DR Afacerilor 2017

Introducere
Raportul juridic de drept al afacerilor
Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul
disciplinei dreptul afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea
drept comercial atribuită tuturor afacerilor poate fi criticată 1, mai cu seamă pentru că termenii
comerţ şi comercial desemnează, de fapt, operaţiunile legate de marfă – distribuţia şi, uneori,
activitatea de producţie. Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mult mai vast,
acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea pentru „denumirea
drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice
ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat sau de drept public.”2
Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de
norme juridice care reglementează afacerile.3
Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca
activitate aducătoare de profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia
mărfurilor sau într-o altă variantă economică (financiară, industrială etc.). Din câte se constată
şi limbajul economic se adaptează mai uşor la noţiunea de afacere. Au devenit deja uzuale
expresii precum mediu de afaceri, om de afaceri, plan de afaceri etc.4 Cu acelaşi înţeles,
noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de circulaţie internaţională, business în engleză,
affaire în franceză, geschaft în germană.
Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul
înfiinţării ei până în momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în
afaceri, a celor care reglementează relaţiile ce se stabilesc între stat, pe de-o parte, şi
comerciant, pe de altă parte (dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal etc.), relevând
intervenţia statului în economie. Dreptul afacerilor impune aplicarea unor dispoziţii de drept
civil (cum ar fi acele reglementări care au în vedere protecţia consumatorilor, regimul juridic
al bunurilor) sau a unor dispoziţii din dreptul muncii (ca angajarea salariaţilor într-o
întreprindere, răspunderea disciplinară, materială, jurisdicţia muncii etc.).
Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii
care să fie unanim acceptată în literatura de specialitate.
Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de
dreptul comercial, care este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de
reglementare mai întins decât dreptul comercial.5
Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul
raţional care permite determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru
1
Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998 citat de S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept
comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11.
2
N. Roşca, S. Băieş, Dreptul afacerilor, vol. I, Chişinău, 2004, p. 7.
3
N. Roşca, S. Băieş, op. cit., p. 3.
4
Al. Amititeloaie, Dreptul afacerilor, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 11.
5
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11.
aceasta s-a convenit să se delimiteze dreptul afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu
dreptul comercial.6
Dreptul afacerilor îşi afirmă specificitatea sa în raport cu dreptul civil. Dar sunt
întreţinute cu acesta raporturi complementare. Cerinţele proprii ale dezvoltării afacerilor sunt:
rapiditate şi simplitate, securitate, tehnicitate, încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea,
dreptul afacerilor fiind un drept de excepţie faţă de dreptul civil, care este un drept comun,
trebuie supus unor interpretări restrictive.
În ceea ce priveşte complementaritatea dreptului civil şi a dreptului afacerilor, trebuie
spus că dreptul afacerilor – în ciuda specificului său – nu îşi este suficient lui însuşi. El nu
constituie o ramură absolut autonomă a dreptului, are nevoie de alte discipline şi, în principal,
de dreptul civil. De exemplu, vânzarea mărfurilor aparţine, în principiu, domeniului dreptului
afacerilor. Dar regimul juridic al vânzării comerciale este reglementat, într-o foarte largă
măsură, prin normele juridice civile.
Dar şi dreptul afacerilor, la rândul său, influenţează dreptul civil, dreptul afacerilor
fiind expansionist. Instituţiile dreptului afacerilor, care au făcut dovada eficacităţii lor, sunt –
în mod voit – preluate, după un anumit timp, de legislaţia civilă. Se poate spune, de asemenea
că dreptul afacerilor serveşte ca laborator pentru experimentarea anumitor reguli noi, care sunt
până la urmă adoptate şi generalizate de dreptul civil. Astfel, în dreptul francez,
expansionismul7 dreptului afacerilor este, în special, manifestat, de exemplu, în evoluţia
dreptului procedurilor colective de redresare şi de lichidare judiciară a întreprinderilor.
Tradiţional, procedura falimentului, cu alaiul său de sancţiuni, era rezervată comercianţilor.
Din 1967, procedura falimentului s-a aplicat tuturor persoanelor juridice de drept privat. Din
1985, noua procedură de redresare şi lichidare judiciară a fost declarată egal aplicabilă
meşteşugarilor şi, în 1988, a fost extinsă asupra agricultorilor. Prin urmare, o instituţie a
dreptului comercial a fost extinsă în afara dreptului comercial. Astăzi, procedurile colective
de redresare şi lichidare judiciară se aplică tuturor întreprinderilor, ele făcând parte din dreptul
întreprinderii.
Raporturile dintre dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt paradoxale. Pe de-o
parte, cele două ramuri întreţin un raport de rivalitate. Fiecare pretinde că reglementează
singur ansamblul relaţiilor profesionale private având un obiect economic. Dar, pe de altă
parte, dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt condamnate să trăiască împreună. Ele
formează un tot inseparabil. Din punct de vedere istoric, dreptul comercial a apărut primul şi
are un trecut îndelungat. El s-a afirmat ca o disciplină independentă. Dar, începând cu cel de-
al Doilea Război Mondial, a început să se simtă concurenţa unei noi ramuri de drept – dreptul
afacerilor.
Cunoaşterea dreptului afacerilor prezintă importanţă, deoarece acest proces are ca scop
înlăturarea riscurilor juridice sau a unei afaceri dezavantajoase ca urmare a necunoaşterii
ansamblului de norme juridice care, printr-o coroborare corectă, permit dezvoltarea unei
afaceri eficiente.
6
J.-B. Blaise, Droit des affaires, ediţia a 2-a, Dalloz, Paris, 2000, p. 39.
7
J.-B. Blaise, op. cit., p. 40.
Reglementările care au incidenţă asupra afacerilor, în mod frecvent, privesc
următoarele probleme:
- adoptarea unor măsuri de precauţie elementare în faza executării obligaţiilor
contractuale (punerea în întârziere a debitorului, luarea unor măsuri conservatorii,
garanţii etc.);
- cunoaşterea condiţiilor în care un acord este un veritabil contract, precum şi forţa
obligatorie a negocierilor şi tratativelor prealabile încheierii unei afaceri;
- cunoaşterea dispoziţiilor legale de drept civil şi de drept comercial privind clauza
penală, clauza limitativă de răspundere sau de neresponsabilitate, pentru
obligaţiile contractuale asumate de partenerii de afaceri;
- necesitatea invocării excepţiei de ordine publică şi a fraudei la lege, atunci când
apare necesar, dacă raporturile juridice de dreptul afacerilor aduc atingere normelor
juridice cu caracter imperativ (de ordine publică);
- implicaţiile titlurilor de credit în afaceri şi modul de circulaţie al acestora;
- acordarea creditelor şi regimul juridic al garanţiilor necesare asigurării creditelor;
- consecinţele înscrierii creanţelor într-un cont curent.
Dreptul afacerilor se justifică pentru a satisface necesităţile practice în materia
afacerilor, el este un drept concret în continuă mişcare şi transformare, întocmai ca şi
comerţul.
Dreptul afacerilor cuprinde reglementări de drept public şi reglementări de drept
privat.
Cea mai veche divizare a dreptului în drept public şi drept privat a fost făcută de
juristul latin Ulpian (170-228 e.n.). Dreptul public avea ca obiect organizarea statului roman
şi reglementa relaţiile dintre stat şi particulari, conţinea norme cu caracter imperativ, iar
părţile raportului juridic eru pe poziţie de inegalitate juridică. Dreptul privat reglementa
relaţiile dintre particulari, conţinea norme supletive, iar părţile raportului juridic erau pe
poziţie de egalitate juridică. De asemenea, dreptului privat îi era specific principiul potrivit
căruia este posibil tot ce nu este interzis de lege, iar dreptul public se baza pe un principiu
invers, adică este posibil numai ce este prescris.
Dreptul afacerilor implică unele reglementări de drept public8:
- în primul rând, dreptul afacerilor conţine raporturi juridice de drept administrativ,
concretizate în acte administrative individuale aplicabile afacerilor;
- în al doilea rând, în cadrul afacerilor sunt inerente unele raporturi de drept fiscal,
raporturi care se nasc între comercianţi şi stat, privind stabilirea şi perceperea
impozitului pe profit, a altor impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească
comercianţii faţă de stat;
- în al treilea rând, dreptul afacerilor presupune reglementări proprii dreptului penal
al afacerilor care incriminează faptele şi stabileşte pedepsele corespunzătoare
acestora, fapte legate de existenţa, realizarea afacerilor.
Dreptul afacerilor cuprinde şi reglementări de drept privat:
8
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 12.
- în primul rând, reglementări de drept civil privind regimul juridic al bunurilor,
capacitatea juridică (de folosinţă şi de exerciţiu) a subiectelor de drept participante
la raportul juridic de drept al afacerilor;
- în al doilea rând, reglementări de drept comercial stricto sensu privind regimul
juridic al fondului de comerţ, contractele comerciale (cum sunt contractele de
consignaţie, de mandat, de comision, de credit bancar, de report), operaţiunile de
bancă şi schimb etc.;
- în al terilea rând, dispoziţii legale de dreptul muncii privind încheierea,
modificarea, încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi
materială a celui angajat de către un comerciant sau de un alt participant la afaceri
(persoană fizică sau juridică) etc.;
- în al patrulea rând, în afaceri intervin, uneori, dispoziţii de drept internaţional
privat privind normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de ordine publică,
trimiterea şi retrimiterea, dacă raportul juridic al afacerilor prezintă cel puţin un
element de extraneitate, element care ridică problema legii aplicabile acelui raport
juridic.
„Totodată, dreptul afacerilor înseamnă şi rezolvarea eventualelor litigii care apar între
partenerii de afaceri. Procedura de soluţionare a litigiilor civile şi penale care au legătură cu
afacerile, competenţa materială şi teritorială a organelor de jurisdicţie, toate aceste probleme
sunt reglementate de normele juridice de drept procesual civil şi penal, care contribuie la
formarea sistemului unitar de norme juridice care acţionează în cadrul afacerilor.”9
9
UNITATEA DE ÎNVAŢARE NR. 1
Secţiunea 1. Norma juridică
Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul obiectiv. De respectarea lor
depinde buna funcţionare a societăţii.Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice,
de politeţe etc., normele juridice au un caracter obligatoriu.
Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite prin aplicarea acestor
norme alcătuiesc ordinea de drept.
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi
obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
a) norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează
tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu,
Legea privind statutul personalului didactic, Legea salarizării, Legea privind
statutul studenţilor etc;
b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei
persoane; chiar şi atunci când vizează un organism unipersonal, norma juridică nu
are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în
sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României;
c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de
drept prin constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete
în care urmează să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi
condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita
impusă subiectelor de drept: ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă
acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare a dreptului nu are de
făcut o individualizare a sancţiunii (spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau
relativ determinată, dacă organul de aplicare a dreptului trebuie să aprecieze care este, în raport cu
împrejurările concrete ale facptei, sancţiunea potrivită – caz în care norma nu cuprinde decât
limita minimă şi cea maximă a sancţiunii. De exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii unei
infracţiuni poate varia între doi şi cinci ani închisoare.
Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz, organul de aplicare a
dreptului are de ales între două sau mai multe variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările
concrete ale faptei. De exemplu, închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul
sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt stabilite sancţiuni de categorii diferite. De
exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.
Clasificări ale normelor de drept:
După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de
drept penal, de drept administrativ, de drept comercial etc.
După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi
dispozitive.
Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o
anumită acţiune) şi norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei
acţiuni) şi supletive (ele regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă
părţile nu şi-au determinat-o ele însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită
reglementare legală se recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se
caracterizează printr-o relativă autonomie faţă de autoritatea statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care cuprind în structura lor toate
elementele) şi norme nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest
caz actul normativ face trimitere la alte norme (norme de trimitere) sau precizează că se va
completa norma în cauză prin acte normative ulterioare (norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par
susceptibile de aplicare două norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie
se regăsesc expres în lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în:
Constituţie, legi, decrete, hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale
organelor judeţene sau locale.
Teste de autoevaluare:
1. Definiţi norma juridică.

2. Precizaţi care este structura interna a normei juridice şi definiţi fiecare element de
structură internă.
3. Alegeţi o normă juridică şi identificaţi ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Răspunsurile testelor de evaluare:
1. Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general, impersonal, tipic şi

obligatoriu, care poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere
a statului.
2. Structura internă a normei juridice este formată din ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune. Ipoteza se referă la condiţiile, persoanele şi împrejurările cărora li se
aplică norma juridică. Dispoziţia este însăşi regula de conduită ce trebuie urmată.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei în condiţiile ipotezei.
3. Fie următoarea normă juridică: luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
altuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept se pedepseşte cu închisoare de la... la....
Prin ipoteza, trebuie să fie vorba de un bun mobil, aflat în posesia sau detenţia
altuia, iar bunul să fie luat în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Dispoziţia este
subînţeleasă, este însăşi interzicerea furtului, iar sancţiunea este pedeapsa cu
închisoarea, sancţiune relativ determinată.
Rezumat:
În această secţiune a fost definită norma juridică şi au fost precizate trăsăturile acesteia. De
asemenea, au fost prezentate clasificările normelor juridice.
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 Curs de
drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică,
2. Bucureşti, 2002
Secţiunea 2. Izvoarele dreptului
Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

- în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează
normele juridice;
- în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte
cuvinte unde anume se găsesc normele juridice
într-un sistem de drept dat.
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de
drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a
statului şi dreptului.
a) Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele

de drept care aparţin familiei dreptului romanic (continental), este legea.
Conceptul de lege are două accepţiuni:

- în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
- în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de
Parlament, după o procedură specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă
pentru societate şi ele se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor
Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor
parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei
publice locale au, de asemenea, valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind
izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor
normative, potrivit căruia actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele
superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.
b) Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.
Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de
drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la
el. De exemplu, art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este
expres într-însele, dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după
natura sa.
c) Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de
instanţele de toate gradele nu este admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de
drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon, unde judecătorul
este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
d) Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu
constituie izvor de drept. Dar ea pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin
propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau
modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre
legea care urmează să fie elaborată) apărute în doctrină au o importanţă deosebită.
Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în vigoare).
1. Ce înseamnă izvor de drept în sens formal?

2. Definiţi legea în sens restrâns.
3. Precizaţi din ce este format sistemul actelor normative.
4. În sistemul nostru de drept, este jurisprudenţa izvor de drept?
Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma exterioară de exprimare a

normelor juridice.
2. Legea în sens restrâns reprezintă un act normativ adoptat de Parlament, după o
procedură specifică. Ea are întotdeauna o competenţă de reglementare primară şi
originară, în sensul că cele mai importante aspecte ale vieţii în societate trebuie
reglementate mai întâi prin legi, şi abia apoi prin acte normative inferioare legii.
3. Sistemul actelor normative este format din legi, decrete, decrete-lege, hotărâri şi
ordonanţe ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, precum şi decizii ale
organelor administraţiei locale.
4. Nu, în dreptul nostru jurisprudenţa nu este izvor de drept.
Rezumat:
În această secţiune a fost definită noţiunea de izvor de drept, în sens material şi în sens
formal şi au fost trecute în revistă mai multe instituţii pentru a se vedea care din ele constituie
izvoare formale ale dreptului nostru.
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice
Scopul interpretării normelor juridice este identificarea voinţei reale a

legiuitorului. Prin această operaţiune raţională se apreciază sensul şi efectul exact al unei
dispoziţii legale pentru a se vedea dacă se poate aplica sau nu într-o ipoteză dată, într-un caz
concret.
Necesitatea interpretării decurge şi din aceea că legiuitorul utilizează o serie de
termeni specifici sau care au în textul de lege un înţeles deosebit de cel uzual.
Clasificarea interpretării normelor juridice:
După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială sau neoficială.
Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitat să realizeze respectiva
interpretare. Ea poate fi, la rândul ei, autentică sau jurisdicţională (cazuală).
Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul de stat care a adoptat
norma supusă interpretării. Norma juridică interpretativă, prin excepţie de la principiul
neretroactivităţii legii, poate retroactiva, făcând corp comun cu norma interpretată.
Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional (instanţă
judecătorească, organ arbitral etc.) chemat să soluţioneze un caz concret, prin aplicarea
normei juridice. Şi această interpretare este obligatorie, ca şi cea autentică, dar numai pentru
cauza respectivă. Uneori, interpretări constante ale instanţelor judecătoreşti sunt preluate de
către legiuitor, fiind însuşite de către acesta şi dobândind o aplicabilitate generală.
Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni, avocaţi sau chiar de
subiectele de drept cărora norma juridică li se adresează. Ea nu este obligatorie, dar poate fi
utilă organului jurisdicţional în pronunţarea soluţiei.
După criteriul rezultatului interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă sau
restrictivă.
Interpretarea literală sau declarativă apare atunci când conţinutul literal coincide cu cel
real al normei juridice.
Suntem în prezenţa interpretării extensive atunci când conţinutul normei de drept este,
în realitate, mai întins decât cel formal literal.
Suntem în prezenţa unei interpretări restrictive atunci când aplicarea normei juridice se
face, în realitate, într-un domeniu mai restrâns decât cel formal literal.
După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea poate fi gramaticală,
sistematică, istorică, teleologică, logică.
Aceste metode de iterpretare sunt utilizate în mod corelat, căutâdu-se a se evidenţia
intenţia reală a legiuitorului.
Metoda gramaticală constă în analiza semantică, sintactică şi morfologică a normei
juridice. Termenii utilizaţi vor fi interpretaţi în sensul lor juridic şi nu în cel uzual, adesea
diferit.
Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prin integrarea sa în sistemul
actului normativ căruia îi aparţine sau în sistemul mai larg al actelor normative din domeniul
respectiv, aparteneţa la o anumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept, la o anumită
familie de sisteme de drept.
Prin interpretarea istorică se analizează contextul istoric, condiţiile socio-economice şi
politice de la momentul adoptării normei, inclusiv lucrările preparatorii.
Metoda teleologică (de la teleos-scop, în limba greacă) presupune analiza normei
juridice cu luarea în considerare a scopului urmărit de legiuitor. Această metodă va însoţi,
dealtfel, utilizarea tuturor celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei de interpretare
este punerea în lumină a scopurilor urmărite de legiuitor prin adoptarea normei juridice
respective.
Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de lege prin apel la principiile
logicii formale. Există anumite reguli care cuprind interdicţii şi trasează limite ale
interpretării, cum ar fi:
- excepţiile sunt de strictă interpretare,
- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem,
- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice,
nu în sensul în care nu ar putea produce nici un efect,
- legea specială derogă de la legea generală.
Cu ajutorul metodei logice, norma juridică este analizată prin construirea unor
raţionamente logice, cum ar fi:
a) argumentul a fortiori (cu atât mai mult), prin care se ajunge la extinderea aplicării
unei norme juridice de la un caz reglementat la un caz nereglementat expres, dar
în care raţiunile care au impus reglementarea se justifică într-o şi mai mare
măsură;
b) argumentul per a contrario (dimpotrivă...) se întemeiază pe principiul că atunci
când se afirmă ceva, se neagă contrariul;
c) argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin) care se
verifică în întreaga istorie a dreptului, cu o singură excepţie: pe vremea lui
Justinian în Imperiul Roman, femeia măritată putea să vândă imobilul dotal, dar
nu putea să-l ipotecheze;
d) argumentul a pari (pentru situaţii identice se pronunţă soluţii identice);
e) argumentul de analogie, care se întemeiază pe principiul că interpretul poate să
completeze eventualele lacune ale legii deoarece unde există aceleaşi raţiuni,
trebuie aplicată aceeaşi lege, chiar dacă legiuitorul nu a precizat-o expres.
1. Precizaţi care este necesitatea interpretării.

2. Ce reprezintă interpretarea autentică şi ce fel de interpretare este?
3. Cum se clasifică interpretarea în funcţie de rezultatele interpretării?
4. Enumeraţi metodele interpretării.
5. Enumeraţi argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică.
1. Interpretarea este necesară în măsura în care norma juridică nu este clară.

2. Interpretarea autentică este o interpretare oficială prin care însuşi organul emitent
îşi intrepretează propriul act normativ, care va face corp comun cu actul
interpretat.
3. După rezultatele interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă şi restrictivă.
4. Metodele interpretării sunt: gramaticală, istorică, sistematică, teleologică şi logică.
5. Argumete ale logicii formale folosite în interpretarea logică sunt: a fortiori, a
majori ad minus, ad absurdum, a pari.
Rezumat:
În această secţiune au fost precizate scopul şi necesitatea interpretării, a fost definită şi

clasificată interpretarea după mai multe criterii, au fost enumerate şi analizate metodele de
interpretare şi au fost prezentate argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică,
precum şi reguli de interpretare.
Bibliografie:
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil
român, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
Secţiunea 4. Raportul juridic civil
Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau
nepatrimonial ce se încheie între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate
juridică, relaţie reglementată de o normă de drept civil.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
a) caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între
oameni şi bunuri. Chiar şi raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de
proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între proprietar şi toţi ceilalţi
membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic
de natură să aducă atingere dreptului proprietarului.
b) caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut
economic, ce poate fi evaluat în bani;
c) caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi
evaluate în bani;
d) poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce
deosebeşte un raport specific dreptului privat de un raport de drept public, raport
de autoritate;
e) caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe:
- voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin
norme de drept,
- voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul
juridic respectiv. Această a doua latură a caracterului voliţional se întâlneşte
numai în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice civile, ştiut fiind
că actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice.
În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi
conţinut.
4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil
Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de
drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:
- calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,
- calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc
izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la rândul lor, poartă denumiri
specifice:
- în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,
- în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,
- in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect
activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are
calitatea de subiect activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului
vândut, cât şi calitatea de subiect pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către
cumpărător.
La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde
bunul cumpărat, dar, în acelaşi timp, este şi subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a
preţului.
În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte
poate fi:
- activă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi creditori şi un singur
debitor,
- pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi un singur
creditor,
- mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi mai mulţi
creditori.
4.1.1 Persoana fizică
Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi

obligaţii, care se identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile.
Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin
următoarele:
- legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
- generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile,
- inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi înstrăinată,
- intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de
lege,
- egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă,
fără discriminări,
- universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor
indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul nr.
31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică stabileşte următoarea regulă: persoana
fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere. Din acel moment ea va putea lua parte la
raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii
anticipate a capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să
se nască viu. Proba docimaziei (prin care se atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea prin
care se dovedeşte că un copil s-a născut viu. Copilul născut mort se consideră că nu există şi
că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod retroactiv, capacitatea lui de folosinţă anticipată
dobândită va fi anulată.
În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată de acelaşi Decret nr.

31/1954 este că aceasta se pierde la moarte. Dacă moartea este fizic constatată, existând un
cadavru, capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.
Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, legea prevede
procedura declarării judecătoreşti a morţii. Aceasta este de două feluri: declararea
judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea
judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei.
1) Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a
dispariţiei: pentru aceasta trebuie să existe o hotărâre de declarare a dispariţiei.
Condiţia de fond pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimelor ştiri din
care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi trecut cel puţin 1 an. În cadrul
acestei proceduri de declare judecătorească a morţii este necesar ca de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani.
Data încetării capacităţii de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în
hotărârea declarativă de moarte.
2) Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei. În
ipoteza în care persoana a dispărut în împrjurări excepţionale care lasă să se
presupună că a murit: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu etc., ea
poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de la data împrejurării excepţionale a
trecut cel puţin un an, fără a fi declarată în prealabil dispărută .
Dacă cel declarat judecătoreşte mort se întoarce, este repus în toate
drepturile sale, hotărârea declarativă a morţii fiind anulată de urgenţă.
În ceea ce priveşte posibilitatea limitării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, care
intervine numai în situaţii excepţionale, ca, de exemplu, când, prin hotărâre judecătorească se
interzic anumite drepturi. Într-o asemenea situaţie se consideră că persoana fizică este lipsită
efectiv de drepturile respective şi nu că este lipsită de exerciţiul drepturilor interzise.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi
civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este
recunoscută tuturor oamenilor), precum şi de existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi
de a-şi reprezenta efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este
rezultatul unui proces treptat de maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale
capacităţii de exerciţiu:
1. Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor
judecătoreşti (persoane care, din cauza unei boli psihice, în baza unei hotărâri
judecătoreşti nu au aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste persoane nu pot
încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau
tutore. Prin excepţie, minorul sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice
zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi acte de conservare. Actele
de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi
niciodată prejudiciabile pentru cel care le încheie.
2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru
aceste persoane există mai multe categorii de acte juridice:
a) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal
şi singur: actele pe care le putea încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta
de 14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de administrare prin care
se pune în valoare un bun sau un patrimoniu;
b) după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în
limita a jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major;
c) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai
cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal: unele acte de administrare,
cum ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi actele de
dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea la un drept – în cazul
acestora din urmă minorul între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de
încuviinţarea autorităţii tutelare;
d) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate încheia deloc:
donaţiile şi garantarea obligaţiei altuia. Această interdicţie se explică prin
necesitatea ocrotirii minorului.
3. Capacitatea de exerciţiu deplină – specifică persoanelor majore, de peste 18
ani, dacă nu au fost puse sub interdicţie. Ca principiu, majorii au posibilitatea
de a încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor în privinţa cărora
există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.
4.1.2 Persoana juridică
Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de

lege, este titular de drepturi şi obligaţii civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De
exemplu, societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură
persoană fizică.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de
identificre fiscală etc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică, elementele
constitutive ale oricărei persoane juridice sunt:
- o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare
etc.),
- un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de
patrimoniile persoanelor care compun persoana juridică respectivă,
- un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc.
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă –
de folosinţă şi de exerciţiu, capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării
sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă. Conform acestui principiu, o persoană juridică nu poate
avea decât acele drepturi şi obligaţii care corespund scopului pentru care a fost constituită.
Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor încheiate de persoana
juridică.
1. Ce este capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?

2. Enumeraţi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
3. Care sunt ipostazele capacităţii de exerciţiu şi categoriile de persoane care le
corespund?
4. Ce este persoana juridică?
5. În ce constă principiul specialităţii capacităţii de folosinţi a persoanei juridice şi
cum este sancţionată nerespectarea lui?
Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă aptitudinea generală şi

abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă sunt: legalitate, generalitate,
inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi universalitate.
3. Ipostazele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: lipsa capacităţii de
exerciţiu, corespunzătoare minorilor sub 14 ani şi persoanelor aflate sub
interdicţie judecătorească, capacitatea de exerciţiu restrânsă, corespunzătoare
minorilor între 14 şi 18 ani şi capacitatea de exerciţiu deplină, corespunzătoare
persoanelor majore.
4. Persoana juridică reprezinţă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute
de lege (organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu, un scop determinat)
capătă personalitate juridică.
5. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice constă în faptul
că persoana juridică nu poate încheia decât acele cate juridice care corespund
obiectului ei de activitate, actele încheiate cu încălcarea acestui principiu fiind
lovite de nulitate absolută.
Rezumat:
După definirea raportului juridic civil şi precizarea caracterelor şi elementelor

acestuia, s-au analizat părţile sau subiectele raportului juridic, respective persoana fizică
(capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu) şi persoana juridică (definiţie, elemente
constitutive).
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
român, Gh. Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
4.2 Conţinutul raportului juridic civil
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi
a obligaţiilor lor corelative.
4.2.1 Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o

anumită conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita
legilor şi a bunelor moravuri, în caz de nevoie putând apela la forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe criterii.
După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său are
posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face
nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut.
Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor
le este opozabil dreptul absolut recunoscut subiectului activ.
Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală negativă, în sensul că
toate celelalte persoane cu excepţia titularului dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face
nimic de natură a aduce o atingere dreptului absolut.
Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate,
cât şi drepturi personal nepatrimoniale, cum este dreptul la nume.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ (numit
creditor) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să
nu facă ceva.
Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport
juridic obligaţional. Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de această dată sunt
determinate de la bun început atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal
nepatrimonial.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor,
ele se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita
prerogativele asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte
în temeiul lor se încheie între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi
reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul de
folosinţă, dreptul de concesiune, dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz,
abitaţie, superficie şi servitute).
Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale şi sunt drepturi care
garantează un alt drept de creanţă: ipoteca, gajul şi privilegiile.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul)
poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui raport juridic
obligaţional. Ele sunt drepturi relative.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire de drepturile reale care
sunt enumerate limitativ în lege.
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure şi
simple sau afectate de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său certitudine maximă,
deoarece existenţa şi exerciţiul lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o împrejurare viitoare, certă
sau incertă. Modalităţile de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt termenul,
condiţia şi sarcina. Ele vor fi analizate în capitolul despre actul juridic civil.
4.2.2 Obligaţia civilă
Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin

subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită
corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu
face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.
O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în obligaţii de a da, a face sau
a nu face.
Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a transmite un drept real. De
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut.
Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau
predarea unui bun. De exemplu, obligaţia vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul
vândut este o obligaţie de a face.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept
absolut sau unui drept relativ. În primul caz este vorba de obligaţia generală negativă de
abţinere, respectiv a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut. În al doilea
caz este vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume, ceea ce ar fi putut face în
lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei
persoane îşi poate asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen determinat.
A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi negative.
Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este o
obligaţie negativă deoarece constă într-o abstenţiune.
A treia clasificare după obiect creeată două categorii de obligaţiiŞ obligaţii de rezultat
şi obligaţii de mijloace.
Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a ajuns la un rezultat
determinat. De exemplu, obligaţia proiectantului de a realiza un proiect, obligaţia
constructorului de a ridica o clădire, obligaţia cărăuşului de a transporta un grup de persoane
etc.
Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune toată stăruinţa sa
pentru a atinge un rezultat, dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia
avocatului de a apăra un client, obligaţia profesorului de a medita un elev, obligaţia medicului
de a trata un pacient. În acest din urmă caz, creditorul, dacă este nemulţumit, trebuie să
dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească că debitorul nu a depus toate
eforturile de care ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opozabile
între părţi, obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.
Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi drepturile de creanţă.
Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor, adică persoanelor care nu
au participat la încheierea raportului juridic. De exemplu, dacă A este proprietarul unui
apartament pe care îl închiriază lui B pe termen de 1 an, iar înainte de expirarea acestui
termen A vinde apartamentul său lui C, atunci C (care este terţ faţă de contractul de locaţiune)
va fi ţinut să respecte locaţiunea, în măsura în care aceasta este constatată printr-un înscris cu
dată certă.
Obligaţiile reale sunt atât de strâns legate de un bun, încât sunt adevărate sarcini reale.
De exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva, obligaţia deţinătorului
unui bun din patrimoniul cultural naţional de a-l conserva.
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât creditorul poate să apeleze la
forţe de constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
În cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de constrângere a statului nu
este posibil. Dar dacă ele sunt executate de bună voie, nu se mai poate cere restituirea
prestaţiei.
Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe.
Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi un debitor şi care nu
sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte.
1. Definiţi dreptul subiectiv civil.

