioasă. Aceste presiuni au provocat reacții nefavorabile în
cercurile politice românești. Opoziția la modificarea Constituției a dus
la alegeri și schimbări de guverne și intervenții diplomatice în capitalele
europene, în încercarea de a folosi disensiunile dintre Marea Britanie,
Franța, Germania și Rusia. Rezultatul final a fost o reformulare a
articolului 7 care să dea posibilitatea acordării individuale a cetățeniei
unor evrei cu reședință de minimum zece ani pe teritoriul României - cu
excepția încetățenirii în bloc a 883 de participanți la Războiul de
Independență. Această corectare a Constituției a facilitat semnarea - cu
o întârziere de un an - a tratatului care recunoștea independența și
granițele României, dar a făcut încetățenirea evreilor impracticabilă -
Nicolae Grigorescu, Evreul cu
între 1878-1913 numărul celor încetățeniți nu a depășit 52.924 evrei
[21].
gâsca (ca. 1880)

Ulterior, în octombrie 1942 mareșalul Ion Antonescu va critica

vehement, într-o scrisoare către C.I.C. Brătianu, atât acceptarea acestei formulări, cât și a semnării tratatului
de pace din 1919: „...care au fost impuse de jidani care, împreună cu englezii și americanii, au dictat pacea,
(...) iar Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiția înjositoare a acordării de drepturi
cetățenești evreilor, (...) datorită căreia s-a jidovit țara și s-a compromis economia românească și puritatea
rasei noastre... (Brătianu) ...a provocat decăderea morală a României prin capitularea în fața evreilor și a
francmasonilor, care și-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat
drepturi tuturor [22].

Sionismul în România
În zilele 30 și 31 decembrie 1881 s-a desfășurat la Focșani primul congres sionist al asociațiilor „Iubitorilor
Sionului” (Hibat Țion sau Hovevei Țion) din România.

Scopul acestora era sionismul practic - recolonizarea cu evrei a Țării Israel, cunoscută și ca Palestina sau
Țara Sfântă și aflată atunci sub stăpânire turcească. La congres au participat 56 de delegați care au
reprezentat 33 de organizații sioniste locale, reprezentând aproximativ 70.000 de membri.
Președintele congresului a fost Samuel Pineles din Galați și secretarul congresului a fost David Rintzler. La
congresul din Focșani a fost intonat pentru prima oara „Hatikva” - astăzi, imnul național al Statului Israel, a
cărui muzică se bazează pe o melodie populară românească.

Primul val de emigranți sioniști spre Țara Israel a ieșit din România în anul 1882, conduși de Moșe David
Iancovici. Acești emigranți au fondat coloniile Roș Pina și Zihron Iacov.

Evreii în România interbelică. Emanciparea politică

Considerându-se parte integrantă a poporului Regatului
României și solidară cu restul locuitorilor țării, minoritatea
evreiască a participat masiv, în cadrul armatei române, la Primul
Război Mondial. Soldații și ofițerii evrei, până la gradul de
colonel (Mauriciu Brociner), s-au luptat cu eroism, au căzut, au
fost răniți, au fost decorați, au fost citați în ordine de zi etc.

Războiul a fost încheiat prin semnarea mai multor tratate de

pace — tratatul de pace de la Versailles, semnat la 28 iunie
1919 cu Germania, urmat de tratatul cu Austria, la Saint-
Germain-en-Laye, pe 10 septembrie; România, reprezentată de
Alexandru Vaida-Voevod, ministru fără portofoliu și Nicolae
Mișu, ambasadorul României la Londra, a refuzat să adere la
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, din cauză că i se
impuneau, clauze referitoare la acordarea de drepturi cetățenești
egalitare minorităților, care au determinat demisiile succesive
ale guvernelor conduse de Ion I. C. Brătianu și de generalul
Artur Văitoianu[23][24]. În cele din urmă, la 9 decembrie 1919,
guvernul român, condus de generalul Constantin Coandă a Monumentul funerar al eroilor evrei din
semnat cu Puterile aliate și asociate „Tratatul asupra Fălticeni căzuți pentru patrie în Primul
minorităților”. Prevederile acestui tratat au fost ulterior Război Mondial.
incorporate în Constituția din 29 martie 1923 și legea din 25
februarie 1924, prin care dobândeau cetățenia română, cu drepturi depline, toți locuitorii foști cetățeni ai
Imperiului Austro-Ungar sau Rus care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 și în Basarabia la 9 aprilie 1918 [25].

Evreii în România interbelică. Viața religioasă

Articole principale: Ritul occidental (evrei) și Hasidism în perimetrul românesc.

În România interbelică comunitatea evreiască nu era uniformă. Comunitățile din regiunile alipite după
război fuseseră influențate de împrejurările diverse din Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar și din Bulgaria.
În fața cerințelor de organizare formulate de autoritățile statului, comunitățile evreiești neologe din Banat și
din Ardeal s-au unit cu o parte din comunitățile statu quo ante și au format Uniunea Comunităților de rit
occidental din Ardeal și Banat.

Evreimea română adoptase un pluralism religios. Curentul cel mai puternic, în special în Moldova și
Basarabia, era hasidismul, dar curți hasidice erau prezente și în Muntenia și în Transilvania. În toate orașele
mari existau comunități de „iudaism modern”, care în Vechiul Regat era reformist-conservator, dezvoltat în
comunitățile „templelor corale”. Coexistența iudaismului ortodox cu iudaismul modern se petrecea în toate
orașele mari.
În Bucovina, unde exista și curentul neo-ortodox („ortodoxia modernă”) comunitatea a adoptat un modus
vivendi special - coexistența a doi rabini comunitari, unul ortodox modern pentru evreii reformiști și unul
tradiționalist pentru evreii tradiționaliști. Acești rabini funcționau paralel și își împărțeau funcția, primul se
ocupa de probleme culturale și educative și al doilea de probleme rituale, divorțuri și căsătorii.

Date demografice

În Moldova: În Țara Românească:

1803: 15.000 1831: 4.000

1859: 118.000 1859: 9.000
1899: 197.000 1899: 61.000

De asemenea, între 1881-1914, aproximativ 75.000 de evrei au emigrat din România, destinația principală
fiind Statele Unite.[26]

Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din

România era de - 756.930 [1].

În urma amputărilor teritoriale a României din vara anului 1940,

populația evreiască s-a împărțit în felul următor:

- în România restantă - 312.972;

- în U.R.S.S. (Basarabia și nordul Bucovinei) -
275.419;
- în Ungaria (Transilvania de NV) - 138.917;
- în Bulgaria (Cadrilater) - 807;
- total - 728.115. Populația evreiască din România la
recensământul din 1930
Surse diferite prezintă date diferite despre bilanțul demografic al
evreilor din România între anii 1940-1944. Statisticienii acordă
marje de aproximație destul de largi chiar și unui recensământ făcut după metodele performante actuale. Cu
atât mai problematic devine acest bilanț pe vremuri de război, cu refugieri, transmutări și deportări de
populații, ocultări de identitate și interese clare, atât ale populației împilate, cât și a organelor represive, de a
mistifica numerele reale.

Un bilanț demografic care se bazează pe surse diferite și serioase este următorul [27]:

A. În 1940 se notau în România Mare circa 800 000 de evrei, din care:

1. Evrei-români rămași în viață în 1945: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 410 000

2. Evrei-români masacrați în Transilvania de Nord (cedată Ungariei - guvernul Szálasi). .
.135 000
3. Evrei-români dispăruți, uciși sau transmutați înainte de intrarea trupelor române . . . . .100
000
4. Evrei-români masacrați sub guvernul Antonescu (800 000 minus 645 000) . . . . . . . . .155
000

B. Evrei-ucrainieni din Transnistria aflată sub ocupația Armatei Române: . . . . . . . . . 135 000

Dintre care

1. Rămași în viață: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 000

 2. Masacrați sub guvernul Antonescu: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .115 000

C. Numărul total al evreilor uciși sub guvernul Antonescu: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 270 000

După Al doilea Război Mondial exodul evreilor către Israel (într-o măsură mai redusă și către Occident) a
dus la dispariția aproape totală a acestora în România:

-în 1945 au fost 410.000 evrei,

-în 1961 225.000 evrei,
-în 1968 100.000 evrei,
-la începutul sec. XXI numărul lor nu depășea 7.000 persoane.

Dispariția minorității evreiești din România în secolul al XX-lea

O parte însemnată din populația evreiască a Israelului e originară din România și din Republica Moldova,
sau sunt descedenți ai emigranților care provin din aceste țări. Evreii din țările române au susținut legături cu
Țara Israel timp de secole. Evreii religioși care aveau posibilitatea, plecau la bătrânețe ca să moară și să fie
îngropați pe tărâmurile considerate de ei ca fiind patria lor originară. Comunitățile evreilor din România îi
ajutau economic pe acești evrei, care trăiau într-o mizerabilă sărăcie în cele patru orașe în care existau
comunități evreiești de mii de ani : Ierusalim, Hevron, Tiberias și Țefat. După Congresul sionist de la
Focșani, 1881, a început o emigrație evreiască organizată spre Israel (1.332 evrei din România numai în anul
1882). Tânărul stat român, inițial încă vasal al Imperiului Otoman (1859-1878), nu acorda cetățenie evreilor
pe motivul că era definit ca stat ortodox, iar catolicii, protestanții, musulmanii și evreii nu erau considerați
cetățeni români, ci supuși austrieci, germani sau otomani.

După independență (1878), legile au evoluat semnificativ abia după primul Război Mondial. Simultan au
apărut forme de antisemitism privind nu evreii „romanioți” (greci), „sefarzi” (otomani, de origine spaniolă)
sau „avdetiți” (otomani turciți, adică deveniți musulmani, numiți „dönme” în turcește), cu toții instalați de
secole în țările române și vorbind perfect limba română[28], ci evreii „așkenazi” („nemți”) veniți foarte
numeroși și recent din Germania, Austria, Galiția, Polonia, care vorbeau yiddish[29]. Dintre aceștia din
urmă, la sfârșitul veacului al XIX-lea, un mare val de emigranți săraci au părăsit România mergând pe jos în
drumul lor spre Apus sau spre Palestina, otomană la vremea respectivă, pentru dânșii „Țara Israel”[30]. O
emigrație sionistă de proporții mai reduse a continuat, în pofida interdicțiilor autorităților turcești.

În decursul celui de al doilea Război Mondial, un al doilea val de emigranți s-a produs, sub auspiciile
societății evreiești „Aliyah” (condusă de Șmuel Leibovici și de Eugen Meissner) în vremea prigoanei
antonesciene și imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. Evreii care plecau atunci trebuiau să-și
lase toate bunurile și toți banii, și călătoreau în condiții de război, unii pierind în aceste tentative (cazul navei
„Struma”, torpilată de submarinul sovietic ȘC-213 din clasa „Știuca” : toți pasagerii, peste 700, precum și
echipajul, s-au încecat în Marea Neagră, cu excepția unuia singur, David Stoliar)[31]. În perioada
antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei[4] iar după după 23 august 1944 încă aproximativ
120.000, deși mulți nu au putut intra în Palestina deoarece autoritățile britanice, pentru a augmenta relațiile
cu lumea arabă, îi socoteau „cetățeni ai unei țări inamice” și oricum se opuneau imigrării evreiești. După
multe dificultăți, majoritatea au ajuns în Israel iar unii, în Statele Unite și Franța. Evreii basarabeni (în
majoritate evrei ruși) care supravițuiseră holocaustului (circa 130.000) au devenit definitiv sovietici în
1944[32].

