PĂDUREANU GABRIELA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

SOCIOLOGIE,ANUL II

TEMA 4

“Este sinuciderea un fapt social?”

Emile Durkheim (n. 15 aprilie 1858 - d. 15 noiembrie 1917) a fost

un filozof și sociolog francez de origine evreiască cu o puternică tradiție religioasă, considerat
fondatorul școlii franceze de sociologie, având cea mai importantă contribuție în stabilirea
academică a sociologiei ca știință și acceptarea acesteia în cadrul științelor umaniste.

Sinuciderea(“Le suicide,1897”) este a treia lucrare importantă a lui Durkheim, importanța

fiind datorată abordării unui fapt social prezent și în zilele noastre, și anume creșterea
numărului de sinucideri la sfârșitul secolului al XIX-lea. Durkheim vorbește despre termenul
sinucidere din perspectiva analizei sociologice.

În primul rând, doresc a evidenția o definiție clară a acestui termen “sinucidere”: „Sinuciderea
este orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ
săvârșit de victimă însăși și despre care aceasta știe ce rezultat va produce”. Pe scurt,
sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu dorește să mai trăiască.

În cartea I a lucrării “Sinuciderea”, intitutală “Factorii extra-sociali”, Durkheim abordează

patru teme importante:

-capitolul I: Sinuciderea și stările psihopatice

-capitolul II: Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa. Ereditatea.

-capitolul III: Sinuciderea și factorii cosmici

-capitolul IV: Imitația

În primul capitol -Sinuciderea și stările psihopatice- se discută despre influența pe care o pot
avea cauzele extra-sociale asupra sinuciderilor. Una dintre tezele abordate de Durkheim
susține că sinuciderea este o formă de nebunie, dar nu poate fi decât o nebunie parțială și
limitată la un singur act.

Conform lui Jousset și Moreau de Tours, există patru tipuri importante de sinucidere:

a)Sinuciderea maniacală se datorează halucinațiilor și delirului. Persoana afectată dorește să

își ia viața pentru a scăpa de pericol și rușine imaginară. Bolnavul încearcă tentativa de
sinucidere, iar dacă încercarea a eșuat, o amână cel puțin pentru un moment.

b)Sinuciderea melancolică este legată strict de o stare generală exagerată ce îmbină tristețe și
depresie și îl fac pe bolnav să nu mai vadă cu aceiași ochi relațiile cu alți oameni. Viața pentru
ei nu mai are culoare și este plictisitoare.

c)Sinuciderea obsesivă nu are un motiv concis, ea se caracterizează prin simpla dorința

continuă a bolnavului să se sinucidă.

d)Sinuciderea impulsivă este asemănătoare celei obsesive, ea apărând brusc, bolnavul

neputând rezista tentativei.

O concluzie a capitolului I este că nu orice persoană este considerată nebună doar pentru că
dorește să-și curme viața și că fapta nu are legătură cu circumstanțele exterioare. Astfel, starea
nu este principalul motiv al unui om. Un exemplu este situația Mădălinei Manole, cântăreața
muzicii românești care a ales să își curme viața în dimineața zilei în care ar fi împlinit 43 de
ani, înghițind Furadan, un puternic insecticid agricol. În ciuda acestui fapt, persoanele
degenerate ajung mai ușor la sinucidere decât un om normal.

În capitolul al II-lea -Sinuciderea și stările psihologice normale- se discută în ce măsură rasa

ar influența în vreun fel rata sinuciderilor. Rasa reprezintă un grup de indivizi cu trăsături
comune,ereditare. Din aceasta se înțelege că și sinuciderea este ereditară conform teoriei
rasiale. Unele statistici arată că sinuciderile în cadrul unui popor cresc mai mult decât în altul
din cauza poporului respectiv și nu a rasei. Din punct de vedere al vârstei, tendința de suicid
apar la copiii cu vârstă peste 15 ani și se accentuează o dată cu înaintarea în viață.

