Sistemul administrativ în Uniunea Europeană

Sistemul dreptului nu este rezultatul “împărţirii” lui în ramuri, după cum el nu poate
reprezenta nici simpla “însumare” a ramurilor dreptului. Interrelaţiile ce definesc modalitatea de
“construire” a sistemului de drept desemnează totalitatea caracteristicilor şi a “legilor” proprii
sistemului de drept caracterizând comportarea lui ca întreg. Sistemele juridice naţionale se
grupează în categorii mai largi, definite în raport de o anumită comunitate de principii care le
animă, explicabilă de multe ori, prin fenomene de recepţie a dreptului unei ţări de către alte ţări.
Astfel, istoria dreptului cunoaşte câteva mari procese de recepţie care au afectat zone
întinse, cuprinzând uneori continente întregi. Primul dintre acestea a fost fenomenul receptării
dreptului roman aplicabil în multe ţări ale lumii, secole de-a rândul, chiar şi după căderea
imperiului roman.
În GERMANIA sau în GRECIA, dreptul roman s-a aplicat în mod direct, până în secolul
trecut. În alte ţări ca FRANŢA, spre exemplu, dreptul roman combinat, completat sau amendat
de cutumele locale a dat substanţă dreptului francez actual. Într-o altă parte a lumii s-a produs
fenomenul receptării dreptului britanic. Common-law, cum este denumit acest sistem născut în
ANGLIA, s-a extins treptat în fostele colonii britanice. Astfel, în AUSTRALIA, în NOUA
ZEELANDĂ şi în CANADA (cu excepţia provinciei Quebec), common-law este şi în prezent
aplicabil. Piatra unghiulară sub aspect juridic, în Europa occidentală o reprezintă delimitarea
între ţările de common-law (ANGLIA, IRLANDA, ŢARA GALILOR) şi ţările situate pe continent,
fără a se deduce însă de aici, că sistemele de drept continentale ar fi la rândul lor, uniforme.
Chiar dacă discrepanţa dintre sistemul de common-law şi sistemul de drept romano-
germanic (“dreptul scris”) are tendinţa să se atenueze, ea continuă să rămână importantă
pentru cel puţin, două considerente. În primul rând, putem vorbi de o chestiune de “stil ” în
sensul că stilul legislativ al statelor de common-law diferă profund de cel al ţărilor având o
tradiţie romanogermanică, fiind vorba mai ales de texte care reprezintă soluţii detaliate aplicate
unor cazuri particulare. În schimb, în ţările Europei continentale, textele legislative debutează
prin enunţarea principiilor generale ale dreptului înainte de a trece la eventuale soluţii, care nu
au însă nici o pretenţie la exclusivitate, în sensul că pot să nu acopere multitudinea de situaţii
apărute în practică. Prin urmare, în aceste ţări, administraţiei 3 în sens larg îi revine rolul de de
a interpreta principiile de drept, înainte de a le putea aplica. În al doilea rând, putem vorbi de o
chestiune de fond care s-a aflat la baza delimitării la origine a celor două sisteme.
FRANŢA a reuşit să exporte, în cea mai mare parte, într-o formă pasivă, prin intermediul
juriştilor germani din secolul al XIX-lea, care au preluat cea mai mare parte a doctrinei,
concepţia sa despre un drept administrativ specializat, protector al administraţiei şi în egală
măsură, al administraţiilor. În MAREA BRITANIE, care, urmare a teoriei dezvoltată de Dicey, nu
a recunoscut mult timp existenţa unui drept administrativ, chiar dacă dreptul administrativ
britanic ca ramură distinctă a dreptului a reuşit să se dezvolte rapid începând cu anii “70, s-a
păstrat vechea concepţie.
 De altfel, delimitarea între dreptul englez, pe de-o parte şi dreptul ţărilor continentale, pe
de altă parte, provine chiar din Evul Mediu. Sistemul de drept romano-germanic s-a bazat
dintotdeauna pe o comunitate de cultură. Ideile noi s-au răspândit, favorizând renaşterea
dreptului prin noile centre de cultură care au fost create în Occidentul european. Un rol esenţial
sub acest aspect a revenit Universităţilor care au pus bazele unui sistem de drept fundamentat
ştiinţific, comun întregii Europe, de-a lungul secolelor. La rândul său, dreptul englez s-a
dezvoltat autonom, suportând într-o manieră limitată, influenţa contactelor cu continentul
european.
În realitate, partea tradiţională şi partea raţională care compun ambele sisteme de drept
nu sunt fără îndoială fundamental diferite, dreptul francez ca şi dreptul englez trebuind să se
adapteze schimbărilor şi să facă faţă nevoilor sociale, asemănătoare în esenţa lor. Aceste
evoluţii diferite într-un cadru de civilizaţie comun explică diferenţele care delimitează şi în
prezent, sistemul de common – law şi sistemul de drept continental specific fiecărei ţări
continentale, pe de-o parte, în raport cu dreptul comunitar, pe de altă parte.
Diferenţa nu este atât de fond, soluţiile concrete tinzând să se apropie, cât de metodă.
