Societatea Junimea

  "Junimea" este o grupare culturală, iniţiată de tineri

intelectuali entuziaşti ca Petre Carp, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, având ca mentor pe Titu
Maiorescu. Printr-o bizară dar sugestivă coincidenţă, Titu
Maiorescu avea, la iniţierea societăţii "Junimea" (1863),
exact vârsta lui Mihail Kogălniceanu atunci când a creat
mişcarea culturală "Dacia literară", adică 23 de ani.
Societatea culturală "Junimea" a luat fiinţă la Iaşi în
1863 şi a avut două direcţii principale: una literară şi alta
culturală. Pentru a promova ideile "Junimii", se înfiinţează,
tot la Iaşi, la 1 martie 1867, revista "Convorbiri literare",
în care se vor publica şi principalele opere ale scriitorilor
de valoare ai epocii.

Etapele "Junimii":

 1863-1874 - activitatea s-a desfăşurat la Iaşi şi a fost importantă mai ales prin
caracterul ei polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Se promovează în
această perioadă principii estetice şi sociale;

 1874-1885 - se consolidează "o nouă direcţie" în literatura română, prin apariţia

operelor de maturitate ale lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici;

 după 1885 - "Junimea" împreună cu revista "Convorbiri literare" se mută la

Bucureşti. Activitatea junimiştilor se canalizează în această perioadă către preocupări
universitare, căpătând un caracter academic. în această etapă, junimiştii se interesează
de dezvoltarea altor domenii ale vieţii culturale, neabordate până acum şi anume
 filozofia, istoria, geografia. Ca urmare, se publică primele studii de istorie (A.D.Xenopol
- "Istoria românilor", în 14 volume) şi de filozofie (Vasile Conta).

1863-1874
Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere,
în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al
Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă predomină
caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și
estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și
ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și
cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni
colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile
Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai
multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin
adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu,
aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

1874-1885
Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care
ședințele din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale
lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur,
unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei ,Despot-vodă; Caragiale a
citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare
împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de
desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici:
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din
primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a
revistei.

1885-1907

Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate.

Transferată la București, revista își schimbă în mare măsură profilul,
predominând cercetările istorice și filozofice.
 În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a
cărei conducere o păstrează singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie
format un comitet care să își asume întreaga conducere a revistei.

Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de

o importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu
socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petru
Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu,
Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca Caragiale
îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei
tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și
revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri
literare devine drumul spre Universitate.

Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici
înainte configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în
care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale
științei și oratoriei universitare.

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din

domeniul științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai
puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante și universitare.
Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul
revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion
Mehedinți.

Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei

caracter literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul
de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin o
arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile
studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și
alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe
teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui
Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D.
Xenopol și Tocilescu a mai avut același grad de popularitate ca și în anul
1980

Ultima etapă

A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide

cu lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări
istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile
gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade,
Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui
colaborare începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării
critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și nici de
dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail
Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul
criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut
totuși controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața
românească.

Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare,

Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în
1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care,
împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada
vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici
noua direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O
viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi
cuprinsă întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a
doua generații de scriitori și gânditori junimiști.

Obiectivele "Junimii":

 răspândirea spiritului critic;

 încurajarea literaturii naţionale;
 neatârnarea intelectuală a poporului român;
 originalitatea culturii şi a literaturii române;
 crearea şi impunerea valorilor naţionale;
 educarea oamenilor prin cultură (culturalizarea maselor), eforturile lor
îndreptându-se spre receptarea şi înţelegerea culturii de către popor;
 unificarea limbii române literare;

Manifestările "Junimii", organizate cu scopul concretizării

obiectivelor

 Educarea publicului prin "prelecţiuni populare" , reuşind să impună o

mentalitate junimistă în epocă, fără dogme şi să dezvolte spiritul oratoric
pe care îl considerau o artă.

 Unificarea limbii române literare începe prin propunerea junimiştilor

privind înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimată încă
 din 1860. în acest sens, Titu Maiorescu publică articolul "Despre scrierea
limbei române" (1866), în care susţine toate ideile junimiste privitoare la
limbă: ortografia s& fie fonetică, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin,
respinge etimologismul susţinut de paşoptişti, propune normarea limbii
(introducerea de reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia
Română aprobă şi oficializează această scriere pentru întreaga ţară.

 Interesul pentru literatură se manifestă încă de la înfiinţarea societăţii şi a

revistei. încă din 1865, junimiştii emit ideea publicării primei antologii de
poezie românească pentru şcolari, iar în primul număr al revistei
"Convorbiri literare", Titu Maiorescu publică studiul "O cercetare critică
asupra poeziei de la 1867", care îl va consacra definitiv ca îndrumător şi
critic literar. în domeniul literaturii, privind poezia, se vorbeşte deja
despre eminescianism, este apreciat Vasile Alecsandri şi se pune accent
pe poezia populară; în proză, se remarcă în mod deosebit Ioan Slavici şi
Ion Creangă; în dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca Caragiale.