2. Prin ce se deosebeşte dreptul absolut de dreptul relativ?
3. Daţi exemplu de un drept patrimonial şi de un drept nepatrimonial.
4. Ce este dreptul de creanţă?
5. Definiţi obligaţia civilă.
6. Ce presupune obligaţia de a da?
7. Precizaţi în ce constă deosebirea dintre obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de
mijloace şi daţi câte un exemplu din fiecare.
8. În ce constau obligaţiile reale?
1. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de lege subiectului

activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde o conduită corespunzătoare
subiectului pasiv, putând apela, la nevoie, la forţa de coerciţie statală.
2. Dreptul absolut este opozabil tuturor, în timp ce dreptul relativ este opozabil
numai subiectului pasiv determinat. Dreptului absolut îi corespunde obligaţia
generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut,
în timp ce dreptului relativ îi corespunde o obligaţie ce poate avea ca obiect a da, a
face sau a nu face ceva. Drepturile absolute sunt limitate ca număr, în timp ce
drepturile relative sunt nelimitate ca număr. Numai dreptul absolut este însoţit de
prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei.
3. Dreptul de proprietate este drept patrimonial şi dreptul la nume este drept
nepatrimonial.
4. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ
(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu
facă ceva.
5. Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită
corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face
sau a nu face ceva şi care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
6. Obligaţia de a da presupune a constitui sau a transmite un drept real.
7. Obligaţia de rezultat presupune atingerea de către debitor a unui rezultat
determinat. De exemplu, obligaţia constructorului de a ridica o clădire. Obligaţia
de mijloace presupune depunerea de către debitor a tutror diligenţelor necesare
pentru atingerea unui rezultat, dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu,
obligaţia avocatului de a apăra un client.
8. Obligaţiile reale sunt adevărate sarcini reale impuse de lege deţinătorului unui
bun, în virtutea importanţei deosebite pe care o are acel bun pentru societate.
Rezumat:
S-a definit conţinutul raportului juridic civil şi dreptul subiectiv civil şi s-a prezentat
clasificarea drepturilor subiective civile, după mai multe criterii. S-a definit obligaţia civilă şi
s-a prezentat clasificarea obligaţiilor civile după mai multe criterii.
Bibliografie:
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,
Gh. Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
4.3 Obiectul raportului juridic civil
Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor, respectiv acţiunile sau
inacţiunile la care este îndreptăţitit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este referitoare la un bun. Din
cauza caracterului social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al
raportului juridic civil, ci doar obiect derivat al acestora.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi susceptibilă de a fi
însuşită prin intermediul drepturilor patrimoniale.
Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după numeroase criterii.
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile
(mişcătoare sau nemişcătoare).
Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:
a) bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin
forţă proprie sau printr-o forţă exterioară;
b) bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la
care se aplică; în această categorie intră drepturile şi obligaţiile mobiliare,
acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, drepturile de proprietate
intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei societăţi comerciale;
c) bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile prin natura lor, dar care,
în baza înţelegerii între părţi, se consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel
faptul că în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu, recoltele şi
fructele neculese încă dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie, materialele
rezultate din dărâmare şi produsul carierelor.
Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:
a) bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute
fiind construcţiile şi terenurile:
b) bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplică, cum ar fi
dezmembrămintele dreptului de proprietate constituite asupra unui imobil
(uzufructul, servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc;
c) bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar
sunt considerate imobile deoarece sunt destinate exploatării unui bun imobil; de
exemplu uneltele agricole, seminţele, cărămizile din ziduri şi prizele, tablourile,
oglinzile şi statuile aşezate înadins.
După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în mod liber. Între
acestea, o anumită categorie de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea
unor condiţii expres prevăzute de lege, de exemplu, armele şi muniţiile, bunurile aflate în
patrimoniul cultural naţional, medicamentele şi substanţele toxice etc.
Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil,
categorie în care intră bunurile aflate în domeniul public al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale.
După modul în care sunt individualizate, există bunuri individual determinate şi bunuri
determinate generic.
Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res certa) se individualizează
prin însuşiri proprii, specifice. În această categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite
bunuri care se pot individualiza prin însuşiri specifice, cum ar fi o casă, individualizată prin
stradă şi număr, o maşină individualizată prin numărul de motor etc.
Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res genera) se individualizează
prin însuşirile speciei sau categoriei căreia îi aparţin. Ele se individualizează în momentul
predării prin măsurare, numărare, cântărire.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:
- în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă obiectul contractului
de vânzare-cumpărare îl formează un bun individual determinat, dreptul de
proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător chiar din momentul
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv predat; dacă bunul care
formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un bun de gen,
transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va produce doar
în momentul predării, adică al individualizării bunului prin măsurare, numărare,
cântărire;
- în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul bunurilor certe se aplică
regula res perit domino (bunul piere pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de
gen se aplică regula res perit debitori, considerâdu-se că riscul pieirii bunului revine
debitorului obligaţiei de predare a bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată
(genera non pereunt), ele sunt înlocuite cu altele;
- în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul executării obligaţiei de
predare este locul unde se află acel bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de
gen obligaţia de predare se execută la locul unde se află debitorul acestei obligaţii
(plata este cherabilă, şi nu portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter
dispozitiv, deoarece ele funcţionează numai în măsura în care părţile nu se înţeleg
altfel prin convenţie cu privire la locul predării bunului.
În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi natură, bunurile pot fi
fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executatea unei obligaţii
civile. De regulă, bunurile de gen sunt fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii civile, de
regulă, bunurile certe.
În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate interveni numai în cazul
bunurilor fungibile.
În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat, bunurile pot fi
consumptibile şi neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă integral substanţa la prima
întrebuinţare. De exemplu, alimente, combustibili, bani etc.
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De exemplu, mobilă, rechizite
etc.
Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia contractului de
împrumut. Contractul de împrumut care are ca obiect un bun neconsumptibil se numeşte
împrumut de folosinţă, bunul împrumutat trebuind să fie restituit în materialitatea lui. Dacă
contractul de împrumut are ca obiect un bun consumptibil, atunci poartă denumirea de
împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va fi obligat să restituie alte bunuri, de
aceeaşi cantitate şi calitate.
În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere şi
nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor,
dau naştere la alte bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
a) fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului (mere pădureţe, urzici,
sporul animalelor etc.),
b) fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului (recolta),
c) fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile, dobânzile).
Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele sunt
foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale (minereul dintr-o mină,
nisipul din albia râului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de dobândire a fructelor.
Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin percepere, în timp ce fructele civile se
dobândesc de la zi la zi, prin simpla scurgere a timpului.
De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al
plăţii, va trebui să restituie nu numai obiectul plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a
produs.
După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi bunuri incorporale.
Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp ce bunurile
necorporale au un caracter abstract, ele neputând fi percepute prin simţuri. În aceată ultimă
categorie intră drepturile patrimoniale, acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri deşi
nu au o existenţă concretă.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin posesie de bună credinţă
numai în măsura în care este vorba de bunuri corporale.
După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe destinaţia economică,
există bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau împărţelii. Bunurile
divizibile vor fi împărţite în natură, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din
coproprietari, cu obligarea acestuia la a plăti o sultă celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate,
urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între coproprietari.
După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp ce cele accesorii
folosesc la întrebuinţarea unui alt bun, considerat principal. De exemplu, beţele la schiuri,
arcuşul la vioară, rama la tablou etc.
Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul urmează soarta principalului.
Dacă părţile nu au precizat în contractul încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia
va consta în aplicarea aceluiaşi regim juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale.
1. Precizaţi ce înseamnă bun, în sens juridic.

2. Ce categorii de bunuri mobile cunoaşteţi?
3. Ce reprezintă bunurile scoase din circuitul civil?
4. Cum se individualizează bunurile de gen?
5. Daţi exemple de bunuri consumptibile.
6. De câte feluri pot fi fructele?
7. Cum se împart bunurile indivizibile la partaj?
Răspunsuri la testele de autoevaluare:
1. Prin bun înţelegem acea valoare economică necesară omului şi susceptibilă de

apropriere.
2. Există trei categorii de bunuri mobile: prin natura lor, prin determinarea legii şi
prin anticipaţie.
3. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile. Ele nu pot fi deţinute şi nici
înstrăinate prin acte juridice.
4. Bunurile de gen se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei căreia îi
apartin, în momentul predării, prin măsurare, numărare sau cântărire.
5. Bunuri consumptibile: alimente, bani, ţigări.
6. Fructele pot fi naturale, industriale şi civile.
7. În cazul partajului unui bun indivizibil, fie acesta este atribuit uneia din părţi, cu
obligarea acesteia la plata unei sulte către cealaltă parte, fie bunul este vândut, iar
preţul se împarte.
Rezumat:
În această secţiune a fost definit obiectul raportului juridic civil, precum şi bunul în
sens juridic şi au fost dezvoltate clasificările bunurilor, pe criterii şi categorii.
Bibliografie:
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,
Gh. Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
Actul juridic civil
Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare
Regăsim în actul juridic civil cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii civile.
„Actul juridic exprimă voinţa subiectului de a participa liber la raporturile juridice.
Manifestarea actului juridic este expresia afirmării şi împlinirii personalităţii umane.
Afirmaţia voinţei este expresia reală a libertăţii omului”.10
a) Definiţie
Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În literatura de specialitate s-
au conturat două categorii de definiţii ale actului juridic civil:
- prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie etc.);
- cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului juridic civil, surprinzând
ceea ce este esenţial pentru toate speciile de acte juridice civile.
În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie de definiţii – definiţii
generale ale actului juridic civil, în care se are în vedere genul proxim, iar nu diferitele specii
de acte juridice civile.
Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după cum este vorba de:
- definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se precizează că prin act juridic
civil se înţelege o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică a crea, modifica sau stinge un raport juridic;11
- definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri 12
care consideră actul juridic civil ca fiind „o manifestare de voinţă – unilaterală,
bilaterală sau multilaterală – săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge,
potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca, de existenta acestei
intenţii, să depindă însăşi producerea efectelor juridice”.13
Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică 14, ca fiind redundantă,
chiar dacă este, pe fond, corectă.
Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este următoarea:
„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil
concret.”15 Aşadar, cele trei elemente definitorii ale actului juridic civil sunt:
10
I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, p. 105.
11
Pentru acest tip de definiţie generală, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagocică, 1963, p. 76; S. Brădeanu, V. D. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967, p.
240.
12
Vezi art. 987 C. civil.
13
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 14; vezi şi definiţia dată
de C. Stătescu, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 28.
14
Vezi Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992,
pp. 113-114.
15
Ibidem, p. 114.
a) este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;
b) scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile;

acest element diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil, săvârşit fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea legii;
c) aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice civile concrete, element ce deosebeşte actul juridic
civil de actele juridice din alte ramuri ale dreptului.
Accepţiunile noţiunii de act juridic civil

În literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”, „act juridic” şi „act”,
toateavând acelaşi înţeles.
Acest înţeles poate fi:
1) act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium desemnează însăşi
manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice civile,
operaţiunea juridică însăşi (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.);
2) act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau instrumentum se referă la
înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice însăşi).
b) Clasificarea actelor juridice civile:
Prin stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte juridice, potrivit unor
criterii, se ajunge la delimitarea diferitelor categorii de acte juridice civile.
„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act juridic civil într-o
categorie sau alta nu este numai o chestiune de ordin ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin
practic, pentru că, în funcţie de categoria în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte
anumite consecinţe (efecte) juridice.”16
Categorii de acte juridice civile:
1. După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure voinţe, al voinţei unei
singure părţi. Exemple de acte civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea publică de
recompensă, acceptarea unei succesiuni, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract,
confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse comunicării (de exemplu,
oferta); acte nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul).
Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul unilateral (împrumutul,
depozitul, donaţia fără sarcină, fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere
la obligaţii numai pentru una din părţi.
16
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993,
p. 138.
Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de voinţă a două părţi
(reprezintă voinţa concordantă a două părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral
contractul civil: vânzarea-cumpărarea, mandatul, împrumutul, donaţia etc.
Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.”
Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a trei sau mai multe părţi.
De exemplu, contractul civil de societate.
Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele planuri:
- al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se apreciază numărul
corespunzător de voinţe);
- al regimului juridic – diferenţiat – pe care îl au viciile de consimţământ (aspect de
care ne vom ocupa separat, cu ocazia analizei viciilor de consimţământ).
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu
gratuit.
Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o
parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ.
precizează: „Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“.
Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumparare, contractul de locaţiune, contractul
de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul
încheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte
aleatorii. Este comutativ acel act cu titlu oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi
întinderea obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
antrepriză, contractul de schimb etc.
Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea
obligaţiilor lor, ştiind că există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o
împrejurare viitoare incertă (alea). Sunt aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare,
contractul de rentă viageră etc.
Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când
obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când
echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert”.
Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa câmpului de acţiune al
dispozitiilor legale care reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de
nulitatea relativă pentru motivul că şansele de câştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie
mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.”17
Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări
obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de
binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj
celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit menţionăm: donaţia, mandatul gratuit,
împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat.
17
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 141.
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
- liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul
prin folosul patrimonial procurat; de exemplu, donaţia, legatul);
- acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj
patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul
neremunerat etc.).
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă
importanţă juridică sub mai multe aspecte:
- în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie actul; în general, legea
civilă este mai pretenţioasă când este vorba de actele cu titlu gratuit;
- în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă este mai exigentă în
privinţa actelor cu titlu gratuit;
- regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o categorie juridică la alta
(leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit).
3. După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a
existat anterior. În lipsa unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv în favoarea altei
persoane deoarece nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu
poate da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care el însuşi le are). Exemple de acte
constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de vânzare-
cumpărare, cesiunea de creanţă etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui
drept subiectiv preexistent. Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul
(împărţeala), tranzacţia.
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, precizăm că: a) actul
constitutiv şi actul translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul
declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc); b) are calitatea de având-cauză numai
dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi partea dintr-un act declarativ; c)
numai actele juridice translative pot să constituie just titlu pentru uzucapiune (dobândirea unui
drept real asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele juridice
translative sunt supuse rezoluţiunii;
e) publicităţii imobiliare, în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele
translative.
4. După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de
administrare şi de dispoziţie.
Este de conservare actul juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Deci, cu o cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai
mare, actul de conservare fiind deosebit de avantajos pentru autorul său. Sunt acte de
conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii prin intentarea acţiunii în justiţie,
înscrierea unei ipoteci etc.
Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie) actul juridic civil prin
care se realizează o normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu.
Ca exemple de acte de administrare reţinem: reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun,
culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite condiţii etc.
Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
bun sau a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte
de dispoziţie: vânzarea-cumpărarea, donaţia.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
- în materia capacităţii, unde regimul juridic diferă în raport de felul actului;
- în materia reprezentării;
- în materia efectelor faţă de terţi;
- în materia acceptării moştenirii etc.
5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi

nepatrimoniale.
Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut evaluabil în bani.
De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc drepturi reale şi de
creanţă (donaţie, vânzare-cumpărare, împrumut etc.).
Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut neevaluabil în bani.
De exemplu, este act nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în
sensul ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei.
Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii deoarece, anulându-se
un act nepatrimonial, nu se pune problema „restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii
incapabilului.
6. După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale,
solemne şi reale.
În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia,
pentru formarea valabilă a unui act juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.
Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă a părţilor (sau autorului lor).
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula consensualismului, pentru
încheierea lor valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor
cerinţe de formă, prevăzute anume de lege. Forma solemnă pentru un astfel de act e o condiţie
de validitate (spunem că forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem).
Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.
Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula consensualismului, pentru
încheierea sa valabiă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi
predarea sau remiterea bunului.
Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.
Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori solemn (de exemplu,
vânzarea-cumpărarea unui teren); sau un act poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia),
iar uneori să fie act real (de exemplu: darul manual, care este o specie de donaţie).
Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilitaţii
actelor juridice civile, din punctul de vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.
7. În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt între vii
(inter vivos) şi acte pentru cauza de moarte (de mortis causa).
Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de
moartea autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această
categorie.
Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu-şi
produce efectele decât la moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte.
Importanţa juridică a acestei clasificari apare pe planul:
- capacităţii de a încheia actele juridice civile;
- formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.
8. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice

civile pot fi acte subiective şi acte condiţie.
Este act juridic civil subiectiv acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului sau autorilor lui. „Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intră
în această categorie.”18
Este act juridic civil-condiţie acel act la a cărui încheiere părţile îşi exteriorizează
voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme
juridice imperative, de la care părţile nu pot deroga. De exemplu: căsătoria, înfierea,
contractul de închiriere tip a suprafeţelor locative de stat.
Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii actelor juridice, în special în
privinţa aprecierii condiţiilor de valabilitate.
9. Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte afectate de modalitaţi.
Este act pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen,
condiţie sau sarcină). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile, de exemplu
actul de recunoaştere a filiaţiei sau actul de opţiune succesorală.
Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Există acte
civile care sunt esenţialmente afectate de modalităţi, cum sunt contractul de vânzare-
cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de împrumut, contractul de asigurare, contractul
de donaţie cu sarcină.
18
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993,
p. 145.
Această clasificare este importantă din punctul de vedere al valabilităţii actelor juridice
civile şi din acela al producerii efectelor lor juridice.
10. După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii.
Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine stătătoare,
independentă, soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic. Marea majoritate a
actelor juridice civile sunt acte principale.
Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta
lui juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal. Din această categorie fac parte:
ipoteca convenţională, gajul, arvuna, clauza penală.
Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii valabilităţii şi
eficacităţii actelor juridice civile, cât şi în ceea ce priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se
aplică regula accesorium sequitur principalem (accesoriul urmează soarta juridică a
principalului).
11. În raport de legătura actelor juridice civile cu cauza (scopul), acestea pot fi cauzale
şi abstracte.
Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza cauzei (scopului său);
dacă scopul este ilicit, imoral sau lipseşte, actul juridic este lovit de nulitate.
Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este detaşat de elementul
cauză, valabilitatea sa neimplicând analiza valabilităţii cauzei. Sunt abstracte actele juridice
constatate prin titluri de valoare. Acestea din urmă sunt înscrisuri (instrumentum) care
încorporează operaţiuni juridice (negotium). Ele pot fi la purtător, nominative sau la ordin.
Această clasificare este importantă în materia probelor, a valabilităţii actelor juridice şi
a titlurilor de credit. În ceea ce priveşte titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiză a
scopului sau cauzei actului juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei
pentru a refuza executarea.
12. În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele strict personale şi actele
care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut decât personal, nu şi prin
reprezentare. De exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi
încheiate personal, dar pot fi încheiate şi prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de
fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la regulă, normele juridice ce reglementează actele
strict personale sunt de strictă interpretare şi aplicare, ca orice excepţie (exceptio est
strictissimae interpretationis).
13. După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi tipice
(numite) sau atipice (nenumite).
Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă
şi o reglementare proprie. În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile; deci
actele juridice tipice (numite) constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia.
Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi o
denumire proprii (de exemplu, vânzarea cu clauză de întreţinere).
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, aceasta este evidentă în
determinarea regulilor aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile
generale existente în materia actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit
(asemănător), întrucât acestea din urmă formează excepţia în raport cu primele, iar excepţiile
sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis).
14. Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu
executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare implică o
singură prestaţie din partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee.
De exemplu, darul manual, ca varietate de donaţie.
Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică mai multe prestaţii,
eşalonate în timp. De exemplu, contractul de locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia
cu sarcină de întreţinere.
Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce priveşte:
a) consecinţele neexecutării culpabile:
- contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se aplică rezoluţiunea (actul
va fi desfiinţat şi pentru trecut, ex tunc);
- contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea (desfacerea actului
numai pentru viitor, ex nunc);
b) efectele nulităţii:
- nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex
tunc), considerându-se că actul n-a existat niciodată;
- nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor
(ex nunc).
1. Definiţi actul juridic civil.

2. Daţi exemplu de un act juridic patrimonial.
3. Daţi exemplu de un act juridic solemn.
1. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice.
2. Exemplu de act juridic patrimonial: contractul de vânzare cumpărare a unei case.
3. Exemplu de act juridic solemn: căsătoria.
Rezumat:
Secţiunea prezintă noţiunea de act juridic civil şi clasificarea actelor juridice civile pe
criterii şi categori.
Bibliografie:
român, Gh. Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.
Secţiunea 2. Condiţiile actului juridic civil
a) Definiţie, enumerare, terminologie:
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente din care este
alcătuit un asemenea act.
Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1.
capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect
determinat; 4. o cauză licită.”
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii
pentru orice act juridic, indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.
Cu toate că textul mai sus citat consideră drept condiţie a actului juridic civil
„consimţământul valabil al părţii ce se obligă”, aşa cum se subliniază în literatura de
specialitate, „orice participant la raporturile juridice civile trebuie să exprime un
consimţământ valabil.”19
Codul civil prevede numai cele patru condiţii de fond esenţiale pentru orice act juridic
civil, dar, cum s-a precizat în doctrină, există şi o condiţie de formă care este cerută pentru
validitatea actelor formale sau solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a
actelor juridice civile respective.
Termenul „condiţie” este „polivalent”.20 În afară de înţelesul arătat, acela de element al
actului juridic civil, el este primitor de încă două sensuri:
- condiţie = modalitate a actului juridic civil;
- condiţie = clauză a actului juridic civil.
b) Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:
1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile actului juridic civil
pot fi de fond (care privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se
referă la exteriorizarea voinţei). Ele se mai numesc şi condiţii intrinseci şi condiţii
extrinseci.
2. în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem condiţii esenţiale
(cerute pentru valabilitatea actului) şi condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare,
care pot lipsi fară să afecteze valabilitatea actului juridic).
3. După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul nerespectării lor, condiţiile pot
fi de validitate (nerespectarea cărora atrage nulitatea actului juridic civil) sau de
19
I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997, p. 109.
20
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 123.
eficacitate (a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci o altă
sancţiune mai blândă – de exemplu, inopozabilitatea).
4. în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii
generale (care privesc toate actele juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere
numai anumite categorii de acte juridice civile – de exemplu, actele solemne).
Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele patru puncte de
vedere.
c) Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
„Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi
esentială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.”21
Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a persoanei juridice si,
totodată, o premisă a capacitaţii de exerciţiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice,
(cealaltă premisă fiind discernământul, pentru persoana fizică).
Potrivit art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată
necapabilă de lege”, iar art. 950 C. civ. precizează: „Necapabili de a contracta sunt:
1. minorii; 2. interzişii; ... 4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare
contracte”.
Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul juridic civil,
incapacitatea fiind excepţia. Ca orice exceţie şi aceasta trebuie să fie expres prevăzută de lege,
iar textele care o conţin sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae
interpretationis).
Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul juridic civil este prevăzut
de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice: „Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.
Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art. 949 C. civ., precum şi
în art. 856 C. civ.22 şi art. 1306 C. civ.23
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice
civile are un specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanelor juridice, consacrat în art. 34 din Decretul nr. 31 / 1954.24
Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în timp ce
discernământul este o stare de fapt (de facto), acesta din urmă putând fi întâlnit, accidental,
21
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 124.
22
Art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege.”
23
Art. 1306 C. civ.: „Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”.
24
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
chiar şi la o persoană incapabilă, după cum este posibil ca o persoană capabilă, după lege, să
nu aibă, temporar, discernământ.
În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ea este
prevazută de art. 6 alin.1 din Decretul nr. 31/ 1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte
dispoziţii ale legilor civile, dispoziţii ce vor fi studiate în contextul analizei conţinutului
capacităţii de folosinţă.
d) Consimţământul:
„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului

juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.”25
Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia din părţile
actului juridic bilateral sau a autorului actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de
voinţă.
În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta „este rezultatul unor
procese psihologice interioare prin care subiectele receptează realitatea, îşi formulează
mobilurile, apreciază în ce măsură scopurile urmărite se vor realiza în cadrul legal.”26
Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie obiect de preocupare
pentru psihologie, dar interesează şi ştiinţa dreptului.
Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce cuprinde două elemente:
consimţământul şi cauza (scopul).
Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.
Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces psihologic complex.
Acest proces cuprinde, în principal, patru etape:
Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă, e reflectată în mintea

umană. Se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii respective,
prinzând contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu rămâne singură, ci se
întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi persoane, acestea din urmă putând fi sau nu
în acord cu prima.
I. A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi

dezavantajelor pe care le au dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în
competiţie).
II. Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece de la deliberare la luarea
hotărârii încheierii actului juridic civil, care apare ca un mijloc de realizare a
scopului avut în vedere.
Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au un caracter intern, ele
existând la nivelul minţii umane.
25
Gh. Beleiu, op. cit., p. 129.
26
D. Ştefănescu (coord.), Drept civil, Bucureşti, A.S.E., 1995, p. 85.
III. Pentru ca acest fapt psihologic să devină fapt social, trebuie ca hotărârea luată de
persoana respectivă să fie exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor
persoane.
Din acest proces complex al formării voinţei, dreptul civil reţine două elemente:
- hotărârea exteriorizată şi
- motivul determinant.
Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce motivul determinant
este cauza sau scopul actului juridic civil. Aceasta este „construcţia tehnică a voinţei”.27
„Codul nostru civil consacră – chiar dacă nu in terminis, dar neîndoielnic – două
principii”28 care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
1 – principiul libertaţii actelor juridice civile, denumit şi principiul autonomiei de
voinţă;
2 – principiul voinţei reale, denumit şi principiul voinţei interne.
1) Principiul libertaţii actelor juridice civile:
Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu
convenţii şi să facă sau nu acte unilaterale, în condiţiile respectării legii şi a bunelor moravuri.
Mai mult, părţile sunt libere să stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră de
cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau să pună capat actului
civil pe care l-au încheiat.
Acest principiu este consacrat, indirect, în cel puţin două texte ale Codului civil, şi
anume:
- alin. 1 ai art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”;
- art. 5: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile
care interesează odinea publică şi bunele moravuri.”
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele:
- ordinea publică (principiile şi normele juridice ce reglementează ordinea
economică, socială şi politică din statul de drept);
- bunele moravuri;
- normele imperative civile (de la care nu se poate deroga).
2) Principiul voinţei reale (interne):
27
Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I, 1967, p. 261.
28
Gh. Beleiu, op cit., p. 127.
Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi elementul social
(extern). Atunci când între cele două elemente există concordanţă, nu se pune problema
determinării principiului aplicabil, deoarece voinţa este aceeaşi.
Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu vointă reală, căreia dintre acestea două îi dăm
prioritate?
Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu privire la raportul dintre
voinţa reală, internă şi voinţa exteriorizată, declarată.
În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au conturat două concepţii:
a) concepţia subiectivă dă prioritate voinţei interne, reale;
b) concepţia obiectivă dă prioritate voinţei externe, declarate.
Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje.

Concepţia subiectivă este consacrată de Codul civil francez de la 1804 şi satisface
securitatea statică a circuitului civil (se poate pune în discutie valabilitatea unui act translativ
de drepturi din cauza neconcordanţei dintre voinţa reală şi cea exprimată).
Concepţia obiectivă este consacrată de Codul civil german de la 1900 (B.G.B.) şi are
avantajul asigurării securităţii dinamice a circuitului civil, ceea ce este de natură a încuraja
încheierea de acte juridice civile.
Codul civil român de la 1864, fiind de inspiraţie franceză, adoptă principiul voinţei
reale, (interne) şi admite, ca excepţie, şi sistemul voinţei declarate.29
Concepţia subiectivă este consacrată de art. 977 C. civ.: „Interpretarea contractelor se
face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De
asemenea, art. 1175 C. civ. prevede ca „Actul secret, care modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali …”
Admiterea, cu caracter de excepţie, a sistemului voinţei declarate (externe) rezultă din
urmatoarele aspecte:
„a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un înscris nu poate fi combătut,
în principiu, decât tot printr-un înscris;
b) dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. prevăd că nu se poate primi niciodată o dovadă
prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul”30;
c) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi doar actul public, deşi acesta este
un act fictiv (art. 1175 C. civ. partea a doua).
Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile

urmatoare:
1. să provină de la o persoană cu discernământ;
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3. să fie exteriorizat;
29
Vezi şi I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966, pp. 73-
78.
30
I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993,
pp. 158-159.
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Aşa cum am mai arătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o
stare de drept (de iure), prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt (de facto).
În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, aceasta este
prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile; în timp ce
persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ, fie
din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani
este considerat că are discernământul juridic în curs de formare.
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna,
o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea prezumă că persoana este
lipsită de discernământ), în practică există şi incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o
persoană – capabilă, după lege – în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu:
hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia puternică).
2. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ decurge din însaşi esenţa

actului juridic civil, care este definit ca o manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce
efecte juridice.
Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă (jocandi causa), fie din prietenie,
curtoazie sau din pură complezenţă;
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce
se obligă („mă oblig dacă vreau” – si voluero);
- manifestarea de voinţă este prea vagă;
- manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis),
cunoscută de cocontractant.
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat – condiţie ce este impusă chiar de
definiţia consimţământului (hotărârea de a încheia actul juridic civil manifestată în
exterior).
Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de

exteriorizare a voinţei; deci simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca
actul juridic civil să fie valabil din punct de vedere al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie
actele solemne, pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită
formă cerută de lege (forma autentică, de regulă).
Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a consimţământului:
- în scris;
- verbal;
- prin gesturi sau fapte concludente.
Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o formă expresă, fie într-o
formă tacită, implicită.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi problema valorii juridice a
tăcerii: tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie,
şi anume:
- atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C. civ.);
- atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
- atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.
4. Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic
civil.
Sunt vicii de consimţământ:
- eroarea;
- dolul;
- violenţa;
- leziunea.
e) Viciile de consimţământ:
Eroarea
Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare ….”
Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât
când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară
numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a
realităţii din mintea uneia din parţi la încheierea actului juridic civil.
Clasificare:
1) După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:
- eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de
eroare, falsa reprezentare căzând fie asupra naturii actului care se încheie 31 (error
31
Pentru un asemenea caz – în care o parte credea că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de întreţinere –
vezi dec. civ. nr. 370/1974 a Trib. Jud. Braşov, în R.R.D.
nr. 12/1975, p. 46.
în negotio), fie asupra identităţii obiectului 32 (error în corpore); sancţiunea ce
intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută;
- eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce cade fie asupra

calităţilor substanţiale ale obiectului actului33 (error in substantiam), fie asupra
persoanei cocontractante34 (error in personam); eroarea-viciu de consimţământ
conduce la nulitatea relativă a actului juridic;
- eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări mai puţin importante la
închierea actului juridic; ea nu afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o
diminuare valorică a prestaţiei.
2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:

- eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice
existente la încheierea actului juridic (tipurile de eroare mai sus prezentate, în
prima clasificare) şi
- eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra existenţei sau conţinutului
unui anumit act normativ sau unei norme juridice, după caz, la încheierea actului
juridic.
În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, aceasta a
format obiect de controversă în literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii
erorii de drept ca viciu de consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de
consimţământ.
Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ se bazează pe prezumţia
de cunoaştere a legii exprimată de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate
invoca necunoaşterea legii). Deci, în viziunea promotorilor acestei teze35 eroarea de drept nu
poate constitui viciu de consimţământ şi, ca atare, nu duce la anularea actului juridic civil.
Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimţământ 36 – exceptând normele
imperative sau cele care privesc ordinea publică – are ca argumente:
- interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite că eroarea face consimţământul să
nu fie valabil, fără a distinge între eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care
operează regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus37;
32
De exemplu, o parte crede că va cumpăra un anumit bun, iar cealaltă parte vrea să vândă alt bun.
33
Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost determinante pentru exprimarea
consimţământului, calităţi în lipsa cărora – dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea
acestor calităţi se face in concreto, după criterii subiective.
34
Această eroare operează numai în contractele intuitu personae, adică acele contracte în care considerarea
calităţilor persoanei este cauza principală pentru care ele s-au încheiat (de exemplu, contractul de donaţie,
contractul de mandat etc.).
35
I. Urs, S. Angheni, op.cit., 1997, p. 116; D. Ştefănescu (coord.), op. cit., 1995, p. 90.
36
Această teză este susţinută şI de Gh. Beleiu, op. cit., p. 132 şi I. Dogaru,
op. cit., p. 161.
37
Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
- atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă eroarea de drept (de
exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ., referitor la mărturisire); deci, per a contrario, în
celelalte cazuri eroarea de drept este admisă;
- eroarea de drept, atunci când se produce, are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt:
falsa reprezentare a realităţii; ori ubi eadem ratio ibi idem jus 38;
- jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de consimţământ.
Structura erorii-viciu de consimţământ:
Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natură psihologică (falsa reprezentare a
realităţii). De aici rezultă şi dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ.
Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite cumulativ:
1) elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost determinant pentru
încheierea actului juridic; deci, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi
încheiat; această apreciere a caracterului determinant al elementului fals
reprezentat se face de regulă, după un criteriu subiectiv (de la caz la caz); prin
excepţie, se poate realiza aprecierea şi pe baza unui criteriu obiectiv, abstract39;
2) când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca celălalt contractant să
fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru
încheierea actului juridic civil – condiţie impusă de nevoia asigurării stabilităţii
circuitului civil.
În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenţa

viciului de consimţământ. Dacă, printr-o simplă coincidenţă, ambele părti au fost în eroare,
fiecare din ele poate cere anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este.
Dolul
Art. 953 C.civ. prevede „Consimţământul nu este valabil când este … surprins prin
dol”, iar art. 960 C. civ. dispune „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele
viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii,
cealaltă parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune”.
„Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în
eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un
act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-
zisă).”40
Clasificare:
1) în dreptul roman se distingea între:
- dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor de dejucat;
- dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii relative a actului juridic.
38
Pentru situaţii identice trebuie să se pronunţe soluţii identice.
39
Vezi Gh. Beleiu, op. cit., p. 132, nota 19.
40
2) în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic,
dolul poate fi:
- dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente
importante, determinante la încheierea actului juridic civil; el atrage sancţiunea
nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat şi
- dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau incidental, ce poartă asupra
unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu
atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept temei pntru o
reducere a prestaţiei.
Structura:
Dolul este alcătuit din două elemente de structură:
- un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene,
maşinaţiuni etc. făcute în scopul inducerii în eroare a persoanei;
- un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană în scopul încheierii unui act juridic civil.
Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o
acţiune negativă (fapt omisiv).
Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma sugestiei sau captaţiei.
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă
în neinformarea celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi
trebuit să le cunoască.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica judiciară a făcut
următoarele precizări:
- nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins
ascunsă;
- dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se exclud.
Condiţii:
Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ,
urmatoarele două condiţii:
1) să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
2) să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această problemă a
caracterului determinant al dolului se apreciază în concreto, de la caz la caz.
Şi cea de-a doua condiţie – dolul să provină de la cealaltă parte – este prevazută expres
de art. 960 C. civ. Deşi acest text legal lasa impresia că dolul este posibil doar în cazul actelor
bilaterale, totuşi dolul sub forma „sugestiei” poate fi întâlnit şi în cazul testamentului (de
exemplu), care este act juridic unilateral.
În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru existenţa dolului este
îndeplinită, în actele bilaterale, şi atunci când:
- dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre aceasta;
- dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare
din părţile actului bilateral.
Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invocă
acest viciu de consimţământ trebuie sa-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul
poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.
Violenţa
Cităm următoarele articole din Codul civil român referitoare la violenţă: art. 953
C.civ.: „Consimţământul nu este valabil când este … smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ.:
„Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar când este exercitată de altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 C.civ.: „Este violenţă
totdeauna când, spre a face o persoană a contracta i s-a insuflat temerea, raţionabilă după
dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în
această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.: „Violeţa este
cauza de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra
descendenţilor şi ascendenţilor”; art. 958 C. civ.: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă,
nu poate anula convenţia.”
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău care îi provoacă o temere ce o determină să încheie un act juridic
civil, act pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare:
1. în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică (vis) – apare atunci când ameninţarea cu răul priveşte fie
integritatea fizică, fie bunurile persoanei (de exemplu, prin conducerea forţată a
mâinii pentru a semna; o astfel de situaţie echivalează cu lipsa consimţământului,
atragand sancţiunea nulităţii absolute);
- violenţa morală (metus) – apare atunci când ameninţarea cu răul se referă fie la
onoarea sau cinstea, fie la sentimentele persoanei.
2. După caracterul ameninţării, deosebim între:
- ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitor că îl va da în judecată dacă nu-şi îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă
nu este viciu de consimţământ;
- ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai aceasta este viciu de
consimţământ, atrăgând anulabilitatea actului încheiat în astfel de condiţii.
Structura:
Violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente de
structură:
- un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;
tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.
Condiţii:
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două
condiţii şi anume:
1) să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
2) să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).
1. Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic trebuie ca:
a) temerea produsă să fie raţională după victima violenţei, ceea ce înseamnă că
temerea trebuie să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie actul
juridic;
b) temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci,
criteriul aprecierii este unul subiectiv;
c) răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau patrimonial;
d) răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în cauză, fie soţul, soţia,
ascendenţii sau descendenţii, fie (aşa cum se consideră în doctrină, pentru
identitate de raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o
puternică afecţiune.
2. Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie
violenţă – viciu de consimţământ. Este necesar ca ameninţarea să constituie o
încălcare a legii.
Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea cuprinsă de art. 958 C. civ.
În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce determină o persoană
să încheie un anumit act juridic trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.
Leziunea
Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art. 1157-1160; art. 1162-
1165) trebuie raportate la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice:
„De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se
restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri fără încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât
dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.”
Porivit art. 1165 C. civ.: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în
resciziune.”41
Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă în disproporţia vădită
de valoare între două prestaţii. Ea se sancţioneaza cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.
Structura:
Structura acestui viciu de consimţământ este diferită în funcţie de concepţia ce stă la
baza reglementării leziunii.
Potrivit concepţiei subiective, leziunea este compusă din două elemente: un element
obiectiv, ce constă în disproporţia de valoare dintre contraprestaţii şi un element subiectiv, ce
constă în profitarea de starea de nevoie în care se află cealaltă parte.
Conform concepţiei obiective, leziunea nu presupune decât un singur element, şi
anume disproporţia vădită de valoare ce există între contraprestaţii.
Dispoziţiile legale mai sus citate consacră concepţia obiectivă despre leziune, astfel
încât cel ce o invocă nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare ce există între
contraprestaţii.
Condiţii:
Pentru ca actul juridic civil să fie anulabil pentru leziune, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
1) leziunea trebuie să fie o consecinţa directă a actului respectiv (în condiţiile în care
art. 1158 C. civ. prevede că acţiunea în resciziune nu poate fi exercitată când
leziunea rezultă din un „eveniment cazual şi neaşteptat”);
2) leziunea trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic;

