Mandatul britanic pentru Palestina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mandatul britanic pentru Palestina, sau Mandatul

Palestinei, a fost o împuternicire legală pentru
Palestina sub mandat
administrarea Palestinei, care a fost aprobată oficial de britanic
Consiliul Ligii Națiunilor pe 24 iulie 1922 și care a intrat Mandatul britanic pentru Palestina
în vigoare pe 26 septembrie 1923[1]. Documentul se baza
pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii
Mandatul pentru Palestina
Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo din ‫اﻻﻧﺘﺪاب اﻟﺒﺮﻳﻄﺎﻧﻲ ﻋﻠﻰ ﻓﻠﺴﻄﻴﻦ‬
25 aprilie 1920 a principalelor puteri asociate și aliate din ‫המנדט הבריטי על פלשתינה א"י‬
timpul Primului Război Mondial[1]. Mandatul a legalizat Mandatory Palestine
administrația britanică și în partea de sud a fostei Sirii
Otomane în 1923 – 1948. Regatul Unit, după ce a primit ‫)פלשתינה )א״י‬
consimțământul Ligii Națiunilor, a împărțit teritoriul sub ‫ﻓﻠﺴﻄﻴﻦ اﻻﻧﺘﺪاﺑﻴﺔ‬
mandat în două arii administrative: Palestina, sub
controlul britanic nemijlocit, și Transiordania, un teritoriu
— Mandat al Regatului Unit —
cu un anumit grad de autonomie, plasat sub conducerea →
familiei Hashemite, (în conformitate cu angajamentele pe ← 1920 – 1948 →
care și le luase McMahon în numele guvernului de la →
Londra încă din 1915[1]. Prin această împărțire, teritoriul
Transiordaniei a fost exclus de britanici din zona în care
urma să fie creat „Căminul național evreiesc”[1][2]. În
preambulul mandatului se afirma că principalele puteri
aliate au căzut de acord asupra faptului că puterea
mandatară era responsabilă pentru punerea în practică a
Drapel Stemă
Declarației Balfour din 2 noiembrie 1917, adoptată de
guvernele Aliaților. Prin sus-numita declarație, britanicii
se angajaseră să susțină fondarea în Palestina a unui
cămin național pentru evrei. Puterile aliate se angajaseră
să se îngrijească de apărarea drepturilor civile și religioase
atât a comunităților evreiești cât și a celor neevreiești din
Palestina.[3]

Obiectivul oficial al instituirii sistemului mandatelor Ligii

Națiunilor era administrarea teritoriilor ce aparținuseră
defunctului Imperiu Otoman în Orientul Mijlociu
începând cu secolul al XVI-lea. Mandatele aveau să
înceteze când teritoriile sub mandat erau capabile să se
autoguverneze.[4]

Frontierele Mandatului Palestinei

Cuprins Capitală Ierusalim
Limbi limba engleză
Cadru general limba ebraică
Strategia împotriva Imperiului Otoman limba arabă
 Primul conflict mondial în Orientul Mijlociu Guvernare
Înalt comisar al Palestinei
Perioada postbelică
- 1920–1925 Sir Herbert
Mandatul Ligii Națiunilor Louis Samuel
Bazele practice și legale - 1945–1948 Sir Alan G.
Cunningham
Transiodania (art. 25)
Istorie
Probleme religioase și comunitare Epoca istorică Perioada
Demarcare și frontiere interbelică
Elaborarea mandatului Repartizarea mandatului 25 aprilie 1920
Preluarea oficială a controlului 29 septembrie
Ratificarea de către Liga Națiunilor de către britanici 1923
Drepturile legale ale SUA în Palestina Proclamarea independenței 25 mai 1946
Transiordaniei
Căminul național evreiesc Proclamarea independenței 14 mai 1948
Palestina sub mandatul britanic Israelului
Economie
Tranziția de la administrația militară la cea
Monedă Lira palestiniană
civilă
În prezent parte din
Statutul legal al mandatului Regatul Unit
Drepturile politice ale arabilor Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
Yishuv (colonizarea evreilor) p?title=Mandatul_britanic_pentru_Palestina&action=edit
&section=0)
Infrastructura și dezvoltarea regională
Conducerea arabilor palestinieni
Planul Națiunilor Unite pentru împărțirea
Palestinei
Încheierea mandatului
Note
Bibliografie
Legături externe

Cadru general Monedă de 1 mill utilizată în

Palestina între 1927 - 1948. 1000
mill = 1 lira Palestiniană
Strategia împotriva Imperiului Otoman

Atunci când Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale în timpul

Primului Război Mondial (aprilie 1915), liniile de comunicație britanice
cu India prin Canalul Suez, dar și alte interese ale Aliaților, au fost
amenințate.

Ca răspuns la o serie de inițiative franceze, Regatul Unit a înființat

Comitetul De Bunsen în 1915. Această comisie a identificat natura O liră palestiniană
intereselor britanice în Turcia și Asia în cazul victoriei în război.
Comitetul a luat în considerație mai multe scenarii și o propus liniile
directoare pentru negocierile cu Franța, Italia și Rusia în eventualitatea partiționării Imperiului Otoman.
Comitetul a recomandat crearea unui stat turc descentralizat și federal[5].

În același timp, britanicii și francezii au deschis fronturile îndepărtate de la Gallipoli (1915) și Mesopotamia.
La Gallipoli, turcii au reușit să respingă forțele aliate franco-engleze (în rândul celor din urmă luptau și
corpul australian și neozeelandez, precum și un detașament de evrei palestinieni).
În 1916, britanicii și francezii au semnat Acordul Sykes–Picot, prin care
au fost desenate frontierele noilor sfere de influență din Orientul
Mijlociu.

Britanicii și-au asumat două angajamente pe care pe care era evident că

nu vor fi capabili să le respecte. Astfel,prin intermediul lui T. E.
Lawrence, ca răsplată pentru revolta arabilor împotriva otomanilor,i-au
promis lui Hussein bin Ali, Sharif al Meccăi realcătuirea unui mare stat
arab independent în Orientul Mijlociu. În același timp, ei au promis prin
Declarația Balfour întemeierea unui cămin național evreiesc în
Palestina, ca răspuns la doleanțele cercurilor naționale evreiești grupate
în jurul Organizației Sioniste și ca apreciere a contribuției evreilor din
puterile Antantei la efortul de război.

Primul conflict mondial în Orientul Mijlociu Zonele de influență franceze și

britanice propuse de Acordul
Sykes-Picot
Începând cu anul 1915, liderul sionist Zeev Jabotinski a făcut repetate
demersuri pe lângă britanici pentru ca să accepte formarea unui corp de
voluntari sioniști, care să lupte în cadrul trupelor Regatului Unit.
Britanicii au acceptat în cele din urmă formarea la Alexandria a acestui
detașament, care a fost trimis să participe la sprijinirea ofensivei de la
Gallipoli.

După numirea lui Lloyd George ca premier, armata britanică a pornit

Campania din Sinai și Palestina sub comanda generalului Edmund
Allenby. În acest moment, britanicii aprobaseră deja formarea Legiunii
Evreiești, care a participat în mod nemijlocit la aceste operații militare.
Britanicii consideraseră că prin formarea acestei formațiuni militare vor
încuraja evreii din alte țări, inclusiv pe cei din Rusia, să se implice
direct în lupte de partea Aliaților.

În același timp, ofițerul britanic de informații T. E. Lawrence

(„Lawrence al Arabiei”) încuraja Revolta arabă condusă de Sheriful din
Mecca. Britanicii au reușit să înfrângă trupele otomane în 1917 și au
ocupat Palestina și Siria. Aceste regiuni au rămas sub administrația Atacul final al generalului Allenby
militară britanică pentru tot restul războiului. în timpul campaniei din Palestina
a asigurat controlul britanicilor
asupra regiunii
Perioada postbelică

Imperiul Otoman a capitulat la 30 octombrie 1918, iar la 23 noiembrie același an a fost emis un edict militar
care împărțea teritoriile imperiului în „teritorii inamice ocupate” (Occupied Enemy Territories, OET).
Orientul Mijlociu a fost împărțit în trei astfel de teritorii. Teritoriul inamic ocupat „Sud” se întindea de la
frontiera cu Egiptul din Sinai pe teritoriul Palestinei până la Acra și Nablus la nord și până la râul Iordan la
răsărit. Acest sector a fost administrat temporar de un guvernator militar britanic (generalul Moony)[6].
Celelalte regiuni erau Teritoriul inamic ocupat „Nord” (Liban), administrat de colonelul francez De Piape, și
Teritoriul inamic ocupat „Est”, administrat de șeful statului major al lui emirului hashemit Faisal, generalul
Ali Riza el-Riqqabi.[7] . În acele momente, generalul Allenby i-a dat asigurări lui Faisal că Aliații urmau să-
și respecte angajamentele și vor respecta opțiunile populației locale[8].
În timpul unei întâlniri de la Deauville din 1919, David Lloyd George
(Regatul Unit) și Georges Clemenceau (Franța) au definitivat
înțelegerile care fuseseră făcute încă din decembrie 1918. Noua
înțelegere treceau Palestina și vilayetul Mosul sub controlul britanicilor,
iar francezii primeau în administrare Siria și Libanul[9][10].

În octombrie 1919, militarii britanici din Siria și ultimii soldați britanici

staționați la răsărit de Iordan au fost retrași, iar regiunea a trecut sub
controlul lui Faisal bin Hussein[11].

În timpul Conferinței de Pace de la Paris, premierul britanic Lloyd

George i-a spus lui Georges Clemenceau și altor reprezentanți ai
Aliaților că angajamentele asumate în corespondența McMahon-
Hussein trebuie să fie incluse în mod obligatoriu în tratatul de pace. El a
explicat că înțelegerea cu Hussein a stat de fapt la baza Acordului
Predarea de către otomani a
Sykes-Picot, iar francezii nu aveau să poată să se folosească de sistemul
Ierusalimului pe 9 decembrie
mandatelor Ligii Națiunilor pentru ca să schimbe termenii deja
1917 la finalul bătăliei pentru
negociați. Premierul britanic a mai subliniat că francezii au acceptat să controlul asupra orașului
nu ocupe regiunea în care avea să fie proclamat viitorul stat
independent arab, adică regiunile orașelor Damasc, Homs, Hama și
Aleppo. Ministrul britanic de externe din acele timpuri, Arthur Balfour, și președintele american Woodrow
Wilson au participat la această întâlnire[12].

Negocierile de pace au început la Paris, au continuat la Londra și au fost definitivate la San Remo, în aprilie
1920. Consiliul Suprem Aliat a acordat mandatele pentru Palestina și Mesopotamia britanicilor[11], iar cele
pentru Siria și Liban Franței. Aceste aranjamente au devenit oficiale odată cu semnarea Tratatului de la
Sèvres. La negocierile de pace au participat atât reprezentanții sioniștilor cât și cei ai arabilor. Cele două
părți au semnat Acordul Faisal–Weizmann[13], care nu a fost însă niciodată pus în practică.

Mandatul Ligii Națiunilor

Bazele practice și legale

Jurnalul oficial al Ligii Națiunilor datat iunie 1922 conține un interviu cu lordul Balfour, în care liderul
britanic își exprima opinia că autoritatea Ligii Națiunilor este strict limitată. Balfour a afirmat că mandatele
nu au fost creația Ligii și nu puteau fi modificate de aceasta. El mai adăuga că Liga trebuia să se limiteze la
supravegherea punerii în aplicare a deciziile Aliaților și puterilor asociate, iar puterile mandatare trebuiau să
fie supravegheate, dar nu controlate, de Ligă. Balfour definea mandatele ca o limitare benevolă a drepturilor
de administrare a teritoriilor cucerite[14].

Principalele puteri aliate au avut fiecare în parte o contribuție la conceperea termenilor mandatelor [15], deși
unele dintre ele, așa cum au fost Statele Unite, nu declaraseră război Imperiului Otoman și nu aveau să
devină membre ale Ligii Națiunilor.