Ideii si Critice

               Idei filozofice

-          Principiul purificarii prin arta, preluat de la Aristotel

-          Misiunea artei este aceea de a exprima frumosul (Hegel)

-          Arta este o finalitate fara scop (Kant)

-          Menirea artei este de a moraliza (Schopenhauer)

               Idei estetice

-          Da pentru prima oara o definitie poeziei, în studiul "O cercetare critica
asupra poeziei noastre de la 1867".

-          Poezia trebuie sa îndeplineasca doua conditii: una materiala (forma) si una
ideala (continutul).

-          În studiul "Comediile d-lui I.L. Caragiale", sustine ca opera literara

trebuie sa ilustreze raportul dintre arta si realitatea sociala.
-          Arta are functie moralizatoare prin faptul ca daca trezeste emotii estetice,
acestea nimicesc raul din oameni, mai ales egoismul.

               Critica literara

-          Impune gustul si rafinamentul maiorescian în aprecierea valorii operelor
literare ale vremii si urmareste prin critica sa înlaturarea mediocritatilor din
literatura.

-          Pune accent pe forma artistica, pe continutul de idei, pe originalitate si

autenticitate, apreciind în mod deosebit specificul national.

-          În studiul "Eminescu si poeziile lui" , Titu Maiorescu intuieste geniul

eminescian îndata dupa aparitia a numai trei poezii: "Venera si Madona",
"Epigonii", "Mortua est"

               Idei culturale

-          În studiul "În contra directiei de astazi în cultura româna", Titu
Maiorescu teoretizeaza si demonstreaza "teoria formelor fara fond",
considerând ca nu trebuie împrumutate forme din occident, ci trebuie ridicat
fondul cultural autohton la înaltimea acelor forme.

               Idei lingvistice

-          În studiul "Despre scrierea limbei române" polemizeaza împotriva
etimologismului sustinut de pasoptisti si sustine cu fermitate ideea ca limba
româna este o limba fonetica, pledând în acelasi timp pentru oficializarea
alfabetului latin.

-          "Betia de cuvinte" satirizeaza fraza supraîncarcata în exprimarea unor

contemporani, numind-o frazeologie, ca simptom grav al bolii care se cheama
"lipsa de idei".

-          În studiul "Neologismele" remarca avalansa neologismelor ce au inundat

limba româna si îndeamna la discernamânt în acceptarea acestora.

ARTICOLELE CRITICE ALE LUI TITU MAIORESCU

 1. O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867

Din Prefaţa autorului la ediţia 1874:

Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea
naţională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o câtime fixată.
Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor.
Timpul, averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum
pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată.
Amândouă nu pot merge lângăolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este
din fire mărginit. Dacă dar îţi lipsesc o mie de şcolari silitori şi modeşti, de industriaşi şi meseriaşi
naţionali, de poeţi şi prozatori mai buni, de oameni de ştiinţă adevăraţi, cauza este că mărginitele puteri
de care dispune poporul tău pentru aceasta sunt consumate de profesori ignoranţi, de funcţionari
netrebnici, de academici[...], secretari, membri onorifici, asociaţi în cultură, jurnalişti, ateneişti,
conservatorişti, poetastri, spânzurători de pânze la „expoziţia artiştilor în viaţă“, şi celelalte, şi celelalte.

Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o
Minervă?

Partea I a studiului: - Condiţiunea materială a poeziei:

Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de
adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei,
pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Este dar o condiţiune elementară a
fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-şi realizeze obiectul. Astfel,
sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai
poezia (şi aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru
scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele
unei poezii sanscrite fără a înţelege limba sanscrită, deşi poate primi o idee vagă de ritmul şi de eufonia
cuvintelor, totuşi nu are impresia proprie a lucrării de artă, nici partea ei sensibilă, nici cea ideală; fiindcă
sonul literelor nu are să ne impresioneze ca ton muzical, ci mai întâi de toate ca un mijloc de a deştepta
imaginile şi noţiunile corespunzătoare cuvintelor, şi unde această deşteptare lipseşte, lipseşte
posibilitatea percepţiunii unei poezii. Din contră, cine vede o pictură indică, şi făr[...]nţelege ideea străină
ce a încorporat-o poate artistul prin culori, d. e. înfăţişarea unui cult necunoscut al antichităţii, are totuşi
pe deplin partea sensibilă a lucrării de artă şi este în stare a o aprecia. Culorile picturii sunt dar un
adevărat material, asemenea sonurile muzicii, piatra sculpturii; însă cuvintele poeziei sunt de regulă
numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu.

Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul poetului nu
se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile
reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice. Când cetim, d. e., la Bolintineanu:

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,

Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite

Un stejar întinde braţe veştejite.

Astfel după dealuri verzi şi numai flori

Stă bătrânul munte albit de ninsori.

partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră
prin cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-şi întinde braţe veştejite printre trestii, ca
un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc.

Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie
epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia
auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune
de a fi.