3) disproporţia de valoare existentă între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Domeniul de aplicare:
Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, din punctul de vedere al persoanelor
care o pot invoca, precum şi din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru
leziune.
Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, având vârsta între 14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp:
- acte de administrare ;
- încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
- comutative;
41
Se consideră totuşi, cu titlu de excepţie, că majorul poate invoca leziunea în două cazuri: 1) în aplicarea art.
66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia maritimă; 2) în temeiul art. 694 C. civ., ce se referă la
posibilitatea atacării acceptării exprese sau tacite a unei succesiuni de către major.
- lezionare pentru minor.42
f) Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt
ţinute.”43
Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai
una din părţi se obligă.”
Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi
considerate obiect derivat şi al actului juridic civil.
Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este identică cu definiţia
obiectului raportului juridic şi ni se pare firesc să fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte
din actul juridic.”44
Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil (acţiunile sau inacţiunile
părţilor actului juridic) şi conţinutul sau efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile
civile la care dă naştere actul juridic) nu trebuie să se confunde.
Condiţii de valabilitate:
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să îndeplinească
urmatoarele condiţii:
1. să existe;
2. să fie în circuitul civil;
3. să fie determinat sau determinabil;
4. să fie posibil;
5. să fie licit şi moral.
În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi condiţii speciale, ce
trebuie îndeplinite numai pentru anumite acte juridice:
a. cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele constitutive sau
translative de drepturi reale ;
b. obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, la actele intuitu
personae;
c. să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil,
considerăm că acestea trebuie analizate fiecare în parte:
1. Obiectul actului juridic trebuie să existe.
42
Pentru o comparaţie a viciilor de consimţământ vezi G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1997,
Editura ALL, p. 125.
43
44
I. Urs, S. Angheni, op. cit., p. 120.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte
condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea
următoarelor reguli:
- bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil sau să existe în
viitor, cu o singură exceptie: succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului
juridic civil (art. 965 C. civ.);
- potrivit art. 1311 C. civ.: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în
tot, vinderea este nulă. Dacă era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea
între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului.”
2. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.
Art. 963 C. civ. prevede: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui
contract.”
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ. dispune că toate
lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.
Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic civil. De aceea este
necesară cunoaşterea clasificării bunurilor după regimul circulaţiei lor.
3. Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil.
Art. 948 C. civ. enunţă printre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, la
pct. 3, „un obiect determinat”.
În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru
determinat, cel puţin în specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru cert (res certa), condiţia
este îndeplinită prin arătarea caracteristicilor acestuia.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru determinat generic (res
genera), acesta se defineşte prin cantitate, calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii
de determinare ce vor fi observate în momentul executării actului.
4. Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.
Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la
imposibil (ad imposibilum nulla obligatio). Este vorba de o imposibilitate absolută (pentru
oricine) şi nu de o imposibilitate relativă (pentru un anumit debitor).
Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.
5. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când obiectul acestuia este în
contradicţie cu legea sau morala.
g) Cauza sau scopul actului juridic civil.
Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic şi
„o cauză licită”.
Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit în
momentul încheierii unui astfel de act.
Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce s-a încheiat actul
juridic?”
În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil român reglementează acest
element esenţial al actului juridic:
Art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu
poate avea niciun efect”.
Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este expresă”.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Elementele cauzei actului juridic civil:
Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente: scopul imediat şi scopul
mediat.
1. Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul obligaţiei.
Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
- în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat constă în consideraţia
contraprestaţiei cocontractantului;
- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii bunului;
- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus

donandi);
- în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea unei imprejurări viitoare
şi incerte, împrejurare de care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).
Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în cadrul unei anumite
categorii de acte juridice.
2. Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului juridic; el constă în
motivul determinant al încheierii unui anumit act juridic civil. Motivul determinant
priveşte fie calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei.
Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul.
Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom analiza în continuare, se raportează
la scopul mediat.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.

Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească, cumulativ,
condiţiile următoare:
1. să existe;
2. să fie reală;
3. să fie licită şi morală.
1) Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, ambele componente ale
cauzei (scopul imediat şi scopul mediat) lipsesc, acestea presupunând existenta
discernământului (a puterii de reprezentare a consecinţelor manifestării de voinţă). În acest
caz, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea lipsei de
discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat (contraprestaţia, în contractele
sinalagmatice etc.), lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului
imediat ’absoarbe’ eroarea asupra scopului mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este aceea a
nulităţii absolute.”45
2) Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este consacrată expres de art. 966 C.
civ.
Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este falsă atunci când există
eroare asupra motivului determinant (care este chiar scopul mediat).
Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic civil pune în lumină
legătura dintre eroarea – viciu de consimţământ (fie asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului, fie asupra persoanei cocontractantului) şi admiterea aşa-zisului „motiv
determinant” ca scop mediat.
Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
3) Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. şi, de asemenea, conţinutul ei este
precizat de art. 968 C. civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice.”
În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.
Proba cauzei:
Potrivit art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (juris tantum):
- prezumţia de existenţă a cauzei;
- prezumţia de valabilitate a cauzei.
45
Gh, Beleiu, op.cit., p. 144.
Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească susţinerile
sale.
„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi
falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial
la încheierea actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant.
De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de
probă”.46
1. Definiţi consimţământul.
2. Enumeraţi viciile de consimţământ.
3. Definiţi obiectul actului juridic.
4. Definiţi cauza actului juridic.
Răspunsul la testele de autoevaluare:
1. Consimţământul constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în

exterior.
2. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
3. Prin obiect al actului juridic civil înţelegem conduita părţilor, respectiv acţiunile
sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
4. Cauza reprezintă scopul actului juridic sau obiectul urmărit de părţi.
Rezumat:
În această secţiune au fost examinate pe larg condiţiile sau elementele esenţiale ale
actului juridic civil: capacitate, consimţământ, obiect, cauză, precum şi viciile de
consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Bibliografie:
46
I. Dogaru, op. cit., p. 184.
Secţiunea 3. Forma actului juridic civil
Prin „forma actului juridic civil «înţelegem» acea condiţie care constă în modalitatea
de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un
raport juridic civil concret.”47
În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic civil înţelegem modalitatea
de exteriorizare a voinţei reale; în acest sens, forma este inerentă oricărui act juridic civil şi
este guvernată de principiul consensualismului.
În sens larg (lato sensu), forma actului juridic civil se referă la aşa-numitel „condiţii de
formă” ale acestuia. Forma, privită în sens larg, are trei accepţiuni:
a) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem – necesară pentru însăşi
valabilitatea actului juridic civil;
b) forma cerută ad probationem – necesară pentru probarea actului juridic civil;
c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi.
Pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat, simpla manifestare de voinţă este
necesară şi suficientă, fără a fi nevoie să fie exprimată într-o anumită formă – acesta este
conţinutul principiului consensualismului.
De lege lata, acest principiu nu e consacrat expres, cu caracter general, în Codul civil
român, fiind o creaţie a doctrinei.
Având în vedere că art. 948 C. civ. nu enumeră şi forma printre condiţiile esenţiale ale
convenţiei şi ale actului juridic civil, înseamnă că lipsa formei (în sens larg) constituie regula.
Pentru anumite acte juridice civile, consensualismul este consacrat de lege (de
exemplu, art. 1295 C. civ.).48
Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul consensualismului să nu se aplice, a consacrat
expres excepţiile de la acest principiu (excepţii care sunt, în esenţă, forma cerută ad
validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi).
Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil:
1. Din punctul de vedere al consecinţelor juridice ale nerespectării lor, clasificarea
condiţiilor de formă cuprinde:
- forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad validitatem sau ad
solemnitatem); nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută a actului
(negotium);
- forma cerută pentru probaţiunea actului juridic civil
(ad probationem); nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de
probă a existenţei şi conţinutului actului juridic – sancţiune aspră, prin
consecinţele sale practice;
47
48
Conform alin. 1 art. 1295 C. civ.: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul
încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.”
- forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi; sancţiunea nerespectării
acestei cerinţe este inopozabilitatea – terţa persoană poate să facă abstracţie de
actul juridic (negotium) care trebuia adus la cunostinţa terţilor prin îndeplinirea
acestei formalităţi.
2. În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un act juridic civil,
distingem între:
- forma legală (cea impusă de norma juridică civilă);
- forma convenţională sau voluntară (cea stabilită de părţi sau de autorul actului
juridic civil).
Forma cerută ad validitatem:
„Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia de formă a actului
juridic civil care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea
nulităţii absolute (juris et de jure) a operaţiei juridice (negotium juris)”49.
Legiuitorul a instituit această formă pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil
ţinând seama de anumite raţiuni, cum sunt: prevenirea părţilor asupra importanţei unor acte
juridice civile şi gravităţii acestora pentru patrimoniul lor, exercitarea controlului societăţii
asupra actelor de o importanţă juridică care depăşeşte interesele părţilor (de exemplu, înstrăinarea
terenurilor).
Acele acte juridice pentru care forma este cerută ad validitatem se numesc acte
solemne sau formale. Această formă are aplicaţii mai ales în dreptul civil 50 şi în dreptul
familiei.51
Forma cerută de ad validitatem are urmatoarele caractere juridice:
- este un element esenţial al actului juridic civil; astfel încât nerespectarea ei atrage
nulitatea absolută;
- pesupune manifestarea expresă de voinţă; aşadar, este incompatibilă cu manifestarea
tacită a voinţei;
- este în principiu, exclusivă; deci, pentru un anumit act solemn trebuie să fie
îndeplinită o anumită formă, de regulă forma autentică (excepţie făcâd
testamentul).
Condiţii care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem:
- întregul act solemn (toate clauzele sale) trebuie să îmbrace forma cerută de lege;
- dacă există un alt act, aflat în interdependenţă cu actul solemn, şi acesta trebuie să
îmbrace forma specială; de exemplu, contractul de mandat necesar pentru
încheierea unui act solemn trebuie să fie constatat prin procură autentică;
49
I. Dogaru, op. cit., p. 188.
50
De exemplu, în dreptul civil, forma este cerută ad validitatem în materie de donaţie, testament, ipotecă
convenţională, acceptarea succesiunii sub beneficiul de inventar, renunţarea expresă la succesiune, înstrăinarea
terenurilor, subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor, revocarea expresă a legatelor etc.
51
În dreptul familiei, forma solemnă este cerută, de exemplu, în cazul căsătoriei, înfierii, recunoaşterii filiaţiei
copilului.
- actul ce determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în principiu, şi el să îmbrace
forma solemnă (face exceptie legatul – care poate fi revocat şi tacit).
Forma cerută ad probationem:
Această formă constă în „cerinţa impusă de lege sau de părţi ca actul juridic să fie
făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea operaţiei juridice
(negotium juris), ci numai imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă”.52
Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin importanţa anumitor acte
juridice civile, precum şi prin aceea că oferă securitate juridică circuitului civil.
Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:
- este obligatorie; din acest punct de vedere se aseamănă cu forma cerută ad
validitatem;
- nerespectarea ei este sancţionată cu imposibilitatea dovedirii actului juridic
(negotium) cu un alt mijloc de probă;
- constituie, şi ea, o exceptie de la principiul consensualismului.
Art. 1191 alin. 1 C, civ. prevede: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare
ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act
autentic, sau prin act sub semnătura privată”.
În afară de această reglementare generală există în legislaţia civilă şi alte reglementări
care se referă la anumite categorii de acte juridice civile 53 şi pretind forma scrisă pentru
dovedirea acestora.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi:
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la formalităţile necesare, cerute
de lege, pentru a face actul juridic civil opozabil şi acelor persoane care nu au participat la
încheierea lui, tocmai în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.
Nerespectarea acestei condiţii de formă constă în inopozabi-litatea actului juridic civil
şi, în cazul când este respectată, intervine – de regulă – după naşterea valabilă a operaţiei
juridice (negotium).
Aceste formalităţi se referă, în principal, la publicitatea imobiliară (care face actul

juridic opozabil erga omnes).
În România nu exista un regim unitar al publicităţii imobiliare: în Vechiul Regat exista
sistemul publicităţii personale (al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni), în timp ce în
Transilvania şi Bucovina există sistemul publicităţii reale (al carţilor funciare). 54 În prezent, în
materia publicităţii imobiliare se aplică Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii
imobiliare (republicată în Monitorul Oficial nr. 201/3.03.2006) – legea potrivit căreia se fac
înscrierile în Cartea funciară.
52
I. Dogaru, op. cit., p. 189-190.
53
În materia: contractului de locaţiune (art. 1416 alin. 1 C. civ.), contractului de depozit (art. 1597 C. civ.),
tranzacţiei (art. 1705 C. civ.), contractului de asigurare.
54
Pentru amănunte privind cele două sisteme de publicitate imobiliară, precum şi sistemele intermediare, vezi
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988, p. 289-293.
În afară de publicitatea imobiliară, există şi alte aplicaţii ale formei cerută de lege
pentru opozabilitate faţă de terţi55.
1. Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată forma solemnă?

2. Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată forma cerută ad
probationem?
1. În cazul nerespectării formei solemne, sancţiunea este nulitatea absolută a actului

juridic.
2. În cazul nerespectării formei formei cerute ad probationem, sancţiunea este aceea
că actul juridic nu poate fi probat cu un alt mijloc de probă, deşi este valabil.
Rezumat:
În această secţiune au fost examinate excepţiile de la principiul consensualismului,

respectiv formalităţile cerute de lege pentru anumite acte juridice: forma solemnă, forma
cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Bibliografie:
55
Publicitatea constituirii gajului (art. 1686 C. civ.); notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 C. civ.); darea de
dată certă înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 C. civ.); înregistrarea, prevăzută de lege, pentru invenţii
(Legea nr. 64/1991) etc.
Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil
Aşa cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de
modalităţi.
Modalităţile sunt acele evenimente viitoare de care depinde existenţa sau executarea
drepturilor subiective civile şi obligaţiilor civile din actele afectate de modalităţi.
Termenul, condiţia şi sarcina sunt cele trei modalităţi ale actului juridic civil.
Termenul
Termenul (dies) este acel eveniment, viitor şi sigur ca realizare, care fie amână
producerea efectelor unui act juridic civil, fie determină încetarea efectelor acestuia.
Termenul poate fi indicat printr-o dată calendaristică, printr-o perioadă de timp sau
printr-o împrejurare viitoare (de exemplu, „începerea culesului viitor”).
Reguli generale privind termenul există în Codul civil, art. 1022-1025 56, iar reguli
speciale privind termenul găsim atât în Codul civil, cât şi în alte acte normative care sunt
izvoare de drept civil.
Clasificare:
1. în funcţie de efectul său, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv:
- termenul este suspensiv când el amână sau suspendă exerciţiul drepturilor
subiective civile şi executarea obligaţiilor civile (de exemplu, termenul la care
trebuie restituită suma împrumutată);
- termenul este extinctiv când, la împlinirea lui, se sting efectele actului juridic civil
(de exemplu, data morţii credirentierului, în contractul de rentă viageră).
2. în funcţie de beneficiarul termenului:
- termen în favoarea debitorului, care constituie regula (potrivit art. 1024 C. civ.);
- termen în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul de depozit (conform art.
1616 C. civ.);
- termen în favoarea ambelor părţi, de exemplu, termenul dintr-un contract de
asigurare.
Numai titularul beneficiului termenului poate renunţa la acest beneficiu.
3. După izvorul său, termenul poate fi:

- termen legal, stabilit de lege;
56
Art. 1022 C. civ.: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai
amână executarea.” Art. 1023 C. civ.: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului,
dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta.” Art. 1024 C. civ.: „Termenul este presupus totdeauna
că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în
favoarea creditorului,” Art. 1025 C. civ.: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este
căzut în deconfitură (insolvabilitatea unui debitor care nu este comerciant – n.n.), sau când, cu fapta sa, a
micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.”
- termen convenţional sau voluntar, stabilit de parţile actului juridic civil;
majoritatea termenelor sunt convenţionale;
- termen judiciar, acordat de instanţa debitorului (potrivit art. 1583 C. civ. şi
1101 C. civ.).
4. După cunoaşterea sau nu a momentului împlinirii sale la data încheierii actului

juridic, distingem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului
juridic (de exemplu, o dată calendaristică);
- termenul incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi
realizarea sa este sigură (de exemplu,
„la seceriş”).
Efectele termenului:
Aşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea actului juridic civil, nu şi
existenţa sa (art. 1022 C. civ.).
Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de termenul suspensiv,
există şi, ca urmare:
- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea
termenului suspensiv), el va face o plată valabilă (ceea ce echivalează cu
renunţarea la beneficiul termenului), conform art. 1023 C. civ.;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de
conservare (de exemplu, înfiinţarea unui sechestru);
- înainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor
plata, potrivit art. 1023 C. civ.;
- prescripţia dreptului la acţiune va începe să curgă la data împlinirii termenului
suspensiv (art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958);
- în actele translative de drepturi reale care au ca obiect derivat un bun cert (res
certa), termenul suspensiv nu suspendă transferul acestor drepturi, cu excepţia
cazului în care parţile au prevăzut, expres, contrariul;
- până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia între creditor şi debitor nu
poate funcţiona, întrucât una din obligaţii nu este exigibilă (aşa cum prevede alin.
1 al art. 1145 C. civ.).
În ceea ce priveşte termenul extinctiv, împlinirea acestuia înseamnă stingerea dreptului
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. De exemplu, împlinirea termenului contractului de
închiriere marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura
folosinţa liniştită.
Condiţia
Această modalitate a actului juridic civil (condiţia) este un eveniment viitor şi nesigur
ca realizare, eveniment de care depinde însăşi existenţa actului juridic civil.
Reglementări privind condiţia sunt cuprinse în Codul civil român în Titlul III (Despre
contracte sau convenţii), Capitolul VI (Despre deosebitele specii de obligaţii), Secţiunea I
(Despre obligaţiile condiţionale, art. 1004-1021).
Clasificare:
1. În funcţie de efectul pe care îl produce, condiţia este suspensivă şi rezolutorie:
Condiţia suspensivă este cea care, până la realizarea ei, suspendă existenţa drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor corelative ale părţilor; de exemplu „îţi vând imobilul din
Craiova, dacă voi fi transferat la Bucureşti”.
Art. 1017 C. civ. prevede: „Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde
de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după
îndeplinirea evenimentului”.
Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi
obligaţiile corelative ale părtilor sunt considerate că există şi se execută; de exemplu,
„prezentul contract de vânzare-cumpărare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un
copil”.
Art. 1019 C. civ. dispune: „Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea
obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.
Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a
primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiţie.”
2. În funcţie de legătura ei cu voinţa părţilor, a realizării sau nerealizării

evenimentului, condiţia poate fi: cazuală, mixtă şi potestativă.
Potrivit art. 1005 C. civ.: „Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu
este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.”
O astfel de condiţie este independentă de voinţa părţilor
(de exemplu, „dacă voi supravieţui fratelui meu”).
Art. 1007 C. civ. prevede: „Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa
uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane” (determinate).
Un exmplu de condiţie mixtă este: „îţi vând imobilul meu, dacă mă voi căsători cu X”.
Condiţa potestativă, prevede art. 1006 C. civ., „este aceea care face să depindă
perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-
l facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice”.
Condiţia potestativă poate fi: potestativă pură şi potestativă simplă.
Este potestativă pură acea condiţie care depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi.
Angajamentul făcut sub o condiţie pur potestativă nu este valabil. în acest sens, Art. 1010 C.
civ. arată: „Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui
ce se obligă.”
Este potestativă simplă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de
voinţa unei persoane nedeterminate; de exemplu, „dacă mă voi căsători”.
Condiţia potestativă simplă este valabilă şi când depinde de voinţa debitorului, şi când
depinde de voinţa creditorului (cu excepţia donaţiei). Condiţia potestativă pură este valabilă
numai când depinde exclusiv de voinţa creditorului.
3. Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia poate fi pozitivă şi
negativă.57
De asemenea, distingem între: condiţia posibilă – condiţia imposibilă 58 şi condiţia licită şi
morală – condiţia ilicită sau imorală59.
Efecte:
Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt:
- condiţia pune în discuţie însăşi existenţa actului juridic civil, spre deosebire de
termen, care numai amână executarea (art. 100460 şi 1022 C. civ.);
- condiţia produce fecte retroactiv (ex tunc). Acest lucru este cuprins în prima parte
a art. 1015 C. civ. care prevede: „Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care
angajamentul s-a contractat. Dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei,
drepturile sale trec erezilor săi.”
Prezentarea efectelor condiţiei presupune:
1) distincţia între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie;
2) distincţia între perioada anterioară împlinirii condiţiei (pendente conditione) şi

perioada ulterioară împlinirii condiţiei (eveniente conditione).
Condiţia suspensivă, pendente condiţione, face ca efectele actului juridic să fie
suspendate în existenta lor. Ca urmare:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, deoarece debitorul încă nu-i
datorează nimic;
- dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea prestaţiei, pentru că a făcut o
plată nedatorată;
- în actele translative de drepturi reale, nu se produce efectul translativ, aplicându-se
art. 1018 C. civ.61;
57
Vezi art. 1011-1014 C. civ.
58
Vezi art. 1008, 1009 C. civ.
59
Vezi art. 1008 C. civ.
60
Art. 1004 C. civ. prevede: „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi
necert.”
61
Art. 1018 C. civ.: „Când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în
rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei.
Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este simplă.
Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat
a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ.
- creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său (art. 1016 C. civ.)62;
- creditorul poate să transmită dreptul său prin acte între vii sau pentru cauză de
moarte, dar ca drept condiţional, deoarece nemo plus juris ad alium transsfere
potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el
insuşi);
- pescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut;
- compensaţia nu poate opera.
Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, eveniente conditione: actul juridic este
considerat, retroactiv, că a fost un act pur şi simplu. Astfel:
- plata facută de către debitor rămâne valabilă;
- transmisiunea drepturilor reale facută de titularul dreptului condiţional se
consolidează.
De la principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive, eveninte condiţione,
există următoarele excepţi:
- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei;
- actele de administrare făcute de înstrăinator rămân valabile;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu
efect retroactiv;
- riscurile cad în sarcina înstrăinătorului, aşa cum prevede art. 1018 alin. 1 C. civ.
În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile sunt în situaţia
anterioară încheierii actului juridic civil. Deci:
- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;
- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate;
- acele drepturi constituite de debitor se consolidează.
În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, pendente condiţione, ea nu produce nici un
efect; actul juridic civil se comportă ca un act pur şi simplu, cu toate consecinţele ce decurg
de aici. Deci, cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu (pura est sed
sub conditione resolvitur).
Efectul condiţiei rezolutorii, evenimente conditione, este desfiinţarea retroactivă a
actului (vezi art. 1019 C. civ.). Ca atare:
- părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite;
- drepturile ce au fost constituite de dobânditor pendente condiţione se desfiinţează cu
efect retroactiv, conform regulii rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientis
(anularea actului iniţial atrage anularea actului subsecvent).
Şi după îndeplinirea condiţiei rezolutorii, există excepţii de la retroactivitate:
Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, creditorul are dreptul să ceară desfiinţarea obligaţiei sau
să ia lucrul în starea în care se găseşte, cu daune interese.
62
Art. 1016 C. civ.: „Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare
dreptului său.”
- riscul realizat pendente conditione e suportat de dobânditor, ca proprietar sub
condiţie rezolutorie;
- actele de administrare făcute de dobânditor rămân valabile;
- fructele culese de dobânditor rămân ale sale;
- în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc).
În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, suntem în prezenţa consolidării
retroactive a actului juridic.
Sarcina
Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care constă intr-o obligaţie de a da, a
face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului, în actele cu titlu gratuit –
liberalităţi.
În Codul civil nu există o reglementare generală a sarcinii, dar există aplicaţii ale
acesteia în materia donaţiei şi a legatului (art. 828-830 C. civ. şi art. 930 C. civ.).
Art. 829 C. civ. dispune: „Donaţiunea între vii se revocă pentru neîndeplinirea
condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma
donaţiunii.”
Portivit art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea
condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”
Clasificare:
În doctrină se fac mai multe clasificari ale sarcinii:
Din punctul de vedere al persoanei beneficiarului, sarcina poate fi:
- în favoarea dispunătorului63;
- în favoarea gratificatului64;
- în favoarea unei terţe persoane65.
Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care nu pot fi
îndeplinite), ilicite (care contravin dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri)
sau sarcini posibile, licite şi morale.
Efecte:
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine; ea afectează numai
eficacitatea actului juridic. Deci, neîndeplinirea sarcinii poate constitui motiv de revocare a
actului juridic civil.
Sarcina este aceea care conferă actelor gratuite caracter sinalagmatic (pro parte).
Neexecutarea sarcinii dă un drept la obţiune între a cere rezoluţiunea pentru
neexecutare sau a cere obligarea debitorului la executarea obligaţiei sale.
63
De exemplu, sarcina impusă de donator donatarului de a plăti o datorie a sa faţă de o terţă persoană.
64
De exemplu, dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată pentru realizarea unei lucrări
ştiinţifice.
65
De exemplu, A lasă lui B casa drept moştenire, cu îndatorirea lui B de a plăti rentă viageră unei rude a lui A.
1. Enumeraţi modalităţile actului juridic civil.

2. Ce este termenul suspensiv?
3. Ce este condiţia rezolutorie?
1. Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina.