Al treilea și ultimul val de emigranți s-a produs în deceniul 1945-1955, sub regimul comunist, când circa
166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel. Și aceștia au trebuit să-și abandoneze bunurile și să plătească
(sau să plătească Israelul pentru ei) taxe proporționale cu nivelul de studii, care era în general ridicat[33].
Dintre cei 756.930 evrei recenzați în România în 1930 (441.293 în 1941 fără nordul Transilvaniei,
aproximativ 250.000 în toamna 1944 fără nordul Transilvaniei și Bucovinei, și fără Basarabia), în 1956 mai
rămăseseră în Republica Populară Română 146.274 evrei[34] care au continuat să plece : în 1970 mai erau
încă 24.667, în 1992 un număr de 9.670 iar în 2002 doar 6.179. Plecarea evreilor basarabeni a fost mai
târzie, valul producându-se în deceniul 1980-1990 ca pentru ceilalți evrei sovietici[35].

Antisemitismul activ: Legile privind minoritatea evreiască ale lui Octavian

Goga și Ion Gigurtu

De-a lungul anilor de conlocuire, atât poporul român cât și Biserica Ortodoxă Română au manifestat față de
evrei - conform sintagmei lui Șerban Papacostea - o toleranță ostilă. De menționat că actele pogromiste -
ațâțate de lozincile vinei de deicid și de o mare varietate de acuzații - nu erau inițiate sau sprijinite de
conducerea Bisericii Ortodoxe Române.

Inspirat de ideologia antisemită europeană (Germania, Austria, Franța, Rusia), specificul antisemitismului
românesc interbelic a fost factura sa socio-economică, cu rădăcinile adânc înfipte în straturile sociale medii
și superioare, politice, academice, economice și culturale ale populației majoritare române, dar fără priză
marcată în cadrul marei mase a poporului. Acuzația de deicid era un pretext, un instrument de manipulare a
maselor, dar nu o cauză. Mulți intelectuali români notorii au ales postura de teoreticieni ai antisemitismului
sau au făcut propagandă antisemită. Ura, fascismul, xenofobia, calomnia, mistificarea, răstălmăcirea și
neghiobia și-au dat mâna pentru reușita acestei misiuni.

În iunie 1934 a apărut romanul lui Mihail Sebastian, „De două mii de ani...”, cu o prefață de Nae Ionescu.
Concepută ca o antiteză la tematica romanului, această prefață justifica antisemitismul prin perspective
teologice, concluzând ultimativ că: „evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei”. După ce i-au
demonizat, protipendada română a început să creadă în potențialul demonic al evreilor, în capacitățile lor
intelectuale, comerciale, etc cu care „bietul român nu s-ar fi putut măsura”. Aceste capacități deosebite,
demonice atribuite evreilor, această concurență neloială - de care erau convinși că există - erau considerate
ca subversive, ca fiind îndreptate împotriva poporului majoritar și prin urmare, păturile conducătoare cereau
contracararea lor prin toate mijloacele. Antisemitismul activ român a avut ca principală țintă eliminarea
acestui pericol prin blocarea accesului evreilor la posibilitățile de studiu, de creare și de exprimare,
excluderea din instituțiile de știință și cercetare, din instituții de cultură - teatre, interzicerea intelectualilor
de a-și exercita profesia, îngrădirea oricărei posibilități de dezvoltare economică, jaful legalizat
(„românizarea”) sau nu, mergând până la violență fizică - teroare, deportare și exterminare.

Sub pretextul că între anii 1918 și 1924 s-ar fi infiltrat în România evrei din fostele imperii austro-ungar și
rus, guvernul prezidat de Octavian Goga[A] a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 de revizuire a
cetățeniei, prin care toți evreii cetățeni români vor trebui să-și redovedească cu acte dreptul la cetățenie,
conform legii din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor pe comune și orașe. Ca
urmare a acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) au păstrat
cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) au pierdut-o. Aceștia din urmă au primit certificate de identitate
valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Ei erau considerați străini fără pașaport și supuși regimului
juridic ca atare.

Pe un fundal de dezbinare politică[B], speriat de capitularea în fața ofensivei germane a Belgiei și mai ales, a
Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei [36] și simțindu-se vinovat de retragerea
haotică din Basarabia regele Carol II a decis „să cumpere cu monedă evreiască” simpatia și sprijinul lui
Hitler la viitoarele tratative cu Budapesta și Sofia, tratative purtate cu țări ale căror pretenții teritoriale erau
susținute de Berlin. El semnează la 8 august 1940, la propunerea primului ministru Ion Gigurtu[C] „Decretul
lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” care stabilește:

- distincția politică și juridică între românii de sânge și cetățenii români;

 - definește ca evrei pe toți cei de religie mozaică, inclusiv cei născuți din căsătoriile mixte
(evrei-creștini) și „evrei atei”;
- datoria militară se înlocuiește cu obligație fiscală sau prestare de muncă;
- evreilor li se interzice să dobândească proprietăți rurale;
- li se interzice să poarte nume românești;
- în 3-6 luni toți salariații evrei vor fi înlăturați;
- se va opera segregarea în învățământul de toate gradele;
- încălcarea acestor dispoziții se va pedepsi cu închisoare corecțională de la 1 la 12 ani.

Un al doilea decret, din aceeași dată, interzice „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de
închisoare corecțională de la 2 la 5 ani” [37]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg [38][39].

Retragerea din Basarabia și nordul Bucovinei

Cedarea fără luptă - dictată de interese germane, ca urmare a Acordului Ribbentrop-Molotov - a Basarabiei
și nordului Bucovinei a constituit o tragedie națională română. Ea a șubrezit regimul lui Carol al II-lea și a
accelerat nazificarea României [40]. A devenit popular sloganul conform căruia evreii - tradiționalul țap
ispășitor pentru toate tarele - ar fi fost responsabili și pentru această pierdere de teritorii.

Istoria amputărilor teritoriale și a retragerii începe să se scrie pe baza unor cercetări științifice obiective, abia
în ultimii ani[41][42][43][44][45][46]. Sub o cenzură practicată, într-o formă sau alta, până în 1989, strădaniile
autorilor de a găsi un vinovat, prezentarea rectificată a adevărului din documentele vremii, inclusiv cele ale
armatei, au dus la o literatură istorică și memorialistică amplă dar, de o obiectivitate precară. Din surse
sovietice au picurat documente puține și tendențioase, posibil falsificate, în funcție de necesitățile politice
ale vremii. Pactul Ribbentrop-Molotov era multă vreme un subiect tabu pe care România era printre puținele
țări din blocul sovietic care și-a permis să-l pomenească tangențial. Studiile pe această temă care au fost
publicate în străinătate [47][48][49] suferă și ele, de tarele menționate: victimizare, tendențiozitate, căutare de
„vinovați”, reticența, refuzul de a accepta o realitate incomodă, dureroasă a trecutului atât la autorii români
cât și la cei evrei, bineînțeles, de pe poziții opuse.

„Pentru ca să nu creeze panică în rândul oamenilor” guvernul român a ordonat evacuarea Basarabiei la 28
iunie 1940, ora 9,00. Ultimul tren a părăsit Cernăuțiiul în aceeași zi, la 14:00, ora la care, conform
ultimatumului sovietic, Armata Roșie urma să treacă granița (în realitate, a făcut-o mult mai devreme,
infiltrând unități paramilitare cu menirea să pregătească terenul și să contracareze o eventuală încercare de
rezistență). România deținea pe teritoriul ce trebuia cedat mari unități militare, cu un efectiv de 1.200.000 de
soldați și ofițeri, în afară de civilii care refuzau să rămână sub regim comunist, administrația, poliția,
jandarmeria etc., inclusiv familiile personalului lor. Era o imposibilitate ca o astfel de masă de oameni să
poată trece Prutul în mod organizat, în cinci ore. Rezultatul acestei hotărâri a fost dezorganizarea, retragerea
haotică însoțită de lupte pentru fiecare căruță sau alt mijloc de transport, abandonarea de utilaj militar și
civil, de documente, de armament etc. Soldați români-basarabeni au dezertat în masă de teamă că retragerea
lor va duce, pe deoparte, la ruperea definitivă de familie, de glia străbună, iar pe de alta, la posibila
periclitare a familiei rămasă sub guvernarea sovietică. Ca urmare a dezertărilor, diviziile 12, 15, 21, 26 și 27
au pierdut mai mult de jumătate din efectiv. Ofensiva rapidă a armatei sovietice a devansat trupele românești
în retragere. Ea a plasat puncte de control pentru a dezarma, a amenința cu moartea și a umili pe militarii
români [50]. Mulți ofițeri și soldați au fost luați prizonieri. Știind că atitudinea armatei sovietice față de
ofițerii prizonieri era mult mai dură decât față de soldați, au fost ofițeri care s-au debarasat de revolver și de
galoane. Ulterior, pentru a evita Curtea Marțială ei s-au dezvinovățit afirmând că evreii i-au dezarmat și le-
au smuls epoleții.

Minoritatea evreiască din Basarabia (275.419 evrei, respectiv, 7,27% din populație)[D] s-a văzut prinsă între
ciocanul comunist sovietic și nicovala antisemitismului activ al statului român. Evreii s-au simțit trădați,
înșelați, exploatați, expropriați de drepturi și de averi, de un stat care avea datoria să-și ocrotească cetățenii.
După instaurarea dictaturii regale, cu legislația guvernului Goga - Cuza și introducerea legilor rasiale din
1940, statul român s-a dezis de toate obligațiile internaționale asumate în privința egalității în drepturi a
minorităților, consemnate și semnate solemn în tratatele de pace și consfințite în Constituție. Statul român nu
le-a mai lăsat evreilor nici măcar opțiunea de a se dovedi buni cetățeni: „Populația civilă va putea fi
evacuată la ordin, dar populația minoritară nesimpatizantă rămâne pe loc” [51].

Aplicarea directivelor discriminatorii la periferia țării s-a efectuat inegal, în funcție de administratorii locali,
unii din ei dând dovadă de omenie, alții considerându-le ocazii de rotunjire a propriilor venituri, alții, cu o
cruzime antisemită dezlănțuită, instituind legea bunului plac. În împrejurările retragerii, în unele locuri au
fost unele cazuri de răfuieli ale unor evrei cu astfel de despoți locali. Este greu de apreciat frecvența, sau
chiar existența unor astfel de incidente dintr-o documentație în care evreii erau folosiți ca pretext al
retragerii. Sintagme de genul: „evreii din Bucovina”, „evreii din Chișinău”, „populația evreiască din Bălți”,
„evreii și comuniștii din Românești” (Partidul Comunist din Basarabia cuprindea în total 375 de membri iar
Comsomolul, 511) sfidau orice obiectivitate și rațiune, dar erau suficiente pentru a crea o psihoză antisemită
răzbunătoare în cadrul populației, care a dus la un val de violențe îndreptate împotriva cetățenilor evrei, atât
în teritoriile cedate cât și în restul țării. Grupuri de militari români, soldați și ofițeri s-au dedat la violențe,
jafuri și crime, în general condamnate de Marele Stat Major care în unele cazuri n-a ezitat să-i pedepsească
pe vinovați[E]. Este de menționat perioada de teroare din trenuri, cu deosebire în Moldova, când soldați și
civili atacau și aruncau din mersul trenului cetățeni și soldați cu „aspect evreiesc”, din greșeală chiar unii
români etnici. Amploarea acestor violențe a determinat Marele Stat Major să acționeze patrule și razii prin
trenuri și gări care au dus pe la mijlocul lunii iulie 1940 la sistarea acestor acte [52].