Acordul Sykes-Picot din 1916 propusese la vremea respectivă sprijinul pentru un mare Stat Arab sau o
confederație de state arabe independente sub „suzeranitatea unui lider arab” dar a exclus din acest stat vaste
regiuni care urmau sa se afle sub mandate ale Franței și Marii Britanii sau sub ocupație directă franceză și
britanică. Palestina istorică era împărțită în două zone principale. Sudul deșertic urma să facă parte împreună
cu Transiordania din zona B sub control britanic, iar grosul teritoriului Palestinei denumit „zona brună”,
inclusiv Ierusalimul, Haifa și Acra. urma să fie un condominium
anglo-francez, „o administrație internațională, forma acesteia
urmând să fie decisă mai târziu, după consultarea Rusiei și mai apoi
a altor aliați, precum și a reprezentanților Sharifului din Mecca”.[16]

Acest acord prevedea că Organizația sionistă trebuia să asigure

semnarea unei înțelegeri cu Sheriful din Mecca, care să respecte
prevederile Acordului Faisal-Weizmann.

La Conferința de pace din 1919, emirul Faisal, vorbind în numele

regelui Hussein, a cerut acordarea independenței arabilor, sau cel Emirul Feisal I (dreapta) și Chaim
[17]
puțin dreptul să-și aleagă puterea mandatară . El a afirmat că este Weizmann (îmbrăcat şi el în haine
recomandabilă formarea unui stat arab sub mandat britanic . [18] tipic arabe) în Siria, în 1918
Organizația Mondială Sionistă a cerut de asemenea acordarea
mandatului britanicilor, subliniind în același timp drepturile istorice ale evreilor în Palestina[19].

O notă confidențială a raportului comisiei King-Crane afirma că evreii doreau în mod clar un mandat
britanic, în principal datorită existenței Declarației Balfour. În schimb, francezii ar fi fost nemulțumiți de
subsidiile britanice acordate emirului Feisal, care erau de fapt o mită mascată, în schimbul căreia arabii ar fi
servit interesele englezilor.[20] Acordul Faisal-Weizmann propunea ca pentru rezolvarea oricăror probleme
aflate în litigiu, cele două părți să accepte medierea britanicilor. Această înțelegere cerea trasarea frontierelor
de către o comisie special formată pentru acest scop după încheierea conferinței de pace de la Versailles.
Organizația Sionistă Mondială a propus în cadrul conferinței de pace o nouă hartă, care nu includea și
regiunea de la est de calea ferată Hedjaz, dar care cuprindea cea mai mare parte a Transiordaniei.

Protectoratul Sfântului Scaun a fost un teritoriu repartizat Sfântului Scaun și delegațiilor franco-italiene prin
prevederile Conferinței de la San Remo din 1920. Prin eforturile Organizației Sioniste, acest protectorat nu a
fost niciodată proclamat, fiind preferat repartizarea întregului teritoriu Mandatului britanic[21].

Mandatul a fost un instrument legal și administrativ, nu un teritoriu geografic[22]. Jurisdicția teritorială a

mandatului putea fi schimbată prin tratate, capitulații, concesiuni sau alte mijloace legale. Pentru un
observator neavizat, părea că frontiera mandatului britanic pentru Palestina trebuia extinsă până la frontiera
apuseană a mandatului Mesopotamiei.[23] De fapt, regiunea de la est de linia Damasc-hamma-Aleppo,
(inclusiv cea mai mare parte a Transiordaniei) fusese promisă încă din 1915 de britanici Sharifului din
Mecca. Regatul Unit își luase angajamentul ca să permită proclamarea independenței unui stat arab la est de
râul Iordan. În cadrul conferinței de pace de la Paris, Organizația Sionistă nu a avut pretenții asupra
teritoriilor la vest de calea ferată Hedjaz. Acordul Faisal-Weizmann prevedea că granițele dintre statele arab
și palestinian să fie determinate de o comisie, după încheierea Conferinței de pace.

Viitorul stat arab și căminul național evreiesc făceau necesară trasarea unor frontiere și stabilirea unui regim
administrativ în subdistrictele Cisiordaniei istorice (la vest de Iordan) și Transiordaniei (la est de Iordan).
Britanicii și-au asumat dreptul ca „după aprobarea de către Secretarul de stat, să divizeze Palestina prin
proclamație în diviziuni administrative sau districte, în așa fel și cu asemenea subdiviziuni care să
corespundă scopurilor administrative, descriind granițele din acestea și atribuind numele acestora” [24].

Transiodania (art. 25)

În conformitate cu termenii acordurilor McMahon-Hussein și Sykes-Picot, teritoriul de la est de râul Iordan

urma să fie parte a unui stat arab sau a unei confederații de state arabe. În teritoriile de la est de Iordan,
evreii nu aveau să fie admiși[25]. În momentul în care lucrările conferinței de la San Remo au fost
suspendate în aprilie 1920, textul Mandatului Palestinei nu conținea articolul 25 sau vreo mențiune de tipul
„teritoriile care se întind între Iordan și granița estică a Palestinei vor fi determinate ulterior”. Sanford
Silverburg a susținut că „o Palestină” în înțelesul concepției politice occidentale practic nu a existat. El a
notat că eșecul în stabilirea unui element teritorial vestic sau a unui cadru de referință au umbrit discuțiile, în
acest sens fiind citată opinia conform căreia Transiordania a fost ruptă de restul Palestinei ca o „non
sequitur”[26].

Mary Wilson constată că teritoriul de la est de Iordan, între Damasc și Ma'an, a fost stăpânit de regele Feisal
al Siriei încă de la sfârșitul războiului. Wilson afirmă că această situație s-a datorat atât faptului că regiunea
a ajuns în sfera de influență britanică, în conformitate cu prevederile acordului Sykes-Picot, cât și faptului că
Londra a fost hotărâtă să respecte această înțelegere. Englezii au permis administrația arabă în interior și
datorită faptului că nu dețineau trupe suficiente în teritoriu. Damascul era localizat în sfera franceză
indirectă de influență, regiune în care același acord Sykes-Picot cerea de asemenea autoguvernarea arabă.
Wilson afirmă că, atunci când francezii au ocupat Damascul în iulie 1920, situația s-a schimbat în mod
dramatic. Britanicii s-au întrebat „care este Siria pentru care francezii au primit mandatul la San Remo” și
dacă acesta „include și Transiordania”[27]. Ministrul britanic de externe, lodul Curzon, a ajuns în cele din
urmă la concluzia că Transiordania nu este legată de mandatul francez și că acest teritoriu trebuie să rămână
independent, dar legat strâns de Palestina.

Aaron Klieman consideră că francezii au format un nou stat damaschin după bătălia de la Maysalun. Ca
urmare, Curzon i-a transmis instrucțiuni lui Vansittart la Paris să lase frontiera de est a Palestinei
neconturată. Pe 21 martie 1921, consilierii juridici ai Foreign and Colonial Office au decis să introducă în
Mandatul Palestinei articolul 25. Aprobarea acestei inițiative a fost dată de Curzon pe 31 martie 1921, iar
forma finală revizuită a textului mandatului Palestinei (care includea și Transiordania) a fost înaintat către
Liga Națiunilor pe 22 iulie 1922[28].

Articolul 25 al Mandatului recunoștea valabilitatea obligațiilor asumate prin acordul McMahon-Hussein.

Viitoarea Transiordanie independentă fusese parte a Siriei Otomane. De asemenea, acest teritoriu fusese
trecut sub Administrația Teritoriilor Inamice Ocupate de Aliați (Allied Occupied Enemy Territory
Administration, OETA)[29][30].

După bătălia de la Maysalun de pe 23 iulie 1920, francezii au îndepărtat nou proclamatul guvern naționalist
al lui Hashim al-Atassi și l-au expulzat pe regele Feisal I din Siria. Ministrul britanic de externe, lordul
Curzon, i-a scris în august 1920 înaltului comisar al Palestinei, Herbert Samuel, cerându-i să procedeze în
așa fel încât francezii să înțeleagă că britanicii nu acceptă nicio ingerință a Parisului la sud de linia Sykes
Picot, iar politica Londrei față de această zonă este acordarea independenței, dar păstrarea legăturilor strânse
cu Palestina[31]. Samuel i-ar fi răspuns lui Curzon că, „după căderea Damascului acum două săptămâni…
șeicii și triburile de la est de Iordan, total dezamăgiți de guvernul sherifian, nu vor accepta cel mai probabil
reapariția”[32] și ca urmare a anunțat că Transiordania se află sub mandat britanic[33]. Fără a avea autorizația
Londrei, Samuel a vizitat Transiordania și s-a întâlnit cu 600 de conducători locali în Salt, a anunțat
independența regiunii de Damasc și absorbția ei în mandatul britanic, ceea ce ducea la creșterea de patru ori
a ariei aflate sub controlul englezilor. Samuel i-a asigurat pe cei prezenți la întâlnire că Transiordania nu va
fi unită cu Palestina[33]. Ministrul de externe, lordul Curzon, a respins public acțiunea lui Samuel[34]

Winston Churchill, pe atunci secretar al coloniilor, a convocat conferința de la Cairo pentru rezolvarea
problemei. ținând seama că britanicii primiseră mandatele pentru Palestina și Irak, Churchill a dorit să se
consulte cu experții în problemele Orientului Mijlociu. În martie 1921 au sosit la Cairo la invitația lui printre
alții Gertrude Bell, sir Percy Cocs, T. E. Lawrence, sir Kinahan Cornwallis, sir Arnold Wilson, ministrul de
război irakian Jaʿfar al-Askari, ministrul irakian de finanțe Sassun Effendi (Sasson Heskayl). Principala
problemă discutată a fost politica care trebuia adoptată în Transiordania pentru prevenirea lansării unor
acțiuni antifranceze de pe teritoriul controlat de britanici. Cum Hashemiții fuseseră una dintre puterile
asociate în timpul războiului, găsirea unei soluții pașnice a problemei era foarte urgentă.
Cele mai importante decizii ale conferinței au fost oferirea tronului Irakului emirului Feisal ibn Hussein
(care avea să fie proclamat rege cu numele Faisal I al Irakului) și cel al emiratului Transiordaniei (Iordania
zilelor noastre) fratelui celui dintâi, Abdullah ibn Hussein (proclamat rege cu numele Abdullah I al
Iordaniei). Transiordania avea să devină o provincie arabă a Palestinei. Conferința a trasat liniile principale
ale administrației britanice în Irak și Transiordania iar, prin oferirea aceste regiuni fiilor Sherifului Husssein
ibn Ali al Hedjazului, Churchill a apreciat că promisiunile făcute arabilor de către britanici în timpul
războiului au fost respectate, chiar dacă nu în litera lor.

După o serie de discuții dintre Churchill și Abdullah la Ierusalim, cei doi au căzut de acord ca Transiordania
să fie acceptată în mandatul regiunii, sub domnia nominală a emirului Abdullah, în condițiile în care nu va
face parte din zona unde avea să fie înființat căminul național evreiesc, care avea să se existe doar la vest de
râul Iordan.[35][36]

Această înțelegere a devenit oficială mai înainte ca mandatul să devină efectiv. A fost inclusă o clauză în
carta care guverna Mandatul Palestinei care permitea Regatului Unit să amâne sau să anuleze pentru
totdeauna toate prevederile legate de „căminul național evreiesc” în teritoriile aflate la răsărit de râul
Iordan.[37]. La începutul lunii septembrie 1922, guvernul britanic a prezentat un memorandum Ligii
Națiunilor cu detaliile acestei clauze. Memorandumul a fost aprobat pe 23 septembrie.[38]

După această dată, britanicii au administrat regiunea aflată la vest de Iordan, adică 23% din întregul teritoriu
al mandatului, ca „Palestina”, iar restul de 77% ca „Transiordania”. Cele două teritorii sub mandat au fost
administrate de un singur Înalt comisar britanic, ceea ce nu prejudicia sau anula principiile internaționale la
care se referea documentele oficiale ale Ligii Națiunilor cu privire la două mandate separate. Transferul de
autoritate către conducerea arabă în Transiordania a avut loc gradual, începând cu recunoașterea
administrației locale în 1923 și transferul majorității prerogativelor administrative în 1928. Statutul legal al
mandatului nu a fost alterat de acordul dintre Regatul Unit și Emiratul Transiordaniei încheiat pe 20
februarie 1928[39][40]. Mandatul recunoștea existența unui guvern independent în Transiordania și definea și
limita responsabilitățile sale. Documentele de ratificare au fost schimbate pe 31 octombrie 1939.[41][42]

Regatul Unit a păstrat statutul de putere mandatară până la proclamarea independenței în 1946 ca Regatului
Hashemit al Transiordaniei. Statutul juridic al mandatului urmă să rămână neschimbat până la luarea unei
decizii a Națiunilor Unite în problema Palestinei sau până la admiterea Transiordaniei în cadrul Națiunilor
Unite ca stat independent.