2. Termenul suspensiv este cel care amână sau suspendă exerciţiul drepturilor
subiective civile şi executarea obligaţiilor civile.
3. Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi
obligaţiile corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută; la
împlinirea condiţiei rezolutorii, contractul se desfiinţează retroactiv.
Rezumat:
În prezenta secţiune, au fost analizate modalităţile actului juridic civil: termenul,

condiţia şi sarcina.
Bibliografie:
Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil
a) Definiţie; reglementare; determinarea efectelor actului juridic civil:
Înţelegem prin efectele actului juridic civil drepturile subiective şi obligaţiile civile la
care acesta dă naştere, pe care le modifică sau le stinge.
Deci, în esenţă, efectele actului juridic civil reprezintă tocmai conţinutul raportului
juridic civil pe care-l generează, adică drepturile şi obligaţiile părţilor.
Reglementarea principală a efectelor actului juridic civil este cuprinsă în Codul civil.
Acestea sunt reglementate, în mod general, în capitolul „Despre efectul convenţiilor” (art. 969-
985 C. civ.). De asemenea, sunt reglementate efectele diferitelor contracte civile: vânzarea (art.
1294-1404
C. civ.); schimbul (art. 1405-1409 C. civ.); locaţiunea (art. 1410-1490
C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ.); împrumutul (art. 1576-1590
C. civ.); depozitul (art. 1591-1634 C. civ.) etc., precum şi efectele testamentului ca act
unilateral (art. 856-931 C. civ.).
Efectele altor contracte civile sunt reglementate de alte acte normative-izvoare de
drept civil, cum ar fi Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale;
Operaţia de determinare a efectelor actului juridic înseamnă stabilirea sau fixarea
drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care un astfel de act le-a generat, modificat sau
stins.
O asemenea operaţie juridică este necesară deoarece, uneori, conţinutul actului juridic
civil este obscur, cel puţin la prima vedere.
Determinarea efectelor actului juridic civil se realizează în anumite etape:
1. Prima etapă este prealabilă şi obligatorie şi ea constă în dovedirea actului juridic
(negotium iuris). În această etapă se aplică regulile privind proba actului juridic
civil.
Importanţa practică a acestei etape este incontestabilă, deoarece, dacă nu se dovedeşte
existenta actului, nu se mai pune problema determinării efectelor sale, pentru că, aşa cum
ştim, idem est non esse et non probari (ceva nedovedit este ca şi când n-ar exista).
2. În ipoteza în care existenţa actului juridic este neîndoielnică, dar efectele acestuia
nu apar cu claritate, se trece la cea de-a doua etapă a determinării efectelor actului
juridic civil. Aceasta constă în interpretarea clauzelor actului.
Interpretarea urmăreşte, în primul rând, calificarea juridică a actului. În urma

calificării, se poate ajunge la una din următoarele concluzii:
- este vorba de un act numit (tipic), caz în care se aplică regulie ce reglementează
actul respectiv;
- este vorba despre un act nenumit (atipic); în acest caz se aplică regulile generale
privind convenţiile, şi nu regulile de la un act numit înrudit (acestea din urmă
având un caracter special, iar specialia generalibus derogant – legea specială
derogă de la legea generală).
După stabilirea calificării corecte a actului juridic civil, urmează interpretarea propriu-
zisă a clauzelor actului. Aceasta se face porivit urmatoarelor reguli:
- actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa reală a părţilor, şi nu de
sensul literal al termenilor (potrivit art. 977
C. civ.);
- potrivit art. 970 alin. 2 C. civ., convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres
întrânsele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după
natura sa”;
- ţinând cont de art. 982 C. civ.: „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele
prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
- conform art. 979 C. civ.: „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează
în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului”.
- potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-
ar putea produce nici unul”, cu alte cuvinte este valabil adagiul actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
- in dubio pro reo sau, în termenii art. 983 C. civ.: „Când este îndoială, convenţia se
interpretează în favoarea celui ce se obligă”;
- conform prevederilor art. 984 C. civ.: „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile
asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi
termenii cu care s-a încheiat”;
- în acord cu art. 985 C. civ.: „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a
se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce
angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”.
b) Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la ele:
„Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum şi
faţă de cine se produc aceste efecte”.66
Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care principiile nu se aplică.
Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt:
1- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
2- principiul irevocabilităţii;
66
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 163.
3- principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest).
Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C. civ.: „Convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau
din cauze autorizate de lege”; art. 970 alin. 1: „Convenţiile trebuie executate cu bună
credinţă”; art. 973
C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda.
Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ.
Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea ce priveşte actele
bilaterale (contractele), acest principiu se exprimă şi prin sintagma „contractul este legea
părţilor”.
Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor
juridice generate de actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranţei circuitului civil.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil sunt acele situaţii în
care efectele actului nu se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt
fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele prevăzute şi dorite de parţi.
Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil
încetează înainte de termen, din cauza dispariţiei unui element al său. De exemplu, încetarea,
în anumite cazuri, a contractului de mandat (art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiinţarea contractului
de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C. civ.
Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim situaţia în care actul
juridic este prorogat (prelungit) prin lege sau cazul suspendării efectelor actelor cu executare
succesivă, ca urmare a unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră.
Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil.
Acest principiu este prevăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2, în ceea ce priveşte
convenţiile.
Deşi pentru actele unilaterale nu există un text, cu caracter general, care să consacre
acest principiu, legea civilă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale,
consacrând implicit, dar neîndoielnic, principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie de
acte civile.
Definim principiul irevocabilităţii ca fiind „regula de drept potrivit căreia actului
bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i
se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului
actului.”67
Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului
juridic civil.
De la principiul irevocabilităţii există două categorii de excepţii:
- excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau multilaterale)
67
- excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile când convenţiile se
revocă, asa cum prevede art. 962 alin. 2 C. civ. : „… din cauze autorizate de lege.”
Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu
suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul irevocabilităţii, deoarece – potrivit
principiului libertăţii actelor juridice civile – părţile care au încheiat convenţia prin acordul lor
de voinţă (mutuus consensus), tot prin voinţa lor comună pot desfiinţa actul (mutuus
disensus).
Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt:
- orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este revocabilă68;
- contractul de locaţiune fără termen poate fi denunţat de oricare dintre părţi69;
- societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 C. civ.70;
- restituirea de îndată a depozitului, potrivit art. 1616 C. civ.71;
- stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art. 1552 pct. 1si 2 C. civ.72;
- denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative,
- denunţarea contractului de asigurare,
- încetarea contractului de concesiune.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt:
- testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C. civ. care prevede:
„Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate
că acest act a rămas fără efect din cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului,
sau din cauză că aceştia nu au voit a primi ereditatea”;
- retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701 C. civ. astfel: „în tot
timpul în care prescripţia dreptului de a accepta nu este dobândită în contra
erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă
succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot vătăma însă drepturile
care ar fi dobândite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin
prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante”;
- oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar.
68
Art. 937 alin. 1 C. civ.: „Orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”.
69
Art. 136 alin. 2 C. civ.: „Dacă contractul a fost fără termen, concediul (denunţarea – n. n.) trebuie să se dea de la
o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului.”
70
Potrivit art. 1523 pct. 5 C. civ. societatea încetează „prin voinţa expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a
nu voi a continua societatea.”
71
Art. 1616 C. civ.: „Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi
stipulat prin contract un anumit termen pentru restituirea lui; se exceptează însă cazul când în formele legale
s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opoziţie la restituirea sau la strămutarea lucrului
depozitat.”
72
Art. 1552 C. civ. pct. 1 şi 2: „Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatarului;
2. prin renunţarea mandatarului la mandat.”
La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor obligativităţii şi relativităţii
actelor bilaterale.73
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta aliis neque
nocere neque prodesse potest).
Consacrarea legală a acestui principiu este cuprinsă în
art. 973 C. civ.
Acest principiu este regula potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă
de autorii sau autorul lui, neputând să profite sau să dăuneze terţilor.
Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi natura voliţională a actului
juridic civil, iar, în al doilea rând, o soluţie contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei.
Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea noţiunilor de părti, avânzi-
cauză şi terţi; în raport de un anumit act juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din
una din aceste trei categorii.
Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin reprezentare) actul juridic
civil; în patrimoniul acestei persoane sau faţă de această persoană se produc efectele actului
juridic civil, tocmai în virtutea principiului relativităţii.
Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe fiecare din părţile actului
bi- sau multilateral.
Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici părţi, nici terţi şi care suportă efecte
ale actului juridic civil din cauza legăturii existente între ei şi părţi.
Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu
titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
1) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac parte, împreună, din prima
categorie de avânzi-cauză.
Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un patrimoniu, o universalitate

(universitas bonorum) la decesul altei persoane fizice, cum sunt moştenitorul legal unic sau
legatarul universal sau este persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul
comasării (prin fuziune sau absorbţie).
Succesor cu titlu universal este persoana fizică ce dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu la decesul altei persoane fizice, precum moştenitorul legal, legatarul cu titlu
universal sau este persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane
juridice divizate (total sau parţial).
Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile şi
obligaţiile autorului lor, respectiv o parte a lor; drepturile strâns legate de persoana autorului
sunt incesibile.
2) Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii cu titlu particular.

Aceştia sunt persoane ce dobândesc un anumit drept, individual (ut singuli).
73
Pentru aceste particularităţi vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 96-107.
În actul juridic prin care dobândesc acel drept sau bun ei au calitatea de parte, dar în
raport cu alte acte ale autorului lor, anterioare, referitoare la acelaşi drept sau bun şi încheiate
cu alte persoane, ei au calitatea de avânzi-cauză în măsura în care sunt ţinuţi să respecte actul
anterior (de exemplu, situaţia prevăzută de art. 1441 C. civ.74).
3) A treia categorie de avânzi-cauză e formată de creditorii chirografari – acei

creditori ce nu dispun de o garanţie reală pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se
bucură de dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor (art. 1718 C.
civ.).
Art. 1718 C. civ. dispune: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini
îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suportă influenţa actelor patrimoniale încheiate
de debitor cu alte persoane, acte care pot mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul
chirografar nu poate interveni în actele debitorului său.
În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului chirografar, acesta din
urmă încetează să mai aibă calitatea de având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea
pauliană, numită şi revocatorie75 sau acţiunea în declararea simulaţiei76.
Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane străine de actul juridic civil şi de părţile
acestuia. Ei sunt desemnaţi şi prin expresia „cei de-al treilea”.
Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide; una şi aceeaşi
persoană poate să fie având-cauză în raport cu un act juridic al autorului sau şi să fie terţ în
raport cu alt act juridic al aceluiaşi autor.
Excepţii de la principiul relativităţii:
Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil produce efecte şi faţă de
alte persoane decât părţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au încheiat actul.
Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere par că se abat de la
principiul relativităţii, în realitate efectele actului subordonându-se acestui principiu) şi
excepţii reale.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile:
1) situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali şi pe cei cu titlu
universal ca fiind „continuatori” ai autorilor lor; pentru succesorii cu titlu
particular, dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor; pentru creditorii
74
Art. 1441 C. civ.: „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte
locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act privat, dar cu
dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de
locaţiune.”
75
În legătură cu acţiunea revocatorie, art. 975 C. civ. prevede: „Ei pot asemenea, în numele lor personal, să
atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.”
76
Potrivit art. 1175 C. civ., referitor la simulaţie: „Actul secret, care modifică
un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act
nu poate avea niciun efect în contra altor persoane.”
chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, şi nu din actul
încheiat între debitor şi terţ;
2) promisiunea faptei altuia, care este numită şi convenţia de porte fort; ea este
convenţia prin care o parte (promitent) se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul
promisiunii) să determine un terţ să ratifice actul încheiat în absenţa sa. în realitate,
ceea ce se promite este fapta promitentului: de a depune stăruinţe pentru a
determina terţul să adere la un act;
3) simulaţia. Aceasta este cladită pe două operaţii juridice: una sinceră, dar secretă;
alta publică, dar mincinoasă. Simulaţia poate avea una din următoarele trei forme:
a) actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el fiind contrazis de
actul secret, numit şi „contraînscris”);
b) actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un anumit act juridic – de
exemplu, vânzare-cumpărare – iar prin actul secret se arată adevaratul act dorit de
părţi – de exemplu, donaţie);
c) interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care adevăratele părţi
rezultă doar din actul secret.
Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit art. 1175 C. civ.). Dar,
faţă de terţul de bună credinţă produce efecte actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.).
Deoarece dreptul terţului de a invoca actul public sau dreptul de opţiune între actul public şi
actul secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia părţilor participante la simulaţie, am inclus
această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la principiul relativităţii;
4) reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentant)
încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentat), efectele
actului respectiv producându-se direct în persoana reprezentatului. După izvorul ei,
reprezentarea poate fi convenţională (cea care rezultă din contractul de mandat)
sau legală (cea care izvorăşte din lege).
Reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii deoarece: dacă
reprezentarea este convenţională, reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil;
dacă reprezentarea este legală, dreptul de a reprezenta izvorăşte din lege;
5) acţiunile directe. „Acestea constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în
justiţie contra unei persoane cu care nu este în raport contractual, dar este o altă
persoană, cu care prima este în legatură contractuală.”77.
Astfel, potrivit art. 1488 C. civ.: „Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la
clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în apalt (în întreprindere – n.ns.), pot
reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul
reclamaţiei.”
77
În acelaşi sens, art. 1542 alin. 2 prevede că: „în toate cazurile, mandantul poate să
intenteze direct acţiunea contra persoanei ce mandatarul şi-a substituit.”
Acţiunile directe sunt şi ele excepţii aparente de la principiul relativităţii, întrucât
deptul la acţiune izvorăşte din lege.
Este excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil stipulaţia
pentru altul, care este numită şi contractul în favoarea unei a treia persoane: acel contract prin
care promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului
beneficiar (care nu participă la încheierea actului juridic). De exemplu, contractul încheiat cu
o societate de asigurări în beneficiul unei terţe persoane.
Codul civil nu reglementează stipulaţia pentru altul, dar există aplicaţii ale acesteia în
materia rentei viagere (art. 1642 C. civ.78) şi în materia donaţiei cu sarcină (art. 828 şi 830 C.
civ.79).
1. Enumeraţi principiile care guvernează materia efectelor actului juridic civil.

2. Enumeraţi categoriile de avânzi-cauză.
1. Principiile efectelor actului juridic civil sunt: principiul forţei obligatorii,

principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
2. Categoriile de avânzi-cauză sunt: succesorii universali şi cu titlu universal,
succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor.
Rezumat:
În secţiunea 5 s-au făcut câteva consideraţii generale cu privire la dovedirea şi

interpretarea actului juridic, după care s-au analizat principiile efectelor actului juridic:
principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul
relativităţii efectelor actului juridic civil, inclusiv noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză,
precum şi categoriile de avânzi-cauză.
Bibliografie:
78
Art. 1642 C. civ.: „Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit preţul sau a altei a treia
ce n-are niciun drept la rendită.
În cazul din urmă, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru
donaţiune; însă este în totul supusă dispoziţiilor articolului precedent.”
79
Art. 828 C. civ.: „Donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite.
Donatorul este responsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia.
Este asemenea responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în chestiune o donaţiune care
impune sarcini donatarului; într-acest caz însă, garanţia este obligatorie numai până la suma sarcinilor”.
Art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna
donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”
Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil
a) Noţiune şi delimitare:
În legislaţia civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic civil. Dar în literatura
juridică s-au formulat mai multe astfel de definiţii.
Putem defini nulitatea ca fiind acea sancţiune de drept civil ce lipseşte actul juridic de
acele efecte contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea actului juridic, nu se respectă
condiţiile sale de validitate.
De lege lata (potrivit dreptului în vigoare), instituţia nulităţii este reglementată printr-o
serie de norme juridice ce se găsesc raspândite în întreg Codul civil 80, precum şi în alte
izvoare de drept civil, cum sunt Decretul nr. 31/195481, Legea nr. 18/199182 etc.
Funcţiile nulităţii:
Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care il are nulitatea asupra
subiectelor de drept civil care sunt tentate să încheie actul juridic cu nerespectarea condiţiilor
de validitate ale acestuia.
Funcţia sancţionatorie intervine dacă funcţia preventivă nu s-a dovedit eficientă; ea
constă tocmai în înlăturarea efectelor contrare legii şi bunelor moravuri.
Concepţia despre nulitate:
Concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut în timp o anumită evoluţie:
În trecut, concepţia asupra nulităţii era cuprinsă în regula quod nullum est nullum
producit effectum (ceea ce este nul nu produce nici un efect). În această concepţie,
considerată ulterior ca fiind rigidă, nulitatea este, în principiu, totală şi iremediabilă. Această
concepţie a fost denumită, de doctrina ulterioară, a actului-organism (în sensul că nulitatea era
comparată cu boala organismului uman).
Mai târziu, a apărut teza proporţionalităţii efectelor nulităţii cu finalitatea legii, ţinând
cont că nulitatea este doar mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încalcată în
momentul încheierii actului juridic. Potrivit acestei a doua concepţii, nulitatea este, în
principiu, parţială şi remediabilă, astfel încât trebuie înlăturate numai acele efecte ale actului
juridic ce contravin legii, celelalte efecte menţinându-se.
Această ultimă concepţie, numită şi „noua concepţie a dreptului civil despre nulitatea
actului juridic” este aplicabilă şi în prezent în ţara noastră, ea fiind întemeiată pe argumente
de text (art. 1008 C. civ.83; art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia
extinctivă84), de cazuistică şi de drept comparat.
80
Art.: 5, 790 alin. 1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin. 2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-
1168, 1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin. 2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900.
81
Dispoziţiile art. 20 şi 34.
82
Dispoziţiile art. 46 şi 49.
83
Art. 1008 C. civ.: „Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi
desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.”
84
Art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei
este nulă.”
Nu este admisă confuzia între nulitate şi rezoluţiune, reziliere, caducitate, revocare,
inopozabilitate, fiecare dintre aceste noţiuni presupunând un regim juridic propriu, autonom.
Raportul nulitate-rezoluţiune:
„Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu,
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi”.85
Între nulitate şi rezoluţiune există următoarele asemănări:
- sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- produc efecte retroactiv (ex tunc);
- sunt, în principiu, judiciare (deci presupun o hotărâre a organului jurisdicţional
competent).
Între nulitate şi rezoluţiune există urmatoarele deosebiri principale:

- în timp ce nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţinea presupune un act
juridic valabil încheiat;
- nulitatea se poate aplica oricărui act juridic civil, pe când rezoluţiunea se poate
aplica doar contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu);
- în timp ce cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului
juridic, cauza rezoluţiunii (neexecutare culpabilă de către una din părţi) este
ulterioară momentului încheierii contractului,
Raportul nulitate – reziliere:
Rezilierea este încetarea sau desfacerea unui contract sinalagmatic, cu executare
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.
În cazul acestor contracte (cu executare succesivă), nici nulitatea şi nici rezilierea nu
sunt retroactive, ci au efecte numai pentru viitor (ex nunc). De asemenea, cauza rezilierii este
ulterioară încheierii contractului, spre deosebire de cauza nulităţii.
Raportul nulitate – caducitate:
Caducitatea are ca efect ineficacitatea actelor juridice care nu şi-au produs încă
efectele, din cauza unei împrejurări survenite ulterior încheierii valabile a actelor şi
independent de voinţa părţilor sau autorului lui. De exemplu, legatul devine caduc dacă
legatarul predecedează testatorului său.
Nulitatea şi caducitatea sunt ambele cauze de ineficacitate, dar între ele există
următoarele deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce caducitatea presupune un act
valabil încheiat;
- nulitatea retroactivează (ex tunc), pe când caducitatea produce efecte numai pentru
viitor (ex nunc), deoarece pentru trecut nu s-au produs efecte ale actului juridic;
85
- nulitatea presupune cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, iar
caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii actului şi straină de voinţa
autorului sau autorilor.
Raportul nulitate-revocare:
Revocarea are mai multe înţelesuri în dreptul civil, dar aici ne referim la revocare ca
sancţiune civilă ce constă în înlăturarea efectelor actului juridic din cauza ingratitudinii
gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
Atât nulitatea, cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; ele se
deosebesc, în principal, prin:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce revocarea presupune un act
valabil încheiat;
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic; cauzele
revocării sunt ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil; revocarea e aplicabilă, în principiu,
actelor cu titlu gratuit (liberalităţi).
Raportul nulitate-inopozabilitate:
„Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi sau al lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta”.86
Nulitatea şi inopozabilitatea se deosebesc, în principal, prin următoarele:
- nulitatea presupune un act nevalabil; inopozabilitatea presupune un act încheiat
valabil;
- în cazul nulităţii, efectele se răsfrâng atât asupra părţilor, cât şi asupra terţilor; în
cazul inopozabilităţii, actul juridic produce efecte faţă de părţi, dar nu şi faţă de
terţi;
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, în timp
ce inopozabilitatea, de regulă, se referă la neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare
încheierii actului juridic.
- nulitatea relativă poate fi „confirmată”, iar inopozabili-tatea poate fi înlăturată prin
„ratificare”; aceste două modalităţi de remediere nu se confundă.
b. Clasificare, cauze; regim juridic:
Clasificare:
86
1. Din punct de vedere al naturii interesului ocrotit (general sau individual) prin
dispoziţia legală care a fost încălcată la încheierea actului juridic, nulitatea poate fi
absolută şi relativă.
Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul

încheierii unui act juridic, a unei norme ce ocroteşte un interes general, public.
Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul
încheierii unui act juridic civil, a unei norme ce ocroteşte un interes particular, privat.
Nulitatea absolută e desemnată în legislaţie, practica sau doctrina prin expresiile: actul
este „nul de drept” sau „nul de plin drept”, iar nulitatea relativă e indicată prin expresiile;
„actul este anulabil”sau „poate fi anulat”.
2. După întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială şi totală.
Este parţială nulitatea care desfiinţează doar o parte din efectele actului juridic civil,
celelalte efecte ale acestuia producându-se, în măsura în care nu contravin legii.
Este totală nulitatea ce desfiinţează actul juridic civil în întregul său.
Nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală este excepţia. De exemplu,
nerespectarea formei cerute ad validitatem va atrage sancţiunea nulităţii totale.
De asemenea, precizăm că doar în cazul unui act juridic civil cu mai multe clauze (şi,
deci, efecte) se poate aplica sancţiunea nulităţii parţiale. De exemplu, în cazul unui împrumut
cu dobândă, mai mare decât dobânda permisă de lege, poate fi aplicată nulitatea parţială,
desfiinţându-se clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul efectelor actului.
3. În funcţie de modul de consacrare legislativă, nulitatea poate fi expresă (sau

textuală) şi virtuală (sau implicită).
Nulitatea este expresă (explicită sau textuală) atunci când este prevazută ca atare, într-
o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor sunt exprese, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie
în alte izvoare de drept civil. De exemplu, art. 822 C. civ. prevede: „Este nulă orice donaţiune
făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”
Este virtuală (implicită, tacită) nulitatea care nu este prevăzută expres de lege, dar ea
rezultă în mod neîndoielnic fie din exprimarea normei legale, fie din scopul acesteia. De
exemplu, art. 813 C. civ. prevede: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic.” Deşi textul nu
prevede, consecinţa nerespectării formei înscrisului autentic este nulitatea.
4. În funcţie de felul condiţiei de validitate nerespectate, distingem: nulitate de fond
şi nulitate de formă.
Nulitatea de fond intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii unei condiţii de fond a
actului juridic: capacitate, consimţământ, obiect, cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
Cauze de nulitate absolută:
Sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic:
a) lipsa consimţământului;
b) lipsa capacităţii de folosinţă; nerespectarea unei incapacităţi speciale instituită
pentru ocrotirea unui interes social general sau acea lipsă a capacităţii de
folosinţă care are drept cauză nerespectarea principiului specialităţii capacităţii
de folosinţă de către persoanele juridice;
c) lipsa obiectului; obiect ilicit sau imoral;
d) lipsa cauzei; cauza falsă, ilicită sau imorală;
e) lipsa formei cerută ad validitatem.
2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, ale
ordinii publice sau bunelor moravuri;
3. lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
4. frauda legii (fraus omnia corrumpit).
Cauze de nulitate relativă :
Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a ctului juridic civil:
1. existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune);
2. lipsa discernamantului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil;
3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul
sub 14 ani şi interzisul judecătoresc) sau de către persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, fără încuvi-inţările legale (actul este lezionar pentru minorul de 14-18 ani şi
este încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal sau actul este încheiat fără
încuviinţarea autorităţii tutelare); încheierea actului în lipsa sau cu depăşirea puterilor,
în cazul persoanelor juridice; nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru ocrotirea
unor interese individuale, personale (cum este, de exemplu, cea prevazută de art. 1307
C. civ. privind interdicţia vânzării-cumpărării între soţi);
4. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea nr.
18 / 1991.
Regimul juridic aplicabil nulităţilor are în vedere regulile care guvernează nulitatea
absolută şi nulitatea relativă.
Regimul juridic aplicabil nulităţii absolute:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi poate fi invocată
şi din oficiu, de către organul juridicţional;
b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în nulitatea absolută fiind
imprescriptibilă;
c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, confirmată.
Regimul juridic aplicabil nulităţi relative:
a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost
prevăzută această acţiune.
Există câteva excepţii de la această regulă, printre care cea prevăzută de art. 45 din
Codul de procedură civilă: „Procurorul poate să porneasca orice acţiune, în afară de cele strict
personale şi să participe la orice proces, în oricare fază a acestuia, dacă socoteşte că aceasta
este necesar pentru apărarera intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor
muncii”;
b) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă; deci nulitatea relativă poate fi invocată
în temenul de prescriţie extinctivă (termenul general de prescripţie fiind de 3 ani,
iar începutul prescripţiei acestei acţiuni fiind reglementat în art. 9 din Decretul nr.
167/1958 privind prescripţia extinctivă87);
c) nulitatea relativă poate fi confirmată, fie printr-o confirmare expresă, fie printr-o
confirmare tacită.
Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic întocmit în acest scop şi
trebuie să cuprindă, potrivit art. 1190 C. civ., şi cauza nulităţii şi intenţia de a renunţa la
acţiunea în anulare.
Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea actului anulabil, fie din
neinvocarea nulităţii relative înăuntrul termenului de prescripţie.
În timp ce nulitatea absolută poate fi invocată printr-o acţiune în constatarea nulităţii
(nulitate ce operează, în puterea legii, chiar din momentul încheierii actului), acţiunea în
nulitate relativă este o acţiune în pronunţare, actul juridic anulabil trebuind să fie desfiinţat de
instanţă.
d) Efectele nulităţii:
Prin efectele nulităţii întelegem acele cosecinţe juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii
(lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor ce reglementează încheierea sa
valabilă).
Deci, ca efect al nulităţii, se desfiinţează raportul juridic născut în temeiul actului
juridic lovit de nulitate, sau a clauzei (clauzelor) nule a acestuia, după caz, ajungându-se prin
aceasta, la restabilirea legalităţii.
Această desfiinţare a actului juridic şi, respectiv, a raportului juridic născut din el,
produce drept consecinţe:
a) actul juridic ce nu şi-a produs încă efectele, nu şi le va mai produce;
b) dacă actul juridic a fost executat total sau parţial, până la pronunţarea hotărârii de
anulare, efectele nulităţii vor fi:
1) desfiinţarea, cu caracter retroactiv, a actului;
87
Art. 9 din Decretul nr. 167/1958 prevede: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru
violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat.
În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza
anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”
2) restituirea prestaţiilor ce au fost efectuate în temeiul actului anulat;
c) acele acte juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui act juridic nul sau
anulabil, acte prin care s-au constituit sau transmis drepturi faţă de terţi, vor fi
desfiinţate în baza anulării (nulităţii) actului iniţial.
Deci, putem spune că efectele nulităţii se exprimă, în esenţă, în adagiul quod nullum
est nullum producit effectum.
Pentru a opera această regulă, trebuie să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, şi
anume:
- retroactivitatea nulităţii;
- restabilirea situaţiei anterioare (restitutio in integrum);
- anularea nu doar a actului iniţial, ci şi a actului subsecvent (resoluto iure dantis
resolvitur ius accipientis).
De lege lata, nu există texte de principiu privind efectele nulităţii dar există texte
legale ce reglementează nulitatea în anumite cazuri (inclusiv cele ce reglementează excepţiile
de la principiile efectelor nulităţii).
Principiul retroactivităţii. Excepţii

Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci
şi pentru trecut (ex tunc).
Deci aplicarea principiului retroactivităţii nulităţii presupune înlăturarea efectelor actului
juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a
actului. Astfel se ajunge în situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-ar fi încheiat actul juridic.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii decurge din principiul legalităţii.
Numim excepţii de la retroactivitate, acele cazuri în care, pentru motive temeineice,
efectele care s-au produs între momentul încheierii actului şi momentul anulării sale sunt
menţinute. în aceste cazuri, nulitatea produce efecte numai ex nunc, nu şi ex tunc.
Sunt astfel de excepţii:
- menţinerea efectelor produse, în trecut, de un contract cu executare succesivă (de
exemplu, contractul de închiriere sau contractul de vânzare cu clauză de
întreţinere, caz în care retroactivitatea efectelor nulităţii este, în mod obiectiv,
imposibilă);
- păstrarea fructelor care au fost culese anterior anulării (în temeiul art. 485 C.
civ.88), caz în care neretroactivi-tatea efectelor nulităţii are la bază ideea de
protecţie a posesorului de bună credinţă.
Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio în integrum). Excepţii.
Acest principiu este o consecinţa a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.

88
Art. 485 C. civ.: „Posesorul nu caştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul
contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”
Principiul restitutio in integrum este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a
executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit, în aşa fel încât părţile raportului juridic să
ajungă în situaţia în care ar fi fost dacă acel act nu s-ar fi încheiat.
Restitutio în intergum (ca şi retroactivitatea) priveşte efectele nulităţii actului juridic
civil între părţile raportului juridic, şi nu faţă de terţi.
Sub aspect procesual, există două acţiuni: acţiunea în anularea actului (care este
imprescriptibilă sau prescriptibilă, după caz) şi acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în
executarea actului anulat (care este prescriptibilă).
Numim excepţii de la restitutio in integrum situaţiile în care, pentru motive temeinice,
prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu se restituie, ci se menţin.
Aceste excepţii de la principiul restitutio in integrum sunt, în acelaşi timp, excepţii de
la retroactivitatea efectelor nulităţii.
Este o astfel de execepţie nu numai menţinerea tuturor efectelor actului juridic anulat,
ci şi menţinerea lor parţială.
Sunt considerate excepţii de la principiul restitutio in integrum, în doctrină şi practică,
următoarele cazuri:
- persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
restituie prestaţia pe care au primit-o în temeiul unui act juridic nul, doar în măsura
îmbogăţirii lor, potrivit prevederilor art. 1164 C. civ.89; această excepţie e
justificată de principiul ocrotirii minorului în raporturile juridice civile, luând în
considerare lipsa sa de experienţă;
- în cazul în care se aplică principiul nemo auditur propriam turtitudinem allegans

(numănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau
imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept).
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure
dantis resolvitur ius accipientis).
Excepţii
Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial este o
consecinţă a:
- celorlalte două principii ale efectelor nulităţii: retroactivităţii şi repunerii în situaţia
iniţială ;
89
Art. 1164 C. civ. dispune: „Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admişi, în această calitate, a
exercita acţiune în resciziune contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor
angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce
li s-a dat.” (Această dispoziţie a devenit inaplicabilă în privinţa femeilor măritate, prin efectul Legii privitoare la
ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate, promulgată prin Decretul nr. 1412/1932 – n. n.).
- unui alt principiu mare de drept: nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad
alium transffere potest quam ipse habet (numeni nu poate transmite un drept pe
care nu-l are sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi).
Acest al treilea principiu al efectelor nuliăţtii poate fi definit ca fiind regula juridică în
virtutea căreia anularea actului primar atrage şi anularea actului subsecvent, ca urmare a
legăturii sale cu primul.
Aplicarea acestui principiu în practică se concretizează şi în două situaţii specifice:
1) pentru „actele autorizate”, anularea autorizaţiei administrative ce precede actul
juridic civil, conduce şi la anularea actului care avea la bază acea autorizaţie;
2) pentru cazul a două acte: unul principal şi celalalt accesoriu, anularea actului
principal atrage şi anularea actului accesoriu, prin aplicarea adagiului accesorium
sequitur principalem.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial nu se bucură,
nici el, de o consacrare legală, cu caracter general. Art. 1770 C. civ., ce se referă la ipotecă,
prevede: „Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin o condiţie, sau rezolubil în
oarecare cazuri, sau supus la o acţiune în resciziune, nu pot consimţi decât o ipotecă supusă
aceloraşi condiţii sau aceloraşi resciziuni.”
Constituie excepţii de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis acele
cazuri în care, deşi actul iniţial se anulează, actul subsecvent este totuşi menţinut, din cauza
unor motive temeinice.
Menţinerea actului subsecvent, în aceste situaţii de excepţie, este justificată de două
mari principii de drept:
1) cel al ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului, cu titlu oneros, al unui bun;
2) cel al asigurării stabiliăţtii circuitului civil.
Sunt excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului
iniţial:
- terţul dobânditor al unui bun mobil, cu bună credinţă, de la un detentor precar
căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună voie, păstrează bunul, în
temeiul art. 1909 C. civ. alin. 190, coroborat cu art. 972 C. civ.91;
- art. 20 din Decretul nr. 31/1954 prevede: „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se
poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
Cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze,
decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în
viaţă”;
90
Potrivit art. 1909 alin. 1, „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de
vreo curgere de timp.”
91
Cf. art. 972 C. civ.: „Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana
pusă în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai
posesiunea să fie de bună credinţă.”
- subdobânditorul, de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui bun imobil îl păstrează,
deşi titlul de proprietate al transmiţătorului a fost declarat nul sau anulat.
Principii de drept care înlătură regula quod nullum est nullun producit effectum:
Acele principii de drept care, aflate în concurs cu regula quod nullum est nullum
producit effectum, o înlătură, sunt:
1) principiul conversiunii actului juridic;
2) principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius);
3) principiul răspunderii delictuale.
1. Principiul conversiunii actului juridic.
Efectul acestui principiu este înlocuirea (substituirea) actului juridic nul cu alt act
juridic valabil. Deci, manifestarea de voinţă valabilă într-un act juridic nul poate avea o
valoare independentă de soarta acelui act.
Temeiul conversiunii îl constituie regula de interpretare logică consacrată de art. 978
C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce
poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul”, regulă ce se regăseşte în
adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
Pentru a putea opera conversiunea trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- cele două acte juridice să fie încheiate între aceleaşi părţi;
- să existe un element care să diferenţieze actul nul de cel valabil (să fie de natură
diferită; conţinutul lor să fie diferit; să producă efecte diferite; condiţiile de formă
să fie diferite pentru fiecare din cele două acte);
- unul din cele două acte să fie anulat total şi efectiv;
- actul valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, iar aceste condiţii să se
regasească în cuprinsul actului anulat;
- din manifestarea de voinţă a părţilor (părţii) să nu rezulte imposibilitatea
conversiunii.
Rezultă, deci, că nu va exista conversiune în următoarele cazuri:

a) când este vorba de nulitate parţială: unele clauze ale actului sunt anulate, iar altele
menţinute;
b) când actul nu este încă anulat, operând prezumţia de validitate;
c) când este doar o problemă de calificare, din cauza denumirii greşite date de părţi
actului juridic;
d) cazul validării actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei
legale nerespectate la încheierea actului juridic.
Menţionăm ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic civil:
- manifestarea de voinţă care, nulă ca vânzare-cumpărare, valorează antecontract de
vânzare-cumparare;
- actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar e valabil ca revocare a legatului care
avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare anulat – caz
prevăzut expres de art. 932 C. civ.: „Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută
cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când
înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”;
- cazul moştenitorului care înstrăinează un bun din masa succesorală; cu toate ca
actul de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă pe care o conţine valorează ca
acceptare a succesiunii – caz prevăzut de art. 689 C. civ.: „Acceptarea poate fi
expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-
un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea
să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia
sa de acceptare.”
2. Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius) înlătură nulitatea
unui act încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească.
O aplicaţie a acestui principiu este consacrată cu privire la actele de stare civilă: atunci
când înregistrările în registrul de stare civilă au fost făcute de o persoană necompetentă, dar
care a exercitat public atribuţia sa de delegat de stare civilă, sunt valabile, chiar dacă persoana
respectivă nu avea, în realitate, această calitate.
3. Principiul răspunderii civile delictuale.
Între principiul ocrotirii minorului, consacrat de art. 1159

92
C. civ. şi principiul răspunderii civile delictuale (nemini laedere), cel care are câştig de
cauză este principiul răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează cu menţinerea actului
anulabil, ca fiind cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce părţii cocontractante
prin fapta ilicită a minorului; în acest context, art. 1162 C. civ. dispune:
„Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau
cvasidelictele sale.”
1. Care este criteriul după care clasificăm nulitatea în absolută şi relativă?