După intrarea României în război, Marele Stat Major a încetat să mai acorde - ba chiar a pedepsit cu asprime
- orice asistență acordată cetățenilor români de etnie evreiască executând - cu mici excepții - ordinele lui Ion
Antonescu (vezi mai jos).

Regimul lui Antonescu și „curățarea terenului”

Antisemitismul activ, importat și propagat de Mișcarea Legionară, legiferat

prin legile lui Octavian Goga și Ion Gigurtu și amplificat de propaganda
prilejuită de cedările de teritorii a fost aplicat minorității evreiești - ca misiune
principală de stat - de regimul antonescian. El s-a exprimat prin masacre,
atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la
Dorohoi, Pogromul de la București, Pogromul de la Iași (în anul 2010 a fost
descoperită la Popricani, lângă Iași o groapă comună care conținea circa 100 de
cadavre de evrei uciși în anul 1941)[53], „Trenurile morții”, deportările în
Transnistria (au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de
etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943 au rămas în viață 49 927) etc.
și mai ales, față de evreii din teritoriile ocupate de România. Monumentul Victimelor
Pogromului de la Iași.
Politica de „curățare a terenului” declanșată și controlată de Ion Antonescu s-a
exprimat prin distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască
simultană cu jaful organizat, de stat, pentru distrugerea lor economică [54]:

Limitarea drepturilor și libertăților: Li s-au anulat autorizațiile pentru vânzarea „produselor

monopolului statului” (tutun, sare); au fost „românizate” casele de film, sălile de cinematograf,
birourile de voiaj și turism; vasele maritime sau fluviale aflate în proprietatea evreilor au fost
confiscate. Li s-a interzis să folosească aparatele de radio recepție, „pentru a nu răspândi știri
de propagandă contra intereselor țării..., alarmând permanent populația”. Li s-au retras
permisele de conducere a autovehiculelor.
Confiscări și deposedări de bunuri: Au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu tot
inventarul lor, proprietățile rurale ale evreilor, sub orice titlu le-ar deține, de asemenea,
 proprietățile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente,
din care 1.656 au fost repartizate unor instituții, iar 58.980 la particulari.
Impuneri la felurite contribuții sau prestații. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligația evreilor
de a contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social” - valoarea hainelor
și a altor contribuții în natură a fost, până în ianuarie 1943, de 1.800.135.650 de lei [25].

Articole editoriale din presa românească la sfârșitul lui octombrie 1941 - care exprimau linia oficială – au
anunțat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că nici un om din lume și nici o
minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că „România s'a înscris printre națiunile care
sunt hotărâte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și
europene" [55]. Într-o scrisoare trimisă unui intelectual care a elogiat politica antisemită a Conducătorului,
Ion Antonescu s-a obligat să elimine cu totul pe evrei din România: „Nimeni și nimic nu mă va împiedica,
atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare” [56].

La ședința cabinetului din 8 iulie 1941, Mihai Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe în
guvernul Ion Antonescu s-a adresat miniștrilor:

„Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici…
Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru
migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste
graniță… Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu
libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională… Dacă este
nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau
răspunderea în mod formal și spun că nu există lege… Deci, fără forme (formalități), cu libertate
completă (de acțiune)”[57].”

„Curățirea terenului” era numele de cod folosit de regimul Ion Antonescu pentru sintagma germană
„soluția finală”. Ordinul de curățirea terenului, de exterminare a unei părți a evreilor din Basarabia și
Bucovina și de deportare a restului a fost dat de Ion Antonescu din proprie inițiativă și nu ca rezultat al
presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria și armata, în special
administrația civilă a armatei, Pretoratul. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iacobici, a ordonat
comandantului Biroului 2, locotenent-colonel Alexandru Ionescu, să pună în aplicare „un plan pentru
înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să
devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine
speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ion
Topor [58]. Jandarmeria a primit ordinul de curățirea terenului cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în
trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul
Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură
pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege:
exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe
teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de
răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de
jandarmi Orhei, Constantin Popoiu a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela
pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română” [59].

„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu regim secret,
de fiecare dată când autoritățile militare sau civile evitau să-i execute pe evrei, fie de teama consecințelor,
fie că nu credeau în existența unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana
Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor -
Pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal
maiorului directivele. Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou [61].
Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu Armatei, Serviciului special de informații și
Jandarmeriei, iar Mihai Antonescu ordona administrației civile. Executantul ordinelor speciale, Marele
pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat șefului
Marelui Cartier General, generalul Ilie Șteflea. Jandarmeria în
cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor
Meculescu, în Basarabia și colonelul Ioan Mânecuță, în
Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului
C. Vasiliu și apoi generalului Topor.

În urma acestor ordine speciale de curățirea terenului teritoriul

dintre Nistru și Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci
de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să putrezească de- Evrei deportați în Transnistria sub
a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate cu cadavre, nu supravegherea unui soldat român
mai erau potabile. Indiferența față de sanitație periclita
populația locală neevreiască, pe militarii români și pe membrii
minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de
valoare, dinții de aur, inelele și verighetele (retezate împreună
cu degetul), banii jefuiți, dispăreau în drum spre vistieria
statului. Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen)
privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu Einsatzgruppe D
și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au raportat
despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor
români care au acționat neplanificat, n-au șters urmele
execuțiilor în masă și au comis jafuri, violuri sau împușcări pe
străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Holocaust prin gloanțe. Evrei-români
Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această deportați în Transnistria și asasinați între
privință reiese că germanii erau furioși de lipsa de organizare și Bârzula și Grozdovca de militarii români
planificare și nu din cauza crimelor în sine. Rapoartele trimise care-i escortau, octombrie 1941[60].
de diversele unități ale Einsatzgruppe D și de cele ale
Feldgendarmerie erau pline de informații cu privire la execuții
și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor, concluzând că „soluționarea problemei
evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea
de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941
ministrului de externe german Ribbentrop, comandantul poliției de siguranță SD (Chef der
Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de
metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi
suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să
le îngroape” [62].

Reprezentanții regimului Aontonescu s-au străduit să le ascundă puterilor occidentale ordinele speciale de
curățire a terenului. Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de
Ion Antonescu și de Mihai Antonescu a protestat contra atrocităților antievreiești. La 4 noiembrie 1941 el a
raportat Ministerului de Externe de la Washington:

„Am atras atenția permanent și persistent celor mai de seamă autorități românești reacția
inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de tratament neomenesc
cuprinzând chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg
atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul
Antonescu și la premierul ad-interim Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele
comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor…
Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii români
atâta timp cât actualul regim ... va rămâne la putere” [63]”
În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a re-acceptat, în cadrul convorbirilor secrete
cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor
încă cetățeni români, care erau în luna mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 de
suflete, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazați și
arși într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei, găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi
excepționale, întreaga minoritate evreiască din România urma să fie exterminată în decurs de circa 140 de
zile [64]. La 13 octombrie 1942 acest plan a fost suspendat de către români în urma faptului că interesele
germane și cele românești nu mai coincideau, armata română fiind decimată la Stalingrad, iar Hitler ne-
intenționând să înapoieze Transilvania de nord României, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente,
petrol, materii prime, viețile soldaților).

Intelectuali, prelați și politicieni români de frunte - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit
pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice, spre exemplu, intervenția Reginei mamă, Elena,
împreună cu Patriarhul Nicodim Munteanu pentru încetarea deportării evreilor bucovineni în Transnistria și
repatrierea copiilor rămași orfani. Rabinul dr. David Safran, trimis de dr. Alexandru Șafran, Rabinul Șef al
Cultului Mozaic din România a cerut sprijinul Patriarhului Nicodim Munteanu și a rămas impresionat de
înțelegerea și compasiunea prelatului:

„„Știu tot, fiul meu drag, aseară mi-a telefonat Eminența Sa Andrea Cassulo” (cardinalul Cassulo
era nunțiul apostolic al Vaticanului la București, n.a.) „... misiunea... onorează credința iudaică și
crucea care a fost pângărită...Voi fi astăzi la M.S. Elena și la conducătorul Statului. Misiunea mea
este să apăr”[65]”

Intervenția lui Iuliu Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy Filderman, l-a înfuriat pe mareșalul
Antonescu, care era ferm decis să termine cu evreii. În nota sa prezentată la 31 august 1942 Consiliului de
Miniștri, Antonescu spunea:

„„Să se publice structura orașelor pentru ca să vadă și țara cât era de compromisă și de
amenințată viața economică și dezvoltarea spirituală din cauza ticăloșiei politicianiste iudeo-
masonice a căror exponenți erau partidele „naționaliste” din Transilvania și Regat. Dacă voi lăsa
moștenitorilor regimului aceeași situație, voi face și regimul meu părtaș la această crimă. Voi
trece peste toți și peste orice greutate pentru a purifica nația de această neghină. Voi înfiera la
timp pe toți acei care au venit – ultimul dl. Maniu – și vor veni să mă împiedice a răspunde
dorinței majorității imense a acestei nații... Să se publice integral această rezoluție a mea odată
cu publicarea statisticei și memoriului de față. Publicarea până la 10 septembrie.[66]”

După catastrofa militară de la Stalingrad, în așteptarea verdictului puterilor democratice, care de la sfârșitul
anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea
populației civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu a inițiat o vastă acțiune secretă de
falsificare, sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului
pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce
vina în primul rând pe germani și pe legionari pentru execuțiile în masă comise de armata și jandarmeria
română la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască,
ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă – înfeudarea țării intereselor germane,
participarea la război dincolo de obiectivul național just al României - eliberarea celor două provincii
românești ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940 - și de uriașele pierderi umane și materiale sacrificate
de România într-un război inutil și lipsit de glorie. Ion Antonescu a sacrificat trupe române la Stalingrad din
loialitate față de Hitler, nepermițând o retragere a diviziilor române încercuite, când mai puteau să iasă din
încercuire. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de externe, dar fenomenul
s-a înregistrat și la Ministerul de Interne și în special la Marele Stat Major[F].

Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au fost următoarele:

- România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.

 - Toate crimele și pogromurile anti evreiești de pe teritoriul aflat sub conducerea Statului
Român au fost - exclusiv - rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.
- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a altor cazuri izolate, marile acțiuni antisemite
(pogromuri, deportări, masacre, „munca de folos obștesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie,
de comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la București), fie de guvernul
antonescian.
- Din cei 441.293 de cetățeni români de etnie evreiască înregistrați în 1941 ca locuitori ai
teritoriilor Regatului, sudul Transilvaniei, Basarabia și Bucovina, au rămas în viață în august
1944 puțin peste 250.000.
- Cu toate masacrele și prigoana, situația finală a cetățenilor de religie evreiască în România
a fost mult mai puțin crudă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia,
Iugoslavia) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria,
Cehoslovacia, Țările Baltice).