Probleme religioase și comunitare

Articolul 14 al mandatului cerea britanicilor să formeze o comisie pentru studierea, definirea și stabilirea
drepturilor și pretențiilor diferitelor comunități religioase din Palestina. Această comisie, care urma să
revizuiască status quo-ul religios al diferitelor comunități din regiune, nu a fost niciodată înființată.

Articolul 15 cerea administrației mandatare să asigure libertatea completă de conștiință și libera practicare a
tuturor religiilor.

Demarcare și frontiere
Articol principal: Frontierele Israelului.

În timpul și după încheierea Primului Război Mondial, Londra și-a asumat o serie de angajamente
contradictorii cu privire la împărțirea regiunii: Declarație Balfour din 1917, Acordul Sykes-Picot, Acordul
Hussein-McMahon și Cartea albă Churchill. În timpul discuțiilor de la San Remo, frontierele teritoriilor sub
mandat nu au fost definite precis[11][43]
Frontiera dintre mandatele francez și britanic a fost definită vag în cadrul
Acordului de frontieră franco-britanic din decembrie 1920[44]. Acest acord au
plasat Înălțimile Golan în zona de influență franceză. De asemenea, tratatul a
dus la înființarea unei comisii mixte pentru stabilirea și marcarea pe teren a
frontierelor exacte[44]. Comisia și-a prezentat raportul final pe 3 februarie 1922
și a fost aprobat cu unele modificări pe 7 martie 1923, cu câteva săptămâni mai
înainte ca cele două puteri să-și asume responsabilitatea pentru mandate pe 29
septembrie 1923[45][46]. Tratatul prevedea ca rezidenții sirieni și libanezi să
aibă aceleași drepturi de pescuit și navigație pe lacul Hula, lacul Tiberiada și
râul Iordan ca și cetățenii mandatului Palestinei, guvernul Palestinei fiind însă
responsabil pentru administrarea lacurilor. Mișcarea sionistă a făcut presiuni
asupra francezilor și britanicilor pentru includerea cât mai multor resurse de apă
între frontierele viitoarei Palestine. Aceste intervenții au influențat negocierile
și au dus în cele din urmă la includerea întregii Mării Galileei, a ambelor maluri
ale râului Iordan a lacului Hula, a izvorului Dan și a unei părți a râului
Yarmouk. Înaltul comisar pentru Palestina, Herbert Samuel, a fost cel care a
cerut controlul complet al Mării Galileei[47]. Noua frontieră urma o fâșie de 10
m lățime de-a lungul malului de nord-est[48]. După trasarea liniei de frontieră, Harta frontierelor statului
guvernele francez și britanic au semnat pe 2 februarie 1926 un Acord de bună evreiesc, așa cum au
vecinătate între teritoriile sub mandat Palestina, Siria și Liban[49]. fost propuse de
reprezentanții sioniștilor
la Conferința de Pace de
Elaborarea mandatului la Paris din 1919.
(Frontierele propuse sunt
Ministrul de externe britanic, lordul Curzon, împreună cu reprezentanții suprapuse peste cele
guvernelor francez și italian, au respins primele versiuni ale mandatului datorită contemporane).
unui pasaj care spunea că se recunoaște „legătura istorică a poporului evreu cu
Palestina” și „pretenția” îndreptățită a acestuia să i se permită „reconstituirea ei
[Palestinei] drept căminul lui național…”

Comitetul Palestinei organizat de Foreign Office a recomandat să se omită termenul „pretenție”. Aliații
subliniaseră deja legătura istorică a evreilor cu Palestina în cadrul Tratatului de la Sèvres, dar nu recunoșteau
acestora niciun drept legal. Opinia Aliaților era aceea că orice urma să se facă pentru poporul evreu, avea să
fie bazat pe motive sentimentale. Mai mult chiar, exista părerea că era necesar doar să li se permită evreilor
să emigreze în Palestina, nu și transformarea întregii regiuni în cămin național. Lordul Balfour a sugerat o
formulare alternativă care a fost în cele din urmă acceptată: „ținând seama de recunoașterea dată prin aceasta
acesta [tratatul de la Sèvres] legăturii istorice a poporului evreu cu Palestina, și de motivele [sentimentale]
pentru reconstrucția căminului lor național în acea țară…” [50].

Liderii de la Vatican, Paris și Roma au continuat să facă presiuni pentru satisfacerea propriilor pretenții,
bazându-se pe fostele Protectorate ale Sfântului Scaun și a ale Franței la Ierusalim. Ideea creării unei comisii
internaționale pentru rezolvarea diferitelor pretențiile asupra Locurilor Sfinte a fost inserată în articolul 95 al
Tratatul de la Sèvres și mai apoi în articolul 14 al Mandatului Palestinei. Negocierile privind rolul și
formarea comisiei au fost parțial responsabile pentru întârzierea ratificării mandatului. Regatul Unit și-a
asumat responsabilitatea pentru Locurile Sfinte prin articolul 13 al mandatului. Până în cele din urmă,
comisia pentru Locurile Sfinte nu a fost niciodată creată[51].

Articolul 14 al mandatului britanic pentru Palestina cerea puterii mandatare să înființeze o comisie pentru
studierea, definirea și determinarea drepturilor și pretențiilor diferitelor comunități religioase din Palestina.
Articolul 15 cerea puterii mandatare să asigure libertatea completă a conștiinței și libera exercitare a tuturor
religiilor. Aceste cerințe nu au fost niciodată îndeplinite. Înaltul comisar a instituit autoritatea rabinatului
ortodox asupra comunității evreiești și a menținut o formă modificată a vechiului sistem al milleturilor
otomane. Recunoașterea oficială a fost extinsă la 11 comunități religioase, care nu includea însă comunitățile
creștin-protestante și iudaiste-neortodoxe.

Ratificarea de către Liga Națiunilor

Conferința de la San Remo[52] a atribuit mandatul Palestinei Regatului Unit prin articolul 22 al Convenției
Societății Națiunilor Unite. Aliații au decis de asemenea ca Regatul Unit să fie responsabil pentru punerea în
practică a Declarației Balfour din 1917. În iunie 1922, Liga Națiunilor a aprobat termenii mandatului,
stipulând că acesta nu va intra în vigoare decât după rezolvarea disputei dintre Franța și Italia asupra
Mandatului Siriei. Acest diferend a fost rezolvat în septembrie 1923. Consiliul Ligii Națiunilor a hotărât în
ședința din 29 septembrie ca cele două mandate să intre în vigoare simultan[53].

Drepturile legale ale SUA în Palestina

Statele Unite ale Americii nu erau membre al Ligii Națiunilor și de aceea nu s-a putut bucura de avantajele
economice asigurate membrilor Ligii în teritoriile sub mandat. Pe 3 decembrie 1924, guvernele american și
britanic au semnat un tratat bilateral care asigura cetățenilor americani aceleași drepturi economice cu
cetățenii statelor membre ale Ligii.[54]

Căminul național evreiesc

În 1919, secretarul general (și viitor președinte) al Organizației Sioniste, Nahum Sokolow, a publicat
„History of Zionism (1600–1918)”. De asemenea, el a reprezentat Organizația Sionistă la negocierile
Conferinței de Pace de la Paris. El considera că obiectivul sionismului este fondarea unui cămin național
evreiesc în Palestina, protejat de garanții internaționale. După cum avea el să declare în cartea sa,
antisioniștii se opun aspirațiilor evreilor, afirmând că aceștia din urmă doresc crearea unui „stat independent
evreiesc”. Sokolow declara că programul sionist nu a urmărit niciodată proclamarea unui stat evreiesc
independent și că sintagma „Statul evreiesc” era doar titlul unui lucrări a lui Herzl, al cărui mare merit a fost
că i-a obligat pe oameni să gândească. Publicarea acestei lucrări a fost urmată de convocarea primului
congres sionist, al cărui program era singurul program oficial.[55].

Comitetul special al Națiunilor Unite pentru Palestina a folosit termenul „cămin național evreiesc”. Acest
termen a provocat numeroase discuții cu privire la înțelesul, scopul și caracterul său legal, în special în
condițiile în care nu existau conotații legale și nici precedente în dreptul internațional. Această formulare a
fost folosită și în Declarația Balfour și în textul mandatului pentru Palestina, în amândouă documentele fiind
promisă formarea unui „cămin național evreiesc”, fără definirea clară a acestuia. Colonial Office avea să
publice o declarație cu privire la politica britanică în Palestina pe 3 iunie 1922, dând o interpretare restrictivă
a Declarației Balfour. Declarația excludea „dispariția sau subordonarea populației, limbii sau obiceiurilor
arabe din Palestina” sau „impunerea naționalității evreiești locuitorilor Palestinei ca un întreg”. În plus,
subliniau că în concepția puterii mandatare, „căminul național evreiesc” urma să fie fondat în Palestina, fără
ca Palestina ca un tot să fie transformată în cămin național evreiesc. Comitetul special al Națiunilor Unite a
observat că această interpretare, care restrângea considerabil aria pe care avea să fie fondat căminul național
evreiesc, a apărut mai înainte de confirmarea mandatului de către Consiliul Ligii Națiunilor și a fost acceptat
în mod oficial de Organizația Sionistă.[56]

Comisia permanentă pentru mandate a Ligii Națiunilor a apreciat că mandatul conținea două obligații. În
1932, comisia mandatelor au întrebat reprezentanții puterii mandatare cu privire cererile făcute de populația
arabă pentru înființarea unor instituții ale autoguvernării, în conformitate cu prevederile mandatului, în
particular cu cele ale articolului 2. Președintele comisiei a notat că, folosindu-se de prevederile aceluiași
articol, puterea mandatară a pus bazele „căminului național evreiesc”[57].

În martie 1930, secretarul de stat pentru colonii, lordul Passfield, a redactat un document guvernamental [58]
prin care se afirma că nu există nicio prevedere în Declarația Balfour prin care să li se acorde evreilor o
poziție favorizată în Palestina față de localnicii arabi, sau una prin care dorința de autoguvernare a
palestinienilor ar trebui îngrădită pentru facilitarea fondării „căminului național evreiesc” în Palestina. De
asemenea, documentul mai sublinia că liderii sioniști se opuneau deschis oricăror măsuri pentru
autoguvernarea palestinienilor. Mai mult, aceștia din urmă aveau pretenția că articolul 2 al mandatului
constituia fundamentul juridic pentru acordarea autoguvernării palestinienilor. Poziția sioniștilor era
declarată în documentul guvernamental contrară prevederilor articolului XXII ale Convenției Ligii
Națiunilor și promisiunilor făcute arabilor în mai multe rânduri.