2. Acţiunea în nulitate absolută este prescriptibilă?
3. Poate fi nulitatea relativă confirmată? Ce este actul confirmativ?

92
Art. 1159 C. civ.: „Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune.”
1. Criteriul după care clasificăm nulitatea în absolută şi relativă este natura generală,
obştească sau particulară a interesului ocrotit de norma juridică încălcată cu ocazia
încheierii actului juridic.
2. Acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă.
3. Da, nulitatea relativă poate fi confirmată. Actul confirmativ trebuie să respecte
condiţiile de validitate cerute oricărui act juridic civil şi este actul prin care partea
contractantă îndreptăţită să invoce nulitatea relativă renunţă la acest drept.
Rezumat:
În această secţiune a fost analizată noţiunea nulităţii şi delimitarea ei de alte instituţii;

au fost folosite mai multe criterii şi s-au prezentat clasificări ale nulităţii, cu privire specială
asupra regimului juridic al nulităţii absolute şi al celei relative. De asemenea, au fost
prezentate efectele nulităţii, cu principiile care le guvernează.
Bibliografie:
Secţiunea 2. Calitatea de comerciant
În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care este consacrată, în

principal, în dreptul nostru, activitatea comercială este desfăşurată, în primul rând, de
comercianţi, dar şi de necomercianţi ce săvârşesc, în mod accidental, fapte de comerţ
obiective.
Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după cum este vorba, pe de-o
parte, de comercianţi persoane fizice, întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune
(reglementate de Codul comercial român art. 251-256), iar pe de altă parte, de comercianţi
colectivi cu personalitate juridică (societăţi comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 cu
modificările şi completările ulterioare, regii autonome93 şi organizaţii cooperatiste, reglementate
93
Spre deosebire de opinia dominantă in doctrina ce consideră regiile autonome comercianti, există opinii ce
consideră ca acestea nu sunt comercianti deoarece desfasoara o activitate de interes public. În acest sens, a
se vedea
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 36.
prin legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter comercial, reglementate
prin Legea nr. 161/2003 – după modelul francez).
1.1 Comerciantul persoană fizică94
Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul
ca o profesiune obişnuită.
Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă cu privire la calitatea

de comerciant, potrivit căreia această calitate poate fi definită pornind de la natura faptelor pe
care le săvârşeşte acea persoană.
Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul
de comerciant sunt săvârşirea de fapte de comerţ şi cu titlul de profesiune.
În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în doctrină 95 cum că

profesiunea comercială nu trebuie înţeleasă ca o activitate exclusivă a persoanei în cauză şi
nici ca o activitate principală, dar este necesar ca principalele mijloace de subzistenţă ale
persoanei să provină din activitatea comercială.
Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul unei profesiuni dacă
există două elemente:
- un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor
fapte de comerţ obiective şi
- un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de a deveni comerciant,
de a dobândi o anumită condiţie socială.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat (deşi facultativă, această
condiţie este, de cele mai multe ori îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de
fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune să se facă în nume propriu. Adăugarea acestei
condiţii a fost motivată în doctrină prin aceea că şi auxiliarii comercianţilor săvârşesc fapte de
comerţ obiective, cu titlu de profesiune, dar în numele altuia (nomine alieno), în numele
comerciantului pe care îl ajută.
Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii de comerciant a

persoanei fizice are lor prin îndeplinirea unor elemente de fapt, şi dovada calităţii de
comerciant se face, în acest caz, prin dovedirea sau probarea aceloraşi elemente de fapt, şi
anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune. Înmatricularea în
registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de comercialitate, ce trebuie
completată cu dovada elementelor de fapt arătate.
94
Pentru întreprinderea individuală fără personalitate juridică organizată de un întreprinzător persoană fizică,
a se vedea dispoziţiile OUG nr. 44/2008.
95
S. Cărpenaru, Drept comercial român, Vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 82.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când aceasta încetează să
săvârşească fapte de comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea
comercială.
1.2 Limitele principiului libertăţii comerţului
Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la profesiunea comercială

este liber, în funcţie de dorinţele şi interesele fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc
anumite limite ale acestui principiu, a căror raţiune este protejarea unor interese generale,
obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private.
Astfel, în literatura de specialitate96, sunt menţionate două categorii de limite ale

principiului libertăţii exercitării comerţului:
- limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care face comerţ, cât şi
protejarea intereselor generale, ale terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea
acestor persoane. Astfel, legiuitorul reglementează:
a) incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al persoanelor aflate sub
interdicţie judecătorească, ce nu pot începe un comerţ şi nu pot dobândi
calitatea de comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu deplină97,
b) interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea unor reglementări

speciale în acest sens, în scopul apărării intereselor generale ale societăţii.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului particular şi care sunt monopol de stat (ex. prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care
sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea de droguri sau
narcotice în alt scop decât de medicament).
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în

contract şi produc efecte numai între părţile contractante (exemplu: vânzătorul
fondului de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu facă acelaşi
gen de comerţ).
96
M. Pedamon, Droit commerciel, Dalloz, 1994, p. 106-128 şi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p.
38-39.
97
Deşi atât minorii, cât şi interzişii judecatoreşti nu pot începe un comerţ, totuşi, situaţia minorilor este ceva
mai bună deoarece în cazul în care un minor a mostenit un fond de comerţ, reprezentantul legal al minorului
poate continua comertul în numele şi în interesul acestuia, cu intenţia de a i-l preda când va împlini 18 ani.
Dacă interzisul judecătoresc mosteneşte un fond de comerţ, reprezentantul legal al acestuia va fi obligat să
vândă fondul de comert, să-l lichideze, considerându-se că această soluţie corespunde cel mai bine interesului
interzisului.
Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în trecut şi au săvârşit
fapte grave în legătură cu activitatea comercială – infracţiuni economice, cum
ar fi bancruta frauduloasă, falsul – care îi fac nedemni de a mai exercita comerţ
în viitor.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită caracterului speculativ al
activităţii comerciale, anumite funcţii sau profesii sunt incompatibile cu
aceasta. Astfel, nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici,
magistraţii, militarii etc. De asemenea, nu pot fi comercianţi persoanele care
exercită profesii liberale, cum ar fi notari, avocaţi, medici, arhitecţi etc.
- limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă prevăzută în
contractul de muncă, obligaţia de garanţie contra evicţiunii ce aparţine
vânzătorului sau locatorului unui fond de comerţ etc.
1.3 Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni
Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile liberale.
a) Meseriaşii
Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de prelucrare şi
transformare a obiectului muncii sau la prestarea de servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite
prin şcolarizare şi practică.
Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul meseriei sale pe baza
comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora.
În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută produsele pe care le

vinde clienţilor sau atunci când meseriaşul îşi organizează activitatea sub forma unei mici
întreprinderi, fiind ajutat de alte persoane se pune problema dacă nu cumva el devine
comerciant, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C. com., şi anume săvârşirea de fapte de
comerţ obiective, cu titlu de profesiune.
b) Agricultorii
Art. 5 C. com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul

sau cultivatorul le are de pe pământul său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant,
proprietarul sau arendaşul care vinde produsele obţinute de pe pământul său sau cel cultivat
de el săvârşeşte un act juridic civil.
Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci cumpără şi alte produse
pentru a le revinde sau a le prelucra şi apoi a le revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de
profesiune, fiind ţinut de toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor.
c) Profesiunile liberale
Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de comercianţi (medici,

arhitecţi, notari, avocaţi, artişti, experţi contabili etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi
cunoştinţele şi competenţa lor în schimbul unui onorariu. O caracteristică a profesiunilor
liberale este relaţia de ataşament fondată pe încrederea clienţilor faţă de aceia ce le exercită.98
Aşa cum am arătat, profesiile liberale sunt incompatibile cu activitatea comercială.
În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără şi foloseşte anumite
materiale (de ex. medicul stomatolog), se consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi
persoana în cauză nu devine comerciant.
1.4 Calitatea de comerciant a persoanei juridice
Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile comerciale

(reglementate de Legea nr. 31/1990 republicată şi care vor fi studiate separat, la disciplina
drept societar), regiile autonome (deşi există opinii în literatura juridică potrivit cărora regiile
autonome nu ar fi comercianţi deoarece desfăşoară o activitate de interes public 99),
organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu caracter comercial
(reglementate în România prin Legea nr. 161/2003, după modelul francez). Regiile autonome
şi organizaţiile cooperatiste sunt reglementate prin legi speciale.
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de persoanele fizice care devin
comercianţi, societăţile comerciale se nasc comercianţi100.
Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de comerciant este

suficientă simpla ei constituire, în condiţiile legii.
De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice se face foarte simplu,

prin prezentarea unei simple copii după certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.
98
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 63.
99
Vezi în acest sens S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,
p. 36.
100
S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 65.
Această calitate se pierde în momentul în care societatea comercială îşi încetează
existenţa ca persoană juridică. Personalitatea juridică încetează pe data ultimului act de
lichidarea, iar societatea este radiată din registrul comerţului.
Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică, precum şi unităţile

administrativ-teritoriale nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă, în mod accidental,
intră în raporturi juridice comerciale – supuse legii comerciale. Aceasta deoarece scopul
pentru care au fost create aceste persone juridice nu este comerţul, ci desfăşurarea unor
activităţi de interes public ale comunităţii respective.
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de

comerciant, scopul înfiinţării lor fiind desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse
domenii (cultural, artistic, sportiv etc.). Dar, acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi
fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice, dar numai dacă acestea sunt în legătură cu
scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o editură). Această posibilitate conferită de
lege asociaţiilor şi fundaţiilor nu le permite însă să dobândească statutul de comerciant, chiar
dacă raporturile juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care aceste asociaţii sau
fundaţii participă, sunt supuse legilor comerciale.
1.5 Obligaţiile profesionale ale comerciantului
Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează

conţinutul statutului juridic al comerciantului.
Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:

- înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii sale, înscrierea de
menţiuni în registrul comerţului privind anumite acte şi fapte cerute de lege, pe
parcursul desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul comerţului, la
încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce este reglementată de Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată),
- întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil (obligaţie reglementă
de Codul comercial român şi de Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi
completările ulterioare),
- respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul desfăşurării activităţii
(obligaţie reglementată, pe de o parte, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001 şi, pe de altă
parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată de Legea nr.
184/2004).
1.6 Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice
de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale
Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de

înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al
persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor
individuale şi familiale.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi

economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale. De
asemenea, ordonanţa nu se aplică acelor activităţi economice pentru care legea a instituit un
regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii. Prezenta ordonanţă
de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în contextul libertăţii de prestare
transfrontalieră a serviciilor, astfel cum este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au

următoarele semnificaţii:
a) întreprindere economică – activitatea economică desfăşu-rată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii
prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzăto-rului, în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege,
b) întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător persoană fizică,
c) întreprindere familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa,
d) persoană fizică autorizată – persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de
activitate economică permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă,
e) patrimoniu de afectaţiune – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor
persoanei fizice autorizate, titularului întraprinderii individuale sau membrilor
întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice,
constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate,
titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale,
separată de gajul general al creditorilor acestora.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului decomerţ
îmbrăţişa teoria existentă în doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o
universalitate de fapt şi fiecare element îşi păstrează individualitatea proprie (mărcile,
licenţele de export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de fondul de
comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008 se conturează o nouă concepţie.101
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri

într-un patrimoniu comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ.
Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului întreprinderii

individuale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu întreg
patrimoniul, în completare.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la

liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al
unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura
activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege. Activităţile
economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care
legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după
cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,

b) ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)
Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în

articolele 16-21.
Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora
cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane
fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să-i schimbe
statutul juridic.
PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea

activităţii pentru care a fost autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe
persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei
terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de
activitate economică decât cel pentru care PFA este autorizată.
101
S. Cristea, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 83.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale
profesionale. Ea nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale.
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă
procedurii simplificate, dacă are calitatea de comerciant.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii

individuale:
Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de art. 22-27 din

ordonanţă.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în

registrul comerţului.
Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data

înregistrării sale în registrul comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică,

în calitate de angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de
muncă şi poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persone fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane
juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul
juridic.
Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi

considert un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este
exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi

calitate de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-
un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea
individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu

patrioniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul,
iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate.
În cazul decesului titularului întreprinderii individuale, moştenitorii pot continua

întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni
de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un
reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul
acelei firme a calităţii de succesor.
Regimul juridic al întreprinderii familiale:
Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor
întreprinderi individuale. Ei pot cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate aconomică decât
cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire va

gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui
înscris sub semnătură privată.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială,

prin reprezentantul său, poate colabora cu PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane
fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate

juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data

înregistrării acesteia în registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile
contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă
acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de
participare.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către

reprezentantul desemnat al acesteia.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor

lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate
să includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă Legea nr. 300/2004
privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi
economice în mod independent, precum şi alte dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008.
1. Precizaţi ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanal fizică pentru a dobândi
calitatea de comerciant.
2. Enumeraţi categoriile de persoane incompatibile cu activitatea comercială.
3. Care sunt obligaţiile profesionale ale oricărui comerciant?
4. Care sunt cele trei forme de exercitare a comerţului reglementate de OUG nr.
44/2008?
1. Pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant, trebuie să

săvârşească fapte de comerţ în nume propriu, având comerţul ca o profesiune
obişnuită.
2. Sunt incompatibili cu activitatea comercială funcţionarii publici, magistraţii,
militarii, preoţii, precum şi persoanele care exercită profesii liberale.
3. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor sunt: înmatricularea la Registrul
Comerţului, ţinerea registrelor de contabilitate şi respectarea concurenţei loiale
sau licite.
4. Cele trei forme de exercitare a comerţului prevăzute de OUG
nr. 44/2008 sunt: persoană fizică autorizată, întreprindere individuală,
întreprindere familială.
Rezumat:
În această secţiune au fost abordate dobândirea calităţii de comerciant cum este ea

dezvoltată în doctrina clasică, cu principiul libertăţii exercitării comerţului (inclusiv
incompatibilităţi), delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni, obligaţiile
profesionale ale comerciantului, precum şi prevederile OUG nr. 44/2008.
Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura

CH Beck, Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Codul Comercial Român
5. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, actualizată
6. OUG nr. 44/2008
Secţiunea 3. Fondul de comerţ –
instituţie fundamentală a dreptului afacerilor
3.1 Noţiunea de fond de comerţ
În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor pe

care comerciantul le grupează, afectându-le exercitării propriului comerţ102, iar jurisprudenţa a
definit fondul de comerţ drept o universalitate, de fapt de bunuri corporale şi incorporale,
active şi pasive103.
În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental termenul de fond de comerţ.

Totuşi, în unele norme juridice privind activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea
Legii contabilităţii aprobat prin HG nr. 704/1993) se foloseşte expresia fond de comerţ,
apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.104
Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr. 298/2001 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Potrivit art. 1 lit. c) din acest act normativ, constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor
mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţie, vad
comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. Această definiţie
include printre elementele fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându-se din sistemele
de drept de common-law. În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia această
definiţie a fondului de comerţ este incompletă105.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ sunt:
- pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi

potenţialilor concurenţi,
- pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către
creditorii comercianţilor.
3.2 Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni

102
În acest sens, vezi I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 226, I.
L.Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946, pp. 512-521,
I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 163, O. Căpăţână, Caracteristici generale
ale societăţilor comerciale în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 23,
R. Houin, N. Pedamon, Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985, p. 164, Y. Guyon, Droit des affaires,
Economica, Paris, 1990, p. 641.
103
Curtea de Casaţie, S. I, dec. 277/1946, citată în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Editura
Lumina, Bucureşti, 1991, p. 228.
104
Pentru detalii în legătură cu fondul de comerţ în dreptul comparat a se vedea
S. Angheni, Les fonds de commerce en droit roumain et en droit francais, în „Revue Internationale de Droit
Economique”, Bruxelles, 1996, nr. 2, pp. 237-255, J. Derrupe,
Le fonds de commerce, Dalloz, 1994, pp. 1-9.
105
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 63.
Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă cu unele instituţii
apropiate.
a) Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi desfăşoară activitatea
comerciantul.
Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în timp ce în fondul de
comerţ se pot cuprinde uzine, birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse.
b) Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.
Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ deoarece fără clientelă
comerciantul nu ar putea face comerţ.
Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept propriu asupra

clientelei deoarece clientela poate să aparţină, în acelaşi timp, mai multor comercianţi. De
aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o componentă a unei alte noţiuni, aceea de vad
comercial106.
c) Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi desfăşoară activitatea.
Imobilul respectiv este doar un element al fondului de comerţ, indiferent dacă
aparţine titularului fondului de comerţ sau acesta este doar locatar al imobilului în
cauză. Atât imobilul ce constituie sediul comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl
include sunt afectate unui scop economic, lucrativ – desfăşurarea comerţului.
d) Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.
În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor, întreprinderea a fost definită
ca fiind o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se
află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai
aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca – elemente care nu fac parte din fondul de comerţ107.
e) Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu.

Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale şi incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi
comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au
o valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile
comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia 108. În doctrină, fondul de
comerţ este denumit uneori patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o
accepţiune exclusiv economică, ea se referă la bunurile destinate desfăşurării activităţii
comerciale. Această noţiune nu poate avea nici o semnificaţie juridică, deoarece, în sistemul
nostru de drept, o persoană nu poate avea două patrimonii, unul civil şi unul comercial, ci un
singur patrimoniu (teoria unicităţii patrimoniului). Potrivit art. 1718 C. civ., oricine este
106
107
S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 133.
108
S. Cărpenaru, op. cit., p. 133.
obligat personal este ţinut a îndeplini obligaţiile sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,
prezente şi viitoare (articol ce reglementează gajul general al creditorilor chirografari asupra
patrimoniului debitorului).
3.3 Natura juridică a fondului de comerţ109 şi trăsăturile acestuia
În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii în literatura de

specialitate.
Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca subiect de drept autonom nu
a fost reţinută deoarece contravine principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a
acestuia cu persoana fizică sau juridică. De altfel, patrimoniul constituie obiectul dreptului de gaj
general al creditorilor.
De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de comerţ a fost respinsă

deoarece efectele sale juridice sunt aceleaşi cu cele ale personificării fondului de comerţ, cu
excepţia faptului că fondul de comerţ ca universalitate de fapt nu este consacrat prin lege în
categoria universalităţilor juridice.
Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de comerţ ca un patrimoniu

afectat realizării unui scop – exerciţiul comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta
reprezintă o altă faţetă a teoriei universalităţii.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un drept de proprietate

incorporală, ca şi dreptul de creaţie intelectuală. Unii autori au mers mai departe considerând
fondul de comerţ ca un drept de clientelă, iar organizarea elementelor fondului de comerţ în
vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare celei ştiinţifice, literare sau
artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): … alte tipuri de
proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar
al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea…) consacră această concepţie privind
fondul de comerţ.
Există opinii110 ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil incorporal, întrucât în

ansamblul elementelor acestuia prevalează bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale.
Ne raliem opiniei acestor autori.
O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem următoarele

caracteristici ale acestuia:
109
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 69 şi
S. Cărpenaru, op. cit., pp. 134-136.
110
În acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114, S.
Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 69, D.
Guevel, Droit des affaires, ediţia a 2-a, LGDJ, Paris, 2001, p. 67.
- fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun,
astfel încât pot fi încheiate acte juridice privind fondul de comerţ în ansamblu.
Caracterul de bun unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea
elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor juridic,
- fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile.
Executarea silită asupra fondului de comerţ va urma regulile prevăzute de Codul
de procedură civilă pentru bunurile mobile, dar se admite că – în absenţa unor
dispoziţii legale – dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, urmărirea
acestora în justiţie are loc în condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a
bunurilor imobile,
- fondul de comerţ este un bun mobil incorporal.
Ca atare, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de
art. 1909 C. civ. (posesia de bună credinţă valorează titlu de proprietate) deoarece
această regulă se aplică numai bunurilor mobile corporale, dar fondul de comerţ
poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii – deşi este
un bun incorporal.
3.4 Elementele fondului de comerţ
Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul

activităţii comerciantului. Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în
timp (elementele fondului de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă
fondul de comerţ continuă să subziste).
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două

categorii de bunuri: bunuri corporale şi bunuri incorporale. Fiecare categorie cuprinde
anumite bunuri care au un regim juridic propriu.
Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri imobile sau bunuri mobile.
În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura lor, respectiv construcţii
sau terenuri afectate desfăşurării comerţului.
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt

de natură civilă şi nu comercială. Privind bunurile imobile ca elemente ale fondului de
comerţ, în literatura juridică s-a apreciat că delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în
bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită111.
111
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65 şi Blaise, Les rapports entre le fonds de commerce et
l’immeuble, dans lequel il est exploaté în „Revista trimestrială de comerţ”, 1966, p. 827.
Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor făcând parte din
fondul de comerţ sunt supuse regimului juridic de drept comercial a căpătat girul instanţei
supreme112, deşi este lipsită de suport legal.
Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii prime, materiale etc.
destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate

de acesta pentru a fi revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de
comerţ, deoarece sunt destinate valorificării prin vânzare către clientelă.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate
activităţii comerciale, mărfurile trebuie considerate elemente ale fondului de comerţ. În
consecinţă, actele juridice privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţie
contrară113.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi importanţa cea mai mare
în cadrul acestuia.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile

care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile,
dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv

de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite de lege.
Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale,

ele au o valoare economică şi sunt ocrotite de lege.
A. Firma
Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui comerciant faţă de
alţi comercianţi. Sub o anumită firmă comerciantul este înmatriculat în registrul comerţului,
îşi exercită comerţul şi semnează.
Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul german. Deşi Codul
comercial român din 1887 a avut ca model Codul comercial italian din 1882, iar acesta din urmă
este de inspiraţie franceză, totuşi în dreptul comercial francez nu întâlnim noţiunea de firmă, ci
pe cea de nume comercial – noţiune ce este puţin reglementată. Jurisprudenţa franceză tratează
numele comercial ca pe un atribut patrimonial, în opoziţie cu numele patronimic, considerat ca
un element de identificare a persoanei fizice.114
112
Decizia nr. 10/1994 comentată de R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996, p. 89
citată de M. L. Belu Magdo în op. cit., p. 69.
113
114
M. Menjucq, Droit des affaires, ediţia a 3-a, Ed. Gualino, Paris, 2003, p. 53.
Ca o consecinţă a acestei deosebiri între legislaţia franceză şi cea română, Legea
nr. 79/1998 privind regimul juridic al francizei, care este de inspiraţie franceză, prevede, în mod greşit, că se
transmite de la francizor la beneficiar dreptul la firmă.
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările
ulterioare conţine reglementări diferite pentru stabilirea firmei, în funcţie de tipul de
comerciant.
Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din

numele comerciantului, respectiv numele de familie şi prenumele sau numele şi iniţiala
prenumelui. Aplicarea acestei reguli consacră teoria veracităţii în domeniul stabilirii firmei
comerciantului persoană fizică, firma fiind compusă din numele său patronimic. Deci, în
dreptul român, firma comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al
comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma

juridică a societăţii.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre
asociaţi, la care se adaugă menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, însoţit de menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările

ulterioare prevede că dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu
consimţământul său, în firma unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă, această
persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi
soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei
societăţi comerciale în comandită. Obsevăm că legea română consacră în privinţa stabilirii
firmei societăţilor de persoane aceeaşi teorie a veracităţii, adică a concordanţei firmei cu
numele real.
Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor
societăţi, denumire ce va fi însoţită de menţiunea privind forma de societate, scrisă în
întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri şi a societăţii cu răspundere
limitată se stabileşte potrivit teoriei libertăţii, constând într-o denumire aleasă în mod liber de
comerciant.
Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 a modificat Legea
Registrului comerţului în sensul arătat mai sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere
limitată se făcea potrivit teoriei realităţii, în sensul că firma trebuia să constea într-o denumire
care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul de comerţ desfăşurat în realitate.
Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un

drept exclusiv asupra ei. Acest drept de proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra
firmei poate fi transmis în condiţiile legii.
Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ din care face parte,
Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede că firma nu poate fi
înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată.
Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu,
dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma anterioară, dacă transmiţătorul
(proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la aceasta în mod expres. În acest caz, se cere ca
în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului fondului de comerţ.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea în registrul comerţului a

unui comerciant cu aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi
poate cere radierea înmatriculării în cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului
încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun115.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma
folosită legitim de alt comerciant constituie obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi
se sancţionează potrivit prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.
B. Emblema
Emblema constituie un element de identificare, alături de firma comercială. Potrivit
aceleiaşi legi privind registrul comerţului, emblema116 este semnul sau denumirea ce
deosebeşte un comerţ de alt comerţ de acelaşi gen sau de pe aceeaşi piaţă.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de individualizare, între comercianţii

care exercită activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema este facultativă.
Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un animal, o figură
geometrică etc.), mai puţin reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate fi o denumire

generică, fără niciun fel de specificitate.
Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, trebuie să aibă

caracter de noutate.
Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta trebuie să fie de dublul

literelor firmei, iar emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi
115
116
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare, creează o confuzie
între firmă şi emblemă deoarece definiţia dată emblemei este greşită.
aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie
însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de

proprietate incorporală asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ

din care face parte.
Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de concurenţă neloială, Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi completările ulterioare
conţinând prevederi similare celor referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.
C. Clientela şi vadul comercial

Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se studiază împreună.
Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu există o definiţie legală a

clientelei.
În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care

apelează în mod obişnuit la fondul de comerţ al unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri
şi/sau servicii.
Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, ea constituie o valoare

economică datorită relaţiilor ce se stabilesc între comerciant şi clienţii săi.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o
aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul.
Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:

- locul unde este amplasat comerţul,
- calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
- preţurile practicate de comerciant,
- comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii,
- abilitatea în realizarea reclamei etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci
numai împreună cu clientela.
În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial 117, în doctrină nu există un
punct de vedere unitar.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau considerate elemente

identice, erau privite ca două aspecte ale aceluiaşi fenomen, având aceleaşi cauze de formare.
117
S. Cărpenaru, op. cit., pp. 143-144.
După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte.
Clientela este o consecinţă a vadului comercial, ea reprezintă o manifestare a potenţialităţii
vadului. În consecinţă, pentru dezvoltarea activităţii comerciantului, prin mărirea clientelei,
vadul comercial are un rol hotărâtor.
Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit căreia noţiunea de

clientelă înglobează două laturi:
- factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant,
-şi factorul obiectiv – vadul comercial, ce constă în aptitudinea fondului de comerţ
de a atrage publicul.
Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea un adevărat drept de
clientelă, care ar corespunde unei obligaţii ce revine celorlalţi comercianţi de a respecta
dreptul titularului fondului de comerţ. Dar această opinie nu a fost reţinută, deoarece
concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de clientelă exclusiv, aparţinând unui
anumit comerciant.
Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra clientelei, care este un
element al fondului de comerţ. El se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de
sustragere a clientelei, având la dispoziţie mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr.
11/1991 cu modificările şi completările ulterioare – lege privind combaterea concurenţei
neloiale.
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi
transmis separat, ci numai împreună cu fondul de comerţ.
D. Drepturile de proprietate industrială

Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii:

creaţii noi şi semne noi118.
Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele
industriale şi modelele de utilitate.
Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de
provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie,

eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele
de invenţie. Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un
drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a brevetului.
118
S. Cărpenaru, op. cit., p. 144, Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, „Creaţii noi”, Editura
Academiei, Bucureşti, 1982, p. 17 şi urm.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi
produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici.
Actul normativ aplicabil în materie este Legea nr. 84/11998 privind mărcile. Titularul
dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum
şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică Legea nr. 129/1992.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite

de lege. În acest scop, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a
menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de
provenienţă, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului cu modificările şi
completările ulterioare.
Spre deosebire de celelalte obiecte ale dreptului de proprietate industrială, know-how-

ul (savoir-faire) nu este reglementat printr-o lege specială. Doctrina consideră know-how-ul
un set de cunoştinţe privind un anumit proces tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se
caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot constitui o etapă în realizarea unei invenţii)
şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi încredinţate hârtiei, se învaţă practic).
Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de fondul de comerţ din

care fac parte.
E. Dreptul de autor
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia
artistică, literară, ştiinţifică.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în condiţiile prevăzute de Legea

nr. 8/1996 privind dreptul de autor, cu modificările şi completările ulterioare.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau dobânditoral drepturilor

patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în
alt mod a operei şi, deci, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.
3.5 Acte juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi unele din elementele sale componente pot
face obiectul unor acte juridice, cum ar fi vânzare-cumpărare sau locaţiune. Datorită
obiectului lor, actele juridice privind fondul de comerţ sunt fapte de comerţ obiective conexe
(accesorii) şi, deci, supuse regimului juridic al faptelor de comerţ.119
119
Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ poate fi transmis pe cale succesorală
sau poate fi donat, în condiţiile dreptului comun.
De asemenea, fondul de comerţ poate fi adus ca aport în natură la constituirea unei

societăţi comerciale sau poate face obiectul unui contract de garanţie reală mobiliară120.
Dar cele mai importante şi frecvente acte juridice privind fondul de comerţ rămân
vânzarea-cumpărarea şi locaţiunea.
În principiu, vânzarea-cumpărarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar. În

privinţa creanţelor şi datoriilor titularului fondului de comerţ, în lipsa unei stipulaţii contractuale
în acest sens, ele nu se transmit ce urmare a înstrăinării fondului de comerţ.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului,

şi anume obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului prin deschiderea unui comerţ de
acelaşi gen la mică distanţă de acesta – obligaţie ce este considerată o manifestare a obligaţiei
de garanţie a vânzătorului.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act juridic care trebuie înregistrat în

registrul comerţului. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul
comerţului.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi înstrăinarea separată a unora

din elementele fondului de comerţ, în funcţie de specificul acestora şi de prevederile legale.
În ceea ce priveşte locaţiunea fondului de comerţ, prin aceasta proprietarul fondului, în

calitate de locator, transmite locatarului folosinţa fondului de comerţ, în schimbul unei chirii.
În lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării, toate
elementele fondului de comerţ.
Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub

firma proprie. Locatarul va putea să continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând
în cuprinsul ei calitatea de sussesor, dacă locatarul a consimţit expres.
Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi funcţională dată de locator.

Orice modificare este condiţionată de acordul locatorului.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin

desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie menţionată de comerciantul-locator în registrul

comerţului, ca şi vânzarea şi celelalte acte juridice privind fondul de comerţ.
120
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pp. 82-84.
În concluzie, fondul de comerţ reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului
afacerilor, instituţie a cărei reglementare a continuat să suscite controverse în doctrină, cu
importante consecinţe practice.
2. Definiţi fondul de comerţ.