Antisemitismul, xenofobia, sau indiferența nu au fost unanime. În vremuri de urgie, români din toate păturile
societății, oameni cu morală și curaj au protestat, au intervenit, au sabotat ordine inumane, criminale, au
salvat ce-au putut, riscându-și cu bună știință viața, familia și agoniseala. Cu mici excepții (Viorica Agarici,
Traian Popovici, Acad. Prof. Raoul Șorban) ei au fost ignorați de Statul Român. 55 dintre ei au fost distinși
de Statul Israel cu Cetățenia de Onoare și cu titlul, diploma și medalia Drept între popoare.

Situația cetățenilor români de etnie evreiască în regimul comunist

Regimul comunist, instaurat în România după război, a garantat

prin Constituție emanciparea tuturor etniilor. În realitate,
antisemitismul - interzis prin lege - a îmbrăcat forme noi chiar în
cadrul Partidului, unde, după faza inițială în care conducerea a
fost în mâinile unor staliniști de origine evreiască precum Ana
Pauker sau Iosif Kișinevski, aceasta a trecut treptat în mâinile
unor „fruntași” mai „siguri”... mai ales de când Israelul a adoptat
o politică pro-occidentală. În numele „clasei muncitoare”, evreii
din Partid au fost „epurați” fie ca „buhariniști”, fie ca „elemente
burgheze, neproletare, cu origine nesănătoasă, cosmopolite, cu
rude în străinătate” (cazul majorității evreilor din România).[67]

În Armata Română s-au creat batalioane speciale de muncă în

care, în locul serviciului militar obișnuit, soldații, care purtau
uniforme de culoare gri, erau puși la munci grele (pavare de
șosele, concasare manuală de piatră etc.) la un regim asemănător
închisorilor. În perioade diferite, procentul soldaților evrei în
aceste unități varia între 25-35%.

Antisemitismul ocult al noilor conducători comuniști, sprijinit de cel stalinist, se exprima indirect dar
efectiv. În toate documentele cu date personale (actele de stare civilă, formularele de înscriere la universități,
adeziunea de admitere în Partid, U.T.M - Uniunea Tineretului Muncitor, sindicat, A.R.L.U.S. - Asociația
Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică etc.) menționarea „naționalității” și a numelui
de familie anterior erau obligatorii. Evreii comuniști care reușiseră să se mențină în Partid erau folosiți ca
instrumente de intimidare și de oprimare a evreilor recalcitranți.

În ceea ce privește relațiile noului regim cu cultele religioase, se poate afirma că încercările comuniste-
securiste de a se infiltra în Biserica Ortodoxă Română au fost încununate cu succes. Biserica Română Unită
cu Roma, Greco-Catolică, legată de Roma și de Occident, a rămas impenetrabilă, și a fost desființată prin
Decretul 358 din 1 decembrie 1948, iar prelații și întreaga ei conducere au fost arestați. Biserica Romano-
Catolică, în schimb continua să fie, prin definiție, legată de Vatican. Organizarea religioasă evreiască era
slab centralizată și cu o influență secundară asupra populației [H] instituția dominantă evreiască fiind
organizațiile sioniste care au devenit pricipala țintă de atac a partidului comunist, paralel cu crearea
Comitetului Democrat Evreiesc - C.D.E., un organ de control și îndoctrinare în sânul populației evreiești,
care s-a dovedit a fi un fiasco total [68].

Ajungerea la putere a regimului comunist nepopular în condițiile ocupației sovietice a crescut intens
motivația unui mare număr de cetățeni ai țării de a emigra, de teama reformelor radicale ale economiei și a
regimului antidemocratic și de teroare cunoscute deja din modelul aplicat în URSS. În aceste împrejurări a
crescut și mai mult dorința de emigrare și in rândul naționalității evreiești din România, la care mișcarea
sionistă avea deja un mare prestigiu și o lungă tradiție.

Regimul comunist s-a distins într-adevăr și în România prin măsurile de control al mișcărilor populației și de
la un anumit moment, de stăvilire, cu mijloace din cele mai dure, a încercărilor de emigrare în masă sau
individuală, ale românilor majoritari sau ale minorităților naționale și religioase. Mișcarea sionistă, al cărei
țel era emigrarea și autodeterminarea evreilor în Israel, fu calificată drept „burgheză”, „naționalist-șovină” și
chiar „fascistă” (sic!) și deveni unul din obiectivele represiunii comuniste. În mod firesc și alte curente de
idei și politice, laice, asimilaționiste sau religioase din rândul evreilor români, neconforme cu ideologia
oficială - ca de pildă bundismul, liberalismul, țărănismul de stânga, hasidismul, au fost și ele rău văzute,
condamnate, interzise sau oprimate.

Conflictul dintre conducerea comunităților evreiești din România și partidul comunist izbucnise public încă
de la 14 iunie 1944 când, în cursul audienței dr. Willy Filderman la regele Mihai I, la Castelul Peleș, liderul
evreu îi cere regelui să respingă planul propus de Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș cu o zi înainte, la
consfătuirea fruntașilor politici și militari anti-fasciști, prin care regimul Antonescu urma să fie răsturnat
prin înarmarea evreilor din lagăre. Filderman îl anunța pe rege că evreii vor participa cu entuziasm la o astfel
de răscoală dar, exclusiv proporțional-numeric cu populația românească participantă (pentru a nu lăsa
impresia unei răscoale evreiești contra Statului Român).

Primul ziar suspendat în România de către comuniști a fost „Curierul Israelit”, în februarie 1945, când dr.
Filderman a fost arestat pentru prima oară. În anul 1948 Filderman a luat drumul exilului. În același an va fi
judecat în contumacie.

La 2 martie 1949, conducerea superioară a Securității se întrunește pentu a decide soarta mișcării sioniste
din România. Din stenograma acestei ședinte: „La ședința convocată de tov. ministru Teohari Georgescu, au
luat parte următorii: tov. general-locotenent Gheorghe Pintilie, tov. general-maior Alexandru Nicolschi, tov.
general-maior Vladimir Mazuru și tov. colonel Gavril Birtaș. Cu această ocazie, tov. ministru Teohari
Georgescu arată că problema sionistă ne-a scăpat oarecum din obiectiv, din cauză că am considerat
organizațiile sioniste ca fiind mai puțin periculoase decât celelalte. Analizând scopul și tendințele acestor
organizații și, mai ales, urmărind elementele care le sprijină și care le folosesc în scopuri diversioniste,
putem să ne dăm seama că nu există nici o deosebire între scopurile care le urmăresc organizațiile sioniste și
scopurile care le urmărește orice altă organizație fascistă. Organizațiile sioniste sunt instrumente în mâna
imperialiștilor, pe care ei le subvenționează și le folosesc ca instrumente de diversiune. Ca atare, în perioada
de dictatură a proletariatului, nu este permis a se mai tolera existența acestor organizații și, ca urmare, vor fi
luate următoarele măsuri:

- Dizolvarea tuturor organizațiilor sioniste și a anexelor lor.

- Urmărirea activității elementelor sioniste, care activează sub orice formă.
- Pedepsirea tuturor elementelor care intră în țară cu scopul de a duce activitate sionistă
(instructorii).
- Se vor lua măsuri pentru dizolvarea chibuțurilor, iar tineretul să fie repartizat la muncile
corespunzătoare pregătirii lui, ca toți ceilalți cetățeni ai RPR.
- Dizolvarea și urmărirea organizației evreilor repatriați din URSS. În aplicarea acestor
măsuri, se va proceda cu foarte mare atenție și tact, în așa fel ca măsurile luate să nu dea
 dușmanului nici un element pe care l-ar putea folosi în scopul de frânare a regimului,
prezentând aceste măsuri ca măsuri antisemite. Va trebui să se aibe grijă de căminele de
bătrâni și copii. Îngrijirea acestora să fie preluată de stat, iar în fruntea lor să fie puse la
conducere elemente democrate, care să nu dea posibilitate propagării pe viitor a ideilor
sioniste.”[69]

Anul 1953 aduce de două ori populația evreiască din România în atenția Biroului Politic al Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român. La 14 ianuarie 1953, Iosif Chișinevschi, acuzatorul principal al
populației evreiești a declarat:

„Comunitățile evreiești în tot timpul au fost un cuib de jefuitori, de spioni. Comunitățile au avut
întotdeauna pe un Filderman și de la exploatarea și jefuirea oamenilor săraci și până la acte
criminale de spionaj, acestea au fost în programul lor. De aceea cred că aici trebuie să mergem
ferm. Să-i ia dracu, dar până la urmă vor amuți, altfel ne vor dăuna, nu numai nouă, dar și
întregului lagăr al păcii” [70]”

. A doua oară, în ședința Biroului Politic din 2 septembrie 1953, Gheorghe Gheorghiu-Dej declara:

„Sunt câteva procese de agenturi imperialiste care urmează să fie terminate. Ancheta este gata, s-
au terminat lucrările și urmează să aibă loc procesul. E vorba de agenții ale serviciilor de spionaj
francez, englez, austriac, ai Vaticanului și francmasoni. Mai sunt și unii agenți ai Israelului, care
desfășoară activitate de spionaj în favoarea americanilor și Intelligence Service-ului, care vor fi
judecați în calitate de agenți ai acestor servicii de spionaj, pentru a nu se spune că am avea ceva
cu organizațiile sioniste sau cu elemente aparținând acestor organizații. N-au decât să se
desolidarizeze sioniștii de acești oameni care au făcut spionaj. Noi de unde să știm că ei sunt
sioniști, noi am dat peste ei făcând spionaj. În ce măsură Statul Israel i-a încurajat sau nu, asta
pot să știe ei mai bine decât noi” [71].”

În decursul anilor 1953 - 1954, procesele anti-sioniste s-au succedat unul după altul. Procesele s-au
desfășurat în tribunale militare, fără avocați, și procurorii au refuzat probele cu martori. Inculpații erau aduși
în fața instanței după „pregătiri speciale”, siliți prin torturi și înfometare, să semneze mărturii mincinoase în
care recunoșteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român și împotriva socialismului”.
Sentințele Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 și 25 ani de temniță grea. Președintele
completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, cel care în anii 1940-1941, având gradul de
locotenent colonel a condamnat la moarte evrei din Cernăuți, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler
și Emil Calmanovici sau i-a dat 25 de ani de muncă silnică lui Belu Zilber. În „procesele spectacol” erau
numiți „apărători din oficiu”, cu rolul de a susține acuzațiile procurorului. În puținele cazuri când avocatul
apărării a avut curajul să intervină în favoarea acuzatului, a fost întrerupt de președintele tribunalului cu
grosolănie și cu amenințarea că se va trezi pe aceeași bancă de acuzare. Primii condamnați au fost
conducătorii organizației sioniste „Betar”: Edgar Kanner (condamnat la 18 ani închisoare), Slomo
Sitnovitzer (15 ani închisoare), Pascu Schechter-Gani (12 ani), Meir Horowitz (10 ani), Marcel Tăbăcaru (10
ani), Iakov Littman-Litani (15 ani), Suzi Benvenisti (10 ani) - (arhiva anchetei împotriva sioniștilor, dosarul
SRI 16385). După proces, deținuții au fost încarcerați în odioasele penitenciare și închisori ale Securității,
printre care, cele de la Aiud, Ghencea, Pitești și altele, pentru bărbați, și Mislea pentru femei. În temnița de
la Pitești, dincolo de regimul dur de închisoare, li s-a aplicat deținuților și un regim de îndoctrinare politică
prin pedepse corporale, sub supravegherea a doi „instructori”: legionarul Țurcanu și evreul Fuchs. Doi
deținuți sioniști au rămas dispăruți[I]. Ultimii judecați au fost membrii organizației sioniste de stânga
Hașomer Hațair care au fost trimiși la „reeducare” la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Câțiva dintre ei nu s-au
mai întors.