În 1937, o comisie regală prezidată de lordul Peel a propus rezolvarea conflictului arabo-evreiesc prin
împărțirea Palestinei în două state. Conducătorii arabilor au respins planul, evreii acceptându-l [59]. Consulul
SUA la Ierusalim a raportat Departamentului de Stat că muftiul a refuzat principiul partiției. Consulul a mai
afirmat că emirul Abdullah era în favoarea acceptării propunerii ținând seama de realitățile momentului, dar
dorea modificarea granițelor propuse și o administrație arabă în regiunea neutră.[60]

David Ben Gurion a publicat o volum de corespondență, care conținea o scrisoare din 1937 în care se
exprima în favoare împărțirii. El scria: „Ceea ce dorim noi nu este ca țara să fie unită ca un întreg, ci ca țara
unită și întreagă să fie evreiască”. El explica în continuare că doar o armată evreiască de primă clasă ar
permite sioniștilor să se stabilească oriunde în Palestina fără să aibă nevoie de aprobarea arabilor[61]. Benny
Morris afirmă că atât Chaim Weizmann cât și David Ben Gurion considerau împărțirea Palestinei ca o fază
necesară în procesul de preluare a întregii Palestine[62]. Fostul ministru de externe izraelian și istoric
Schlomo Ben Ami a scris că anul 1937 a fost cel în care Yitzhak Sadeh, comandantul „batalioanelor de
câmp”, a conceput „Planul Avner”, care a anticipat și a trasat liniile directoare pentru ceea ce avea să devină
în 1948 Planul D. Acest plan prevedea înaintarea peste liniile de demarcație propuse în cadrul planului de
împărțire și propunea cucerirea Galileei, Cisiordaniei și Ierusalimului[63].

În 1942 a fost adoptat Programul „Biltmore” ca platformă a Organizației Mondiale Sioniste. Programul
cerea Palestina să fie transformată într-un „Commonwealth evreiesc”. În 1946, o comisie anglo-americană
de anchetă, cunoscută drept „Comitetul Grady-Morrison”, constata că pretențiile sioniștilor pentru fondarea
unui stat evreiesc depășeau limitele stabilite atât de Declarația Balfour cât și de prevederile legale ale
Mandatului Palestinei și în plus au fost respinse de președintele Agenției Evreiești în 1932[64]. Ca urmare,
Agenția Evreiască a refuzat să accepte Planul Grady-Morrison ca bază de discuției. Purtătorul de cuvânt al
agenției, Eliahu Epstein, a declarat că această organizației nu urma să participe la Conferința de la Londra,
dacă pe ordinea de zi urma să se afle și propunerile Grady-Morrison. Epstein a declarat că Agenția nu
dorește să fie obligată să accepte un compromis între propunerile comisiei Grady-Morrison și propriile
planuri de împărțire.[65]

Palestina sub mandatul britanic

Tranziția de la administrația militară la cea civilă

După ocuparea Palestinei de către trupele britanice în 1917 – 1918, regiunea a fost administrată de
Administrația Teritoriilor Inamice Ocupate. Administrația militară a fost înlocuită în iulie 1920 de o
administrație civilă, în frunte cu Înaltul comisar al Palestinei[66]. Primul Înalt comisar, Herbert Samuel, a
sosit în Palestina pe 20 iunie 1920, iar mandatul său a devenit efectiv începând cu 1 iulie. Samuel a
continuat să ocupe funcția de Înalt comisar și după intrarea efectivă în vigoare a mandatului, în 1923.
Oficialitățile britanice au trimis Ligii națiunilor în octombrie 1923
un raport cu privire la administrarea Palestinei pentru 1920 – 1922,
care acoperea perioada până la intrarea oficială în vigoare a
mandatului pentru Palestina[67].

Statutul legal al mandatului

Statele Unite ale Americii, care nu erau membre ale Ligii Națiunilor,
nu a trebuit să-și expună poziția oficială față de legalitatea
mandatului pentru Palestina. SUA a acceptat de facto, (dacă nu de
jure), statutul mandatelor și a trecut la semnarea unor tratate
individuale cu puterile mandatare pentru apărarea drepturilor legale
ale cetățenilor americani și pentru apărarea intereselor economice
americane în respectivele teritorii sub mandat. SUA și Regatul Unit
au semnat în cazul Palestinei în 1924 un act care trata opt probleme
de interes pentru americani[68].
Sosirea Înaltului comisar Herbert
Drepturile politice ale arabilor Samuel în Palestina. De la stânga la
dreapta: colonelul T. E. Lawrence,
emirul Abdullah, mareșalul aerului
Hotărârile Conferinței de la San Remo conțineau o clauză pentru
Geoffrey Salmond, Wyndham
apărarea drepturilor politice ale comunităților neevreiești[69]. Deedes și alții
Proiectele textelor mandatelor pentru Mesopotamia și Palestina, ca și
a tuturor celorlalte tratate de pace postbelice conțineau clauze pentru
protejarea drepturilor minorităților religioase și naționale. Mandatele
invocau jurisdicția a Curții Permanente a Drept Internațional în orice
dispută.[70]

Articolul 62 al Tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878[71] trata

problemele libertății religioase și a drepturilor civile și politice în
provinciile Imperiului Otoman[72]. Garanțiile oferite au fost numite
deseori ca „drepturi religioase” sau „drepturile minorităților”. În cele
din urmă, garanțiile au ajuns să includă interzicerea discriminării în
chestiunile civile și politice. Diferențele religioase nu puteau fi
folosite împotriva oricărei persoane pentru a o exclude sau pentru ai
limita accesul la drepturile politice sau civile, la admiterea la
funcțiile sau onorurile publice, sau la exercitarea oricărei meserii sau
ocupații, în „orice localitate”.

O analiză juridică făcute de Curtea Internațională de Justiție a notat

că în cazul Convenției Ligii Națiunilor existau prevederi care
recunoșteau comunitățile din Palestina drept națiuni independente. Un pașaport palestinian din perioada
Mandatele au marcat doar o perioadă tranzitorie, cu singurul obiectiv mandatului britanic
acela al administrării teritoriilor pe drumul spre independență . [73]
Judecătorul Higgins a explicat faptul că poporul Palestinei este îndreptățit să-și administreze propriul
teritoriu, să-și exercite dreptul la autodeterminare și să aibă propriul stat[74]. Curtea a afirmat că toate
garanțiile cu privire la liberul acces la Locurile sfinte conținute în Tratatul de la Berlin din 1878 au rămas
valabile și sunt respectate de mandatul Palestinei și în Planul Națiunilor Unite pentru împărțirea
Palestinei[75][76].
După cum susține istoricul Rashid Khalidi, mandatul a ignorat
drepturile politice ale arabilor[77]. Liderii arabi au făcut presiuni
neîncetate asupra britanicilor să li se acorde arabilor drepturi
naționale și politice, așa cum ar fi fost un guvern reprezentativ în
cele 23% din teritoriu Mandatului Palestinei, destinat de britanici
pentru căminul național evreiesc. Cererile arabilor se bazau pe cele
14 puncte ale lui Wilson, pe care britanicii se obligaseră în timpul
Primului Război Mondial să le respecte. Britanicii au făcut din
acceptarea de către arabi a termenilor mandatului o precondiție a
oricărei modificări a poziției constituționale a arabilor. A fost propus
formarea unui consiliu legislativ în „The Palestine Order in Council,
of 1922” (http://domino.un.org/UNISPAL.NSF/361eea1cc08301c48
5256cf600606959/c7aae196f41aa055052565f50054e656!OpenDocu
ment), care punea în practică termenii mandatului. Acest document
prevedea că „niciun decret nu urmează să fie emis dacă va fi în orice Timbru palestinian, circa 1928
fel incompatibil sau contradictoriu cu prevederile acestui mandat”. O
asemenea hotărâre era inacceptabilă pentru arabi, care considerau că
altfel s-ar „fi sinucis”[78]. De-a lungul întregii perioade interbelice, britanicii, folosindu-se de termenii
mandatului pe care chiar ei îi stabiliseră, au respins principiul conducerii de către majoritate sau orice altă
măsură care ar fi permis existența unui control al majorității arabe asupra organelor de conducere ale
Palestinei[79].

Termenii mandatului cereau înființarea instituțiilor de autoguvernare atât în Palestina cât și în Transiordania.
În 1947, ministrul de externe britanic Bevin a susținut că, în ultimii 25 de ani, britanicii au favorizat
aspirațiile legitime ale comunităților evreiești fără să prejudicieze interesele arabilor, dar nu au reușit să
„asigure dezvoltarea instituțiilor de autoguvernare” în conformitate cu termenii mandatului.[80]

Yishuv (colonizarea evreilor)

Articol principal: Istoria sionismului.

Vedeți și: Istoria Israelului

În timpul mandatului britanic emigrarea evreilor în Palestina a dus la creșterea proporției populației evreiești
de la o șesime la aproximativ o treime din populației regiunii. Potrivit rapoartelor oficiale, în perioada 1920
– 1945 au emigrat legal în Palestina 367.845 evrei și 33.304 neevrei[81]. S-a estimat că între 50 – 60.000 de
evrei și un număr mult mai mic de neevrei au emigrat ilegal în aceeași perioadă[82]. Emigrația a fost
principala sursă de creștere a populației evreiești, în vreme ce creșterea populației neevreiești a fost în
general datorată ratei pozitive a natalității[83].

La început, emigrația evreilor în regiune a avut parte de o opoziție neînsemnată din partea arabilor
palestinieni. Totuși, odată cu creșterea antisemitismului în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul celui de-al XX-lea, emigrația evreilor în Palestina a început să crească în mod considerabil, ceea
ce a dus la apariția resentimentelor din partea arabilor. Guvernul britanic a impus cote de emigrație a
evreilor în Palestina. Realismul acestor cote a devenit subiect de controversă, în special în ultimii ani de
mandat britanic. Atât arabii cât și evreii se opuneau politicii britanice de emigrare, fiecare comunitate din
motive diferite. Pe 15 iunie 1920 a fost înființată organizația paramilitară evreiască Haganah, ca răspuns la
atacurile arabilor împotriva comunităților evreiești. Tensiunile dintre cele două comunități au dus la
creșterea conflictelor violente – revoltele din Jaffa din 1921, masacrul din Hebron din 1929 sau revoltele
arabe din 1936 – 1939. Începând cu anul 1936, grupurile paramilitare evreiești naționaliste Etzel (Irgun) și
ulterior Lehi (Lohamey Herut Israel sau Grupul Stern) au declanșat o campanie de acte violente împotriva
autorităților militare britanice și a arabilor.
Infrastructura și dezvoltarea regională

Între 1922 și 1947, rata anuală de creștere a sectorului evreiesc al

economiei a fost de 13,2%, în principal datorită emigrației și
investițiilor străine de capital, în vreme ce în sectorul arab a fost
doar de 6,5%. Începând cu anul 1936, sectorul evreiesc al economiei
era mai puternic decât cel arab. Evreii câștigau de 2,6 ori mai mult
decât arabii[84]. În comparație cu cetățenii altor state arabe, arabii
palestinieni câștigau ceva mai bine[85]. În ceea ce privește capitalul
uman, diferențele erau foarte mari. Gradul de alfabetizare era în
1932 de 86% în rândul evreilor și de doar 22% în rândul arabilor Clădirea YMCA din Ierusaliim,
palestinieni, cu o tendință continuă de creștere pentru cei din urmă. construită în timpul mandatului
Prin comparației, arabii palestinieni aveau o situație mai bună decât britanic
egiptenii și turcii, dar mai proastă decât libanezii[86]. Într-un
clasament pentru anul 1939, Indicele dezvoltării umane îi plasa pe
evreii palestinieni pe locul al 15-lea, pe arabii palestinieni pe cel de-al
30-lea, pe egipteni pe cel de-al 33-lea și pe turci pe cel de-al 35-lea[87].
În 1942, populația evreiască din Palestina era în principal urbană
(76,2%), în vreme ce cea arabă era în principal rurală (68,3%)[88] .
Istoricul Rashid Khalidi consideră că societatea arabă palestiniană, deși
era depășită de emigranții evrei, era la fel de puternic dezvoltată ca alte
societăți arabe și mai dezvoltată decât un număr de comunități naționale
musulmane[89]. "Bevingradul" (Misiunea Ortodoxă
Rusă) din Ierusalim, apărată de
Palestina s-a dezvoltat în timpul mandatului britanic atât din punct de sârmă ghimpată
vedere economic cât și din punct de vedere cultural. În 1919,
comunitatea evreiască a întemeiat un sistem centralizat de învățământ, iar în anul următor a înființat
Adunarea Reprezentanților, Consiliul Național Evreiesc și federația sindicală Histadrut. În 1924 a fost
fondată Politehnica din Haifa - „Technion”, iar un an mai târziu Universitatea Ebraică din Ierusalim.[90]

Conducerea arabilor palestinieni

În timpul mandatului britanic, funcția „muftiului Ierusalimului”, a cărei autoritate era limitată în mod
tradițional la o regiune geografică restrânsă, a fost modificată în „Marele muftiu al Palestinei. În plus, a fost
creat un „Consiliu Suprem Musulman”. Acest consiliu a fost împuternicit să se ocupe de administrarea
așezămintelor religioase islamice, numirea cadiilor (judecătorii religioși) și a muftiilor locali. În timpul
perioadei otomane, aceste sarcini cădeau în sarcina birocrației de la Constantinopol[91]. Britanicii au preferat
ca, în ceea ce-i privește pe arabii palestinieni, să negocieze mai degrabă cu elitele comunității decât cu
membrii claselor de mijloc sau de jos[92].