Mijloacele poeţilor de a ne sensibiliza gândirea cuvintelor:

- „Primul mijloc este alegerea cuvântului celui mai puţin abstract. Un exemplu va lămuri pe deplin
această afirmare. Când zic „simt durere“, cuvintele sunt numai prozaice, fiindcă-mi dau o noţiune
intelectuală, dar nu mă silesc a o întrupa; când zic „durerea mă cuprinde“, locuţiunea a devenit mai
poetică, fiindcă verbul este mai expresiv, sau, cum se zice, mai pitoresc”;
- ‚Al doilea mijloc ce-l vedem întrebuinţat de poeţi pentru a produce materialul sensibil în gândirea
cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele şi adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornante“.’
Foarte plastic în descrierile sale este Bolintineanu:
Noaptea se întinde, şi din geana sa
Argintoase lacrimi peste flori vărsa.
- Un alt mijloc de a realiza aceeaşi condiţiune neapărată a frumosului poetic sunt personificările
obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte, precum şi a calităţilor şi acţiunilor.
De ex., o poezie a lui Gr. Alexandrescu:

Este ora nălucirii: un mormânt se dezveleşte,

O fantomă-ncoronată din el iese, o zăresc,

Iese, vine către ţărmuri, stă, în preajma sa priveşte —

Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc.

- comparaţiunea, metafora, tropul în genere. Un obiect al gândirii se pune în paralelă cu altul, care
trebuie să fie sensibil, şi cu cât această paralelă este mai nouă şi mai frapantă, cu atât imaginaţia
este silită a-şi construi figurile sensibile cuprinse în cuvinte.
Drept model poate servi poezia lui Alecsandri, Dedicaţiune:

Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie

Stea dulce şi iubită a sufletului meu...

.......................

O, blândă, mult duioasă şi tainică lumină...

Aci imaginea îşi produce efectul ei fiindcă este pregătită şi reînnoită prin celelalte cuvinte marcante: tu,
care eşti pierdută în neagra veşnicie etc.Cât de slabe, din contra (pentru a nu spune un cuvânt mai
energic), sunt comparaţiuni ca aceste:

Căci eu în lume sunt ca o floare,

Şi cu iubirea mă mai nutresc

Ş-a filomelei dulce cântare

Pare că-mi zice: ah, te iubesc!

Partea a II-a a studiului: - Condiţiunea ideală a poeziei

Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o
cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică.

Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, mânia etc. sunt obiecte poetice; învăţătura,
preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei, şi niciodată ale artelor; singurul rol ce-l pot juca
ele în reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea simţământului şi pasiunii, tema
eternă a frumoaselor arte.

Prin urmare, poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămâne întâi neînţeleasă şi neinteresantă pentru
marea majoritate a oamenilor contemporani, şi este, al doilea, pierdută în generaţiunile următoare chiar
pentru cercul restrâns de indivizi pentru care a avut un sens şi o atracţiune în ziua naşterii ei.

Cu alte cuvinte: adevărul artistic este un adevăr subiectiv, şi el nu prescrie niciodată lui C. P. A. de a face
câte o poezie din toate evenimentele sale private, ci îi prescrie să-şi întrupeze în forma poetică numai
acele simţăminte adevărate care se disting prin nobleţea lor şi, introducând o suflare de idealism în
existenţa de toate zilele, sunt demne de a manifesta o subiectivitate de om. Şi aci este punctul unde se
vede din nou cât de osebită este poezia de ocupaţiunea ştiinţifică.

Rolul criticii literare:

O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi,
curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru

2. Eminescu şi poeziile sale – 1889

Eminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul morţii lui
Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei eminesciene. Aşadar,
Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene). Atenţie: urmează
detalii despre naraţiune şi/sau deznodământ.

Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, (vizează „omul”
Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”).

În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a
născut la Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în
1889.

Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit căreia boala de
care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanşată de sărăcie şi arată că ea a fost moştenită ereditar
(doi fraţi ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de
tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu factorul care a cauzat-o.

Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii inteligenţa, memoria
extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al
filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere (interesul
constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor şi al
gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva).

Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de
cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate.

Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ ( ţine deci de structura
interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care
s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând şi
oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi dezamăgire. Pesimismul
eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul
metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea
tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism
nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui Eminescu.

Partea a doua a studiului este consacrată operei lui Eminescu.

Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare
genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit novator în literatura
română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu
opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea
limbajului, „semnul celor aleşi” (ţi-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile).
Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, şi
le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază talentul excepţional dovedit în mânuirea limbii,
concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor .

Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia
imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată că erotica eminesciană are o dimensiune pur
instinctuală, refuzându-i deci platonismul.

Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime
este indiscutabilă. El însuşi identifică trei tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt
întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”).). b) Rime surprinzătoare, în care rimează un
cuvânt obişnuit cu unul prozaic, neliterar - („nalte” cu
„încalte”) c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv
comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu
„Istaspe”).

Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar

le-a atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele
eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre
sursele muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o
constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi,
Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi
faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară,
nouri), dând versurilor o perfecţiune aproape
onomatopeică.

În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o

profeţie care a fost confirmată mai târziu, arătând că
„pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura
(poezia) românescă din secolul al XX-lea, va începe
sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia
eminesciană va fi germenele din care se va naşte toată
poezia secolului următor).