Plecarea evreilor din România

Regimul comunist a fost foarte restrictiv în ce privește libertatea de ieși din țară iar emigranții erau
considerați „trădători”.[72]

În perioada 1959-1989, statul român a vândut aproape 200.000 de etnici evrei, pentru care Israel a plătit
sume importante în valută forte, produse agricole, dar și alte diverse avantaje.[73]

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România trăiau aproximativ 350.000 de evrei, majoritatea
în Vechiul Regat.[72] În afara URSS, România era țara cu cel mai mare număr de evrei din Europa.[72] În
timpul conducerii Anei Pauker, până în 1952, aproximativ 100.000 de evrei au plecat din România în
Israel.[72] Apoi, Partidul Comunist Român a sistat plecările libere. [72] Începând din 1958 și până în 1965, la
moartea lui Dej, 107.540 de evrei români au emigrat în Israel.[72] Media anuală a fost de 13.400 de
persoane.[72] Din 1969 și până la căderea lui Ceaușescu în 1989, emigrația evreiască s-a stabilit la o medie
de 1.990 de persoane pe an.[72]

Actele anti-sioniste și anti-evreiești ale regimului comunist nu au stăvilit dorința majorității etniei evreiești
de a emigra spre statul evreiesc nou creat (în 1948), Statul Israel. Presiunile internaționale asupra lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a permite emigrarea evreilor au început să dea roade. Plecarea evreilor s-a
produs în două etape, prima, între anii 1954-1955, în care au fost lăsați să plece bătrâni, invalizi și cei fără
studii superioare și a doua, după anul 1958, caracterizată prin plecările în grupuri mici, cu întreruperi.
Completarea formularelor pentru expatriere se făcea la sediile regionale ale miliției, după așteptarea la cozi
interminabile, iar rezultatul, deseori negativ, venea după 6-12 luni. Reacția imediată după depunerea actelor
era exmatricularea din școli și universități, în cadrul unor ședințe regizate de demascare și înfierare a
dușmanilor poporului. Intelectualii erau trimiși „la munca de jos”, adică, la munci necalificate iar numele lor
era șters de pe lucrările publicate - cele care nu puteau fi puse la index.

Fericiții care primeau aprobarea de plecare - care putea

fi anulată aleatoriu, în orice moment până la urcarea în
avion, aveau la dispoziție câteva zile pentru spulberarea
avutului și pregătirea lăzii cu cele 35 kg. de bagaje -
numai lucruri folosite, excluzând obiecte de artă, din
metale prețioase, cu excepția unei verighete, tablouri și
fotografii etc. Cei aflați „în câmpul muncii” aveau
dreptul la 70 kg.de bagaje. Documentele ce trebuiau
prezentate pentru plecare cuprindeau renunțarea la
cetățenia română contra unei taxe foarte mari (plecarea
se făcea pe baza unui „Certificat de Călătorie” pentru
persoane fără cetățenie), adeverința de retrocedare a Distribuția evreilor din România conform
tuturor burselor, stipendiilor, scutirilor de taxe din toată recensământului din 2002
perioada studiilor și încă vreo câteva zeci de adeverințe
ștampilate că nu nu mai au datorii la toate cooperativele,
alimentarele, bibliotecile etc. din localitate. Deoarece se
știa cât de limitat este timpul emigrantului potențial,
aceste adeverințe constituiau un atentat la corectitudinea
funcționarilor cu ștampila. Dosarul se încheia cu o urare
de drum bun a ofițerului de Securitate: „Nu uita că mai
ai familie în țară, ajută-ne și noi te vom ajuta”.

Ceaușescu s-a folosit de dorința evreilor de a emigra,

într-un mod mai eficient - el i-a vândut cu prețuri între
3.000 - 9.000$ pe cap de evreu, în valută forte, depusă
direct, în conturi speciale, la sucursalele unor bănci Evreii din România (2011)
românești din Elveția. Dacă ofițerii de la cenzura
corespondenței descopereau că evreul candidat la vânzare are prieteni sau familie solvabilă în străinătate, el
era arestat pe un motiv oarecare pentru a-i dubla prețul de răscumpărare Yosef Govrin, RelaŃiile israelo-
române la sfârșitul epocii Ceaușescu[74]

Pe la sfârșitul sec. XX numărul evreilor cetățeni români, în România a scăzut sub 7.000 astfel încât această
minoritate națională poate fi considerată astăzi ca fiind pe cale de dispariție.

Evreii români din diaspora

Evreii de origine română în Israel

Cei circa 400.000 de evrei originari din România, emigrați în Israel,

a treia grupă - numeric - față de veniții din alte țări, au devenit o
punte de bune relații între Israel și România. Ei au păstrat limba,
obiceiurile, cultura românească, au publicat ziare, reviste și cărți în
limba română - există o secție de limba română a Uniunii Scriitorilor
din Israel. Conform cu Carmen Gavrila și Paul Ciocoiu (EVZ.ro,
2011) , ... România beneficiază de un lobby puternic în Israel din
partea consistentei comunități românești de acolo, care numără
400.000 de persoane. În plus, Israelul este una dintre puținele țări în
care românii au o imagine excelentă, sunt lăudați și apreciați, iar
evreii, care își au originile în România, păstrează, dincolo de petele
negre din istorie, amintiri frumoase...”[75].
Album de muzică românească emis
Un alt mijloc de comunicare și cunoaștere reciprocă a românilor din de comunitatea evreilor emigrați din
România și vorbitorii de romană din Israel este portalul-forum România în New York, la începutul
România-Israel [76]. secolului XX

În aprilie 2008 erau înregistrate în România 5.143 de întreprinderi

israeliene (cam 20% dintre ele, de la intrarea României în U.E.) cu un capital investit de peste 2 miliarde € -
printre primele zece țări ca nivel de investiție în România. Anual vizitează România cam 120 000 de turiști
din Israel, cele patru curse zilnice de avion dintre București și Tel Aviv fiind supra-aglomerate [77].
Procentul de israelieni printre studenții străini care studiază în România este deosebit de mare (spre
exemplu, deși Israelul are două facultăți de stomatologie, cam 1/3 dintre medicii stomatologi israelieni au
studiat în România). Sunt de menționat excelentele relații mutuale dintre institutele de studii și cercetări,
cuprinzând schimburi de profesori, manuale și cărți publicate în colaborare etc.

În România lucrează și locuiesc cu domiciliu permanent, sau „navetiști” cam 5.000 de cetățeni israelieni, iar
în Israel, cam 15-20.000 de români (în anii trecuți, numărul cetățenilor români plecați la muncă în Israel
depășea 100.000).

Filme
Closer to the Moon (din engleză Mai aproape de lună) este un film regizat de Nae Caranfil în
2013, care descrie decizia unei grupe de prieteni intelectuali, comuniști, evrei, intrați în
disgrația regimului comunist în Bucureștiul anului 1959, de a se sinucide împreună printr-o
acțiune de frondă spectaculară: jefuirea Băncii Naționale.

Note
APoetul Octavian Goga s-a „înmlăștinat” în politică întrucât „se credea și se voia un «Duce»
sau «Führer» român”[78]. Partidul Național Creștin a fost creat la Iași prin fuziunea, la 14 iulie
1935, a Ligii Apărării Național Creștine (A.C.Cuza) și Partidului Național Agrar (Octavian
Goga). Guvernul prezidat de el s-a menținut, în total, 44 de zile (28 decembrie 1937 – 10
februarie 1938), când a fost demis prin instituirea dictaturii regale a lui Carol al II-lea[79].
BDeși România se găsea în pragul dezmembrării teritoriale, a nazificării și a războiului,
disensiunile dintre conducătorii politici se acutizau. Cele două partide de extremă dreaptă cu
program antisemit, Partidul Național Creștin (9,20%) și Totul pentru Țară (15,53%), rivale
între ele, obținuseră la ultimele alegeri parlamentare (decembrie 1937) un procent de
24,73% din voturi, în timp ce partidele democratice tradiționale - și ele aflate în competiție
aprigă - întruniseră 66,89%. După Legea electorală în vigoare, pentru formarea guvernului,
un partid necesita un minimum de 40% din voturi.
COdată cu venirea sa la putere, Președintele Consiliului de Miniștri între 4 iulie și 4
septembrie 1940, Ion Gigurtu a declarat că va duce o politică nazistă și antisemită și că
România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și
aderarea totală a României la Axa Berlin - Roma. La sfârșitul lunii august 1940, în urma
întâlnirii dintre Gigurtu și Hitler, relativ la doleanțele teritoriale ungurești, România a acceptat
arbitrajul lui Hitler care a decis să se cedeze Ungariei 44,000 km2 din teritoriul Transilvaniei,
inclusiv orașul Cluj. După tragedia retragerii pripite și haotice din Basarabia, retragerea din
nordul Ardealului a decurs mult mai organizat, în decurs de două săptămâni.
DCu cedarea Basarabiei, N. Bucovinei și a Ținutului Herța, România a pierdut: suprafață –
50.762 km². (20,5% din suprafața agricolă a țării) și 3.776.309 locuitori, dintre care 53,49%
români, 10,34% ruși, 15,30% ucraineni și ruteni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani,
5,12% diverși.
EVezi Pogromul din Dorohoi. Vezi și cazul maiorului Vasile Carp, comandantul Reg. 86
vânători, care a comandat uciderea unor evrei la Ciudei, județul Storojineț și la Zăhănești,
județul Suceava[80] etc.
FUn exemplu de document fals a fost cel intercalat printre documentele Ministerului de
Externe, o telegramă trimisă chipurile de Mihai Antonescu lui Ion Antonescu „în trenul
special al Conducătorului” în drum spre o întâlnire inventată cu Hitler, de către cel care s-a
ocupat de falsificarea documentelor la Ministerul de Externe [81] vezi și [82].
GBulgaria s-a aliat Axei la 1 martie 1941. Regele Boris al III-lea al Bulgariei, a dus o politică
de ambiguitate, primind de la Hitler teritorii (Cadrilaterul, Macedonia grecească) dar fără să-
și riște un singur soldat. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe Bulgare și a Parlamentului el a
refuzat predarea pe mâna germanilor a evreilor bulgari, dar i-a predat pe toți evreii din
Macedonia ocupată. Evreii bulgari au fost salvați, cei macedoneni au fost deportați la
Auschwitz și exterminați.
H Marele Rabin Dr. Alexandru Șafran a fost ales la vârsta de 29 de ani (la 3 martie 1940),
Șef Rabin al Cultului Mozaic din România (funcție în virtutea căreia a fost numit un timp,
senator de drept în Senatul României). Eforturile depuse în condițiile vitrege din timpul
războiului pentru apărarea intereselor populației evreiești din România au fost continuate și
după terminarea acestuia. Această activitate s-a dovedit a fi incomodă regimului comunist
așa că dr. Șafran a fost expulzat din România în anul 1947 (ordinul de expulzare l-a obligat
să-și părăsească țara în decurs de două ore), pentru a elibera locul unui personaj mai
maleabil, rabinul dr. Mozes Rosen. Numit în anul 1948 mare rabin al Comunității Evreiești
din Geneva, Rabinul Alexandru Șafran a revenit în vizită în România, pentru prima oară în
1995, după aproape jumătate de secol de la expatriere. La 19 iunie 1997, el a fost ales
 membru de onoare al Academiei Române, iar la 7 mai 2008, într-o ceremonie festivă,
Școala nr. 15 din Bacău a primit numele de „Dr. Alexandru Șafran”.