Herbert Samuel, înaltul comisar britanic, l-a ales pe Amin al-Husseini pentru funcția de mare muftiu, deși
era tânăr și primise cele mai puține voturi din parte liderilor islamici din Ierusalim[93]. Unul dintre rivalii
muftiului, Raghib al-Nashashibi, fusese deja numit primar al Ierusalimului în 1920, înlocuindu-l pe Musa
Kazim al-Husseini, îndepărtat de britanici după revoltele din 1920[94][95], în timpul cărora a îndemnat
masele să-și verse sângele pentru eliberarea Palestinei[96].

De-a lungul întregii perioade a mandatului britanic, dar în special în ultima sa parte, rivalitatea dintre muftiu
și al-Nashashibi a dominat viața politică palestiniană. Khalidi atribuie eșecul liderilor palestinieni în
obținerea sprijinului maselor reflexelor căpătate în perioada otomană, când ordinele elitelor erau urmate fără
discuție. Ideea mobilizării maselor era străină liderilor arabi[97]. Deja apăruseră revolte și atacuri sângeroase
ale arabilor împotriva evreilor în 1921 (Jaffa) și 1929 (Ierusalim). În deceniul al patrulea, nemulțumirea
populației arabe față de creșterea emigrației evreilor a atins noi culmi. La sfârșitul deceniului al treilea și
începutul celui de-al patrulea, diferite facțiuni ale societății palestiniene, în special tinerii, au ajuns să fie
deziluzionați de diviziunile și ineficiența elitelor arabe și s-au angajat în acțiuni antibritanice și antisioniste,
organizate de grupuri precum Asociația Tinerilor Musulmani. Nemulțumirea populației arabe a dus la
apariția mișcărilor radicale naționaliste ca, de pildă, Partidul Independenței (Hizb al-Istiqlal), care
propovăduia boicotarea britanicilor după modelul Partidului Indian al Congresului. Cele mai radicale
facțiuni ale arabilor, ca Mâna Neagră, au ales (calea acțiunilor violente împotriva britanicilor și sioniștilor.
Numeroase acțiuni antibritanice au fost zădărnicite de liderii arabi aflați în slujba administrației mandatare,
în special de muftiul Palestinei și vărul acestuia Jamal al-Husayni. Greva generală de șase luni din 1936 a
marcat începutul marii revolte palestiniene[98]- Intifada din anii 1936-1938.

Planul Națiunilor Unite pentru împărțirea Palestinei

Articole principale: Planul ONU din 1947 pentru împărțirea Palestinei și Războiul civil din Palestina
sub mandat britanic (1947-1948).

Comisia britanică Peel împărțirea Palestinei în două state, unul arab și

altul evreiesc. În Cartea Albă din 1939 a guvernului britanic, acesta și-a
schimbat poziția și a încercat să limiteze emigrația evreiască. Această
acțiune a fost considerată de sioniști și sprijinitorii lor ca o trădare a
termenilor mandatului, cu atât mai mult cu cât prigoana nazistă contra
evreilor europeni era în creștere. Pentru contracararea acestor măsuri de
limitare, sioniștii au organizat Aliyah Bet, un program de emigrare
ilegală în Palestina. Grupul sionist extremist Lehi, a pus la cale o serie
de atacuri armate împotriva autorităților britanice din Palestina. În
schimb, Agenția Evreiască, care reprezenta principalul curent al
sionismului, mai spera încă să convingă Regatul Unit să permită
reluarea emigrației evreiești în condițiile de dinainte de 1939 și a
cooperat cu Aliații în timpul celui celui de-al Doilea Război Mondial.

Britanicii și americanii au încercat prin înființarea în 1946 a

Comitetului anglo-american de anchetă să găsească o soluție problemei
emigrației evreiești în Palestina. Comitetul a raportat în aprilie că
membrii ei au ajuns la o decizie unanimă. Comitetul a aprobat
recomandările americane cu privirea la acceptarea imediată în Palestina
a 100.000 de refugiați din Europa. De asemenea, comisia a recomandat
Planul ONU pentru împărțirea să nu se înființeze un stat arab și unul evreiesc. Comitetul a afirmat că,
Palestinei pentru respingerea odată pentru totdeauna a pretențiilor exclusiviste ale
arabilor și evreilor din Palestina, este esențial să se facă o declarație
clară a principiului conform căruia nu va exista o națiune dominantă în Palestina. Președintele american
Harry S. Truman s-a arătat foarte deranjat de angajamentul britanicilor pentru sprijinirea colonizării a
100.000 de evrei pe de-o parte, dar de refuzul lor de acceptare a recomandărilor comisiei. Britanicii au cerut
sprijinul SUA pentru implementarea recomandărilor sus-numitei comisii. Responsabilii departamentului
apărării al SUA afirmaseră cu ceva timp în urmă că ar fi fost necesară mobilizarea a aproximativ 300.000 de
militari americani pentru sprijinirea britanicilor în lupta împotriva revoltei arabilor, pentru că permisiunea de
emigrare acordată a încă 100.000 de evrei urma să provoace aproape imediat o răscoală a arabilor.[99]

Această serie de evenimente au dus la decizia britanicilor de a nu-și mai prelungi mandatul din Palestina și
de a plasa chestiunea palestiniană în responsabilitatea ONU, succesorul Ligii Națiunilor. Națiunile Unite au
creat UNSCOP ((mai precis a Comitetului Special al ONU pentru Palestina)) pe 15 mai 1947, comitet
compus din 11 state. UNSCOP a organizat audieri a tuturor părților interesate și a făcut un raport al situației
generale din Palestina, pe care l-a publicat pe 31 august. șapte membri ai comitetului, (Canada,
Cehoslovacia, Guatemala, Olanda, Peru, Suedia și Uruguai) au recomandat crearea unor state independente
arab și evreiesc, cu orașul Ierusalim plasat sub administrație internațională. Trei membri (India, Iran și
Iugoslavia) au votat pentru crearea unui stat federal cu două state constituente, cel arab și cel evreiesc.
Australia s-a abținut. Pe 29 noiembrie, Adunarea Generală ONU au votat cu 33 voturi împotriva a 13 și 10
abțineri în favoarea Planului de împărțire a Palestinei, după ce o parte a granițelor celor două state au fost
redesenate. Împărțirea urma să devină efectivă la data retragerii britanice. Trebuie amintit că, în
conformitate cu Carta ONU, Adunarea Generală a ONU avea doar dreptul să facă recomandări, Rezoluția
Adunării Generale a ONU nr 1981 nu avea caracter obligatoriu[100]. Atât SUA cât și URSS au sprijinit
rezoluția. Haiti, Liberia și Filipine și-au schimbat votul în ultimul moment după ce SUA și organizațiile
sioniste au exercitat presiuni concentrate asupra lor [101][102][103]. Cele cinci state membre ale Ligii Arabe,
care au membri cu drept de vot în acel moment au votat împotriva planului.

Agenția Evreiască, care era practic statul Israel în formație, a acceptat planul și aproape toți evreii din
Palestina au întâmpinat vestea cu entuziasm.

Planul de împărțire a fost respins de liderii arabi palestinieni și de cea mai mare parte a populației arabe.
Liga Arabă a convocat întâlniri la Cairo în noiembrie și decembrie 1947. Liderii arabi au adoptat o serie de
rezoluții care presupuneau o soluționare militară a conflictului.

Britanicii au refuzat să pună în practică planul, afirmând că este inacceptabil pentru ambele facțiuni. De
asemenea, Anglia a refuzat să împartă administrația Palestinei alături de Comisia ONU pentru Palestina în
perioada de tranziție și a decis să-și încheie mandatul pe 15 mai 1948[104].

Încheierea mandatului
În timpul negocierilor de la Ialta, „cei trei mari” au căzut de acord ca toate mandatele Ligii Națiunilor să fie
trecute sub tutela Organizației Națiunilor Unite. Agenția Evreiască avea cunoștință despre prevederile Cartei
ONU cu privire la aceste subiecte. Agenția a scris un memoriu destinat delegaților la Conferința de la San
Francisco, prin care cerea apărarea clauzei care prevedea că tutela ONU nu poate afecta dreptul evreilor la
un cămin național așa cum fusese prevăzut în Declarația Balfour și în textul mandatului pentru Palestina.
Conferința a respins această cerere prin stipularea în articolul 80 a Cartei ONU a prevederii conform căreia
tutela ONU „ar putea” să modifice prevederile mandatului Ligii Națiunilor[105]. Istoria negocierilor pentru
articolul 80 al Cartei ONU așa cum este înregistrată în Arhiva „Foreign Relations of the United States”
indică faptul că a fost dezvoltat ca o înțelegere pentru respectarea „status quo-ului”" mandatului Palestinei.
Articolul a fost introdus la insistența Ligii Arabe, care se temea că principiile Cărții Albe din 1939 vor fi
atenuate[106]. Când Regatul Unit a anunțat planurile sale pentru independența Transiordaniei, ultima adunare
generală a Ligii Națiunilor a adoptat o rezoluție de sprijin a hotărârii. În schimb, Agenția Evreiască și unii
profesori de drept au ridicat obiecțiuni legale. Duncan Hall a susținut că fiecare mandat are natura unui tratat
și, dat fiind acest fapt, mandatele nu pot fi amendate unilateral[107]. John Marlowe nota că, în ciuda
independenței teoretice a Transiordaniei conferită prin tratatul din 1947, Legiunea Arabă a continuat să fie
folosită, sub comanda nominală transiordaniană, dar sub cea reală britanică, în chestiunile polițienești și
pentru controlul frontierelor Palestinei[108]. Purtătorul de cuvânt al Agenției Evreiești a declarat că
Transiordania reprezenta o parte integrantă a Palestinei și că, în conformitate cu articolul 80 al Cartei ONU,
poporul evreu are un interes legitim în acest teritoriu[109].

Tratatul anglo-american, cunoscut și cu numele de „Convenția mandatului Palestinei”, permitea Statelor

Unite să amâne orice acțiune britanică care ar fi vizat încheierea mandatului. Proclamarea independenței
Siriei și Libanului cu ceva timp mai înainte nu afecta situația juridică așa cum rezulta din actul mandatului,
considera sus-numitul tratat. Practic, această situație putea să fie modificată doar cu acordul Consiliului
Ligii Națiunilor, cu acordul guvernului SUA, semnatarul Convenției franco-americane din 4 aprilie
1924.[110].

SUA au adoptat o poziție conform căreia încetarea mandatului în cazul Transiordaniei ar fi trebuit să urmeze
precedentul stabilit în cazul mandatului francez pentru Siria și Libanul. Aceasta ar fi însemnat că încetarea
mandatului ar fi fost recunoscută prin admiterea Transiordaniei ca țară independentă în ONU[111].

Membrii Congresului SUA au introdus mai multe rezoluții prin care cereau ca reprezentantul american la
ONU să fie instruit să caute amânarea determinării internaționale a statutului Transiordaniei până când va
putea fi determinat și viitorul statut al Palestinei. Departamentul de stat al SUA a primit și o argumentație
juridică detaliată din parte rabinilor Wise și Silver, care se opuneau independenței Transiordaniei.[112].