3. Enumeraţi elementele incorporale ale fondului de comerţ.
4. Este emblema obligatorie?
5. Daţi exemple de acte juridice privind fondul de comerţ.
1. Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi

incorporale afectate de comerciant activităţii sale.
2. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela şi
vadul comercial, drepturile de proprietate industrială şi dreptul de autor.
3. Emblema nu este obligatorie, ci este facultativă.
4. Fondul de comerţ poate fi vândut, închiriat, poate fi adus ca aport la constituirea
unei societăţi comerciale sau poate fi lăsat moştenire, în condiţiile dreptului
comun.
Rezumat:
În această secţiune a fost analizată instituţia fondului de comerţ: noţiune, delimitarea

noţiunii de fond de comerţ de alte noţiuni, natura juridică şi trăsăturile fondului de comerţ,
elementele fondului de comerţ şi acte juridice în legătură cu fondul de comerţ.
Bibliografie:

4. Legea nr. 298/2001
Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări.

Contractul ca izvor de obligaţii civile
şi comerciale
1.1 Obligaţii – noţiune şi clasificare
În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice sau

săvârşeşte fapte juridice de comerţ prin intermediul cărora se nasc, se modifică ori se sting
drepturi şi obligaţii.
În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră atât
latura activă, care este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui
drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.
În sens restrâns, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a raportului juridic
(fiind sinonimă cu datoria ce revine debitorului) – datorie ce poate fi adusă la îndeplinire, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Astfel, obligaţia a fost definită ca fiind raportul juridic civil în temeiul căruia una din
părţi, numită creditor, este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi, numită debitor, săvârşirea
unei prestaţii determinate (de a da, de a face sau de a nu face ceva), putând apela, la nevoie, la
forţa de constrângare a statului.
Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia din părţi, obligaţia reprezintă,
pentru creditor, o creanţă (un drept de creanţă), iar pentru debitor o datorie.
În contractele sinalagmatice, fiecare dintre părţi este, în acelaşi timp, atât creditor, cât
şi debitor, având unul faţă de celălalt atât drepturi de creanţă, cât şi datorii corelative.
Din punct de vedere al faptului juridic generator de obligaţii, acestea (obligaţiile) pot
să se nască din contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,
îmbogăţire fără just temei, gestiune de afaceri, plata unei prestaţii nedatorate.
Obligaţiile în dreptul afacerilor sau în dreptul comercial urmează regimul juridic de

drept comun prevăzut de Codul civil pentru obligaţiile civile, cu precizarea că există anumite
reguli speciale consacrate de Codul comercial, reguli speciale care privesc formarea şi
executarea obligaţiilor comerciale, precum şi anumite contracte comerciale speciale.
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv (debitor) se pot face mai
multe clasificări.
A. O primă clasificare distinge trei categorii de obligaţii, avându-se în vedere, în mod

analitic, obiectul fiecăreia. Există obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii
de a nu face.
Obligaţia de a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a transfera sau a constitui un
drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a transfera cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea subiectului activ, o

prestaţie pozitivă de orice natură.121
De exemplu, obligaţia prestatorului de servicii de a executa o lucrare. Trebuie să observăm că,
în limbaj juridic, predarea unui bun reprezintă executarea unei obligaţii de a face şi nu de a da
(spre deosebire de limbajul curent).
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut sau unui drept relativ (cum e cel de creanţă).
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept absolut 122, înseamnă îndatorirea generală
de a nu face nimic de natură să aducă atingere acelui drept. De exemplu, obligaţia pe care o au
toate celelalte persoane, cu excepţia titularului dreptului, de a nu face nimic de natură să
aducă atingere dreptului de proprietate asupra unui imobil.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept relativ 123, înseamnă a nu face ceva ceea ce
ar fi putut face debitorul, dacă nu s-ar fi obligat la abţinere. De exemplu, obligaţia pe care şi-o
asumă autorul unei piese de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public, a piesei sale,
timp de cinci ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul căruia I-a transmis dreptul de a
fi jucată piesa, către vreun alt teatru.124
Clasificarea prezintă interes deoarece, în funcţie de obiectul astfel definit, se vor

aplica, după caz, unele reguli distincte.
B. O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei anterioare, este aceea în

obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face) şi obligaţii negative
(obligaţiile de a nu face).
121
R. Dimitriu, Curs de drept civil, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, p. 91.
122
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in virtutea caruia titularul sau poate avea o anumita conduita,
fara a face apel la altcineva pentru a-si realiza dreptul.
123
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept in virtutea caruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o
conduita determinata, fara care dreptul nu se poate realiza.
124
G. Beleiu, Drept civil român, Editura „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 80.
Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în întârziere a
debitorului. În principiu, încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune în întârziere pe debitor
de drept, pe cand în cazul unei obligaţii pozitive este necesară o punere formală în întârziere a
debitorului.
C. În sfârşit, există şi o treie clasificare a obligaţiilor după obiectul lor. Deşi

contestată de unii autori, această clasificare reţine două categorii de obligaţii.
Obligaţii determinate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă sau
obligaţii de mijloace.
Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care constă în îndatorirea
debitorului de a obţine un rezultat determinat. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda
cumpărătorului lucrul vândut.
Este de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care constă în îndatorirea

debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga
la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia medicului de a vindeca pacientul de o anumită
maladie.
Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte proba culpei

debitorului. Astfel, în cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin
ea însăşi, o prezumţie de vinovăţie a debitorului, pe când, în cazul unei obligaţii de mijloace,
neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are
sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru
îndeplinirea obligaţiei asumate.
Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor
Numim obişnuită acea obligaţie civilă care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.
Este obligaţia opozabilă între părţi, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile sunt
de acest fel.
Este obligaţie opozabilă şi terţilor (numită şi scriptae in rem) acea obligaţie care este
strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu
concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut, şi el, de
îndeplinirea unei obligaţii născută anterior, fără participarea sa. Exemplul clasic îl constituie
cel al obligaţiei unui locator de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat. În ipoteza în
care, înainte de expirarea contractului de închiriere, locatorul înstrăinează lucrul, noul
proprietar, deşi nu a fost parte în contractul de închiriere, va fi obligat totuşi să respecte
drepturile ce revin locatarului. Obligaţia născută din acest contract este, aşadar, opozabilă faţă
de un terţ, străin de contract.125
125
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, p. 10.
Este obligaţie reală (numită şi propter rem) îndatorirea ce revine, potrivit legii,
deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru
societate. De exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva sau obligaţia
deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural naţional de a-l conserva.
Clasificarea obligaţiilor după sancţiune
Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte. Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei
executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi
obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită.
Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie juridică a cărei executare nu se

poate obţine pe cale silită, dat odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă
restituirea ei. Astfel, sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a
acţiunii, ci aceea pasivă a excepţiunii.
Clasificarea obligaţiilor din punct de vedere structural
Din acest punct de vedere, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe (afectate de
modalităţi).
Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui raport juridic născut între
un creditor, un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu pluralitate de obiecte.
Dacă este vorba de o obligaţie cu pluralitate de obiecte, aceasta se caracterizează prin

aceea că debitorul datorează mai multe prestaţii. Obligaţia este alternativă dacă obiectul ei
constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei
singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul
se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie
determinată.
În ceea ce priveşte pluralitatea de subiecte, aceasta poate fi pluralitate activă – mai

multi creditori şi un singur debitor, pluralitate pasivă – mai mulţi debitori şi un singur creditor
sau pluralitate mixtă – mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. La obligaţiile cu pluralitate de
subiecte, divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor constituie regula, în dreptul civil român.
Excepţia de la această regulă o constituie obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile, în
cazul cărora datoriile sau creanţele nu se mai divid între subiectele pasive sau active ale acelui
raport juridic obligaţional.
Potrivit Codului comercial român, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi

solidar, afară de stipulaţie contrară (spre doesebire de obligaţiile civile care sunt divizibile).
Această derogare de la dreptul comun este justificată de nevoia protejării creditului şi a
creditorilor – care este un imperativ al comerţului.
Clasificarea obligaţiilor după izvoare
Din punctul de vedere al faptului juridic generator de obligaţii, acestea pot fi născute
din contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi
cvasidelicte civile), îmbogăţirea fără just temei, gerarea de către o persoană a intereselor altei
persoane, plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatoratului).
Primele două categorii menţionate sunt obligaţii născute din acte juridice. Celelalte
sunt obligaţii născute din fapte juridice stricto sensu.126
Natura izvoarelor generatoare de obligaţii prezintă interes, sub anumite aspecte, în

privinţa regimului juridic aplicabil. Dintre toate izvoarele enumerate, contractul este cel mai
important izvor de obligaţii civile şi comerciale.
1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale
Art. 942 C.civ. defineste contractul ca fiind acordul între doua sau mai multe persoane,
pentru a constitui sau a stinge între dânsii raporturi juridice.
În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela de convenţie.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al părţilor – voinţa lor juridică.
În principiu, încheierea oricărui contract este liberă. În acest sens se vorbeşte de principiul
libertăţii de voinţă în materia contractelor. Dar nu este vorba de o libertate în sensul unui
desăvârşit liber arbitru, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială,
precum şi normele legale. Astfel, art. 5 C. civ. arată că nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare127 de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. De
asemenea, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicită nu poate avea nici un efect. Iar art. 968 C. civ. precizează cauza este nelicită când este
prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. De altfel, încheierea
unui contract cu încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar
avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea publică, este sancţionată cu nulitatea
absolută.128
Clasificarea contractelor
126
Faptul juridic în sens larg include atât actele juridice, cât şi faptele juridice în sens restrans.
127
Acte juridice unilaterale.
128
Caracterul imperativ al normelor juridice decurge uneori expres din modul lor de formulare. Dar, cel mai
adesea, acest caracter urmează a fi dedus prin interpretarea textului, în strânsă corelaţie cu principiile
fundamentale ale dreptului nostru.
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte
bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de clasificare a contractelor,

printre care modul de formare, conţinutul contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele
produse, modul de executare, nominalizarea în legislaţia civilă etc.
Clasificarea contractelor după modul de formare
Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă
al părţilor.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea
unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă
simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului.
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere repartizarea obligaţiilor

între părţile contractante.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin interdependeţa şi

reciprocitatea obligaţiilor părţilor. De exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de
transport etc.
Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina
uneia din părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Din punctul

de vedere al formării lor, toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria
actelor juridice de formaţie bi- sau multilaterală. Actele juridice unilaterale nu sunt contracte,
întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci
sunt rezultatul manifestării unilaterale, a unei singure voinţe (de exemplu, testamentul).
În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul, depozitul gratuit, gajul etc.
În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre categoria contractelor sinalagmatice

imperfecte – acele contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul
existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
După art. 945 C. civ. contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voieşte
a-şi procura un avantaj patrimonial, iar după art. 946 C. civ. contractul cu titlu gratuit sau de
binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj
celeilalte.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte

aleatorii.
Se consideră contract comutativ acela în care întinderea obligaţiilor părţilor este

cunoscută din momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor sunt
comutative.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sau
numai ale uneia dintre ele depind de un eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul
unei pierderi. Spunem că depind de hazard (alea).
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi contracte dezinteresate.
În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul fără a se urmări un

contraechivalent. Este cazul contractului de donaţie.
Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără a se

micşora nici un patrimoniu. De exemplu, mandatul gratuit sau împrumutul fără dobândă.
Clasificarea contractelor după efectele produse
Din acest punct de vedere există contracte constitutive sau translative de drepturi şi
contracte declarative de drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte

din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă,
necunoscută anterior. Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc,

consfinţesc între părţi raporturi juridice preexistente. Ele au nu numai efecte pentru viitor, dar
şi efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. De exemplu, tranzacţia, prin care se pune
capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor drepturi preexistente.
Clasificarea contractelor după modul de executare

La contractele cu executare imediată executarea se produce într-un singur moment,
este instantanee.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp, prin mai multe prestaţii
din partea debitorului.
În cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei

ce-i revine, sancţiunea va fi rezoluţiunea – care desfiinţează contractul cu efect retroactiv – în
cazul contractului cu executare imediată, în timp ce în cazul contractului cu executare
succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care are ca efect desfacerea contractului numai pentru
viitor.
De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice operează cu efect retroactiv.

Dar, în ipoteza contractelor cu executare suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă,
trebuie să remarcăm că şi efectele nulităţilor se aplică numai pentru viitor.
În sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se poate pune

problema unei suspendări a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata
imposibilităţii de executare.
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt nominalizate în legislaţia

civilă
Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care
sunt nominalizate în legislaţia civilă. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de
mandat, de locaţiune etc.
Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în
legislaţie. În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot imagina între ele felurite
tipuri de contracte, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la vreunul din tipurile de contracte
numite.
Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru prima categorie există o

reglementare completă în legislaţie, astfel încât părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă
întregul conţinut al lor, toate clauzele şi implicaţiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la
reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat şi complet. Alta este situaţia în cazul
contractelor numite. Părţile pot să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau
total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte numite. În măsura în care din voinţa
părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile generale, care cârmuiesc
contractele şi obligaţiile.129
Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele
129
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 38.
Această clasificare se face în contracte principale şi contracte accesorii.
Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror

soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind,

potrivit principiului accesoriul urmează soarta principalului.
Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii
Această clasificare se face după modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte.
Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi în cadrul cărora părţile
discută, negociază toate clauzele contractului, fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva.
Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau aproape în întregime

numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice
aceste clauze. El poate să le accepte şi să semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le
accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte este unilaterală şi se
adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie economică privilegiată, puternică sau
chiar monopolul unor prestaţii.
Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul

contractelor de adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de una din părţile contractante, la
contractele obligatorii (pe care unii autori le numesc chiar contracte forţate), condiţiile
încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule,

conform Legii nr. 136/1995.130
1.3 Încheierea contractelor
Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea

ofertei cu acceptarea ei.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi, de regulă, este
precedat de negocieri.
Însă un număr considerabil de contracte sunt încheiate fără negociere prealabilă.
130
Astfel, art. 3 din această lege dispune ca în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurator,
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege.
În timp ce actul juridic civil este izolat şi rectiliniu, actul juridic comercial este
multiplu şi circulatoriu. De pildă, în dreptul civil vânzarea este perfectă, de regulă, din
momentul transmiterii dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul şi al preţului de la
cumpărător la vânzător. În dreptul comercial, suntem în prezenţa unei vânzări numai dacă a
fost precedată de o cumpărare cu intenţia de revânzare.131
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Ea trebuie să

îndeplinească anumite condiţii. Să fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie neechivocă şi să
fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de
vedere juridic.
Oferta poate fi adresată publicului sau unei (unor) persoane determinate.
Oferta poate fi cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu termen, ea trebuie
menţinută în limita termenului respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta
implicit din natura contractului şi din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către
destinatar, termen numit termen rezonabil.
Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act
unilateral de voinţă, ca şi oferta.
Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Să fie clară, pură şi simplă,
liberă (neviciată), să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită.
Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi

devenit caducă (perimată, învechită).
În literatura juridică s-a pus problema valorii juridice a tăcerii persoanei căreia i s-a
adresat oferta. Principiul recunoscut în legislaţia noastră, precum şi în alte legislaţii de tradiţie
romanistă, este că acceptarea nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi
practica judecătorească admit unele excepţii de la acest principiu (de exemplu, tacita
reconducţiune sau relocaţiune prevăzută de Codul civil).
1.4 Momentul încheierii contractului
Acest moment este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.
Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondenţă, existând
un decalaj de timp între cele două laturi ale formării acordului de voinţă (oferta şi acceptarea).
Cunoaşterea momentului încheierii contractului este foarte importantă şi pentru aceasta au
fost expuse mai multe sisteme sau teorii.
131
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.
327.
Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform căruia acordul de
voinţă al părţilor se formează din momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul
cu privire la oferta primită, chiar dacă nu a expediat încă acceptarea.
Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii, potrivit căreia contractul se consideră
încheiat din momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său
afirmativ.
A treia teorie este cea a recepţiunii, conform căreia contractul se consideră încheiat din
momentul în care acceptarea a fost primită de ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă
de conţinutul ei.
Cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C.
com., potrivit căruia contractul se consideră încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa
ofertantului. Se impune o precizare, şi anume contractul se consideră încheiat numai dacă
acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.
1.5 Efectele contractului
Studierea efctelor contractului implică abordarea următoa-relor aspecte:
a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corectă a clauzelor sale,

b) principiul obligativităţii contractului, privit din două puncte de vedere
(obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante şi
obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane, care nu au calitatea de
părţi contractante),
c) efectele specifice contractelor sinalagmatice, efecte derivate din interdependenţa
obligaţiilor generate de aceste contracte (principiul executării concomitente a
obligaţiilor reciproce, excepţia de neexecutare a contractului, suportarea riscului
contractului, rezoluţiunea şi rezilierea contractului).
1.6 Interpretarea contractului
Este operatia prin care se determina întelesul exact al clauzelor contractului, prin
cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.
Interpretarea corectă a contractului permite o corectă determinare a însăşi forţei
obligatorii a acestuia.
Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Astfel, se trece la

interpretare după ce, în prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele prevăzute de lege.
Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsa legatura cu operatia de calificare

juridica a contractului, calificarea juridica fiind un prim rezultat al interpretarii. Astfel, studierea
clauzelor unui contract ne permite sa definim acel contract din punct de vedere juridic (vânzare,
schimb etc.).
Există reguli generale şi reguli speciale de interpretare a contractelor.
Dintre regulile generale amintim prioritatea voinţei reale a părţilor sau regula
potrivit căreia contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte.
Dintre regulile speciale de interpretare menţionăm interpretarea coordonată a clauzelor

contractului.
1.7 Obligativitatea contractului
În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante.
Între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a

acestuia există o simetrie. Art. 969 alin. 2 precizează, referindu-se la convenţii, că ele se pot
revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
1.8 Principiul relativităţii efectelor contractului
Art. 973 C. civ. instituie principiul potrivit căruia convenţiile n-au efect decât între
părţile contractante. Acesta este principiul relativităţii efectelor contractului. Semnificaţia lui
este că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Delimitarea principiului
relativităţii efectelor contractului presupune precizarea noţiunilor de părţi, terţi şi avânzi-
cauză.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare,
contractul.
Terţii – penitus extranei – sunt persoanele stăine de contract, care nu au participat, nici
direct şi nici prin reprezentare, la încheierea contractului.
Între aceste două categorii extreme, există o categorie intermediară de persoane, care,
deşi nu au participat la încheierea contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu
părţile contractuale, suportă efectele contractului asemenea părţilor. Aceste persoane se
numesc avânzi-cauză sau succesori ai părţilor. 132 În această a treia categorie de persoane sunt
cuprinşi succesorii universali şi succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi
creditorii particulari ai părţilor.
132
Noţiunea de succesor este luată aici într-un sens larg, care nu se confundă cu cel folosit în dreptul succesoral.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care au
dobândit, în tot sau în parte, patrimoniul – privit ca universalitate de drepturi şi obligaţii – al
uneia dintre părţile contractante.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, care
este privit de sine stătător şi nu ca parte a patrimoniului.
Creditorii chirografari sunt creditorii care nu se bucură de o garanţie reală. Prin art.
1718 C. civ. este instituit gajul general al creditorilor chirografari, conform căruia patrimoniul
debitorului, privit ca universalitate, constituie garanţie pentru satisfacerea creanţei.
Principiul relativităţii efectelor contractului comportă excepţii, aşa cum se va vedea

mai jos.
Astfel, dacă nu este posibil ca o persoană străină de contract să fie obligată printr-un
contract la care nu a fost parte, în schimb, este posibil ca o persoană, total străină de contract,
să dobândească direct şi nemijlocit drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte. Este
cazul contractului în folosul unui terţ, denumit şi stipulaţia pentru altul, care constituie o
veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
1.9 Efectele specifice contractelor sialagmatice
Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi

interdependenţa obligaţiilor părţilor. Fiecare dintre părţi are, concomitent, atât calitatea de
debitor, cât şi pe cea de creditor.
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg anumite efecte specifice, ce se

afirmă în trei situaţii:
1. O primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria
obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se
pretinde executarea va putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a
contractului.
2. O a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să-şi execute
propria obligaţie sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil,
să-şi execute obligaţia sa. Partea gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a
executat-o va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului sau a
cere desfiinţarea ori încetarea contractului, în toate cazurile putând cere şi
despăgubiri. Desfiinţarea contractului cu efect retroactiv poartă numele de
rezoluţiune. Încetarea contractului, care produce efecte numai pentru viitor, poartă
denumirea de reziliere.
3. O a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită
de a-şi executa obligaţia ce-i revine. Va avea dreptul această parte să pretindă
totuşi celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita problemă a riscului
contractului, adică problema de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele
imposibi-lităţii fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii reciproce.
Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat.
1.10 Determinarea preţului şi locului plăţii în obligaţiile comerciale
Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie

determinat de părţi, adică trebuie să fie cert. Se poate accepta şi preţul determinabil, de
exemplu preţul supus arbitrului.
Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul comercial, permite ca preţul să

fie stabilit şi ulterior, prevăzându-se în contract o indicaţie abstractă şi impersonală (preţul
just sau preţul curent), în funcţie de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40 C.
com.).
În ceea ce priveşte locul executării obligaţiilor, potrivit Codului civil, plata se face la
locul arătat în contract. Dacă este vorba de un bun cert şi determinat, plata trebuie făcută la
locul unde se găseşte acel bun. În materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării.
În toate celelalte cazuri, plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce înseamnă că este
cherabilă şi nu portabilă (art. 1104 C. civ.)
În dreptul comercial, această regulă a suferit modificări impuse de nevoile, tradiţia şi

uzurile traficului comercial.133
Astfel, art. 59 C. com. prevede că obligaţiile comerciale trebuie executate fie la locul
arătat expres în contract, fie la locul rezultat din intenţia părţilor, fie la locul unde, potrivit
materiei contractului, apare firească executarea.
Potrivit art. 59 alin. 2 C. com., în cazul în care în contract nu s-a precizat în mod
expres locul executării obligaţiilor şi acest lucru nu rezultă din natura operaţiunii, executarea
obligaţiilor se va face la sediul comerciantului, domiciliul sau reşedinţa sa, existent la data
încheierii contractului.
133
1. Ce înţelegem prin obligaţie în sens restrâns?

2. Ce presupune obligaţia de a face?
3. Cum defineşte Codul Civil contractul?
4. Ce sunt contractele reale?
5. Cum se subclasifică contractele cu titlu oneros?
6. Ce sunt contractele numite?
7. Ce este oferta?
8. Care sunt cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane
aflate la distanţă?
9. Ce presupune principiul relativităţii efectelor contractului?
10. Ce este excepţia de neexecutare a contractului?
1. Prin obligaţia în sens restrâns înţelegem însăşi datoria debitorului, ce poate fi

adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
2. Obligaţia de a face poate consta în prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări
sau predarea unui bun.
3. Codul Civil defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice.
4. Contractele reale sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă manifestarea de
voinţă a părţilor trebuie să fie însoţită de remiterea materială a bunului.
5. Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte
aleatorii.
6. Contractele numite sunt cele care au o denumire şi o reglementare proprie în
legislaţie.
7. Oferta este un act juridic unilateral ce constă în propunerea de a contracta.
8. Cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane aflate la
distanţă sunt: teoria emisiunii, teoria expediţiunii, teoria recepţiunii, teoria
informaţiunii.
9. Principiul relativităţii contractului se referă la faptul că orice convenţie sau
contract nu produce efecte decât în proporţiile contractante, el nici nu profită, nici
nu dăunează terţilor.
10. În cazul în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde
totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa, partea căreia i se pretinde executarea va
putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a contractului.
Rezumat:
În această secţiunea au fost analizate obligaţiile civile (noţiune şi clasificări) şi

instituţia contractului ca izvor de obligaţii civile şi comerciale (noţiune, clasificări, încheierea
contractelor, momentul încheierii contractului, efectele şi interpretarea contractului,
obligativitatea contractului, principiul relativităţii efectelor contractului şi efectele specifice
contractelor sinalagmatice).
Bibliografie:
5. Codul Civil Român
UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5
Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială
1.1 Noţiune şi caractere juridice
Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare comercială. De

aceea, făcându-se aplicarea art. 1 C. Com. (conform căruia normele dreptului civil constituie
un izvor de drept subsidiar pentru dreptul comercial şi, implicit, pentru dreptul afacerilor),
contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit pe baza dispoziţiilor art. 1294 C.
Civ.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care o parte

(vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte
(cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.
Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare comercială are următoarele

caractere juridice:
a) este un contract bilateral sau sinalagmatic, deoarece este caracterizat prin

reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor,
b) este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc realizarea unui
folos patrimonial,
c) este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor
sunt cunoscute din momentul încheierii contractului,
d) este un contract consensual, de regulă, întrucât se încheie valabil prin simplul
acord de voinţă al părţilor,
e) de regulă, este un contract translativ de proprietate.
Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. În

ambele cazuri este vorba de un contract prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui
lucru, în schimbul unui preţ. Ceea ce le deosebeşte este funcţia economică a vânzării-
cumpărării comerciale şi anume, interpunerea în schimbul mărfurilor. Această funcţie conferă
vânzării-cumpărării caracter comercial.134 Determinarea comercialităţii unui contract de
vânzare-cumpărare se face, fie în funcţie de criteriul pozitiv, prevăzut în art. 3 pct. 1 şi 2 C.
Com., fie potrivit criteriului negativ, prevăzut în art. 5 C. Com. 135 Din dispoziţiile art. 3 pct. 1
şi 2 rezultă că trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de
revânzare. Astfel, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea
este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
„Deosebirile de ordin economic, funcţional, care conferă contractului de vânzare-

cumpărare comercială un caracter particular, se reflectă într-un mănunchi de dispoziţii legale
speciale, derogatorii de la cele civile, cuprinse în Codul Comercial în art. 60-73.” 136 Aceste
dispoziţii se referă la:
- obiectul vânzării comerciale faţă de reglementarea de drept comun,
- aplicarea legii comerciale necomercianţilor, în cadrul faptelor de comerţ mixte sau
unilaterale,
134
S. Cărpenaru, Drept comercial român, editia a 6-a revăzută şi adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p. 447.
135
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.
365.
136
- derogări de la regula strămutării de drept a proprietăţii şi a transmiterii riscurilor,
- posibilitatea vânzării lucrului altuia,
- obligaţiile părţilor la contract, măsurile de executare coactivă etc.
1.2 Condiţiile de validitate a contractului

de vânzare-cumpărare comercială
În această privinţă se aplică art. 948 C. civ. ce reglemen-tează condiţiile generale de

validitate ce trebuie îndeplinite de orice contract. Aceste aspecte au fost analizate în vol. I,
capitolul I – Actul juridic civil. De aceea, vom examina acum numai unele aspecte ce interesează
activitatea comercială.
Consimţământul
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială implică un acord de voinţă al

părţilor – în sensul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra
unui bun, în schimbul unui preţ.
Situaţia contractelor sinalagmatice încheiate între persoane aflate faţă în faţă este
reglementată de regulile dreptului civil, neexistând dificultăţi din punctul de vedere al
momentului şi locului încheierii lor.
Totuşi, se impun câteva precizări în legătură cu viciile de consimţământ, mai precis în

legătură cu dolul. Astfel, potrivit uzanţelor comerciale, dolul în materie comercială nu se
apreciază cu aceeaşi rigurozitate ca în dreptul civil deoarece este o obişnuinţă pentru comercianţi
a-şi vinde marfa apelând la o serie de mijloace exagerate, în raport cu calitatea mărfii. 137 Deoarece
majoritatea vânzătorilor apelează la tehnici de comercializare care sunt, uneori, la limita dolului,
cumpărătorii trebuie să se informeze singuri cu privire la calitatea mărfurilor pe care doresc să le
cumpere, iar instanţa de judecată va aprecia în ce măsură mijloacele folosite de vânzător pentru a-
şi vinde marfa sunt dolosive. Dar, aşa cum s-a spus în doctrină, concepţia asupra dolului a fost
substanţial modificată în ultimele decenii, avându-se în vedere reglementările adoptate în diverse
ţări pentru protecţia consumatorilor.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este perfect din momentul în cre părţile

au căzut de acord asupra obiectului şi preţului, afară dacă, din interpretarea voinţei lor nu
reiese că acestea au considerat perfect contractul din momentul în care au reglementat toate
modalităţile practice de execuţie.138
În ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare-cumpărare între absenţi sau între

persoane aflate la distanţă, momentul realizării acordului de voinţă este mai dificil de stabilit
137
138
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 334.
din cauza distanţei dintre părţi, care implică existenţa unui interval de timp pentru ca
declaraţia de voinţă a unei părţi să ajungă la cealaltă parte. În această materie, dispoziţiile
Codului Civil se completează cu prevederile Codului Comercial (art. 35 C. Com.).
Oferta de a contracta este un act juridic unilateral destinat sa producă anumite efecte
juridice. Ea trebuie sa fie completă, precisă, neîndoielnică adică făcută intenţia de a se obliga
juridic. Ea poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. Oferta trebuie să aibă
forma cerută de lege pentru existenţa sau probaţiunea operaţiunii juridice pentru care este
făcută, iar în situaţia când considerarea calitaţilor unei anumite persoane este determinantă,
acceptarea ofertei ce i-a fost adresată trebuie să provină de la acea persoană.
La rândul ei, acceptarea ofertei este tot un act juridic unilateral, ce trebuie să concorde
cu oferta. În caz contrar, nu ne aflăm în faţa unei acceptări propriu-zise, ci a unei contraoferte.
Şi acceptarea trebuie să fie neîndoielnică – făcută cu intenţia de a se obliga din punct de
vedere juridic.
Tăcerea destinatarului ofertei, neînsoţită de alte manifestări, nu semnifică acceptare, cu

excepţia cazului în care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului, ori dacă între
părţi există uzanţa acceptării tacite a facturilor.
Art. 35 C. Com. dispune: contractele sinalagmatice între absenţi se socotesc încheiate

din momentul în care acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Aceasta înseamnă
consacrarea, în dreptul nostru, a teoriei informaţiunii, potrivit căreia contractul este valabil
încheiat în momentul în care ofertantul s-a informat cu privire la conţinutul acceptării. În
priviţa momentului încheierii contractului între absenţi, diversele sisteme de drept au soluţii
variate, mergând de la teoria declaraţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptantul se declară de acord cu oferta) şi de la teoria expediţiunii (contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptantul expediază ofertantului acceptarea sa), pâna
la teoria recepţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul
recepţionează, primeşte acceptarea) şi la teoria informaţiunii, consacrată şi în dreptul nostru.
Locul încheierii contractului între persoane aflate la distanţă se apreciază în funcţie de
momentul încheierii acestuia. Astfel, în cazul în care se aplică teoria informaţiunii (contractul
se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de conţinutul acceptării),
locul încheierii contractului este sediul sau domiciliul ofertantului, unde acesta ia cunoştinţă
de conţinutul acceptării.
La oferta cu termen, contractul se perfectează, dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa

ofertantului în termenul stipulat, în timp ce la oferta fără termen de acceptare, contractul se
perfectează dacă acceptarea ajunge la cunoştinţa ofertantului într-un termen rezonabil, necesar
schimbului ofertei şi acceptării, termen care variază după natura contractului.139
Derogându-se de la regula perfectării contractului între persoane neprecizate în

momentul cunoaşterii acceptării de către destinatar (prevăzută de art. 35 C. Com.), art. 36 C.
Com. înlocuieşte acceptarea contractului cu executarea acestuia, moment în care are loc şi
139
M. L. Belu Magdo, op. cit., pp. 335-336.
încheierea acestuia. Pentru a deveni aplicabil art. 36 C. Com, trebuie îndeplinite cumulativ
cele trei condiţii prevăzute de text:
- ofertantul să fi cerut executarea imediată a conractului,
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil,
- acest răspuns să nu fie necesar după natura contractului.
O altă derogare de la regula instituită de art. 35 C. Com, este cea prevăzută de art. 38
C. Com, privind contractele unilaterale. În cazul acestora, perfectarea contractului intervine la
momentul şi locul în care destinatarul ia cunoştinţă de ofertă, acceptarea destinatarului care
are numai avantaje fiind prezumată.
Între persoane aflate la telefon, nu se vor aplica prevederile art. 35 C. Com. deoarece
un asfel de contract se consideră încheiat între persoane prezente, şi nu aflate la distanţă. În
cazul acetor contracte încheiate la telefon, în dreptul nostru locul încheierii contractului se
consideră a fi sediul sau domiciliul ofertantului, adică al celui care a iniţiat convorbirea.
Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă din următoarele

considerente140:
- în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau dacă ea a
devenit caducă,
- în cazul conflictelor de legi în timp, se va aplica legea existentă la momentul
încheierii contractului,
- consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se apreciază la momentul
realizării acordului de voinţă; în măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele
de nulitate se stabilesc în funcţie de acest moment,
- efectele contractului se produc, de regulă, din momentul realizării acordului de
voinţă, dacă nu există stipulaţie contrară. Aşadar, în cazul ontractelor translative
de drepturi reale, acestea se transmit (pentru bunurile individual-determinate) din
momentul încheierii contractului, cu excepţia imoblelor (mai precis a terenurilor),
caz în care acordul de voinţă al părţilor trebuie să îmbrace forma autentică.
Capacitatea părţilor
Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare

comercială sunt cele prevăzute de lege pentru încheierea oricărui act juridic: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
140
De asemenea, Codul civil stabileşte anumite reguli specifice contractului de vânzare-
cumpărare civilă, care sunt deopotrivă aplicabile şi contractului de vânzare-cumpărare
comercială, potrivit art. 1 C. Com (unde legea de faţă nu dispune se aplică Codicele civil).
Art. 1306 C. Civ. Stabileşte principiul potrivit căruia pot cumpăra şi vinde toţi cărora
nu le este oprit prin lege.
Obiectul contractului
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral (sinalagmatic), ce dă

naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi. Astfel vânzătorul este obligat să predea lucrul
vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul. Aceste două prestaţii formează obiectul
contractului. Bunul vândul şi suma de bani – preţul – constituie obiect derivat al contractului.
Bunul vândut, pentru a fi considerat obiect derivat al contractului de vânzare-

cumpărare, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se afle în circuitul civil;
- să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor;
- să fie determinat sau determinabil.
Lucrul trebuie să se fle în comerţ sau în circuitul civil.
Potrivit art. 1310 C. Civ., toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară
numai dacă vreo lege a oprit aceasta. Sunt oprite de lege de la vânzare anumite bunuri
considerate, din diferite motive, extra commercium.
Lucrul trebuie să existe.
Pentru a fi valabilă vânzarea, lucrul trebuie să existe în momentul încheierii

contractului sau să poată exista în viitor. În caz contrar, contractul este lovit de nulitate
absolută.
Dacă este vorba de vânzarea unui bun ce va fi fabricat în viitor, contractul este valabil.
Dar, în cazul în care fabricarea bunului promis nu s-a mai realizat, contractul este totuşi
valabil încheiat, dar nu a fost executat din vina vânzătorului (cu excepţia cazului în care
cumpărătorul îşi asumă riscul de a nu mai primi bunul contractat).
Lucrul să fie determinat sau deteminabil.
Bunurile individual determinate se individualizează prin adresă, schemă cadastrală etc.