Articol principal: Alexandru Șafran.

IExemplul lui A.L. Zissu, ziarist, scriitor, unul din conducătorii sionismului din România.
Dârzenia lui, chiar în beciurile Securității (care n-a reușit să obțină de la el cele dorite), i-a
condus pe anchetatori la aplicarea de presiuni psihologice. Zissu avea un singur fiu, pilot în
aviația britanică, care căzuse pe frontul din Africa de Nord, în timpul celui de al doilea război
mondial. Când parașutistul Trachtenberg, parașutat în spatele frontului în România, i-a
comunicat, în numele comandamentului britanic, vestea căderii fiului, Zissu s-a recules o
clipă și apoi a spus: „Domnilor, să continuăm ședința”. Anchetatorii de la Securitate i-au
prezentat lui Zissu o scrisoare plastografiată, „scrisă” de fiul său, care s-ar fi aflat undeva în
Uniunea Sovietică, condamnat la moarte ca spion englez și prin care își conjura tatăl „să fie
cuminte și să semneze ce-i cer anchetatorii, ca să-i salveze viața”. Astfel, Zissu n-a mai
rezistat [83].

Referințe
1. ^ a b c d en Gyémánt Ladislau: „The
Romanian Jewry - Historical Destiny,
Tolerance, Integration, Marginalisation” (htt
p://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_
3/ladislau_gyemant-articol.htm), în JSRI
(Journal for the Study of Religions and
Ideologies), No.3 /Winter 2002, pp. 85-98.
2. ^ Nastasă, Lucian: Antisemitismul
universitar în România (1919–1939), ,
Editura ISPMN, 2011
3. ^ Sandache, Cristian: Unele considerații
privind statutul juridic al evreilor români în
timpul guvernării legionare, în Studia et Acta
Historiae Iudaeorum Romaniae, III, 1998.
4. ^ a b „ARMATA ISRAELULUI face dezvăluiri
pe site-ul oficial al Instituției despre
MAREȘALUL ION ANTONESCU și
ROMÂNIA acelor vremuri” (https://cyd.ro/ar
mata-israelului-face-dezvaluiri-pe-site-ul-ofici
al-al-institutiei-despre-maresalul-ion-antones 11. ^ Nicolae Gudea, „Evreii în provinciile
cu-si-romania-acelor-vremuri/). Accesat în
22 iulie 2018.
5. ^ „ISTORIE ȘI MEMORIE EVREIASCĂ” (htt 12. ^ Eskenasy, Victor: „Izvoare și mărturii
p://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?
doi=10.1.1.477.1851&rep=rep1&type=pdf).
Accesat în 22 iulie 2018.
6. ^ „Rolul Holocaustului în emigrarea de după
1944 a evreilor din România” (https://holoca
ustulcicatriceaistoriei.wordpress.com/2014/1
2/29/rolul-holocaustului-in-emigrarea-de-dup
a-1944-a-evreilor-din-romania/). Accesat în
22 iulie 2018.
7. ^ „Transilvania roșie. Comunismul român și
problema națională 1944–1965” (https://boo
ks.google.co.uk/books?id=Gqp8xCFe3HcC&
pg=PA271&lpg=PA271&dq=emigratia+evreil
or+romani+dupa+1944&source=bl&ots=1jB3
SKW3sl&sig=bZ_OP5wFuF0RqkMKMYmE
GSfpzoc&hl=en&sa=X&ved=2ahUKEwim5K
_ro7LcAhULWsAKHTvVB2w4FBDoATADeg
QIAhAB#v=onepage&q=emigratia%20evreil
or%20romani%20dupa%201944&f=false).
Accesat în 22 iulie 2018.
8. ^ Republica Populară Romînă, Ghid
general, Ed. pentru răspîndirea științei și
culturii, Bucharest 1960, p. 94.
9. ^ [1] (http://www.recensamantromania.ro/wp
-content/uploads/2015/05/vol2_t1.xls)
10. ^ en Schwartzfeld, Elias. “The Jews of
Roumania from the Earliest Times to the
Present Day.” American Jewish Yearbook,
Philadelphia: 1901, pp. 25-62.
dacice. 106-275 p.Ch.”, în: Ephemeris
Napocensis, 9-10 (1999-2000), pp. 179-208.
referitoare la evreii din România”, vol. I, pp.
141-144, 1986
13. ^ Gudea, The Jews in the Roman Dacia,
I:1993, II:1998, III:1999.
14. ^ Sonoc, Alexandru Gh.: „Câteva observații
cu privire la stela funerară a unui augustal
din Ulpia Traiana Sarmizegetusa” (http://arh
eologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/xxi/0
7.htm), în Relații interetnice în spațiul
românesc. Populații și grupuri etnice (sec II
î. Hr. - V d. Hr.), Coordonatori: Ioan Marian
Țiplic și Silviu Istrate Purece, Editura Altip,
Alba Iulia, 2006, pp. 115-140.
15. ^ Giurescu Constantin C.: Istoria românilor,
vol. II, p. 81
16. ^ Eskenasy, Victor: „Izvoare și mărturii
referitoare la evrei”, vol. I, București, Editura
Federației Comunităților Evreiești din
România, p. 30, nr. 38, 1986
17. ^ a b c Giurescu, Constantin C.: „Istoria
românilor”, vol. III, p. 409
18. ^ Victor Eskenasy, „Izvoare și mărturii
referitoare la evreii din România”, vol. I, ed.
FCER, p. 141-144, 1986.
19. ^ Proclamația de la Islaz
20. ^ Mesajul medicilor din secolul XIX despre
degenerarea „rasei române“: „Viitorul este
incert. Bucureștiul furnică de streini. Iașiul va
deveni o Palestină“ (http://adevarul.ro/locale/
cluj-napoca/mesajul-medicilor-secolul-xix-de
spre-degenerarea-rasei-romane-viitorul-ince
rt-bucurestiul-furnica-streini-iasiul-deveni-pal
estina-1_55940c50cfbe376e35c2ed4f/index.
html), 2 iulie 2015, Remus Florescu,
Adevărul, accesat la 4 ianuarie 2016
21. ^ fr Iancu, Carol: Les Juifs en Roumanie
1866-1912; de l'exclusion a l'emancipation,
Aix-en-Provence, p. 142-143, 1978
22. ^ Drăgan: Antonescu, II, nr. 23, p. 24, în
Jean Ancel: „Surse arhivistice despre
„Holocaustul din România” (http://www.idee.r
o/holocaust/pdf/surse.pdf)
23. ^ en Dugdale, Blanche E. C., Bewes,
Wyndham A.: "The Working of the Minority
Treaties" (http://www.jstor.org/view/1473798
1/di012216/01p02686/0), în Journal of the
British Institute of International Affairs, Vol.
5, No. 2. mar., 1926)
24. ^ en Carole Fink, Manfred Franz Boemeke,
Gerald D. Feldman, Elisabeth Gläser (1998).
The minorities question at the Paris Peace
Conference in The Treaty of Versailles: A
Reassessment After 75 Years (http://books.
google.com/books?id=zqj-oHp4KsgC&pg=P
A249&lpg=PA249&dq=versailles+minority+tr
eaty+1919&source=web&ots=5iZRs5-pyk&si
g=jdFQMqbljRkd-GZKxFLImEC-h58).
Chicago: Cambridge University Press.
ISBN 0521621321. - p. 250 și urm.
25. ^ a b Giurescu, Dinu C.: „Evreii din România
(1939-1944)”, în „România în al doilea
război mondial, 1939-1947”, ed. ALL (http://
www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current
10/mi47.htm)
26. ^ Emigrația evreiască din România 1881-
1914 (http://www.sephardicstudies.org/roma
nia.html)
27. ^ en M. Rozen: "The Holocaust in Romania
Under the Antonescu Government -
Historical and Statistical Data About Jews in
Romania, 1940-1944", p.21-24 (http://holoca
ustremembrance.net/2Postings/2MarcuRoze
n-2book/024-Demography.html)
28. ^ Vezi
[http://www.jewishgen.org/Yizkor/pinkas_rom
- Enciclopedia comunităților evreiești din
România, Volumul I și Cronologia muzeului
de istorie al Evreilor din România, ed.
Hasefer, The Romanian Jewish Community
Informații suplimentare: [[{{{1}}}]]
29. ^ Carol Iancu, Emanciparea Evreilor din
România (1913-1919), editura "Centre de
recherches et d'études juives et
hébraïques", Montpellier (Franța) 1992
30. ^ Vezi “Birlad” - Enciclopedia comunităților
evreiești din România, Volumul 2 (http://ww
w.jewishgen.org/Yizkor/pinkas_romania/rom
1_00017.html)
31. ^ Ioan Damaschin, S.O.S. pe drumul
speranței, Editura Ștefan, 2009, ISBN 978-
973-118-160-8.
32. ^ en International Commission on the
Holocaust in Romania (Commission Wiesel):
Final Report of the International Commission
on the Holocaust in Romania, Yad Vashem
(The Holocaust Martyrs' and Heroes'
Remembrance Authority), 2004, [2] (http://ya
d-vashem.org.il/about_yad/what_new/data_
whats_new/pdf/english/EXECUTIVE_SUMM
ARY.pdf).
33. ^ Cronologia muzeului de istorie al Evreilor
din România; Hasefer Publishing House,
The Romanian Jewish Community
Informații suplimentare: [[{{{1}}}]]
34. ^ Republica Populară Romînă, ghid, Ed.
pentru răspîndirea științei și culturii,
București 1960, p. 94
35. ^ Vezi datele pe biblioteca virtuală
evreiască : [3] (http://www.jewishvirtuallibrar
y.org/jsource/vjw/moldova.html).
36. ^ Cretzianu Al.: Ocazia pierdută, Institutul
European, Iași, p. 6, 1998
37. ^ Giurescu, Dinu C.: op. cit.
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm
38. ^ en I - "Nurenberg Law for the Protection
of German Blood and German Honor",
Sept.15, 1935, tradusă în engleză de
University of the West of England (http://ww
w.ess.uwe.ac.uk/documents/gerblood.htm)
39. ^ en II - "Reich Citizenship Law", Sept.15,
1935, tradusă în engleză de University of
the West of England (http://www.ess.uwe.ac.
uk/documents/citizen.htm)
40. ^ Gafencu, Grigore: „Jurnal, 1940-1942”, ed.
Globus, București, p 18-19,1999
41. ^ Dodrinescu, VF,: „Bătălia pentru
Basarabia”, Ed. Moldova, Iași, 1990
42. ^ Mușat, M.: „Drama României Mari”, Ed.
Fundației România Mare,1992
43. ^ Sișcanu, Ion: „Uniunea Sovietică-
România”, 1940, Chișinău, 1995
44. ^ Scurtu,I, Hlihor C,: „Anul 1940. Drama
românilor dintre Prut și Nistru”, ed. Acad. de
Înalte Studii Militare, București, 1994
45. ^ Dodrinescu, VF, Constantin Ion:
„Basarabia în anii celui de-al doilea război
mondial”, Institutul European, Iași, 1995
46. ^ Constantiniu Fl.: O istorie sinceră a
poporului român, ed. a III-a revăzută și
adăugită, Univers Enciclopedic, București,
2003
47. ^ Chirnoagă, Platon: „Istoria politică și
militară a războiului României contra Uniunii
Sovietice”, Madrid, 1965
48. ^ fr Gafenco, Gregoire: Préliminaires de la
guerre de l'Est, ed. Fribourg, 1944
49. ^ en Manoliu-Manea, Maria(ed.): „The
Tragic Plight of Border Area; Bassarabia and
Bucovina”, ed. Los Angeles, 1983
50. ^ Arhivele Militare Române, fond 948, dos.
527, fila 37 (Raportul căpitanului C.
Georgescu, Div. 26 Infanterie
51. ^ Arhivele Militare Române, fond 948, Secția
a III-a operații, dos. 1836, p.23-24.
52. ^ Retragerea din Basarabia și Bucovina de
Nord în iunie-iulie 1940 și consecințele ei
asupra relațiilor interetnice în România -
Raportul Yad-Vashem (pdf) (http://yad-vashe
m.org.il/about_yad/what_new/data_whats_n
ew/pdf/Romanian/1.3_Retreat_from_Bessar
abia_and.pdf)
53. ^ en BBC News - Europe: Holocaust grave
discovered in Romania (The mass grave is
only the second such find in Romania since
WWII A mass grave containing the bodies of
about 100 Jews killed during the Holocaust
has been discovered in Romania), 5
November 2010,
http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-
11703567
54. ^ en Ancel, Jean: The Economic
Destruction of Romanian Jewry, Ierusalim,
Yad Vashem, 2007
55. ^ Editorial: Rezolvarea problemei evreiești,
„Unirea”, 30 octombrie 1941.
56. ^ Ion Antonescu: Răspuns la scrisoarea
Prof. I. Găvănescu, Curentul, 3 noiembrie
1941
57. ^ Din: Stenograma ședinței guvernului din 8
iulie 1941(doc. 3), în: Ancel, Jean: „Surse
arhivistice despre „Holocaustul din România”
(http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf)
58. ^ Despre participarea Armatei Române la
aplicarea „ordinelor speciale” - Ancel, Jean:
„Contribuții la istoria României - Problema
evreiască”, vol.I p.119-125, ed. Hasefer,
București, 2001.
59. ^ „Rechizitoriul de urmărire împotriva lui
Popoiu Constantin, comandantul legiunii de
jandarmi Orhei și a altor comandanți”, p.4-5
în: Jean Ancel:Surse arhivistice despre
„Holocaustul din România” (http://www.idee.r
o/holocaust/pdf/surse.pdf)
60. ^ Carp, Matatias: Cartea neagră. Suferințele
evreilor din România: 1940—1944, vol. III:
Transnistria, Dacia Traiană (Socec),
București, 1947
61. ^ Actul de acuzare împotriva a 19
comandanți militari și jandarmi care au
executat ordine speciale în Bucovina și
Basarabia, 12 februarie 1946, în: Jean
Ancel: Surse arhivistice despre „Holocaustul
din România” (http://www.idee.ro/holocaust/
pdf/surse.pdf)
62. ^ Documentele Procesului de la Nůrnberg -
NO2651, NO2934, NO2938 NO2939,
NO2949, NO2950, NO4540, NO52, în: Jean
Ancel:Surse arhivistice despre „Holocaustul
din România” (http://www.idee.ro/holocaust/
pdf/surse.pdf)
63. ^ Raportul ambasadorului SUA, Gunther, din
4 noiembrie 1941, în: Jean Ancel:Surse
arhivistice despre „Holocaustul din România”
(http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf)
64. ^ Nota Subsecretarului de stat Martin Luther
- Ministerul de externe german, 17 august
1942, Arhiva Ministerului de externe
german, K 212619-21, în: Ancel, Jean:
Surse arhivistice despre „Holocaustul din
România” (http://www.idee.ro/holocaust/pdf/
surse.pdf)
65. ^ Safran, David: Cronica Rebeliunii
Legionare, pp. 151-153, ed. Hasefer, Tel
Aviv, 1967.
66. ^ Președinția Consiliului de Miniștri - Nota
din 31 august 1942 cu adnotări ale lui
Antonescu - în: Jean Ancel, Surse
arhivistice despre „Holocaustul din România”
(http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf)
67. ^ Jurnalul. ro, “Sioniștii, slugile
imperialiștilor” (http://www.jurnalul.ro/jurnalul
-national/sionistii-slugile-imperialistilor-12058
7.htm)
68. ^ Petcu, Adrian Nicolae (coordonator):
Partidul, Securitatea și cultele. 1945-1989,
Ed. Nemira, București, 2005.
69. ^ ZIUA - DOSARE - 12 iunie 2004,
Solomovici, T.: „50 de ani de la marile
procese împotriva sionismului” (http://www.zi
ua.net/display.php?id=149759&data=2004-0
6-12)
70. ^ „Magazin istoric”, 11/392 noiembrie 1999
71. ^ „Mecanismele terorii, Analele Sighet”, vol.
7, 1949-1953.http://revista.memoria.ro/?
location=view_article&id=419 Memoria -
procesul sioniștilor
72. ^ a b c d e f g h Cum au fost vânduți evreii
români de către comuniști în schimbul
porcilor, vitelor și ovinelor: „Evreii, germanii
și petrolul sunt cea mai profitabilă marfă“ (htt
p://adevarul.ro/locale/timisoara/cum-fost-van
duti-evreii-romani-comunisi-schimbul-porcilo
r-vitelor-ovinelor-evreii-germanii-petrolul-cea
-mai-profitabila-marfa-1_553527d2cfbe376e
355ae951/index.html), 21 aprilie 2015,
Stefan Both, Adevărul, accesat la 12
septembrie 2016
73. ^ Operațiunea „Țigani de vânzare“, pe filiera
mafiotă formată din clanurile de romi,
Securitate și Miliție. Secretul bine ascuns în
România comunistă (http://adevarul.ro/local
e/timisoara/operatiunea-Tigani-vanzare-filier
a-mafiota-formata-clanurile-romi-securitate-
militie-secretul-ascuns-romania-comunista-1
_57d6876d5ab6550cb89811c6/index.html),
12 septembrie 2016, Stefan Both, Adevărul,
accesat la 12 septembrie 2016
74. ^ Govrin, Yosef: Relațiile israelo-române la
sfârșitul epocii Ceaușescu. Din însemnările
ambasadorului Israelului în România, EFES,
Cluj-Napoca, 2007.
75. ^ Gavrilă, Carmen și Ciocoiu, Paul: Prietenia
româno-israeliană la nevoie se cunoaște,
EVZ.ro, 7 iulie 2011 [4] (http://www.evz.ro/de
talii/stiri/prietenia-romano-israeliana-la-nevoi
e-se-cunoaste-936965.html) accesat la 18
mai 2012.
76. ^ Portalul-forum România-Israel (http://www.
romania-israel.com)
77. ^ David Oren, Ambasadorul (http://www.tvr.r
o/emisiune.php?id=3273)Israelului la
București, la TVRI, cu ocazia aniversării a
60-a a Israelului
78. ^ Constantiniu, Florin: O istorie sinceră a
poporului român, ed. Univers Enciclopedic,
Buc., 1997, p.351
79. ^ Pop, Gheorghe T. - Caracterul antinațional
și antipopular al activității Partidului Național
Creștin, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
80. ^ Arhivele Militare Române, fond 948,
secțiunea a 2-a, informații, dosar 941, 1513.
81. ^ Notă asupra convorbirii(-lor) avute la 22-
23 septembrie 1942 de Dl. prof. Mihai
Antonescu cu Führerul Adolf Hitler și cu Dl.
Ministru von Ribbentrop la Marele Cartier
General (Jitomir și Vijnița)
82. ^ fr Barbul, G.: „Memorial Antonescu, le
III-e Homme de l'Axe”, Paris, 1950, p. 163 -
în: Jean Ancel:Surse arhivistice despre
„Holocaustul din România” (http://www.idee.r
o/holocaust/pdf/surse.pdf)
83. ^ Pelin, Mihai: „Sioniștii sub anchetă. A. L.
Zissu. Declarații, confruntări, interogatorii. 10
mai 1951, 1 martie 1952”, București, 1993.
postfață - Ș. Avni