În 1946, Transiordania a făcut cerere pentru a deveni membru al ONU. Președintele Consiliului de
Securitate, vorbind în calitate de reprezentant al Poloniei, a spus că Transiordania era parte a unui mandat
comun. El a pus la îndoială faptul că mandatul ar fi încetat din punct de vedere legal și a subliniat drepturile
și obligațiile Națiunilor Unite. El a menționat că secretarul de stat american James F. Byrnes a luat poziție
împotriva recunoașterii premature a Transiordaniei și a adăugat că cererea Transiordaniei nu ar trebui luată
în considerație până când nu se rezolvă problema Palestinei ca un tot[113]. Cererea Transiordaniei pentru
calitatea de membru al ONU nu a fost aprobată. La conferința pentapartită din 1947, SUA a comunicat
Regatului Unit că amână recunoașterea Trasiordaniei funcție de o decizie a ONU în problema Palestinei[114].

În timpul dezbaterilor din Adunarea Generală ONU în chestiunea Palestiniană, s-au auzit voci care au
propus ca teritoriul Transiordaniei să fie incorporat în statul evreiesc care urma să fie format. Cu câteva zile
mai înainte de decizia de împărțire din 29 noiembrie 1947, secretarul SUA George Marshall observa
frecventele luări de poziție în cadrul Comitetului ad hoc cu privire la oportunitatea încorporării în staul
evreiesc atât a Negevului cât și unei ieșiri la Marea Roșie și a portului Aqaba [115]. John Goodall Snetsinger
își reamintește că Chaim Weizmann l-a vizitat pe președintele Harry S. Truman pe 19 noiembrie 1947 și i-a
comunicat că este imperativ ca Negevul și portul Aqaba să fie plasate sub controlul evreilor și ca ele să fie
incluse în statul evreiesc[116]. Truman a vorbit la telefon cu delegația americană la ONU și le-a comunicat că
sprijină poziție lui Weizmann[117].

Britanicii au anunțat ONU că intenționează să-și încheie mandatul nu mai târziu de 1 august 1948[118].

Liderii evreilor, în frunte cu viitorul premier David Ben-Gurion, au proclamat independența Israelului pe 14
mai. Statul Israel și-a proclamat independența, care a fost recunoscută foarte repede de Uniunea Sovietică,
Statele Unite ale Americii și numeroase alte state, dar nu și de statele arabe vecine. În următoarele câteva
zile, 700 de soldați libanezi, 4.000 irakieni, 2.800 egipteni au invadat Palestina[119]. Aproximativ 4.500 de
soldați transiordanieni comandați de 38 de ofițeri britanici, care demisionaseră din armata britanică cu doar
câteva săptămâni mai înainte, au invadat regiunea care cuprindea Ierusalimul (ca răspuns la Operațiunea
Kilshon a forțelor paramilitare evreiești Haganah[120]) și unele regiuni care fuseseră destinate statului arab
prin Planul de împărțire a ONU. La data retragerii britanicii, guvernul provizoriu evreiesc a proclamat
formarea Statului Israel. Planul de împărțire cerea ca viitoarele state să ofere drepturi civile complete tuturor
cetățenilor de pe teritoriul lor național, indiferent de rasă, religie sau sex. Deși Israelul a admis această
obligație, cercetătorii în domeniul juridic, printre care profesorii. James Crawford și William Thomas
Mallison, au remarcat că noul stat nu a asigurat în practică aceste drepturi minorităților[121][122].