Contrar ideilor curente în materie, diferenţa de metodă nu este legată neapărat de faptul că
sistemul de common – law este mai degrabă un drept jurisprudenţial iar dreptul continental, un
drept scris. Jurisprudenţa deţine un loc foarte important în dreptul romano-germanic,
fundamental chiar pentru dezvoltarea dreptului administrativ francez, în timp ce dreptul scris
devine din ce în ce mai important, în ţările de common-law. Diferenţa este deci alta şi poate fi
rezumată sintetic la trei elemente: I). O diferenţă de structură, categoriile dreptului continental
(delimitarea tradiţională între dreptul public şi cel privat) neavând aceeaşi influenţă în sistemul
de drept englez, sistem de drept care face distincţia între common-law (ce îmbrăţişează
întreaga teorie a contractelor şi cea a responsabilităţii civile) şi echitate, equity (care 4
îmbrăţişează în revanşă dreptul proprietăţii private, al trusturilor, al societăţilor comerciale, al
faliţilor, problemele de interpretare a testamentelor şi succesiunile). II). O înţelegere diferită a
regulii de drept, în sensul că, în dreptul englez, elaborat în principal pe baza jurisprudenţei, legal
rule reprezintă altceva decât la règle de droit, sistematizată prin doctrină sau enunţată de
legiuitor. III). În sistemul de common-law este acordată o importanţă fundamentală procedurii
care “precede fondul”: imensa majoritate a litigiilor este rezolvată în MAREA BRITANIE, prin
curţi numite “inferioare”, prin comisii de contencios administrativ, prin arbitrii privaţi.
Chiar dacă aparţin aceleiaşi familii, sistemele de drept romano-germanice nu reprezintă
un singur şi acelaşi drept, deşi influenţele reciproce sunt numeroase. Astfel, în domeniul
dreptului administrativ este meritul doctrinei de a fi contribuit la răspândirea pe continent a
conceptelor dezvoltate în FRANŢA, de Consiliul de Stat, de-a lungul secolului al XIX-lea. Se
impune a fi menţionat în mod special, numele lui Otto Mayer (1846-1924) considerat şi în
prezent, părintele dreptului administrativ german care a început prin a preda dreptul
administrativ francez în Germania, înainte de a influenţa prin scrierile şi prelegerile sale,
legiuitorul şi tribunalele. Prin activitatea sa, a contribuit la difuzarea acestor concepte.
Numeroşi specialişti în drept public europeni au de altfel, o dublă cultură în dreptul
public, germană şi franceză, cum este cazul mai ales, în GRECIA şi în SPANIA. Diferenţele
între ţările europene nu trebuie exagerate, dar mai ales, trebuie păstrat în spirit, fondul comun
de idei, din ce în ce mai dezvoltat între ţările continentale şi insulele britanice, sub toate
aspectele dreptului care au o legătură directă cu ideea de democraţie. Chiar principiile Statului
de drept fac necesară existenţa unui aşa-numit, drept al legalităţii, diferit prin natura sa de
dreptul privat.
Debutul anilor “90 a marcat în Franţa o dezvoltare fără precedent a utilizării expresiei
Stat de drept. Este vorba într-adevăr de o expresie clasică în Germania, unde se obişnuieşte
din secolul al XIX-lea să opui Statul de drept, Statului poliţienesc. În FRANŢA, este vorba de
principiul legalităţii de care se vorbeşte încă de la Revoluţie, pentru a-l opune arbitrariului regal
şi chiar pe fudamentul acestei noţiuni s-a dezvoltat un drept administrativ puternic. În MAREA
BRITANIE, conceptul de rule of law (care semnifică deopotrivă regula de drept dar şi domnia
legii) a caracterizat sistemul constituţional după sfârşitul absolutismului regal.
Fără a fi identice ca noţiuni, principiul legalităţii şi rule of law presupun supunerea
administraţiei dreptului şi deci controlului tribunalelor. Acesta este fundamentul 5 dreptului
administrativ în toate ţările Europei occidentale, în secolul al XX-lea, a cărui manifestare
esenţială pare a fi existenţa unui sistem structurat şi ierarhizat al izvoarelor de drept, ce
plasează administraţia într-o poziţie subordonată. Principiul legalităţii, după un mare autor
francez, semnifică faptul că autorităţile administrative sunt ţinute prin deciziile pe care le iau să
se conformeze legii sau mai exact legalităţii, adică unui ansamblu de reguli de drept din care
majoritatea se află conţinute în legi formale.
Rule of law specifică sistemului englez semnifică în general faptul că, puterile exercitate
de politicieni şi de funcţionari trebuie să aibă un fundament legitim, în sensul că trebuie să se
bazeze pe o autoritate atribuită prin lege dar şi faptul că legea ar trebui să fie conformă criterilor
minime ale justiţiei, materiale şi formale. Izvoarele dreptului reprezintă în mod obişnuit, formele
de exprimare ale regulilor dreptului, sau procedeele prin care se elaborează reguli de drept. În
acest scop s-au dezvoltat diverse tehnici, în număr limitat şi anume: elaborarea spontană care
conduce către cutumă, elaborarea prin intermediul unei autorităţi publice care conduce spre
regula scrisă (lege) precum şi elaborarea de către judecător care conduce către regula
jurisprudenţială.
Sistemele de drept au recurs de-a lungul vremii într-o manieră foarte inegală la aceste
procedee, acordând prioritate uneia sau alteia dintre cele trei modalităţi. În principiu, Constituţia
are rolul de a determina autorităţile competente să stabilească regulile de drept. Dar, practica
de Stat poate infirma sau completa prevederile constituţionale. În FRANŢA, de exemplu, pe
lângă normele scrise în legi şi regulamente, regulile jurisprudenţiale au căpătat o importanţă mai
mare pentru dreptul administrativ decât pentru cel privat. În plus, importanţa izvoarelor scrise în
ce priveşte dreptul administrativ s-a modificat.
Astfel, pe de-o parte, Constituţiei din anul 1958 i-a revenit un rol în continuă creştere iar
pe de altă parte, semnificaţia tratatelor internaţionale nu încetează să se extindă, ca urmare a
evoluţiei construcţiei europene.