Bibliografie
Hașdeu, BP.: Istoria tolerantei religioase în România, București, 1868;
Iorga, Nicolae: Istoria evreilor în țările noastre, București, 1913.
Claus Stephani: A fost un ștetl în Carpați. Convorbiri despre viața evreilor din Vișeu. Traducere
din limba germană de Ruxandra G. Hosu. Editura Hasefer: București, 2005. ISBN 973-630-
089-7.
Carmilly-Weinberger, Moshe: Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), București, Ed.
Enciclopedică, 1994.
en Nicolae Gudea: The Jews in the Roman Dacia. I. A Bronze Coin emitted by Simon Bar
Kochba discovered at Pojejena (Caraș-Severin county), în: Studia Judaica (Cluj-Napoca) 2,
p. 162-169, 1993.
en Gudea, Nicolae: The Jews in Roman Dacia. II. A Jewish coin in the Roman fort from Ilișua
(Dacia Porolissensis), în: Studia Judaica (Cluj-Napoca) 7, p. 199-202, 1998.
en Gudea, Nicolae: The Jews in the Roman Dacia. III. A clay counter with incised „star of
David“ and other discoveries at Porolissum, în: Studia Judaica (Cluj-Napoca) 8, p. 278-284,
1999.
***Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, I ed. Victor Eskenasy, București 1986.
Sanie, Silviu: Cultele orientale în Dacia Romană, București, p 148-162, 1981.
Oișteanu, Andrei: Imaginea evreului în cultura română: Studiu de imagologie în context est-
central european, Ed. Polirom, Iași, 2012; Idem, Inventing the Jew: Antisemitic stereotypes in
Romanian and Other Central-East European Cultures, Foreword by Moshe Idel, Nebraska
University Press, Lincoln & London, 2009; Idem, Konstruktionen des Judenbildes.
Rumaenische und ostmitteleuropaeische Stereotypen des Antisemitismus, Frank & Timme
Verlag, Berlin, 2010; Idem, Les Images du Juif: Cliches antisemites dans la culture roumaine,
Preface de Matei Cazacu, Edition Non Lieu, Paris, 2012.
Oișteanu, Andrei; Pleșu, Andrei; Djuvara, Neagu; Cioroianu, Adrian, Evreii din România, Ed.
Hasefer, București, 2013.
de Solin, Heikki : Juden und Syrer im westlichen Teil der römischen Welt. Eine ethnisch-
demographische Studie mit besonderer Berücksichtigung der sprachlichen Zustände, în:
 Aufstieg und Niedergang der römischen Welt. Geschichte und Kultur im Spiegel der neueren
Forschung, ed. de Hildegard Temporini & Wolfgang Haase, partea II, vol. 29,2: Sprache und
Literatur (Sprachen und Schriften), Berlin / New York, (dt., engl., franz.), ISBN 3-11-009525-4,
p. 587-789, despre Dacia Romană în capitolul 9: Die Donauprovinzen und Dalmatien. A.
Zeugnisse und bibliographische Hinweise. a. Juden, b. Syrer und semitische Namen, ξ
Dakien, p. 761-769, 1983.
Iancu, Carol: Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944).
Documente diplomatice franceze inedite, Iași, Ed. Polirom, 2001.
William O.Oldson, A Providential Anti-Semitism.Nationalism and Polity in the 19th century
Romania, Philadelphia, The American Philosophical Society, (v.193), 1991.
Ancel, Jean: Contribuții la istoria României. Problema evreiască (1933 - 1944) (2 volume), Ed.
Hasefer, 2001 și 2003.
Benjamin, Lya; Maxim, Elena: Muzeul de Istorie a Evreilor din România „Șef Rabin dr. Moses
Rosen”, ed. Hasefer, București, 2002. ISBN 973-630-002-1.
Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian și Varga, Andrea: Minorității Etnoculturale: Evreii,
Mărturii, Documentare din România, 1945-1965,(desfășurarea măsurilor antisioniste), Cluj,
CRDE, 2003.
Geller, Iaacov: Rezistența spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului, Editura Hasefer,
2004.
Ancel, Jean: Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iași, 2005.
Voinea, Andrei & Vișinescu, Constantin: Umbre Purpurii, Fundația Wilhelm Filderman,
București, 2006.
Ioanid, Radu: Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944 – 1946. Documente din
arhiva FSB, ed. Polirom, Iași, 2006.
en Dean, Martin: Robbing the Jews - The Confiscation of Jewish Property in the Holocaust,
1935 - 1945, Cambridge University Press, 2008.
„Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc”, Anca Ciuciu și Felicia Waldman - recenzie (http://w
ww.adevarul.ro/locale/bucuresti/bucuresti-stiri_din_bucuresti-evrei-centrul_vechi-club-negustori
-descopera_bucurestiul-comunitate_evreiasca_0_709729214.html)
Tercatin, Baruch și Herșcovici, Lucian-Zeev: Prezențe rabinice în perimetrul românesc, Editura
Hasefer, București, 2008
Imaginea evreului în cultura română, Andrei Oișteanu, Polirom, 2012 - recenzie (http://www.re
vista22.ro/problema-evreiasca-nainte-si-dupa-1989-26292.html)
„Relațiile israelo-române la sfârșitul epocii Ceaușescu. Din însemnările ambasadorului
Israelului în România”, dr Yosef Govrin, 2008 - [5] (http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/lansare-ul
timii-ani-ai-epocii-ceausescu-126815.htm)
Pentru existența evreilor pe teritoriul actualei Transilvanii vezi:[1]

