Începutul războiului,superioritatea aeriană și sprijinul naval

Războiul a început în data de 22 septembrie 1980, moment în care forțe

irakiene au lansat raiduri aeriene asupra unui număr de 10 aeroporturi importante
din Iran, invadând totodată teritoriul Iranului cu trupe terestre, de-a lungul a trei
direcții principale. Atacurile aeriene, beneficiind de elementul surpriză, vizau
distrugerea forțelor aeriene iraniene. Ele nu au reușit însă să distrugă un număr
semnificativ de aparate de zbor iraniene.

Pe 24 octombrie, la mai bine de o lună de la invazie, cu prețul unor grele

pierderi, trupele irakiene au reușit să ocupe orașul Khorramshahr. Asediat, orașul
Abadan rezista cu succes însă. După 24 octombrie, irakienii au schimbat strategia,
războiul devenind unul static, fără confruntări directe, limitându-se doar la
apărarea teritoriului cucerit și bombardarea pozițiilor adverse. Atacul irakian, deși
beneficiase oarecum de elementul surpriză s-a împotmolit după numai o lună, deși
irakienii dispuneau de forțe superioare numeric și din punct de vedere al echipării,
beneficiind și de forțe aeriene superioare.

Dacă până în 1983, operațiile militare au fost exclusiv terestre, iar zona de
conflict a fost limitată apoximativ la regiunea de graniță parcursă de râul Shatt al-
Arab, în urma intensificării atacurilor iraniene, Saddam Hussein a căutat să extindă
conflictul militar pe întreaga zonă a Golfului Persic. Scopul principal a fost
distrugerea capacităților iraniene de extracție și prelucrare a petrolului, limitarea
exportului acestuia și terorizarea populației civile, pentru a determina liderii
iranieni să înceapă negocierile. Prin limitarea exportului de petrol iranian se
urmărea totodată de a exercita presiuni asupra țărilor importatoare, să determine
Iranul să se așeze la masa negocierilor.

În februarie și martie 1983, aviația irakiană a atacat instalațiile offshore

iraniene din Golful Persic, producându-le avarii serioase, care au condus la
scurgeri de petrol de cca. 7500 barili de petrol zilnic, perturbând alimentarea cu
apă în Bahrein, Quatar și Emiratele Arabe Unite. Spre sfârșitul anului, Irakul a
avertizat toate navele ce circulau prin zonă, să evite partea nordică a Golfului
Persic, pe care a declarat-o zonă de război. Conflictul militar s-a agravat și mai
mult în februarie 1984, în momentul în care Irakul a anunțat că instituie blocada
asupra insulei Kharg, aparținând Iranului, unde se găsea un important terminal
petrolier. Prin astfel de măsuri, Saddam Hussein încerca să șantajeze comunitatea
internațională pentru a forța Iranul să înceteze războiul.

Un pas important în escaladarea conflictului militar a fost făcut în

septembrie 1983, prin implicarea Franței în conflictul militar, ca urmare a deciziei
guvernului francez de a furniza Irakului 5 avioane de atac Super Étendard, dotate
cu rachete aer-sol Exocet. Aceste avioane erau destinate distrugerii instalațiilor
petroliere iraniene și atacării tancurilor petroliere. Guvernul francez a declarat că a
vândut aceste avioane pentru ca Irakul să exercite presiuni asupra iranienilor să
înceteze războiul. În realitate, guvernul francez se temea ca un Irak înfrânt în
război nu-și va putea plăti datoriile față de Franța, datorii contractate prin
achiziționarea de echipamente militare.În replică, Iranul a amenințat cu închiderea
Strâmtorii Ormuz, dacă Irakul va utiliza cele 5 avioane contra instalațiilor iraniene
și tancurilor petroliere. În consecință, Statele Unite au intervenit, prevenind Iranul
că doresc ca Strâmtoarea Ormuz să fie deschisă traficului internațional de petrol,
trimițând totodată trei nave de război în zonă, pe 13 octombrie.

Noile avioane Super Étendard au intrat în luptă în martie 1984, atacând un

petrolier sub pavilion grec. Ulterior, alte nave ancorate în terminalul petrolier din
insula Kharg au fost atacate cu rachete. Iranul nu și-a urmat amenințarea de a
închide Strâmtoarea Ormuz, deoarece ar fi periclitat propriile exporturi de petrol.
Pe de altă parte, era extrem de dificil să o blocheze, dat fiindcă are aproape 12 km
lățime. În schimb, a decis să adopte aceeași tactică, atacând instalațiile irakiene și
tancurile petroliere.

Până la sfârșitul anului, Irakul a executat 54 de atacuri aeriene, iar Iranul 18.
Pe 1 iunie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 552, prin care erau
condamnate atacurile asupra navelor spre și dinspre Arabia Saudită și Kuweit. Tot
atunci, Secretarul General al ONU în funcție, Javier Pérez de Cuéllar, a încercat o
serie de discuții cu ambele țări pentru a se abține de la atacarea obiectivelor și
populației civile, moratoriul formulat fiind acceptat de ambele țări aflate în
conflict. Spre sfârșitul anului 1984, apărea tot mai evident că tactica aplicată de
Irak pentru a determina Iranul să pună capăt războiului eșuase, deși afectase grav
economia iraniană și exporturile de petrol. De cealaltă parte, Iranul a mutat
punctele de livrare a petrolului în afara razei de acțiune a avioanelor Super
Étendard. În anul următor, 1985, deși au fost lansate câteva ofensive terestre de
către ambele părți, principalele ostilități s-au desfășurat pe mare și în spațiul aerian.
Atacurile irakienilor asupra tancurilor petroliere au fost urmate de replica identică
a Iranului, în plus, Iranul a trecut la inspectarea tuturor navelor ce treceau prin
Strâmtoarea Ormuz pentru a împiedica orice transport de armament către Irak. În
concluzie, strategia adoptată de Irak pentru a determina Iranul să pună capăt
războiului a eșuat, deoarece, în ciuda dotării net superioare cu armament,
distrugerea tuturor instalațiilor petroliere iraniene s-a dovedit a fi imposibilă.

La început, forțele americane s-au concentrat pe izolarea Iranului,

concomitent cu asigurarea unei navigații sigure în apele Golfului Persic. În replică
la un atac iranian asupra petrolierului kuweitian Sea Isle City, navigând sub
pavilion american, SUA au atacat platformele petroliere iraniene în 20 octombrie
1987, în cadrul operațiunii Nimble Archer.
A fost criticată de asemenea minarea apelor internaționale executată de
iranieni, dat fiindcă în 14 aprilie 1988, fregata americană USS Samuel B. Roberts a
fost serios avariată de o mină iraniană, concomitent cu rănirea a 10 marinari
americani. SUA au reacționat imediat, prin operațiunea Praying Mantis din 18
aprilie, cea mai mare angajare de forțe navale americane de după cel de-al doilea
Război Mondial. În urma acestei acțiuni, două platforme petroliere iraniene au fost
serios avariate și cinci nave de război iraniene au fost scufundate. Un elicopter
american a fost distrus. Cazul a ajuns în fața Curții Internaționale de Justiție
(procesul platformelor petroliere – Republica Islamică Iran contra SUA), acțiunea,
ca și pretențiile ambelor părți fiind respinse în 2003.