Note
Colonies to Parliament by Command of His
1. ^ a b c d Palestine Royal Commission Report Majesty, July 1937, Cmd. 5479 (http://unispa
Presented by the Secretary of State for the l.un.org/UNISPAL.NSF/0/88A6BF6F1BD824
 05852574CD006C457F), His Majesty’s
Stationery Office, London, 1937. 404 pages
+ maps.
2. ^ Marjorie M. Whiteman, Digest of
International Law, vol. 1, US State
Department, Washington, DC, U.S.
Government Printing Office, 1963, pp 650 –
652
3. ^ The Palestine Mandate, The Avalon
Project (http://avalon.law.yale.edu/20th_cent
ury/palmanda.asp)
4. ^ Article 22, The Covenant of the League of
Nations (http://www.yale.edu/lawweb/avalon/
leagcov.htm#art22) and "Mandate for
Palestine," Encyclopedia Judaica, vol. 11, p.
862, Keter Publishing House, Jerusalem,
1972
5. ^ J. C. Hurewitz, The Middle East and North
Africa in World Politics: A Documentary
Record, 1979, Yale University Press; 2nd
edition, ISBN 0-300-02203-4, p. 26,
„BRITISH WAR AIMS IN OTTOMAN ASIA:
REPORT OF THE DE BUNSEN
COMMITTEE 30 June 1915”
6. ^ Gideon Biger (2004). The Boundaries of
Modern Palestine, 1840–1947 (http://books.
google.com/books?id=jC9MbKNh8GUC).
London: Routledge. ISBN 9780714656540.
Accesat în 2 mai 2009.
7. ^ „The Armistice in the Middle East” (http://w
ww.encyclopedia.com/doc/1G1-142205397.
html)
8. ^ Report of a Committee Set up to Consider
Certain Correspondence Between Sir Henry
McMahon and the Sharif of Mecca in 1915
and 1916 (http://domino.un.org/unispal.nsf/3
d14c9e5cdaa296d85256cbf005aa3eb/4c4f7
515dc39195185256cf7006f878c!OpenDocu
ment), UNISPAL, Annex H.
9. ^ Matthew Hughes, Allenby and British
Strategy in the Middle East, 1917–1919,
Taylor & Francis, 1999, ISBN 0-7146-4473-
0, page 122 (http://books.google.com/book
s?id=vbJWx89nJSIC&pg=PA123&dq=&clien
t=#PPA122,M1)
10. ^ Ilan Pappé (15 august 1994).
„Introduction” (http://books.google.com/book
s?id=zAJZCKAwtPMC&pg=PR5&source=gb
s_selected_pages&cad=0_1#PPA1,M1).
The Making of the Arab-Israeli Conflict,
1947–1951 (http://books.google.com/books?
id=zAJZCKAwtPMC). I.B.Tauris.
ISBN 9781850438199. Accesat în 2 mai
2009.. Istoricul israelian Ilan Pappé
sugerează că francezii au făcut o serie de
concesii pentru a-și asigura sprijinul
britanicilor în problema condițiilor de pace
care aveau să fie impuse Germaniei.
11. ^ a b c Ilan Pappé (15 august 1994).
„Introduction” (http://books.google.com/book
s?id=zAJZCKAwtPMC&pg=PR5&source=gb
s_selected_pages&cad=0_1#PPA1,M1).
The Making of the Arab-Israeli Conflict,
1947–1951 (http://books.google.com/books?
id=zAJZCKAwtPMC). I.B.Tauris. p. 84.
ISBN 9781850438199. Accesat în 2 mai
2009.
12. ^ [1] (http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/F
RUS/FRUS-idx?type=goto&id=FRUS.FRUS
1919Parisv05&isize=M&submit=Go+to+pag
e&page=1) pp. 1-10
13. ^ MidEast Web - Feisal-Weizmann
Agreement (http://www.mideastweb.org/feis
weiz.htm)
14. ^ Excerpts from League of Nations Official
Journal June 1922, pp. 546–549 (http://unis
pal.un.org/unispal.nsf/9a798adbf322aff3852
5617b006d88d7/b08168048e277b5a052565
f70058cef3?OpenDocument)
15. ^ Doreen Ingrams, Palestine Papers, 1917–
1922, 1973, George Brazziller Edition,
Chapter 9, Drafting the Mandate
16. ^ The Sykes-Picot Agreement: 1916, Avalon
Project (http://www.yale.edu/lawweb/avalon/
mideast/sykes.htm)
17. ^ Foreign Relations of the United States,
Statement of Emir Faisal to the Council of
Ten (http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FR
US/FRUS-idx?type=turn&entity=FRUS.FRU
S1919Parisv03.p0899&q1=Feisal&q2=Clem
enceau)
18. ^ DESIRES OF HEDJAZ STIR PARIS
CRITICS; Arab Kingdom's Aspirations Clash
With French Aims in Asia Minor (http://query.
nytimes.com/mem/archive-free/pdf?_r=1&re
s=9805EED61039E13ABC4053DFB466838
2609EDE&oref=slogin)
19. ^ Statement of the Zionist Organization
regarding Palestine, 3 February 1919 (http://
domino.un.org/UNISPAL.NSF/9a798adbf322
aff38525617b006d88d7/2d1c045fbc3f12688
525704b006f29cc!OpenDocument)
20. ^ The King-Crane Commission Report, 28
august 1919, Confidential Appendix (http://w
ww.hri.org/docs/king-crane/appendix.html)
21. ^ Sergio I. Minerbi, The Vatican and
Zionism: Conflict in the Holy Land, 1895–
1925, Oxford University Press, USA, 1990,
ISBN 0-19-505892-5
22. ^ Date on which the question of the Draft
Mandate for Palestine should be placed on
the Agenda of the Council (http://domino.un.
org/unispal.nsf/2ee9468747556b2d85256cf6
0060d2a6/b08168048e277b5a052565f7005
8cef3!OpenDocument).
23. ^ Douglas J. Feith; et al. (1994). Israel's
Legitimacy in Law and History. Center for
Near East Policy. pp. 5–6 & 102.
ISBN 0964014505. „There was never any
question that Britain's two mandates—for
Palestine and Mesopotamia—were to be
geographically contiguous. The UK had not
decided by 1920 where in the desert east of
the Jordan River the boundary line between
eastern Palestine and Mesopotamia should
be drawn.”
24. ^ The Palestine Order in Council, 10 august
1922, article 11. (http://unispal.un.org/UNISP
AL.NSF/0/C7AAE196F41AA055052565F50
054E656)
25. ^ Kimberly Katz, Jordanian Jerusalem; Holy
Places and National Spaces, University
Press of Florida, 2005, p. 72.
26. ^ Sanford R. Silverburg, Palestine and
International Law, Essays on Politics and
Economics, McFarland, 2002, ISBN 0-7864-
1191-0, p. 14, nota 37
27. ^ Hubert Young to Ambassador Hardinge
(Paris), 27 July 1920, FO 371/5254, citat în
Mary Christina Wilson, King Abdullah, Britain
and the Making of Jordan, ,
Cambridge,1988, ISBN 0-521-32421-1,
page 44
28. ^ Aaron S. Klieman, Johns Hopkins,
Foundations of British Policy In The Arab
World: The Cairo Conference of 1921, 1970,
ISBN 0-8018-1125-2, pp. 228–234
29. ^ Naseer Hasan Aruri (1972). Jordan: A
Study in Political Development 1923–1965
(http://books.google.com/books?id=GVaG4
WGKj9MC). The Hague: Martinus Nijhoff
Publishers. p. 17. ISBN 9789024712175.
Accesat în 2 mai 2009.
30. ^ Bernard Wasserstein, Israel and Palestine:
Why They Fight and Can They Stop?, 2004,
pp. 105–106.
31. ^ Telegram from Earl Curzon to Sir Herbert
Samuel, dated 6 august 1920, în Rohan
Butler et al., Documents of British Foreign
Policy, 1919–1939, first series vol. XIII
London: Her Majesty's Stationery Office,
1963, p. 331, cited in Naseer Hasan Aruri
(1972). Jordan: A Study in Political
Development 1923–1965 (http://books.googl
e.com/books?id=GVaG4WGKj9MC). The
Hague: Martinus Nijhoff Publishers. p. 17.
ISBN 9789024712175. Accesat în 2 mai
2009.
32. ^ Telegrama din 7 august 1920, în Rohan
Butler et al., Documents of British Foreign
Policy, 1919–1939, first series, vol. XIII
London: Her Majesty's Stationery Office,
1963, p. 334, în Naseer Hasan Aruri (1972).
Jordan: A Study in Political Development
1923–1965 (http://books.google.com/books?
id=GVaG4WGKj9MC). The Hague: Martinus
Nijhoff Publishers. p. 18.
ISBN 9789024712175. Accesat în 2 mai
2009.
33. ^ a b Naseer Hasan Aruri (1972). Jordan: A
Study in Political Development 1923–1965
(http://books.google.com/books?id=GVaG4
WGKj9MC). The Hague: Martinus Nijhoff
Publishers. p. 18. ISBN 9789024712175.
Accesat în 2 mai 2009.
34. ^ Bernard Wasserstein, Samuel, Herbert
Louis, first Viscount Samuel (1870–1963) ,
Oxford Dictionary of National Biography,
Oxford University Press, September 2004,
[2] (http://www.oxforddnb.com/view/article/35
928).
35. ^ Palestine Papers, 1917–1922, Doreen
Ingrams, George Braziller 1973 Edition, pp.
116–117
36. ^ Ian Lustick (1988). For the Land and the
Lord: Jewish Fundamentalism in Israel.
Council on Foreign Relations. p. 37.
ISBN 0876090366.
37. ^ Article 25 of the Mandate for Palestine (htt 48. ^ http://books.google.com/books?
p://www.yale.edu/lawweb/avalon/mideast/pal
manda.htm#art25)
38. ^ Ilan Pappé (2004). A History of Modern
Palestine: One Land, Two Peoples.
Cambridge University Press. p. 84.
ISBN 0521556325.
39. ^ League of Nations, Official Journal, 1928,
p. 1574
40. ^ Marjorie M. Whiteman, Digest of
International Law, vol. 1, Washington, DC,
U. S. Government Printing Office, 1963, p.
631
41. ^ 1919 Foreign Relations, vol. XIII, Paris
Peace Conference (1947), p. 100.
42. ^ Bentwich, The Mandate for Transjordan, X
Brit. Yb. Int'l L. ,1929, p. 212
43. ^ Chaim Weizmann avea să raporteze
susținătorilor săi la reîntoarcerea la Londra 54. ^ Convention between the United Kingdom
că au rămas detalii neclarificate, precum
condițiile efective ale mandatului și
chestiunea frontierelor Palestinei, singura
frontieră clară fiind cea dintre Siria franceză
și Palestina. Weizmann a recunoscut că
frontiera dintre Palestina și Siria arabă nu
putea fi fixată decât după ce emirul Feisal va 55. ^ Nahum Sokolow, History of Zionism
participa la lucrările Conferinței de Pace
care urma să aibă loc la Paris. „Zionist
Aspirations: Dr Weizmann on the Future of
Palestine”, The Times, Saturday, 8 May
1920; p. 15.
44. ^ a b Franco-British Convention on Certain
Points Connected with the Mandates for
Syria and the Lebanon, Palestine and
Mesopotamia, signed 23 December 1920,
American Journal of International Law, vol.
16, No. 3, 1922, pp. 122–126.
45. ^ Agreement between His Majesty's
Government and the French Government
respecting the Boundary Line between Syria
and Palestine from the Mediterranean to El
Hámmé, Treaty Series No. 13 (1923), Cmd.
1910 (http://untreaty.un.org/unts/60001_120
000/20/29/00039450.pdf). Also Louis, 1969,
p. 90.
46. ^ FSU Law (http://www.law.fsu.edu/library/co
llection/LimitsinSeas/IBS075.pdf).
47. ^ http://books.google.com/books?
id=jC9MbKNh8GUC&pg=PA1&dq=boundary+palestine
– The boundaries of modern Palestine,
1840–1947, p. 130)
id=jC9MbKNh8GUC&pg=PA1&dq=boundary+
The boundaries of modern Palestine, 1840–
1947, pp. 145, 150)
49. ^ League of Nations Treaty Series, vol. 56,
pp. 80–87.
50. ^ Palestine Papers, 1917–1922, Doreen
Ingrams, George Braziller 1973 Edition,
pages 98–103
51. ^ Catherine Nicault, The End of the French
Religious Protectorate in Jerusalem (1918–
1924) (http://bcrfj.revues.org/document3502.
html)
52. ^ Conferința de la San Remo (http://wwi.lib.b
yu.edu/index.php/San_Remo_Convention)
53. ^ „League of Nations Official Journal”. 1923.
p. 1355. Parametru necunoscut |vol.=
ignorat (ajutor)
and United States of America respecting the
Rights of the Governments of the two
Countries and their respective Nationals in
Palestine (http://web.archive.org/201209261
34735/www.fco.gov.uk/resources/en/pdf/trea
ties/TS1/1925/54)
(1600–1918) , vol. I, 1919 Longmans,
Green, and Company, London, pp. xxiv–xxv
56. ^ Report of the United Nations Special
Committee on Palestine, UN Document
A/364, 3 September 1947
57. ^ „PERMANENT MANDATES
COMMISSION MINUTES OF THE
TWENTY-SECOND SESSION” (http://unisp
al.un.org/UNISPAL.NSF/0/B887C0FE39140
81705256616005A499B). LEAGUE OF
NATIONS. Accesat în 8 iunie 2010.
58. ^ Memorandum By The Secretary of State
for the Colonies, PALESTINE: HIGH
COMMISSIONERS VIEWS ON POLICY,
March 1930, UK National Archives Cabinet
Paper CAB/24/211, formerly C.P. 108 (30)
59. ^ Yossi Katz, Partner to Partition: The
Jewish Agency's Partition Plan in the
Mandate Era, Routledge, 1998, ISBN 0-
7146-4846-9
60. ^ Foreign relations of the United States
diplomatic papers, 1937, The British
Commonwealth, Europe, Near East and
Africa, vol. II, page 894 [3] (http://digicoll.libr
ary.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?type=
goto&id=FRUS.FRUS1937v02&isize=M&su
bmit=Go+to+page&page=894)
61. ^ David Ben Gurion, Letters to Paula and
the Children, translated by Aubry Hodes,
University of Pittsburg Press, 1971 pp. 153-
157
62. ^ Knopf Benny Morris, Righteous victims: a
history of the Zionist-Arab conflict, 1881–
1999, 1999, ISBN 0-679-42120-3, p. 138
63. ^ Shlomo Ben-Ami, Scars of war, wounds of
peace: the Israeli-Arab tragedy, Oxford
University Press, USA, 2006, ISBN 0-19-
518158-1, page 17
64. ^ Anglo-American Committee of Inquiry –
Chapter V , the Jewish Attitude, [4] (http://av
alon.law.yale.edu/20th_century/angch05.as
p)
65. ^ Foreign relations of the United States,
1946, The Near East and Africa, vol. VII, pp.
692-693
66. ^ Official Records of the Second Session of
the General Assembly, Supplement No. 11,
United Nations Special Committee on
Palestine, Report to the General Assembly,
vol. 1. Lake Success, NY, 1947. A/364, 3
September 1947, Chapter II.C.68., at [5] (htt
p://domino.un.org/UNISPAL.NSF/9a798adbf
322aff38525617b006d88d7/07175de9fa2de
563852568d3006e10f3!OpenDocument)
67. ^ League of Nations, Official Journal,
October 1923, p. 1217.
68. ^ United States Department of State /
Papers relating to the foreign relations of the
United States, 1924, vol. II (1924) –
Palestine Mandate Convention between the
United States of America and Great Britain
(http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/
FRUS-idx?type=goto&id=FRUS.FRUS1924v
02&isize=M&submit=Go+to+page&page=21
2) Signed at London, 3 December 1924, pp.
212–222.
69. ^ Papers relating to the foreign relations of
the United States, The Paris Peace
Conference, 1919, Page 94 [6] (http://digicol
l.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?ty
pe=goto&id=FRUS.FRUS1919Parisv13&isiz
e=M&submit=Go+to+page&page=94)
70. ^ Summary of the work of the League of
Nations, January 1920 – March 1922,
League of Nations Union, 1922, page 4 [7]
(http://www.archive.org/details/summaryofwo
rkofl00leagiala)
71. ^ Article 62 (LXII) of the Treaty of Berlin (htt
p://www.fordham.edu/halsall/mod/1878berli
n.html,)
72. ^ Carol Fink, Defending the Rights of
Others, Cambridge University, 2006, ISBN
0-521-02994-5, page 28
73. ^ W. Ormsby-Gore, Statement of the
Principal Accredited Representative,
C.330.M.222, Mandate for Palestine –
Minutes of the Permanent Mandates
Commission/League of Nations 32nd
session, 18 august 1937, [8] (http://domino.u
n.org/UNISPAL.NSF/0145a8233e14d2b585
256cbf005af141/fd05535118aef0de052565e
d0065ddf7?OpenDocument)
74. ^ Legal Consequences of the Construction
of a Wall in the Occupied Palestinian
Territory [9] (http://www.icj-cij.org/docket/file
s/131/1681.pdf)
75. ^ Paragrafele 49, 70 și 129 din International
Court of Justice Advisory Opinion, Legal
Consequences of the Construction of a Wall
in the Occupied Palestinian Territory [10] (htt
p://www.icj-cij.org/docket/files/131/1671.pdf)
76. ^ Paul J. I. M. de Waart, International Court
of Justice Firmly Walled in the Law of Power
in the Israeli–Palestinian Peace Process.
2005, Leiden Journal of International Law,
18 , pp 467–487,
doi:10.1017/S0922156505002839
77. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. pp. 32–
33. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
78. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3mqavdxjic). Beacon Press. pp. 33 –
34. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
79. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3mqavdxjic). beacon press. pp. 32, 36.
ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
80. ^ Foreign relations of the United States,
1947. The Near East and Africa vol. V, page
1033
81. ^ A Survey of Palestine: Prepared in
December 1945 and January 1946 for the
Information of the Anglo-American
Committee of Inquiry. Palestine: Govt.
printer. 1946. p. 185. Parametru necunoscut
|vol.= ignorat (ajutor)
82. ^ A Survey of Palestine: Prepared in
December 1945 and January 1946 for the
Information of the Anglo-American
Committee of Inquiry. Palestine: Govt.
printer. 1946. pp. 210, 212. Parametru
necunoscut |vol.= ignorat (ajutor)
83. ^ J. McCarthy (1995). The population of
Palestine: population history and statistics of
the late Ottoman period and the Mandate.
Princeton, N.J.: Darwin Press.
84. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. pp. 13 –
14. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
85. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. p. 27.
ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
86. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. pp. 12,
24. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
87. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. p. 16.
ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
88. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. p. 17.
ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
89. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. pp. 29 –
30. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
90. ^ Comunitatea evreiască în timpul
mandatului britanic (http://www.jewishvirtualli
brary.org/jsource/History/jews_mandate.htm
l)
91. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. p. 63.
ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
92. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. p. 52.
ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
93. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. pp. 56 –
57. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
94. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. pp. 63,
69. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
95. ^ Tom Segev (2001) [Original in 2000]. „Nebi
Musa, 1920” (http://books.google.com/book
s?id=XvT8CWv2DakC&pg=PA127). One
Palestine, Complete: Jews and Arabs Under
the British Mandate (http://books.google.co
m/books?id=XvT8CWv2DakC). Trans. Haim
Watzman. London: Henry Holt and
Company. pp. 127 – 144.
ISBN 9780805065879. Accesat în 2 mai
2009.
96. ^ Benny Morris (2001) [Original in 1999].
Righteous Victims: A History of the Zionist-
Arab Conflict, 1881–1999 (http://books.googl
e.com/books?id=ZawVAQAACAAJ). New
York: Alfred A. Knopf. p. 112. ISBN 978-0-
679-74475-7. Accesat în 2 mai 2009.
97. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The 110.
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. p. 81.
ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai
2009.
98. ^ Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The
Story of the Palestinian Struggle for
Statehood (http://books.google.com/books?i
d=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. pp. 87 –
90. ISBN 0-8070-0308-5. Accesat în 2 mai 111.
2009.
99. ^ Jeffrey S. Gurock, American Jewish
History, American Jewish Historical Society,
page 243
00. ^ Articolul 11 al Cartei ONU
01. ^ Kermit Roosevelt, The Partition of 112.
Palestine: A lesson in pressure politics,
Middle East Journal , 1948,Vol 2, pp. 1–16.
02. ^ John Snetsinger, Truman, the Jewish vote,
and the creation of Israel, 1974, Hoover
Institution, pp. 66–67.
113.
03. ^ Saliba Sarsar, The question of Palestine
and United States behavior at the United
Nations, International Journal of Politics,
Culture and Society, 2004, vol. 17, pp. 457–
470.
04. ^ "Palestine" (http://school.eb.com/eb/article
-45071). Encyclopedia Britannica Online 114.
School Edition, 2006, 15 mai 2006.
05. ^ Jacob Robinson, Palestine and the United
Nations: Prelude to a Solution, Greenwood
Press, 1971, Reprint (1947), pp. 2-3
06. ^ „Palestine” în Foreign relations of the
United States: diplomatic papers, 1945, 115.
General: the United Nations vol. I [11] (http://
digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-
idx?type=goto&id=FRUS.FRUS1945v01&isi
ze=M&submit=Go+to+page&page=859)
07. ^ H. Duncan Hall, Mandates, Dependencies
and Trusteeship, Carnegie Endowment, 116.
1948, pp. 91–112
08. ^ John Marlowe, The Seat of Pilate; an
Account of the Palestine Mandate, London,
Cresset Press, 1959, p. 222
09. ^ National Archive, Tel Aviv University,
Palestine Post, The Mandate is Indivisble, 9
April 1946 Edition, p. 3 [12] (http://www.jpres
s.org.il/publications/PPost-en.asp)
^ Foreign relations of the United States
diplomatic papers, 1941, The British
Commonwealth; the Near East and Africa,
vol. III, 1941, pp. 809–810; și Statement of
General de Gaulle of 29 November 1941,
concerning the Mandate for Syria and
Lebanon, Marjorie M. Whiteman, Digest of
International Law, vol. 1, Washington, DC:
U. S. Government Printing Office, 1963, pp.
680–681
^ Foreign relations of the United States,
1946. The Near East and Africa vol. VII,
1946, p. 798 [13] (http://digicoll.library.wisc.e
du/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?type=turn&entity
=FRUS.FRUS1946v07.p0810&id=FRUS.FR
US1946v07&isize=M)
^ Foreign relations of the United States,
1946, General, the United Nations vol. I,
1946, p. 411 [14] (http://digicoll.library.wisc.e
du/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?type=goto&id=F
RUS.FRUS1946v01&isize=M&submit=Go+t
o+page&page=411)
^ Minutes of the 57th Session of the
Security Council, S/PV.57 pp. 100–101 [15]
(http://doc.un.org/DocBox/docbox.nsf/GetAl
l?OpenAgent&DS=S/PV.57) și Elihu
Lauterpacht, International Law Reports, vol.
37, Cambridge University Press, 1968, ISBN
0-521-46382-3, p. 496
^ Foreign relations of the United States,
1947, The Near East and Africa, vol. V, p.
603 [16] (http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bi
n/FRUS/FRUS-idx?type=goto&id=FRUS.FR
US1947v05&isize=M&submit=Go+to+page&
page=603)
^ Foreign relations of the United States,
1947, The Near East and Africa, vol. V, p.
1255 [17] (http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-
bin/FRUS/FRUS-idx?type=goto&id=FRUS.F
RUS1947v05&isize=M&submit=Go+to+page
&page=1255)
^ John Snetsinger, Truman, the Jewish vote,
and the creation of Israel, Hoover Press,
1974, ISBN 0-8179-3391-3, pp. 60–61, [18]
(http://books.google.com/books?id=JAW2aH
nkL4UC&lpg=PA60&ots=5tavZv4YBA&pg=P
A60#v=onepage&q&f=false)
17. ^ United States Department of State, 122. ^ Mărturia lui Mallison în timpul audierilor din
Foreign relations of the United States, The Senatul SUA în chestiunea The Colonization
Near East and Africa, vol. V, 1947, p. 1271, Of The West Bank Territories By Israel, p. 50
[19] (http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FR [20] (http://www.loc.gov/law/find/hearings/pd
US/FRUS-idx?type=goto&id=FRUS.FRUS19 f/00139297647.pdf)
47v05&isize=M&submit=Go+to+page&page
=1271)
18. ^ U.N. Resolution 181 (II). Future
Government of Palestine, Part 1-A,
Termination of Mandate, Partition and
Independence (http://domino.un.org/unispal.
nsf/561c6ee353d740fb8525607d00581829/
7f0af2bd897689b785256c330061d253!Ope
nDocument).
19. ^ Appendix IX-B, The Arab Expeditionary
Forces to Palestine, 15/5/48, Khalidi, 1971,
p. 867.
20. ^ Bayliss, 1999, p. 84.
21. ^ Guy S. Goodwin-Gill, Stefan Talmon, eds.,
The Reality of International Law: Essays in
Honour of Ian Brownlie ,Oxford, Clarendon
Press, 1999, p. 108