Lectură suplimentară
Evreii din România: aspecte etnogeografice, Silviu Costachie, Editura TOP FORM, 2003
Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, Nicolae Cajal, Hary Kuller, Editura
Hasefer, 2004
Claus Stephani: Imaginea evreului în pictura modernă. Studiu introductiv / Das Bild des Juden
in der modernen Malerei. Eine Einführung - ediție bilingvă, Editura Hasefer, București, 2006.
ISBN 973-630-091-9
Evrei din România: breviar biobibliografic, Hary Kuller, Editura Hasefer, 2008
Claus Stephani: Rückkehr zur Tradition. Aspekte der Wandlung von Identität und Lebensweise
im rumänischen Judentum nach der Wende 1990. In: Klaus Roth (ed.): Feste, Feiern, Rituale
 im östlichen Europa. Studien zur sozialistischen und postsozialistischen Festkultur. LIT Verlag,
Wien, Zürich, 2008, pag. 331-342. ISBN 978-3-03735-265-6, ISBN 978-3-8258-1708-4.
Sinagoga în România, Aristide Streja, Lucian Schwarz, Editura Hasefer, 2009
Comunitățile evreiești din Banat secolele XVIII-XIX: (specific și integrare), Ionel Popescu,
Editura Excelsior Art, 2007
Memoria salvată. Evreii din Banat, Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iași, 2002 - recenzie (htt
p://adevarul.ro/locale/timisoara/evreii-timisoara-comunitate-trecut-prestigios-1_51666e86053c
7dd83ff837b2/index.html)
România Judaica: o istorie neconvențională a evreilor din România : 2000 de ani de existență
continuă, volumul 2, Teșu Solomovici, Editura Teșu, 2001
Muzicieni evrei de la noi și din lume: Harpiștii regelui David, Iosif Sava, Editura Hasefer, 1995
Două decenii. Evreii din Cluj în perioada interbelică, Gidó Attila, Editura ISPMN, 2014
La situation des Israelites en Turquie, en Serbie et en Roumanie, Isidore Loeb, 1869
Securitatea și vânzarea evreilor din România, Radu Ioanid, Editura Polirom, Iași, 2016 -
recenzie (http://www.revista22.ro/vanzarea-evreilor-si-birocratia-raului-in-romania-comunista-5
6769.html)

Legături externe
Nicoară, Toader: Istoria și tradițiile minorităților din România, ed. Ministerul Educației și
Cercetării, 2005 (http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie16.pdf)
Ossi Horovitz, Iudaismului în lumea contemporană, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene
Contemporane - Cluj Contemporary Elites, voI. II, Academia Romana, CST, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2014, p. 489- 501
Sit al Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală (http://www.divers.ro/)
en Enciclopedia Holocaustului (http://www.ushmm.org/wlc/en/)
Pogromul de la București, 21 – 23 ianuarie 1941 (http://www.idee.ro/holocaust/pdf/pogromul.p
df)
Raportul Yad-Vashem (pdf). Retragerea din Basarabia și Bucovina de Nord în iunie-iulie 1940
și consecințele ei asupra relațiilor interetnice în România (http://yad-vashem.org.il/about_yad/
what_new/data_whats_new/pdf/Romanian/1.3_Retreat_from_Bessarabia_and.pdf)
Dan-Simion Grecu: „Detașamentele exterioare de muncă pentru evrei din județul Hunedoara
(1941-1943)” (http://membres.lycos.fr/dgrecu/EvreiCFR.htm)
en Jewish Encyclopedia (1901-1906): „Rumania” (http://www.jewishencyclopedia.com/view.js
p?artid=475&letter=R&search=), articol de Gotthard Deutsch, D. M. Hermalin și Joseph
Jacobs
Elias Schwartzfeld: Despre evreii României (http://web.archive.org/web/20070525200013/htt
p://uk.geocities.com/imjhsourcebook2/Schwartzfeld2.htm)
Organizația pro-Europa (http://www.proeuropa.ro/HRO/studii/Cartalbevr.html)
en Boia, Lucian: A Historiographical Controversy: The Jews of Romania During the Second
World War, published by Editura Universității din București, 2003. ISBN 973-575-658-7
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/20.htm accesat la 6 febr. 2012.
en Carole Fink, Minority Rights as an International Question (http://journals.cambridge.org/pr
oduction/action/cjoGetFulltext?fulltextid=60140), Contemporary European History, Vol. 2
(November 2000), pp. 385–400
Jennifer Jackson Preece, Minority Rights in Europe: From Westphalia to Helsinki (http://journal
s.cambridge.org/article_S0260210597000752) Review of International Studies, Vol. 23, No. 1,
pp. 1–18.
Aimee Genel, "Were the Minority Treaties a Failure? (http://www.h-net.org/reviews/showrev.cg
i?path=85981145976858)" - review of Carole Fink. Defending the Rights of Others: The Great
 Powers, the Jews, and International Minority Protection
Boris Tsilevich, EU Enlargement and the Protection of National Minorities: Opportunities,
Myths, and Prospects (http://www.eumap.org/journal/features/2001/oct/euenlarge)
Minorities Protection Treaties (http://www.ucis.pitt.edu/eehistory/H200Readings/Topic5-R1.htm
l)
en Textul Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye (http://www.austlii.edu.au/au/other/dfat/treati
es/1920/3.html)
en The Virtual Jewish History Tour Romania (http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/vjw/ro
mania.html)
Arestarea sioniștilor (http://www.360romania.eu/showthread.php?t=228)
Troc cu emigranți evrei (http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/troc-cu-emigranti-evrei-120588.
htm), 26 martie 2008, Florin Mihai, Jurnalul Național
Controverse - Plecarea fruntașilor evreimii din România (1944-1947) (http://www.jurnalul.ro/sp
ecial/controverse-plecarea-fruntasilor-evreimii-din-romania-6900.htm), 30 noiembrie 2006,
Mihai Pelin, Jurnalul Național
Document - Emigrările haotice pe mare și pe uscat (http://www.jurnalul.ro/special/document-e
migrarile-haotice-pe-mare-si-pe-uscat-12422.htm), 14 septembrie 2006, Mihai Pelin, Jurnalul
Național
Controversă - Au adus sau nu evreii comunismul în România? (http://www.jurnalul.ro/special/c
ontroversa-au-adus-sau-nu-evreii-comunismul-in-romania-12910.htm), 7 septembrie 2006,
Mihai Pelin, Jurnalul Național
Comunitatea evreiască din Capitală, sufletul comerțului pe Lipscani și la Obor, în secolul al
XIX-lea. Cum se distrau evreii bucureșteni altădată (http://adevarul.ro/news/bucuresti/evrei-1_
516665e400f5182b85a7c121/index.html), 11 aprilie 2013, Cristina Răduță, Adevărul
VIDEO Controversata istorie a comunității evreiești din România: afacerile negustorilor, cum
au dezvoltat orașele și au ridicat primul teatru. Prăbușirea moștenirii lor în țara noastră (http://
adevarul.ro/cultura/istorie/evrei-1_516685d4053c7dd83ff8c488/index.html), 11 aprilie 2013,
Corespondenți „Adevărul”, Adevărul
Jewish Education Network - AU ADUS EVREII COMUNISMUL IN ROMANIA? (http://www.jen.r
o/istorie_files_12.html)
Interviu cu Aurel Vainer (http://cronicaromana.ro/2012/02/15/aurel-vainer-cum-s-a-schimbat-via
ta-evreilor-din-romania-in-ultimele-opt-decenii-interviu/)
Sinagogi din România (http://www.jewish-romania.ro/media/sinagogi-romania.pdf)
Marcu Rozen, Holocaust sub guvernarea Antonescu. Date istorice și statistice privind evreii
din România în perioada 1940-1944 (http://www.survivors-romania.org/text_doc/holocaust_sub
_guvernarea_antonescu.htm) survivors-romania.org
Memoria cimitirelor evreiești (http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html/downloads/carti/memoria
cimitirelorevreiesti2007.pdf)

Vezi și
Antisemitismul în România
Evreii din Principatul Moldovei
Evreii din Turda
Pogromul de la București
Pogromul de la Iași
Pogromul din Dorohoi
Prigonirea evreilor în Statul Național-Legionar
Scriitori evrei ostateci
1. ^ Gyémánt, op. cit., p. 9.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Istoria_evreilor_din_România&oldid=13283891

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 14 februarie 2020, ora 18:57.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.