(dacă sunt imobile prin natura lor) sau, în general, prin însuşiri proprii, specifice. Bunurile
determinate generic, care se individualizeză prin însuşirile speciei căreia îi aparţine, se
determină la momentul predării (prin măsurare, numărare, cântărire).
Dacă bunul este doar determinabil, sunt precizate în contract condiţiile sau elementele
determinării lui viitoare.
Preţul vânzării
Este elementul care diferenţiază contractul de vânzare-cumpărare de cel de schimb,

atât în dreptul civil, cât şi în dreptul comercial, deoarece constă într-o sumă de bani şi nu într-
un alt bun.
Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului.
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie determinat sau determinabil;

- să fie real.
Preţul să fie determinat sau determinabil
Este determinat preţul care este prevăzut în contract printr-o sumă de bani.
Este determinabil preţul în legătură cu care s-au prevăzut în contract condiţiile

determinării lui în viitor. Potrivit art. 1303 C. Civ, preţul vânzării trebuie să fie serios şi
determinat de părţi.
Spre deosebire de Codul civil, Codul Comercial prevede, în art. 60 că vâzarea pe un

preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l
determina ulterior.
Art. 61 C. Com. prevede că vânzarea făcută pe adevăratul preţ sau pe preţul curent
este, de asemenea, valabilă. În acest caz preţul se determină conform art. 40.
Art. 40 C. Com. arată: când urmează a se hotărâ adevăratul preţ sau preţul curent al
productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al
efectelor publice şi al titlurilor industriei, el se ia după listele bursei sau după mercurialele
locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă după acelea ale locului celui mai apropiat sau
după orice fel de probă.
Preţul să fie real.
Aceasta presupune ca preţul să nu fie simulat, derizoriu. În materie comercială,

caracterul real al preţului este apreciat cu mai multă toleranţă, dat fiind specificul comerţului.
1.3 Efectele contractului
Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt obligaţiile vânzătorului şi

obligaţiile cumpărătorului.
Pricipalele obligaţii ale vânzătorului sunt obligţia de a transmite dreptul de proprietate
asupra lucrurilor vândute în patrimoniul cumpărătorului, obligaţia de a preda cumpărătorului
bunurile vândute şi, eventual de a-i remite documentele referitoare la acestea, precum şi
obligaţia de a asigura comformitatea mărfurilor, ce include garanţia pentru vicii şi garanţia
pentru evicţiune.
Principala obligaţie ale cumpărătorului este cea de a plăti preţul, la care se pot adăuga
şi alte obligaţii suplimentare (de exemplu, obligaţia cumpărătorului de a prelua bunurile
cumpărate).
1.4 Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare
Vânzarea pe gustate constisuie o varietate de vâznare prin care cumpărătorul consimte

plata preţului în momentul gustării produsului.
Vânzarea pe încercate – ce constituie o altă varietate de vânzare permite

cumpărătorului să se hotărască asupra preţului, numai după încercarea produsului. Această
varietate de vânzare se aplică bunurilor mobile corporale neconsumptibile.
Vânzarea după mostră este o vânzare pură şi simplă, perfectă din momentul acordului
de voinţă. Funcţia juridică a mostrei este de a pune la dispoziţia părţilor mijlocul de a controla
dacă marfa ce a făcut obiectul vânzării corespunde cu aceea predată. Condiţiile vânzării şi
calitatea mărfii se determină după mostră. De regulă, mostra este furnizată de vânzător.
Ea poate fi propusă şi de cumpărător sau poate fi executată de vânzător după prescripţiile
cumpărătorului şi supusă în prealabil omologării cumpărătorului, ori unei livrări de probă.
Mostra acceptată de părţi cu ocazia încheierii contractului, devine mostră contractuală, ea
având o altă semnificaţie decât mostrele de reclamă sau prezentete la târguri. Spre deosebire
de vânzarea după mostră contractuală, care are un caracter rigid, deoarece orice
neconcordanţă între marfă şi mostră, echivalează cu o neexecutare a contractului, generând
rezoluţiunea acestuia, mostra tip de produs este mai puţin rigidă. Se presupune că părţile au
înţeles să permită o anumită toleranţă în aprecierea corespondenţei dintre marfă şi mostra tip.
Vânzarea după mostră este o vânzare tipic comercială.
Vânzarea după catalog este o nouă modalitate de vânzare şi determinare a calităţii

mărfii. Cataloagele editate pentru o gamă largă de produse cuprind caracteristicile mărfii,
preţul şi alte date necesare. Catalogul trebuie să fie clar, precis şi exact. El este însoţit de
formulare, de scrisori sau de bonuri de comandă. Contractul se încheie prin corespondenţă,
fiind supus regurilor generale ale contractului de vânzare-cumpărare comercială. Deşi prin
acest tip de contract se evită deplasarea cumpărătorului, există şi dezavantaje legate de faptuul
că, uneori, menţiunile din catalog sunt depăşite ori mărfurile alese nu mai există în stoc – ceea
ce implică un termen de livrare destul de lung.
Vânzarea la bursă presupune aplicarea legii în vigoare la sediul bursei.
Bursa este o instituţie speculativă aflată sub controlul statului. Există două feluri de
burse. Burse de mărfuri şi burse de valori. Specific vânzării la bursă este absenţa mărfii,
rezultând faptul că, în cazul în care bursa în cauză nu are propriile stasuri de calitate, nu se pot
formula pretenţii asupra calităţii mărfii. Vânzările la bursă se fac prin intermediari.
Intermediarul poartă denumirea de curtier în dreptul continental şi broker în dreptul anglo-
american. Curtierii sunt obligaţi să respecte secretul tranzacţiilor, să nu tranzacţioneze în
nume sau în interes propriu şi să se supună indicaţiilor date de sindicul bursei.
Vânzarea la licitaţie se organizează în toate statele lumii, spre deosebire de vânzarea la

bursă. Achiziţiile publice, procurarea de utilaje şi instalaţii din fonduri avansate de ONU se
fac, fără excepţie, pe bază de licitaţie. Licitaţiile sunt de două feluri. Licitaţii închise – situaţie
în care numai un anumit număr de comercianţi sunt invitaţi la licitaţie, şi licitaţii deschise – la
care participă orice porsoană interesată care achiziţionează caietul de sarcini şi plăteşte taxa
de participare. Specific vânzării la licitaţie este faptul că marfa este întotdeauna prezentă.
Marfa se prezintă sub două moduri. Ori sub formă de mostre, caz în care marfa trebuie să
răspundă condiţiilor de calitate pe care le prezintă mostra, cu consecinţa că nu se pot formula
pretenţii de calitate pentru viciile aparente ale mostrei, ori sub formă de documentaţie tehnică,
caz în care partea care a luat cunoştinţă de conţinutul documentaţiei, chiar dacă nu a
adjudecat, este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra mărfii respective. Legea
aplicabilă vânzării de mărfuri la licitaţie este legea în vigoare la locul licitaţiei.
Vânzarea de mărfuri în consignaţie
Potrivit unei părţi a doctrinei, contractul de vânzare în consignaţie este o varietate a

contractului de vânzare. În doctrină există şi opinia contrară, potrivit căreia acest contract este
o varietate a contractului de intermediere.
Contractul de vânzare în consignaţie este încheiat între doi comercianţi, consignant şi

consignatar. Este contractul prin care, în schimbul unui comision, consignatarul se obligă să
vândă, pe contul consignantului, marfa predată lui de acesta în depozit.141
Contractul de consignaţie este reglementat în dreptul român de Legea nr. 137/1934

modificată prin Legea nr. 34/1936.
Contractul de consignaţie este un contract complex deoarece presupune un depozit, un

comision şi o vânzare.
141
Pentru amănunte privind efectele contractului de consignaţie vezi Stanciu Cărpenaru, Drept comercial
român, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pp. 523-523.
1. Definiţi contractul de vânzare-cumpărare.
2. Este posibilă vânzarea de bunuri viitoare?
3. Ce este vânzarea pe încercate?
4. Ce lege se aplică vânzării la bursă?
Răspunsuri la testele de autoevaluare:
1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care vânzătorul

se obligă să transmită dreptul de proprietate asujpra unui bun compărătorului, care
se obligă să plătească preţul.
2. Da. Vânzarea de bunuri este posibilă.
3. Vânzarea pe încercate este o varietate de vânzare ce permite cumpărătorului să se
hotărască asupra preţului numai după încercarea produsului.
4. Vânzării la bursă i se aplică legea în vigoare la sediul bursei.
Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare: noţiune şi

caractere juridice, condiţii de validitate, efecte, varietăţi de vânzare.
Bibliografie:

4. Codul Civil Român
Secţiunea 2. Contractul de leasing
2.1 Leasingul în România
Leasingul în România este reglementat de Legea nr.90/1998 pentru aprobarea

Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing
(textul legii este publicat în M. Of. nr. 170/
30 aprilie 1998 ).
Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator-
finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al
cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.142
2.2 Contractul de leasing
Contractul de leasing este un contract cu titlu oneros, comutativ, cu executare

succesivă, numit, având un caracter bilateral (sinalagmatic). El este, totodată un contract
complex, cuprinzând o locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune unilaterală de
vânzare.143
Părţile contractante sunt societatea de leasing, în calitate de finanţator şi utilizatorul-

beneficiar, în calitate de locatar.
Rata de leasing (sau plata – în cazul contractului de leasing) constă într-o prestaţie
succesivă, de natură financiară sau patrimonială.
Cuantumul ratei de leasing nu poate fi modificat decât prin acordul părţilor.
Leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament se clasifică în leasing finaciar şi

leasig operaţional. Leasingul financiar este acea opearaţiune de leasing care îndeplineşte una
sau mai multe din următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului
din momentul încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă
utilizatorului dreptul de proprietate supra bunului;
142
Pentru detalii privind istoricul reglementării leasingului în România vezi S. Angheni,
M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
143
Pentru detalii privind efectele contractului de leasing vezi S. L. Cristea, Dreptul afacerilor, Editura
Universitară, 2008, pp. 291-294.
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va
reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la
data la care opţiunea poate fi exprimată;
- perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata
normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este
transferat.
Leasingul operaţional este acea operaţiune de leasing care nu îndeplineşte niciuna din
condiţiile prevăzute pentru leasingul financiar.
Rata de leasing reprezintă:

- în cazul lesingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi a
dobânzii de leasing, în condiţiile în care dobânda de leasing reprezintă rata medie
a dobânzii bancare pe piaţa românească;
- în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare este calculată în conformitate
cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă
valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se

face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.144
Contractul de leasing cuprinde mai multe acte juridice marcate de interdependenţa

dintre ele: o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare.
a) Contractul de vânzare-cumpărare se încheie între producătorul-vânzător şi
finanţatorul-cumpărător, purtând asupra bunului ales de către utilizator, care tratează
cu vânzătorul toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza
procesulului verbal de predare încheieat între vânzător şi utilizator. Acest contract
prezintă unele particularităţi faţă de vânzarea uzuală. Astfel, vânzătorul are obligaţia
să livreze şi să instaleze bunul faţă de utilizator, cu alte cuvinte faţă de un terţ în
raport cu contractul de vânzare, terţ care suportă, el, cheltuielile de preluare. De
asemenea, vânzătorul răspunde pentru conformitatea bunului tot faţă de utilizator,
care are acţiune directă contra vânzătorului pentru viciile ascunse sau pentru
neconcordanţa cu specificaţiile tehnice convenite anterior.
b) Contractul de mandat intervine între finanţator, ca mandant şi utilizator, ca
mandatar. În calitatea arătată, finanţatorul negociază şi încheie cumpărarea
bunului de echipament, convenind cu vânzătorul asupra parametrilor tehnici ai
acestuia. Totuşi, mandatul intervenit între utilizator şi finanţator prezintă unele
particulariltăţi faţă de dreptul comun, utilizatorul acţionând în numele finanţatorului,
144
S. L. Cristea, op. cit., pp. 287-288.
dar neprimind indicaţii de la acesta şi având mandatul de a sta în justiţie şi dispunând
de o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului.
c) Contractul de locaţie intervine între creditorul-locator şi utilizatorul-locatar şi
reprezintă substanţa contractului de leasing. Întocmai locaţiei clasice, locaţiunea
din cadrul leasingului are caracter intuitu personae, finanţatorul acceptând
contractul numai după ce a verificat solvabilitatea şi capacitatea profesională a
utilizatorului, care nu-şi poate substitui un terţ în executarea contractului de
leasing şi nici nu poate subânchiria echipamentul dat în folosinţă. Contractul de
leasing are şi caracter irevocabil, cel puţin în perioada fixă, care coincide cu
durata amortizării fiscale a bunului închiriat, perioadă în care nici finanţatorul şi
nici utilizatorul nu pot revoca unilateral actul dintre ei. Locaţiunea din cadrul
leasingului a suferit alterări în raport de locaţia clasică şi în sensul că obligaţiile
locatorului privind predarea posesiei bunului şi privind asigurarea liniştitei şi
utilei posesii sunt executate de vânzător, nu de finanţator. Obigaţia de întreţinere a
bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama locatarului, care
suportă şi prima de asigurare, iar nu pe seama locatorului.
d) Promisiunea unilaterală de vânzare fiinţează în seama finanţa-torului şi oprează la
finele duratei contractului de leasing. Astfel, utilizatorul are posibilitatea fie să
restituie bunul, fie să ceară reînoirea locaţiei pentru o nouă perioadă de timp
contra unei chirii diminuate, fie să cumpere bunul la un preţ rezidual rezultat din
diferenţa dintre preţul iniţial, precizat în contract, şi chiria achitată. Dacă
utilizatorul optează pentru această ultimă soluţie, creditorul-finanţator este obligat
să-i vândă echipamentul.
2.3 Consideraţii privind leasingul internaţional
În cazul în care societatea de leasing şi utilizatorul se află în state diferite, devin

aplicabile normele Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, cu
modificările şi completările ulterioare.
Art. 40 alin. 3 al legii arată că prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul
principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile consiliului de
administratie sunt adoptate porivit directivelor din alte state. Este vorba de sediul societăţii de
leasing. Aceasta, potrivit aceleiaşi legi, are naţionalitatea statului în care are sediul, sediul
principal sau sediul real.
Importanţa instituţiei leasingului şi extinderea reglementării ei în tot mai multe ţări, au

fost punctul de plecare pentru decizia UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme
în materie. Astfel se explică semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei UNIDROIT
asupra leasingului financiar internaţioanal.145
1. Definiţi contractul de leasing.

2. Ce operaţiuni juridice cuprinde contractul de leasing?
3. Cum se clasifică leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament?
1. Prin contractul de leasing locatorul-finanţator transmite, pentru o perioadă

determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este
locatarului-utilizator, contra unei plăţi periodice numită rată de leasing.
2. Contractul de leasing cuprinde o locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune
unilaterală de vânzare.
3. Leasingul mobiliar se clasifică în: leasing financiar şi leasing operaţional.
Rezumat:
În această secţiune, a fost prezentat contractul de leasing: noţiune, clasificare,

consideraţii privind leasingul internaţional.
Bibliografie:

145
S. L. Cristea, op. cit., p. 286.
4. Legea nr. 90/1998
Secţiunea 3. Contractul de factoring
Acest contract nu este reglementat prin legi speciale în legislaţiile naţionale, fiind, de
regulă, un contract nenumit astfel încât acestuia i se aplică reguli specifice instituţiilor de
drept civil componente.
Contractul de factoring este utilizat pe scară largă de instituţiile de credit, în special

bănci, care au simţit nevoia elaborării unor norme tehnice interne.
Pe plan internaţional, contractul de factoring cunoaşte o reglementare uniformă legală

specială, realizată prin efortul UNIDROIT şi materializată în Convenţia de la Ottawa din 1988
privind contractul internaţional de factoring, intrată în vigoare în 1995.
Există şi Convenţia Naţiunilor Unite (UNCITRAL), adoptată la New York în 2001

privind cesiunea de creanţă în comerţul internaţional, deschisă numai spre semnare – deci
neintrată în vigoare – convenţie care, în perspectivă, ar urma să prevaleze, în materie,
Convenţiei de la Ottawa
din 1988.
Analizând factoringul din perspectivă istorică, descoperim începuturile sale în secolul

al XVII-lea, când emigranţii englezi din America de Nord, pentru a putea vinde mărfurile lor
(mai ales blănuri, peşte şi lemn) apelau la agenţi sau factori, aceştia comportându-se precum
comisionarii din dreptul continental. Astfel, factorii englezi şi americani apăreau ca persoane
de încredere cărora li se încredinţa vânzarea în America a produselor manufacturate engleze
ori a materiilor prime provenite din America pe piaţa engleză.
Factorii nu erau proprietarii mărfurilor pe care le aveau în custodie, dar răspundeau

pentru păstrarea şi conservarea acestora, precum şi a banilor sau a altor beneficii obţinute din
vânzarea lor. Sfaturile şi recomandările factorilor cu privire la orice aspect privind vânzarea
bunurilor sau a preţurilor care se puteau obţine se bucurau de încrederea celor care îşi vindeau
astfel mărfurile.
Deşi tehnica factoringului s-a dovedit extrem de utilă, ea a avut o dezvoltare

nesemnificativă în prima jumătate a secolului XX în America din cauza prejudecăţii că un
comerciant recurgea la serviciile unui factor numai dacă era în prag de faliment şi, deci, nu
putea apela la un credit bancar. Din acest motiv factorii americani s-au vzut obligaţi să-şi
extindă activitatea de finanţare pe termen scurt şi în alte domenii decât industria textilelor,
cum ar fi industria încălţămintei, a mobilei, a jucăriilor, a feroneriei şi altele.146
146
Pentru detalii privind factoringul, inclusiv istoricul apariţiei, vezi B. Vartolomei, Contractul de factoring,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
Factoringul este un contract complex prin care o parte, numită aderent, transferă în
proprietate o anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită factor, care, în
schinbul unui comision, se obligă să achite aerentului valoarea lor, subrogându-se în
drepturile acestuia faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze.
Factorul este cel care suportă riscul insolvabilităţii datornicilor, precum şi al

neachitării la termen de către aceştia (risc de trezorerie).
Factoringul şi-a evidenţiat utilitatea în desfăşurarea relaţiilor comerciale atât ca

instrument de finanţare pe termen scurt, cât şi ca instrument de gestiune comercială.
În ţara noastră factoringul este reglementat de Legea nr. 135/1997, cu precizarea că

factorul preia de la aderent proprietatea creanţelor şi nu gajul creanţelor, aşa cum prevede
această lege.
În raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există două tipuri de

factoring:
1. factoring tradiţional (old line factoring);
2. factoring la scadenţă (maturity factoring).
În cadrul factoringului tradiţional, factorul plăteşte creanţele agreate în momentul
primirii acestora, creditându-l de fapt pe aderent, până la exgibilitatea creanţelor şi încasarea
valorii lor de la debitorii cedaţi.
La factoringul la scadenţă, factorul plăteşte creanţele agreate în momentul scadenţei,

data cesiunii creanţelor cedate fiind tocmai data scadenţei, spre deosebire de situaţia
factoringului tradiţional, când data cesiunii coincide cu data naşterii creanţei respective.
Contractul de factoring are multe afinităţi cu tehnica scontului, de care totuşi se

deosebeşte.
Ca şi factoring-ul, scontul presupune o transmitere de creanţă pe baza căreia se acordă

un credit înainte de scadenţă.
Dar, dacă scontul poartă asupra unei operaţii izolate şi implică un titlu negociabil, în
raport de valoarea nominală a căruia se plăteşte suma, împrumutatul rămânând garantul bunei
realizări a operaţiilor, factoringul este însoţit de o clauză de exclusivitate asupra tuturor
operaţiilor aderentului, care garantează numai existenţa creanţelor, factorul asumându-şi şi
riscul insolvabilităţii debitorilor cedaţi.
Factoringul prezintă cele mai multe analogii cu cesiunea de creanţă şi cu subrogarea

prin plată.
În cazul factoringului, transmiterea creanţelor de la aderent la factor presupune

formalităţi simplificate, fiind neinteresant acordul sau dezacordul debitorilor cedaţi, cărora
aderentul le notifică doar faptul că trebuie să plătească valabil numai în mâna factorului.
De esenţa factoringului este transmiterea creanţei către factor, transmitere ce se
realizează pe calea subrogaţiei convenţionale, în temeiul căreia factorul dobândeşte
proprietatea creanţelor transmise de adrent, împreună cu toate drepturile şi garanţiile grefate
pe acestea, pierzând acţiunea în regres împotriva aderentului care a fost plătiti, cu excepţia
acţiunii în repetiţiune a plăţii nedatorate, în ipoteza inexistenţei totale sau parţiale a creanţei.
Contractul de factoring147 este un contract comercial, sinalagmatic, cu titlu oneros, cu

executare succesivă şi consensual.
Este un contract încheiat intuitu personae cât priveşte pe aderent, pe care factorul îl
acceptă după o serioasă verificare şi în considearea modului în care îşi conduce afacerile cu
clienţii cedaţi, ale căror creanţe le-a agreat.
Este, în mare măsură, un contract de adeziune, deoarece, pentru obţinerea creditului,

aderentul acceptă clauzele impuse de factor, în legătură mai ales cu alegerea clienţilor.
Este un contract afectat de o clauză de exclusivitate în privinţa tuturor creanţelor

aderentului sau cel puţin a creanţelor pe o anumită piaţă şi nu poate purta asupra unei singure
creanţe.
Are în vedere creanţe pe termen scurt, fatoringul reprezentând o tehnică particulară de

creditare a aderentului pe termen scurt, până la un an.
Efectele contractului.
Factorul are obigaţia de a plăti aderentului toate facturile pe care în prealabil le-a
aprobat.
Plata creanţelor se face, de regulă, pe data cedării acestora, pe măsura prezentării

facturilor.
Practic, pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede
şi un credit şi un anumit plafon pentru fiecare client agreat.
La primirea facturilor cu actele justificative şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală

a acestora se înscrie de către factor la credit, iar comisionul şi eventual acel agios – suma
reţinută în cazul în care aderentul utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor
transmise – sunt înscrise la debit.
Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi îmotriva debitorilor cedaţi, cărora le
poate opune toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată.
Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe

factură invitaţia adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe
factură fiind obligatorie.
147
Pentru consideraţii privind factorigul internaţional vezi I. Rucareanu, B. Stefanescu, Dreptul comerţului
internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983,
p. 231.
Aderentul este ţinut, de asemenea, să garantze factorului existenţa creanţei, scop în
care este dator să coopereze cu acesta, informându-l de toate cauzele care ar putea afecta
creanţa.
1. Definiţi contractul de factoring.

2. Cum se clasifică factoringul în raport de momentul achităţii creanţelor de către
factor?
1. Factoringul este contractul prin care aderentul transferă o anumită categorie a

creanţelor sale în proprietatea factorului care, în schimbul unui comision, se obligă
să achite aderentului valoarea creanţelor, subrogându-se în drepturile acestuia faţă
de debitorii cedaţi.
2. În raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există factoring
tradiţional şi factoring la scadenţă.
Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de factoring: noţiune, clasificare, efecte.
Bibliografie:
1. Dreptul comerţului internaţional, Ion Rucăreanu, Brânduşa Ştefănescu, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
2. Contractul de factoring, Brânduşa Vartolomei, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2006
Secţiunea 4. Contractul de franciză
Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei, aprobată şi

completată prin Legea n. 79/1998 prevede că franciza este un sistem de comercializare bazat pe
o colaborare continuă între persoane fizice sau persoane juridice independente din punct de
vedere financiar, prin care o persoană, numită francizor, acordă altei persoane, numită
beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Este contractul care constă în acordarea de către un comerciant (francizor) producător,

prestator de servicii, a dreptului de a vinde anumite bunuri, de a presta anumite servicii şi de a
beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semnele, know-how-ul şi asistenţa sa unui
alt comerciant (persoană fizică sau persoană juridică), numit beneficiar, în schimbul unui
preţ.148
Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, cu titlu oneros, intuitu

personae.
Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de franciză să fie introduse

următoarele clauze:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului;
- condiţii de modificare, prelungire şi reziliere.
În doctrina veche francizorul purta denumirea de franchiser, beneficiarul purta
denumirea de franchisee, iar redevenţa periodică inclusă în preţ se numea franchise-fee.149
Astfel, plata cuprinde o sumă fixă – taxă de intrare în reţea, precum şi plata unei
redevenţe pentru utilizarea mărcii, know-how-ului (franchise-fee).
Efectele contractului de franchiză
Francizorul se obligă:
- să furnizeze informaţii despre experienţa dobândită şi transerabilă, condiţiile
financiare ale contractului, elementele care permit beneficiarului să-şi
148
S. Cristea, Dreptul afacerilior, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 301.
149
Pentru detalii privind franchisa vezi C. Ene, Contractul internaţional de franchising, Editura Universitară,
Bucureşti, 2009.
întocmească planul financiar, obiectivele şi aria exclusivităţii acordate, durata
contractului şi condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii;
- să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anterior
lansării reţelei de franciză;
- să fie titularul drepturilor de proprietate industrială şi/sau intelectuală;
- să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă tehnică
comercială şi/sau tehnică permanentă pe toată durata existenţei drepturilor
contractuale.
Beneficiarul se obligă:
- să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi
reputaţia acesteia;
- să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi
analiza performanţelor şi a situaţiei real financiare, pentru a asigura o gestiune
eficientă în legătură cu franciza;
- să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, nici
durata contractului de franciză, nici ulterior.
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor şi
mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum
şi pentru dezvoltarea producţiei sau distribuţiei unui produs sau serviciu.
1. Definiţi contractul de franciză.

2. Ce cuprinde reţeaua de franciză?
1. Contractul de franciză este contractul care constă în acordarea de către francizor

(producător, prestator de servicii) a dreptului de a presta anumite servicii şi de a
beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semnele, know-how şi asistenţa
sa beneficiarului, în schimbul unui preţ.
2. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi între francizor şi mai mulţi
beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu,
precum şi pentru dezvoltarea producţiei sau distribuţiei unui produs sau serviciu.
Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de franciză: reglementare, noţiune,

efecte.
Bibliografie:
1. Dreptul afacerilor, Silvia Cristea, Editura Universitară, Bucureşti, 2008

2. Contractul internaţinal de frachising, Charlotte Ene, Editura Universitară,
Bucureşti, 2009
3. Legea nr. 79/1998
Secţiunea 5. Contractul de cont curent
5.1 Noţiune şi caractere juridice
Contractul de cont curent este o convenţie, intuitu personae, prin care părţile,
denumite corentişti consimt ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să fie supuse unui
mecanism de reglementere, prin fuziunea instantanee a acestor creanţe într-un sold unic, care
să definească poziţia unuia faţă de celălalt – creditor sau debitor.150
Contractul de cont curent este un contract bilateral, sinalagmatic deoarece părţile se

obligă să se crediteze reciproc pentru prestaţiile făcute.
Este un contract cu titlu oneros, deoarece sumele înscrise în contul curent produc
dobânzi. Acestea se calculează de la data înscrierii sumei în cont.
De asemenea, contractul de cont curent este un contract consensual, el perfectându-se

prin simplul consimţământ al părţilor. Părţile îşi acordă credit pentru veniturile reciproce, care
sunt de esenţa contractului.
Contractul de cont curent este un contract cu executare succesivă, prin remiteri

reciproce şi alternative.
Contractul de cont curent poate fi conceput fie ca un contract accesoriu, atunci când se
încheie pentru executarea altor contracte, între aceleaşi părţi, fie ca un contract autonom,
atunci când se încheie între două bănci.151
5.2 Efectele contractului de cont curent
Cel mai important efect este transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor
înscrise în contul curent, între transmiţător şi primitor – aşa cum prevede articolul 370 din
Codul comercial.
Efectul de plată a creanţelor, din momentul intrării lor în cont – efect ce decurge din
transferul dreptului de proprietate asupra remiterilor reciproce.
Efectul de garanţie – efect ce reprezintă substanţa contractului de cont curent –

decurge din aceea că, pentru fiecare corentist, creanţele reciproce garantează datoriile
reciproce.
150
151
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 398.
De asemenea, contractul de cont curent operează şi o novaţie a vechii obligaţii,
rezultând din contractul de vânzare-cumpărare.152
Contractul de cont curent poate înceta de drept, potrivit convenţiei corentiştilor sau
prin închiderea unuia din conturile reciproce de către bancă.
În cazuri excepţionale, reglementate de Codul Civil, încetează (în cazul morţii sau
punerii sub interdicţie a unuia din corentişti).
Odată cu încetarea contului curent, banca dispune lichidarea contului, care se face prin
stabilirea soldului – în modalităţile arătate de art 372 C. Com. sau de către corentişti. În lipsa
unei înţelegeri între aceştia, banca poate cere lichidarea contului pe cale judecătorească.
Contractul de cont curent are o importanţă deosebită, fiind un instrument util şi sigur
pentru achitarea datoriilor reciproce ale corentiştilor. De regulă, corentiştii sunt, totodată, părţi
într-un contract de vânzare-cumpărare.
1. Definiţi contractul de cont curent.

2. Care este cel mai important efect al contractului de cont curent?
1. Este o convenţie prin care părţile (corentişti) consimt ca toate creanţele şi datoriile
lor reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementare, prin fuziunea
instantanee a acestor creanţe
într-un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt – creditor sau
debitor.
2. Cel mai important efect este transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor
înscrise în contul curent, între transmiţător şi primitor.
Rezumat:
În această secţiune este prezentat contractul de cont curent: noţiune, caractere juridice,
efecte.
152
Pentru detalii privind efectele contractului de cont curent, vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 399.
Bibliografie:
1. Dreptul afacerilor, Silvia Cristea, Editura Universitară, Bucureşti, 2008

2. Drept comercial, Mona Lisa Belu Magdo, Editura HG, Bucureşti, 2003
Secţiunea 6. Contractul de report
Aşa cum prevede art. 74 C. Com, contractul de report constă în cumpărarea pe bani
gata a unor titluri de credit, care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe
un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
Deci, este vorba de un act juridic complex, ce cuprinde o dublă vânzare. Una din
vânzări se execută imediat, atât în pivinţa predării titlurilor, cât şi a preţului, iar cealaltă este o
revânzare cu termen la un preţ determinat.
Contractul de report este un contract real şi nu consensual deoarece, pentru validitatea

contractului, legea impune predarea reală a titlurilor date în report (art. 74 alin. 2 C. Com.).
Potrivit Codului Comercial (art. 3 pct. 3), contractul de report este o faptă de cmerţ
conexă sau accesorie. El dobândeşte comercialitate datorită obiectului său, care îl constituie
titlurile de credit.153
În temeiul contractului de report, reportatul – care deţine titluri de credit care circulă în
comerţ – dă în report (vinde temporar) aceste titluri reportatorului (de obicei un bancher), în
schimbul unui preţ plătibil imediat. Prin acelaşi contract, părţile se înţeleg ca, la un anumit
teren, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, pe un preţ
determinat.
Reportatorul va primi de la reportat o remuneraţie denumită preţ de report sau premiu,

care constituie preţul serviciului prestat de reportator. Premiul rezultă din diferenţa între preţul
determinat al vânzării cu termen şi preţul nominal al titlurilor de credit din prima vânzare
(vânzarea iniţială). Diferenţa între suma dată şi cea încasată de reportator se numeşte report.
Contractul prezintă avantaje pentru ambele părţi.
El poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie de numerar, ci şi de cel interesat să
deţină anumite titluri de credit. Astfel, o persoană care este acţionar la o societate, pentru a
obţine majoritatea în adunarea generală, cumpără 25 de acţiuni de la ale acţionar, cu condiţia
să i le revândă la un preţ determinat. În acest caz operaţiunea este profitabilă proprietarului
titlurilor. El vinde la preţul nominal, dar la termen va încasa un profit de la cel care le-a
folosit. Diferenţa de sumă încasată de proprietarul titlurilor se numeşte deport. Un astfel de
contract este supus aceloraţi reguli care se aplică reportului.
Majoritatea autorilor consideră că în contractul de report există un singur preţ – cel

convenit de părţi şi plătibil la scadenţă. Aceasta deoarece prin încheierea contractului de
report, reportatul urmăreşte protejarea titlurilor de credit împotriva oscilaţiei preţurilor. Acest
153
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2007, p. 529.
lucru se realizează prin fixarea unui preţ chiar în momentul încheierii contractului, preţ care
va fi plătit pentru redobândirea titlurilor de credit.154
În ceea ce priveşte natura juridică a contractului, opinia dominantă în doctrină este

aceea că cele două vânzări nu trebuie privite ca operaţiuni separate, ci ca elemente
inseparabile ale unui contract unic, încheiat între aceleaşi persoane, cu acelaşi obiect şi cu un
singur preţ. Este vorba de un contract sui generis, care, spre deosebire de vânzare-cumpărare,
reclamă remiterea titlurilor de credit. El operează un dublu transfer de proprietate între
aceleaşi persoane şi la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie.155
1. Definiţi contractul de report.