Bibliografie
Ilan Pappé (15 august 1994). „Introduction” (http://books.google.com/books?id=zAJZCKAwtP
MC&pg=PR5&source=gbs_selected_pages&cad=0_1#PPA1,M1). The Making of the Arab-
Israeli Conflict, 1947–1951 (http://books.google.com/books?id=zAJZCKAwtPMC). I.B.Tauris.
ISBN 9781850438199. Accesat în 2 mai 2009.
Rashid Khalidi (2006). The Iron Cage: The Story of the Palestinian Struggle for Statehood (htt
p://books.google.com/books?id=xp3MQavDxjIC). Beacon Press. ISBN 0-8070-0308-5.
Accesat în 2 mai 2009.
Rashid Khalidi (2007) [1st ed. 2001]. „The Palestinians and 1948: the underlying causes of
failure” (http://books.google.com/books?id=h3EOJGiBBpQC&pg=PR5&source=gbs_selected_
pages&cad=0_1#PPA12,M1). În Eugene L. Rogan & Avi Shlaim. The War for Palestine:
Rewriting the History of 1948 (http://books.google.com/books?id=h3EOJGiBBpQC) (ed. 2nd).
Cambridge University Press. ISBN 9780521699341. Accesat în 2 mai 2009.
Walid Khalidi (1987) [Original in 1971]. From Haven to Conquest: Readings in Zionism and the
Palestine Problem Until 1948 (http://books.google.com/books?id=qSpIAAAAMAAJ). Institute
for Palestine Studies. ISBN 0887281559. Accesat în 2 mai 2009.
Benny Morris (2001) [Original in 1999]. Righteous Victims: A History of the Zionist-Arab
Conflict, 1881–1999 (http://books.google.com/books?id=ZawVAQAACAAJ). New York: Alfred
A. Knopf. ISBN 978-0-679-74475-7. Accesat în 2 mai 2009.
Naseer Hasan Aruri (1972). Jordan: A Study in Political Development 1923–1965 (http://books.
google.com/books?id=GVaG4WGKj9MC). The Hague: Martinus Nijhoff Publishers.
ISBN 9789024712175. Accesat în 2 mai 2009.
Gideon Biger (2004). The Boundaries of Modern Palestine, 1840–1947 (http://books.google.co
m/books?id=jC9MbKNh8GUC). London: Routledge. ISBN 9780714656540. Accesat în 2 mai
2009.
 Louis, Wm. Roger (1969). The United Kingdom and the Beginning of the Mandates System,
1919–1922. International Organization, 23(1), pp. 73–96.
Tom Segev (2001) [Original in 2000]. „Nebi Musa, 1920” (http://books.google.com/books?id=X
vT8CWv2DakC&pg=PA127). One Palestine, Complete: Jews and Arabs Under the British
Mandate (http://books.google.com/books?id=XvT8CWv2DakC). Trans. Haim Watzman.
London: Henry Holt and Company. ISBN 9780805065879. Accesat în 2 mai 2009.
Kenneth W. Stein (1987) [Original in 1984]. The Land Question in Palestine, 1917–1939 (http://
books.google.com/books?id=hpvnNILnO3kC). University of North Carolina Press.
ISBN 9780807841785. Accesat în 2 mai 2009.
Martin Gilbert (1998). Israel: a history (http://books.google.com/books?id=Wn6gAAAAMAAJ).
Doubleday. ISBN 9780385404013. Accesat în 2 mai 2009.
Anita Shapira (1992). Land and Power: The Zionist Resort to Force, 1881–1948 (http://books.g
oogle.com/books?id=h4K06WBjCrAC). trans. William Templer. Oxford University Press.
ISBN 0-19-506104-7. Accesat în 2 mai 2009.
Ian Black (1991). Israel's Secret Wars: A History of Israel's Intelligence Services. Morris,
Benny. Grove Press. ISBN 0-8021-1159-9.
Aryeh L. Avneri (1984). The claim of dispossession: Jewish land-settlement and the Arabs,
1878–1948 (http://books.google.com/books?id=8Teb4dKHQcoC). Transaction Publishers.
ISBN 9780878559640. Accesat în 2 mai 2009.
Issa Khalaf (1991). Politics in Palestine: Arab factionalism and social disintegration, 1939–
1948 (http://books.google.com/books?id=nrc3EUh9cyUC). State University of New York Press.
ISBN 9780791407080. Accesat în 6 mai 2009.
Thomas Bayliss, How Israel Was Won: A Concise History of the Arab-Israeli Conflict,
Lexington Books, 1999, ISBN 978-0-7391-0064-6
Nicholas Bethell, The Palestine Triangle: the Struggle Between the British, the Jews and the
Arabs, 1935–48, London, Deutsch, 1979, ISBN 0-233-97069-X.
Roza I.M. El-Eini (2006). Mandated landscape: British imperial rule in Palestine, 1929–1948 (h
ttp://books.google.com/books?id=ekQOAAAAQAAJ). London: Routledge.
ISBN 9780714654263. Accesat în 5 mai 2009.
Shmuel Katz (1973). Battleground: Fact and Fantasy in Palestine (http://books.google.com/bo
oks?id=xp3MQavDxjIC). Bantam Books. ISBN 0-929093-13-5. Accesat în 2 mai 2009.
Timothy J. Paris, Britain, the Hashemites and Arab Rule, 1920–1925: The Sherifian Solution.
London, Routledge, 2003, ISBN 0-7146-5451-5
A. J Sherman, Mandate Days: British Lives in Palestine, 1918–1948, Thames & Hudson, 1998,
ISBN 0-8018-6620-0

Legături externe
Resources > Modern Period > 20th Cent. > History of Israel > Building a State > British
Mandate (1917–1948) (http://www.dinur.org/resources/resourceCategorieDisplay.aspx?categor
yid=777&rsid=478) The Jewish History Resource Center, Project of the Dinur Center for
Research in Jewish History, The Hebrew University of Jerusalem
Monede și bancnote din Palestina în timpul mandatului britanic (http://www.drberlin.com/palesti
ne)
Timbre din Palestina în timpul mandatului britanic (http://www.zobbel.de/stamp/pal_poste.htm)
O istorie a Palestinei, Israelului și a conflictului arabo-israelian (http://www.mideastweb.org/brie
fhistory.htm)
Norman g. Finkelstein, An Introduction to the Israel-Palestine Conflict (http://www.normanfinkel
stein.com/article.php?pg=4&ar=10)
 Harta distribuției populației după etnie în Palestina, 1946 (http://www.passia.org/images/pal_fa
cts_MAPS/dist_of_pop_jews_and_palestinians_1946.gif)
Populația Palestinei înainte de 1948 (http://www.mideastweb.org/palpop.htm)
Harta proprietăților funciare în Palestina în 1945 (http://domino.un.org/maps/m0094.jpg)
Listă a soldaților și polițiștilor britanici morți în Palestina în perioada 1945–1948 (http://www.roll
-of-honour.com/Databases/Palestine/index.html)
Comunitatea evreiască în timpul mandatului britanic (http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsourc
e/History/jews_mandate.html) – Jewish Virtual Library.org
„Mandate Unscrambled” (http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,882742,00.html).
Time Magazine. 9 July 1937. Accesat în 6 noimebrie 200. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
Monede Palestiniene din timpul mandatului britanic (http://www.chiefacoins.com/Database/Cou
ntries/Palestine.htm)
Yale Law School, Avalon Project, archive copy of the Palestine Mandate (http://avalon.law.yal
e.edu/20th_century/palmanda.asp)
Harta planului ONU de împărțire din 1947 (http://domino.un.org/maps/m0103_1b.gif)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mandatul_britanic_pentru_Palestina&oldid=13008009

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 31 iulie 2019, ora 04:10.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.