În capitolul al III-lea -Sinuciderea și factorii cosmici- principalii factori care ar putea influența
sinuciderea sunt clima și temperatura. Unele studii arată că primul anotimp din ordine este
vara și se deduce din faptul că, prin acțiunea exercitată asupra creierului, căldura îl împinge pe
om la sinucidere. Alte surse arată că între temperatură și variația sinuciderilor nu există vreo
legătură, iar în ceea ce privește momentele zile, rata cea mai mare a suicidului se produce în
prima parte a zilei, deoarece viața socială este mai intensă.

În cadrul capitolului IV –Imitația-, se abordează un factor psihologic, căruia i s-a atribuit o

mare importanță în geneza tuturor faptelor sociale. Imitația se definește printr-un gest care ni
se pare obligatoriu și într-o oarecare măsură util și nu neapărat pentru că l-am văzut undeva.
Imitația nu afectează rata sinuciderilor, deși aceasta poate fi molipsitoare de la individ la
individ. Deci, în concluzie, imitația nu este un factor original al sinuciderii, cu rare excepții.

În cartea a II-a a Sinuciderii, intitulată Cauze sociale și tipuri sociale-, autorul descrie pe rând
următoarele tipuri de sinucidere:
a)sinuciderea egoistă
b)sinuciderea altruistă
c)sinuciderea anomică

a)Sinuciderea egoistă. Durkheim ne arată în ce fel acționează religia, familia și societatea

politică asupra sinuciderii. Unul dintre cultele cu cele mai multe rate de sinucidere este cel
protestant. Protestantismul este un cult ce depinde de spiritul reflexiei libere care îl
caracterizează. În ceea ce privește sexul individului, femeile tind să se sinucidă mai puțin
decât bărbații și asta se explică faptului că ele trăiesc mai mult în afara vieții comune decât
bărbații și au o sensibilitate aparte.
Familia este un factor care influențează puternic rata sinuciderilor. Cu cât relația celor din
familie este mai strânsă, cu atât ea formează un mediu protector pentru indivizi. Un exemplu
bun ar fi văduvii, care, conform statiscilor, se sinucid mai mult decât cei căsătoriți, dar mai
puțin față de persoanele fără pereche.
Se poate concluziona că sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al
grupărilor sociale din care face parte individul. Viața merită trăită doar din perspectiva
individului care are un scop, de aici și obsesia lui ca eforturile sale să nu fie în zadar.

b)Sinuciderea altruistă este un tip de sinucidere care provine din faptul că societatea ține omul
prea dependent de ea. Termenul “altruism” exprimă înclinarea de a ajuta pe altul, de a se jertfi
pentru aproapele său.
c)Sinuciderea anomică. Anomia a fost definită ca o anumită perturbare a ordinii colective
datorată diminuării puterii morale sau crizei unei autorități capabilă să impună limite sau cote
pe care indivizii să le respecte în mod spontan și de care să asculte tot spontan. Sinuciderea
anomică apare odată cu dezvoltarea societăților organice, mai ales în perioadele de crize
economice. În aceste perioade ordinea societății depășește limite, creând confuzie. De
asemenea anomia se referă la dereglarea scării salariilor sau a standardelor de repartiție
(recompensă) în raport cu ierarhia profesiunilor, a muncilor etc. Scara bunăstării claselor
sociale este un element esențial al ordinii colective a unei societăți și perturbarea ei este
expresia anomiei.

În raport cu sinuciderea, omuciderea se manifestă în situații diferite:

-în locurile unde omuciderea este foarte răspândită, ea creează o barieră împotriva sinuciderii;
-viața de familie stimulează mai degrabă omorul decât sinuciderea;
-depinde de fiecare religie de rata sinuciderilor;
-războaiele determină un număr mare de omucideri și o scădere a numărului de sinucideri.

În concluzie, cartea „Despre sinucidere” a lui Durkheim nu este altceva decât un studiu având
ca temǎ criza societǎţii europene moderne la sfârşitul secolului al XIX-lea. Sinuciderea
variază în general la fel ca știința. Răspunsul la întrebarea “Este sinuciderea un fapt social?”
este da, deoarece societatea influențează stările și deciziile individului.

Bibliografie:
Durkheim, Emile (1993). Despre sinucidere, Iasi, Institutul European