2. Ce fel de faptă de comerţ este contractul de report?
1. În temeiul contractului de report, reportatul (care deţine titluri de credit ce circulă

în comerţ) dă în report (vinde temporar) titluri de credit reportatorului, în
schimbul unui preţ plătit imediat, iar părţile se înţeleg ca, la un anumit termen,
reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, pe un preţ
determinat.
2. Contractul de report constituie faptă de comerţ conexă sau accesorie.
Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de report: noţiune, efecte.
Bibliografie:

154
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 530.
155
Pentru detalii privind efectele contractului de report vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 531.
TITLURILE DE CREDIT
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile

titlurilor comerciale de valoare
Una din formele juridice moderne a circulaţiei bunurilor o constituie circulaţia

înscrisurilor (titlurilor) care încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă
prin transmiterea înscrisurilor care le reprezintă, înscrisuri cum ar fi: acţiunile şi obligaţiunile
emise de societăţile pe acţiuni, cambia, cecul, conosamentul etc.
Instituţionalizarea circulaţiei titlurilor reprezintă una dintre cele mai importante

contribuţii ale dreptului comercial la progresul activităţii comerciale moderne.156
Pentru desemnarea titlurilor ce încorporează anumite valori patrimoniale este folosită

noţiunea generică de titluri de credit sau titluri de valoare. Noţiunea de titluri de credit este
folosită în dreptul neolatin. Noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului german.157
Astfel, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris în temeiul căruia

posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.
Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici:

a) înscrisul are caracter constitutiv, iar dreptul încorporat în titlu nu există fără
înscrisul respectiv;
b) înscrisul are caracter formal, trebuind să îmbrace forma determinată de lege;
c) înscrisul are caracter literal, deoarece întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţia

corelativă dreptului sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris;
d) înscrisul conferă un drept autonom deoarece dreptul şi obligaţia corelativă născute
din titlu sunt independente faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic
fundamental), iar în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul
unui drept propriu, care este un drept nou, originar, şi nu un drept derivat din cel
al transmiţătorului.
156
D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Bucureşti, Tiparul universitar, 1939, p. 2.
157
S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 547.
Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comerciale
de valoare
Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica după mai multe criterii: după conţinutul
lor, după modul în care circulă şi după cauza lor.
Pe baza clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor categorii de

titluri de valoare.
După conţinutul lor, acestea se clasifică în efecte de comerţ. Valori mobiliare şi titluri
reprezentative ale mărfii.
a) Efectele de comerţ
Sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani. Intră în
această categorie cambia, biletul la ordin şi cecul.
Cambia este un îmscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să plătească o
sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este acel înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de
bani, la scadenţă, altei persoane sau la ordinul acesteia.
Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil
să plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia.
Efectele de comerţ îndeplinesc funcţia de numerar, de instrument de plată. Ele sunt şi

titluri de credit deoarece dau dreptul titularului de a încasa suma arătată în înscris, iar până la
scadenţă debitorul beneficiază de credit. Cecul este un mijloc de plată şi mai puţin un
instrument de credit. Dar, datorită faptului că îi sunt aplicabile unele reguli proprii titlurilor de
credit, cecul este enumerat şi el în categoria titlurilor de credit.
Deoarece se pot transmite prin mijloacele dreptului comercial, efectele de comerţ sunt
considerate titluri negociabile.
b) Valorile mobiliare
Sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe, patrimoniale şi
personal-nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de
societăţile comerciale.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale
capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar. Acţiunile dau titularului
anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la
restituirea valorii nominale în caz de dizolvare şi lichidare a societăţii etc.
Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de

bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a
plăti dobânzile corespunzătoare.
Titularii obligaţiunilor sunt creditorii societăţii şi, în această calitate, au dreptul la

restituirea, la scadenţă, a sumei datorate şi la plata dobânzilor aferente.
Şi obligaţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
c) Titlurile reprezentative ale mărfii

Sunt înscrisuri care conferă un drept real (drept de proprietate sau de garanţie) asupra
unor mărfuri aflate în depozit, în docuri, antrepozite etc. sau încărcate pe nave pentru a fi
transportate. Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra mărfurilor şi poate dispune
de ele.
Din această categorie fac parte conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.
Conosamentul este înscrul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se

transportă mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul
legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.158
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra
mărfurilor depozitate în magazii specializate.
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de garanţie reală
mobiliară asupra mărfurilor depozitate.
Aceste înscrisuri se numesc titluri reprezentative ale mărfurilor deoarece ele înlocuisc
mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.
După modul în care circulă, există trei categorii de titluri comerciale de valoare: titluri
nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător.
a) Titlurile nominative
Sunt titluri nominative acelea în care este înscris numele titularului dreptului. Potrivit
legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectuează prin înscrierea
unei menţiuni pe titlu şi predarea titlului către cesionar. Pentru această cesiune nu sunt
necesare formalităţile impuse de lege pentru cesiunea reglementată de dreptul comun.
158
Gh. Caraiani, „Conosamentul” în Revista de Drept Comercial nr. 6/1997, p. 50 şi urm., S. D. Cărpenaru, op.
cit., 2007, p. 549.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţia făcută
în registrul acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi
prin menţiunea făcută pe acţiune (art. 98 din Legea 31/1990).
b) Titlurile la ordin
Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai
de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise
aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile la ordinul
beneficiarului.
Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă într-o menţiune
translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui
dobânditorului.
c) Titlurile la purtător
Sunt titluri la purtător acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi, fără să
determine persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în
înscris este posesorul legitim al înscrisului.
Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere materială a

înscrisurilor.
După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris, titlurile comerciale de
valoare se împart în două categorii: titluri cauzale şi titluri abstracte.
a) Titlurile cauzale
Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza obligaţiei (causa debendi). Fac
parte din această categorie acţiunile societăţilor comerciale, conosamentele etc.
Pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară menţiunea expresă a cauzei
obligaţiei.
b) Titlurile abstracte
Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care încorporează obligaţia şi dreptul
corelativ, fără a menţiona cauza obligaţiei. Din această categorie fac fac parte cambia, biltul la
ordin etc.
Cauza obligaţiei este un element extern şi ea nu are nicio influenţă asupra titlului.
Secţiunea 3. Cambia
Cambia este folosită pe scară largă atât în raporturile comerciale interne, cât şi
internaţionale. Ea a făcut obiectul unei reglementări juridice unitare. În 1930 la Geneva s-a
încheiat convenţia referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin.
Cu toate că România nu a aderat la această convenţie, cele mai multe prevederi ale
legii uniforme au fost preluate în legea română. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului
la ordin a folosit ca model legea italiană asupra cambiei şi biletului la ordin din 1933, care se
întemeia pe legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin.159
Prin O.G. nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări şi completări Legii nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin.
Banca Naţională a României a emis anumite norme-cadru privind comerţul făcut de

societăţile bancare şi celelalte instituţii de credit cu cambii, bilete la ordin şi cecuri, precum şi
norme tehnice privind cambia şi biletul la ordin, potrivit uzanţelor internaţoinale actuale. Este
vorba de Normele-cadru nr. 6/1994 şi Normele tehnice nr. 10/1994.
De asemenea, Banca Naţională a reglementat un sistem informaţional menit să întărească

siguranţa creditului cambiei, biletului la ordin şi cecului, prin crearea Centralei Incidentelor
de Plăţi (Regulamentul nr. 1/2001).
Deşi nu există o definiţie legală, cambia a fost definită în doctrină.
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă
dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia
persoane, denumită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Denumirea de cambie provine din cuvântul italian cambio, care înseamnă schimb. În
reglementarea Codului comenrcial, cambia era denumită şi trată sau poliţă.
De regulă, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare
între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi
juridice, numite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor
în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută
obligaţiile din raporturile juridice preexistente.160
În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică emiterea cambiei este
numită proviziune sau acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului faţă de trăgător se
numeşte valoarea furnizată.
159
Asupra originii cambiei şi a evoluţiei reglementării legale a se vedea
D. Gălăşescu-Pyk, op. cit., vol. I, pp. 58-142, vezi şi S. L. Cristea Cambia în dreptul comparat, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001 şi P. V. Pătrăşcanu, Drept comercial, Cambia, biletul la ordin, Editura All,
Bucureşti, 1994.
160
Asupra cambiei de complezenţă vezi P. Demetrescu, Cambia, Biletul la ordin, Cecul, Editura Tiparul
Românesc, Bucureşti, 1942, p. 35, citat S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 552.
Observăm că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice fundamentale.
Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie, adică
stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă,
rezultată din raportul cambial (art. 64 din Legea nr. 58/1934).161
Există caractere ale cambiei care îi configurează specificitatea ca titlu comercial de

valoare:
a) Cambia este un titlu de credit. Prin cambie se realizează o operaţie de credit.

Scadenţa este unică pentru toate obligaţiile cambiale rezultate din cambie.
b) Cambia are ca obiect plata unei sume de bani, cu excluderea oricărei alte prestaţii.
Toate obligaţiile cambiale vor avea ca obiect pata aceleiaşi sume de bani, pe care
trăgătorul a menţionat-o în cambie, afară de cazurile când legea prevede altfel.
c) Cambia este un titlu complet. Dreptul şi obligaţia corelativă sunt cele cuprinse în
înscris. Este exclusă folosirea unor elemente exterioare, chiar dacă în cambie s-ar
face trimitere la ele. Această interdicţie decurge din caracterul literal al cambiei
întemeiat pe formalismul titlurilor comerciale de valoare.
d) Cambia este un titlu la ordin. Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat de
beneficiar sau de persoana căreia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza la
ordin este subânţeleasă pe orice cambie. Astfel, emitentul cambiei autorizează pe
posesorul ei să o transmită altei persoane oricând doreşte la infinit. Legea permite
transmiterea cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii de creanţă, situaţie în
care în cambie trebuie să se facă menţiunea nu la ordin.
e) Cambia este un titlu abstract. Drepturile şi obligaţiile rezultate din cambie există în
mod valabil, independent de cauza juridă ce le-a generat (raporturile fundamentale).
f) Cambia creează obligaţii autonome. Toate obligaţiile care se nasc din cambie au o
existenţă juridică de sine stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un
raport juridic distinct cu regim propriu. Ca atare, viciile sau lipsurile unui raport
juridic nu afectează valabilitatea celorlalte raporturi juridice. Astfel, dacă
beneficiarul transmite cambia prin gir, el îşi asumă faţă de dobânditor (giratar) o
obligaţie valabilă, chiar dacă dreptul său era afectat de vicii. De asemenea, dacă o
persoană (avalist) garantează obligaţia trasului acceptant, obligaţia de garanţie
(obligaţie accesorie) este valabilă, chiar dacă obligaţia trasului (obligaţia
principală) este anulabilă pentru vicii de consimţământ ori incapacitate.
Recunoaşerea valabilităţii obligaţiilor cambiale are ca premisă existenţa unei
cambii emise cu respectarea cerinţelor legii.
g) Cambia creează obligaţii necondiţionale. Obligaţiile cambiale nu pot fi
subordonate unei condiţii ori unei contraprestaţii din partea posesorului cambiei.
Legea prevede nulitatea cambiei, în cazul când ordinul de plată al trasului este
condiţionat.
161
Asupra raportului cambial şi raportului fundamental vezi M. N. Costin, V. Luha, „Caracteristicile structurale
ale cambiei” în Revista de Drept Comercial nr. 4/1995,
pp. 44-46, citaţi S. D. Cărpenaru în op. cit., 2007, p. 553.
h) Cambia creează obligaţii solidare. Cambia, ca titlu de credit, este menită să circule.
Prin transmiterea cambiei pe calea girului, obligaţiei iniţiale a trăgătorului (privind
acceptarea şi plata cambiei de către tras) i se adaugă obligaţia succesivă asumată,
prin semnătură proprie, de fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar).
Girul realizează nu numai transmiterea cambiei, ci şi garantarea dobânditorilor
succesivi ai cambiei. Deci, fiecare semnatar al cambiei se obligă la acceptarea şi
plata cambiei la scadenţă. Obligaţiile cambiale născute din semnarea cambiei sunt
solidare. Astfel, la scadenţă, ultimul posesor al cambiei va putea cere plata sumei
de bani prevăzută în cambie de la tras, iar în caz de refuz, de la oricare dintre
ceilalţi semnatari ai cambiei, fără a exista o anumită ordine.
Deci, putem spune despre cambie că este un titlu la ordin complet şi formal, care
încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată a unei sume de bani de
către semnatarii cambiei, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.
În doctrină există o controversă asupra calificării raporturilor juridice care iau naştere
prin emiterea şi punerea în circulaţie a cambiei. Această problemă priveşte atât latura pasivă,
cât şi latura activă a raporturilor juridice cambiale.
Sub aspectul laturii pasive a raportului juridic cambial, problema care se pune este cea
a precizării izvorului obligaţiilor care iau naştere din cambie. Sunt avute în vedere obligaţia
fundamentală, obligaţia de regres şi obligaţia de garanţie.
Obligaţia fundamentală este obligaţia trăgătorului de a face să se plătească de către tras

beneficiarului suma de bani arătată în cambie.
Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor de a achita suma de bani

menţionată în cambie, dacă trasul (principalul obligat) nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani
beneficiarului.
Obligaţia de garanţie este obligaţia avalistului de garantare a trasului sau a girantului.
Unii autori – adepţi ai teoriilor actelor unilaterale – au susţinut că obligaţiile cambiale

sunt declaraţii unilaterale de voinţă, prin care se asumă obligaţii faţă de o persoană
nedeterminată, dar determinabilă prin intervenţia unor elemente ulterioare. Momentul naşterii
obligaţiilor unilaterale este considerat, de majoitatea autorilor, momentul redactării
documentului (teoria creaţiei), iar nu cel al deposedării de titlu (teoria emisiunii).
Alţi autori au formulat teoriile contractuale, aplelând la instituţii cum sunt delegaţia
imperfectă, stipulaţia pentru altul, cesiunea etc. Acestor teorii li s-a reproşat că nu explică
situaţia juridică a creditorului cambial (beneficiarul sau giratarul) al cărui drept izvorând din
titlu are caracter autonom.
În sfârşit, alţi autori, împrumutând unele elemente din teoriile contractuale şi din
teoriile unilaterale, au formulat aşa-numitele teorii mixte. Astfel, de vreme ce titlul cuprinde
ordinul necndiţionat de a se plăti o sumă determinată, această declaraţie (promisiune) este un
act juridic. Obligaţia are ca izvor aparenţa de existenţă a raportului juridic creat prin semnarea
titlului. Deci, este suficientă crearea titlului ca apoi obligaţiile care izvorăsc din el să fie
guvernate de lege, care se adaugă voinţei semnatarului cambiei.
Sub aspectul laturii active a raportului juridic cambial, controversa priveşte natura
dreptului pe care o persoană îl are asupra înscrisului pentru a putea exercita acţiunile
cambiale.
Majoritatea autorilor susţin teoria proprietăţii şi cea a posesiunii, susţinere care se

întemeiază pe dispoziţiile legii. Legea prevede că cel care are titlul (înscrisul) este nu numai
posesorul lui, ci şi titularul creanţei menţionate în titlu. Deci, posesia de bună-credinţă
prezumă titlul de poprietate.
În doctrina modernă cambia este socotită ca un act juridic complex. Acest act juridic
produce efecte care au un dublu izvor: manifestarea de voinţă a trăgătorului şi legea.
Din momentul în care cambia este emisă cu respectarea condiţiilor legale, legea
asigură posesorului titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de
bani menţionată în titlu, chiar dacă, de fapt, datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii
raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra realităţii.
Fiind un titlu de credit şi, prin urmare, un înscris formal, cambia trebuie să cuprindă
anumite menţiuni esenţiale, a căror lipsă face ca înscrisul să nu aibă puterea de instrument de
valorificare a creditului pe care legea o acordă unui astfel de titlu.
Menţiunile esenţiale ale cambiei sunt:
1. denumirea de cambie înserată chiar în cuprinsul titlului şi exprimată în limba

folosită pentru redactarea lui;
2. ordinul pur şi simplu, adică ordinul necondţionat de a face să se plătească o
anumită sumă de bani;
3. numele trasului;
4. indicarea termenului de plată, adică scadenţa;
5. locul plăţii;
6. numele aceluia sau la ordinul căruia plata trebuie să fie făcută;
7. locul şi data emisiunii;
8. semnătura trăgătorului.
Clauza la ordin este de esenţa cambiei şi, deci, nu mai este necesar ca ea să fie inclusă
în cuprinsul titlului ca o menţiune specială.
Titlul lipsit de una din menţiunile esenţiale nu are valoarea juridică a unei cambii.
Acest principiu comportă însă unele excepţii: dacă scadenţa nu este menţionată, cambia este
considerată de lege ca plătibilă la vedere, dacă nu se indică locul plăţii, legea consideră că
plata se va face la locul menţionat lângă numele trasului, dacă nu este precizat locul emisiunii,
legea consideră că acesta este locul indicat lângă numele trăgătorului.
Condiţiile de fond ale cambiei

Legea nr. 58/1934 nu cuprinde nicio dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond
ale cambiei. În consecinţă, pentru valablitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de
Codul Civil pentru validitatea actelor juridice: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza (art.
948 C. civ.)
Aşa cum prevede art. 3 C. Com., cambia este faptă de comerţ şi, drept urmare,
raporturile juridice cambiale sunt supuse legilor comerciale.
Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie

avut în vedere caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale. Astfel, orice obligaţie
cambială se desprinde de cauza care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine
stătătoare.
Sub raportul capacităţii, pentru ca o cambie să fie valabilă trebuie ca emitentul să fie
capabil a se obliga în materie comercială.
Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în

raporturile cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este determinat de
natura obligaţiei asumate (de trăgător, tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea
nulităţii, în condiţiile reglementate de dreptul comun.
Validitatea cambiei emise în alb aste admisă de lege, completarea ei trebuind să se

facă însă până la momentul prezentării ei la scadenţă de către beneficiar. Completarea trebuie
să se facă în conformitate cu stipulaţiile dintre trăgător şi beneficiar. Apărarea că o cambie
emisă în alb a fost completată altfel decât se stabilise prin convenţia părţilor este o excepţie
personală, care nu va putea fi opusă terţilor posesori decât în cazurile în care au dobândit
cambia de rea-credinţă sau săvârşind o culpă gravă.
În afară de menţiunile prevăzute de lege ca esenţiale, există şi o serie de clauza

facultative. Astfel, părţile pot conveni să înscrie în titlu clauze având ca efect prelungirea sau
restrângerea circulaţiei cambiei faţă de termenul legal, dispensarea posesorului cambiei de
protest de neacceptare, liberarea de răspundre a trăgătorului pentru neacceptarea cambiei.
Girul
În toate legislaţiile, proprietatea unei cambii cu toate drepturile incorporate în ea se
transmite prin gir. Girul este un contract cambial încheiat între o parte numită girant şi o alta
numită giratar, prin care se transmite proprietatea cambiei de la primul la cel de-al doilea.
Această operaţie juridică se efectuează prin indicarea scrisă pe cambie sau pe foaia ataşată de
ea a numelui giratarului, datată şi subsemnată de girant.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) trebuie scris pe cambie şi semnat de girant;
b) trebuie să cuprindă totalul sumei cambiale. Girul prin care se transmite numai o
parte din această sumă nu se consideră ca negociere a cambiei. Este, de asemenea,
inadmisibilă, transmiterea cambiei la mai mulţi giratari;
c) chiar când, la constituirea ei, cambia a fost emisă la ordinul mai multor beneficiari,
toţi la un loc trebuie să o semneze, afară numai dacă nu este autorizat unul singur
să semneze pentru toţi;
d) când pe cambie se găsesc mai multe giruri ele se consideră, până la proba contrară,
constituite în aceeaşi ordine în care sunt scrise;
e) legea autorizează pe giratarul sau pe beneficiarul al cărui nume este greşit scris să
semneze cambia cu acest nume greşit, adăugând, când consideră potrivit,
semnătura sa adevărată.
Principiul nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi se explică nu
numai în cazul girului restrâns, ci şi în cazul când se transmite prin gir o cambie care a ajuns deja la
scadenţă sau care nu este onorată, caz în care noul giratar primeşte cambia grevată cu toate
defectele juridice.
Avalul
Avalul este o instituţie specifică dreptului cambial al ţărilor care au adoptat legea
uniformă de la Geneva. Ea nu este cunoscută dreptului anglo-american.
Avalul este actul prin care o persoană numită avalist garantează plata cambiei de către
un debitor cambial numit avalizat. Poate fi avalist o pesoană străină de cambie sau chiar un
semnatar al cambiei. Avalizatul poate fi acceptantul, trăgătorul, girantul sau chiar un avalist.
Dacă în cambie nu se indică persoana pentru care s-a dat avalul, se prezumă că el este dat
pentru trăgător, care este debitorul principal.
Avalul se dă pe cambie sau pe adaosul acesteia, inserându-se menţiunea pentru aval sau
pentru garanţie, urmată de semnătura avalistului.
Dacă garanţia se dă pe un act separat, nu va produce efecte cambiale, ci numai efectele

de drept comun ale cauţiunii sau fidejusiunii.
Avalul poate fi dat pentru întrega sumă din cambie sau numai pentru o parte din ea.
Avalistul are o obligaţie identică, cu acelaşi conţinut şi cu aceeaşi întindere ca

obligaţia garantată. Drept urmare, principiul inopozabilităţii excepţiilor este valabil contra
avalistului, aşa cum era valabil şi contra debitorului avalizat. Tot astfel, principiul solidarităţii
debitorilor cambiei este aplicabil şi avalistului.
Avalistul care plăteşte cambia dobândeşte toate drepturile decurgând din cambie
împotriva avalizatului, ca şi a celor ţinuţi de către acesta din urmă în temeiul cambiei.
Acceptarea
Trasul nu este parte în înscrisul cambial, deşi el are ordin din partea trăgătorului să
plătească. El devine debitor cambial prin acceptare. Deci, acceptarea este actul prin care trasul
se angajează să plătească suma din cambie aceluia care va fi posesorul ei legitim la scadenţă.
Prin acceptare, trasul devine obligat cambial în mod solidar, alături de trăgător, giranţi şi
avalişti. Dar în timp ce trasul îşi asumă obligaţia de a plăi, ceilalţi îşi asumă obligaţia de a face
să se plătească, deoarece ei sunt ţinuţi să plătească numai în cazul în care trasul refuză plata.
Obligaţia asumată de către tras este literală, autonomă şi abstractă. Excepţiile pe care trasul le
poate opune trăgătorului nu pot fi invocate împotriva celorlalţi posesori ai titlului.
Prezentarea la acceptare este facultativă. Dacă trăgătorul inserează în cambie o clauză

prin care să impună obligaţia de prezentare a posesorului titlului la acceptare, neprezentarea
titlului la acceptare, în termenul fixat, are drept consecinţă decăderea posesorului din
exercitarea dreptului de regres. Posesorul cambiei păstrează însă drepturile decurgând din
cambie.
Cambia cu scadenţă la un anumit termen de la vedere trebuie să fie prezentată la

acceptare, precizarea scadenţei fiind tocmai în funcţie de această prezentare. Termenul de
prezentare este de un an de la data emisiunii cambiei.
Acceptarea trebuie să fie datată. O acceptare nedatată va produce efecte juridice, dar
numai faţă de tras.
Prezentarea cambiei la acceptare se poate face oricând până la scadenţă. Odată ajunsă
la scadenţă, cambia devine exigibilă, astfel încât nu se mai poate cere decât plata.
Protestul
În condiţiile legii uniforme de la Geneva, refuzul de acceptere sau de plată trebuie

constatat printr-un act oficial - întocmit de notar – act numit protest. Existenţa protestului este
indispensabilă pentru ca beneficiarul să-şi poată valorifica drepturile sale izvorâte din cambie
şi pentru exercitarea acţiunii de regres.
Cu toate acestea, stipularea clauzelor fără protest sau fără cheltuieli înscrise în cambie
şi semnate exonerează posesorul legitim al cambiei de obligaţia de a face protestul.
Renunţarea la protest operează cu privire la toţi semnatarii cambiei, dacă este scrisă de
trăgător, sau numai cu privire la cel care a inserat-o în cambie, dacă este scrisă de un girant
sau de un avalist.
În toate legislaţiile cambiale, protestul, ca act autentic, este supus anumitor formalităţi.
În legislaţiile ţărilor care au adoptat Convenţia de la Geneva pentru rezolvarea

anumitor conflicte de legi privitoare la cambie şi bilet la ordin, forma şi termenele pentru
protest, ca şi forma altor măsuri pentru exerciţiul şi prezervarea drepturilor privind cambiile şi
biletele la ordin sunt reglemetate de legile ţării în care protestul trebuie dresat sau măsurile în
cauză trebuie luate.162
Plata
Dacă trasul plăteşte suma prevăzută în cambie, acesta îi liberează pe toţi debitorii
cambiali. Refuzul trasului de a plăti antrenează răspunderea solidară a tuturor debitorilor
cambiali. Dacă plata se face de către un debitor de regres, cum ar fi un giratar, această plată
liberează numai pe acei obligaţi cambiali care figurează în titlu după el, adică giranţii
succesivi şi avaliştii lor; debitorii cambiali anteriori continuă să fie obligaţi, putând fi urmăriţi
în temeiul cambiei.
Legea uniformă de la Geneva prevede că locul plăţii trebuie să fie specificat în titlu. În
lipsa unei astfel de menţiuni, legea prezumă ca loc al plăţii locul specificat alături de numele
trasului. Neindicarea în cambie a locului plăţii în unul din aceste două moduri antrenează
nulitatea cambiei. Trăgătorul poate să indice ca loc al plăţii şi domiciliul unui terţ.
După legea uniformă de la Geneva, posesorul cambiei nu poate refuza plata parţială.
Aceasta nu stinge drepturile sale cambiale asupra părţii din sumă care a rămas neplătită.
Raţiunea care a determinat aceatsă soluţie derogatorie de la dreptul comun, unde plata este
indivizibilă, este aceea că în materie cambială plata nu interesează numai posesorul titlului, ci
şi pe ceilalţi semnatari ţinuţi solidar la plată şi care au interes ca, măcar în parte, să fie liberaţi.
Legea uniformă de la Geneva face distincţie între liberarea trăgătorului de garanţia

acceptării, pe de-o parte, şi liberarea de garanţia plăţii, pe de altă parte. Trăgătorul se poate
libera de garantarea acceptării numai prin plată. Dar nu-i este permis să se libereze de garanţia
plăţii. Orice stipulaţie în sens contrar este considerată de lege ca fiind nescrisă.
Secţiunea 4. Biletul la ordin
Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care cuprinde obligaţia
necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului.
Biletul la ordin urmează, în general, regulile prevăzute pentru cambie, iar

reglementarea lui se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, respectiv Legea nr.
58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, precum şi în Normele-cadru nr. 6/1994 şi în
Normele tehnice nr. 10/1994 ale B.N.R..
162
Pentru detalii privind regimul juridic al titlurilor de credit în dreptul comerţului internaţional vezi I.
Rucăreanu. B. Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 329-350.
Dar, spre deosebire de cambie unde intervin trei persoane (trăgătorul, trasul şi
beneficiarul), biletul la ordin implică numai două persoane: emitentul, care se obligă să
plătească la scadenţă şi beneficiarul.
Menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă biletul la ordin, sub sancţiunea

ineficacităţii sale ca bilet la ordin, sunt următoarele:
1. denumirea de bilet la ordin, redactată în textul titlului, în limba folosită pentru
întocmirea sa;
2. promisiunea necondiţionată de a plăti o anumită sumă la scadenţă;
3. locul unde trebuie să se facă plata;
4. numele beneficiarului căruia sau la ordinul căruia trebuie să se facă plata;
5. data şi locul emisiunii;
6. semnătura emitentului.
Întrucât nu există tras, nu se pune problema acceptării, iar biletul la ordin plătibil la un
anumit termen de la vedere trebuie prezentat pentru viză emitentului în termenul legal de un
an sau în termenul convenţional fixat de părţi. Refuzul emitentului de a viza se va constata
printr-un protest, a cărui dată va constitui punctul de plecare al termenului de la vedere. Cât
priveşte avalul, dacă nu s-a precizat pentru cine este dat, este reputat a fi dat pentru emitent.
Secţiunea 5. Cecul
Cecul este înscrisul prin care o persoană numită trăgător sau emitent dă ordin unei
bănci, la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o
sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.
Emitera cecului fără acoperire constituie infracţiune şi este sancţionată de lege (art. 84
pct. 2 din Legea nr. 59/1934 privind cecul).
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sacţionează în

condiţiile legii (art. 84 pct. 1 din Legea nr. 59/1934 privind cecul).
Pentru valabilitatea sa, cecul trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatorii:

1. denumirea de cec;
2. mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită sumă de bani;
3. numele băncii plătitoare;
4. locul plăţii;
5. data şi locul emiterii;
6. semnătura trăgătorului (emitentului).
Cecul se deosebeşte de cambie prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la cambie, poartă
denumirea de provozion sau disponibil la cec şi constă într-un contract încheiat
între trăgător şi banca unde se constituie acest disponibil, fie sub forma unui
depozit bănesc, fie ca urmare a unei deschideri de credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca provizion;
- le cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de codiţii obligatorii este mai redus la cec;
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosbire de cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras (cu excepţia
cambiei la vedere), cecul nu poate fi acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune de
acceptare înscrisă pe titlu – care se consideră nescrisă;
- se plăteşte la prezentare;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona fie împotriva acceptantului şi avaliştilor
săi, fie împotriva debitorilor de regres, beneficiarul cecului are la dispoziţie doar
acţiunea de regres contra giranţilor, emitenului şi celorlalţi din aceeaşi categorie.
Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului) pentru motivul că
trasul (banca), lispsind obligaţia acceptării, nu are calitatea de debitor cambial.
1. Definiţi cambia.
2. Care este caracteristica principală a obligaţiilor cambiale?
3. Definiţi biletul la ordin.
4. Definiţi cecul.
1. Cambia este un înscris prin care o persoană, numită trăgător sau emitent, dă
dispoziţie altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani
unei a treia persoane, denumită beneficiar sau la ordinul acesteia.
2. Obligaţiile cambiale sunt solidare.

3. Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care cuprinde obligaţia
necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului.
4. Cecul este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător sau emitet, dă ordin unei
bănci, la care are un disponibil bănesc, numit tras, să plătească, la prezentarea
titlului, o sumă de bani beneficiarului.
Rezumat:
În această unitate de învăţare, au fost analizate titlurile de credit (noţiune,

caracteristici, clasificare), cambia, biletul la ordin şi cecul.
Bibliografie:

4. Cambia în dreptul comparat, Silvia Cristea, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

DR Afacerilor 2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DR Afacerilor 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Raportul juridic de drept al afacerilor

Secţiunea 1. Norma juridică

1. Definiţi norma juridică.

Răspunsurile testelor de evaluare:

1. Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general, impersonal, tipic şi

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

a) Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele

Conceptul de lege are două accepţiuni:

b) Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.

Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.

1. Ce înseamnă izvor de drept în sens formal?

1. Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma exterioară de exprimare a

Scopul interpretării normelor juridice este identificarea voinţei reale a

1. Precizaţi care este necesitatea interpretării.

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Interpretarea este necesară în măsura în care norma juridică nu este clară.

În această secţiune au fost precizate scopul şi necesitatea interpretării, a fost definită şi

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi

În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată de acelaşi Decret nr.

4.1.2 Persoana juridică

Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de

1. Ce este capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?

Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă aptitudinea generală şi

După definirea raportului juridic civil şi precizarea caracterelor şi elementelor

4.2 Conţinutul raportului juridic civil

4.2.1 Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o

4.2.2 Obligaţia civilă

Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin

1. Definiţi dreptul subiectiv civil.

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de lege subiectului

4.3 Obiectul raportului juridic civil

1. Precizaţi ce înseamnă bun, în sens juridic.

Răspunsuri la testele de autoevaluare:

1. Prin bun înţelegem acea valoare economică necesară omului şi susceptibilă de

Actul juridic civil

Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare

b) scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile;

Accepţiunile noţiunii de act juridic civil

b) Clasificarea actelor juridice civile:

Categorii de acte juridice civile:

5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi

8. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice

1. Definiţi actul juridic civil.

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce

a) Definiţie, enumerare, terminologie:

b) Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:

„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului

Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă, e reflectată în mintea

I. A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi

1) Principiul libertaţii actelor juridice civile:

2) Principiul voinţei reale (interne):

Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje.

Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile

2. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.

Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ decurge din însaşi esenţa

Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de