POSTMODERNISM IN EDUCATION BETWEEN EVOLUTION,

INNOVATION AND ONTIC

POSTMODERNISMUL ÎN EDUCAȚIE ÎNTRE EVOLUȚIE, INOVAȚIE ȘI
ONTIC
Liliana Posțan, dr. Universitatea de Stat din Tiraspol

Articolul reprezintă o tatonare modestă din perspectivă evolutivă, inovativă și ontică a

postmodernismului ca demers inovativ de primă importanţă în educaţie, aflat sub egida „învăţării centrate
pe elev” și conceptualizat de principiile paradigmei constructiviste a educației. În rezultatul narațuinii
constatăm că, școala postmodernă nu opereză cu finalități, ea este creativă, provocătoare, generatoare de
semantici inovatoare (ori acesta este postmodernismul), fie că prin demersul său redescoperă valențe
uitate ale trecutului, produce efectul „mărului newtonian” sau produce idei futiriste.
Cuvinte-cheie: postmodernism, modernism, educație, constructivism

The article offers an attempt to look at the postmodernism from the evolutionary, innovative and ontic
perspective as an innovative approach of key importance for education, under the aegis of "student
centered learning" and conceptualized by the principles of the constructivist paradigm of education. As a
result of the narration, we conclude that the postmodern school does not operate with
conclusiveness/finalities, it is creative, provocative/challenging, generating innovative semantics (which
defines postmodernism), either by rediscovering the forgotten valences of the past, thus generating the
effect of the "Newtonian apple", or by delivering futiristic ideas.
Keywords: postmodernism, modernism, education, constructivism

Curentul postmodernist denotă reducționismul cunoașterii sociale, culturale,

educaționale, politice, economice prin atribuirea prefixului post – unei realități avansate,
care nu este perimată încă și caută expreșii avangardiste. Există opinii, precum că,
postmodernismul poate fi explicat şi apreciat critic în relaţie cu modernismul, prin
comparație și urmărire a unor expresii avangardiste, în special, în domeniul artelor
plastice, literaturii, arhitecturii.
Termenul de avangardă conține atitudini și orientări militante, nonconformism și
vizionarism curajos afirmat. Avangarda este pură, înainte de toate, în sensul moral, ea
este autoreflexivă, autonomă, suficientă sieși.[1] Au existat dintotdeauna avangardiști,
doar că aceștia se numeau iluminiști, revoluționari, oameni cu idei deosebite, oreintate
spre progres. În anii 40 ai secolului XX, s-a creat mitul unei avangarde eroice conștiente

1
de sine aflată în lupta pentru viitor, această avangardă nu neapărat este anticipativă, ea
este una acțională, constructivistă, alimentată de curaj, nonconformism, dar și de lipsa
unor perspective previzibile din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.[apud 4, p.12.]
Postmodernismul a fost, de la bun început, un concept greu de prins într-o
definiţie, pus sistematic sub semnul întrebării. Cu atât mai dificilă pare a fi azi încercarea
de a „îmblânzi” conceptul de postmodernism, cu cât el a fost utilizat adesea ca un
concept-umbrelă, care a acoperit mai multe aspecte ale unui fenomen cultural foarte
divers: postmodernism, poststructuralism (în filosofie), feminism, studii culturale şi
postcolonialism etc. [5]
Postmodernismul a devenit, între timp, un mod de a privi şi de a înţelege lumea - o
paradigmă nu doar culturală, ci una mentală şi existenţială. [ibidem, p. 2]
Postmodernismul evită toate formele de monism și universalism, se implică critic nu
numai față de reprezentările pozitiviste, dar și față de idealurile și normele științei clasice,
ale științei epocii moderne, în genere. Postmoderniștii proclamă multiplicitatea și
diversitatea, varietatea și concurența paradigmelor, coexistenta elementelor eterogene,
recunoașterea și stimularea unei varietăți de proiecte contemporane de viață, interacțiuni
sociale, învățături filosofice și concepții științifice.[apud 8]
G.Vattimo în lucrarea sa „La fine della modernità” menționează că,
„posmodernismul nu propune idealuri de atins, el propune progresul. [7, p. 54]
”Contemporanietatea intermilenară a creat realitatea convețuirii conservatorismului
industrial și a neoliberalismului digitalizat, ambele fiind moderne, dar marcare de
schimbări majore, creează o post realitate, efemeră pentru conservatori și stabilă pentru
neoliberali. Paradoxul devine normă, iar norma este sfidată și condamnată la minoritate
existențială.
Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a
modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei
estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea
unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare,
consumerism și deconstrucție; postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și
în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.[10]
Modularitatea a devenit unitate de construcție a realității postmoderne, inclusiv a celei
educaționale: modulul ca unitate de învățare, creditul transferabil ca unitate de

2
monitorizare a traseelor educational și profesional, caracterul relativ finit al demersurilor
educaționale etc.
Totodată, postmodernismul, ca fenomen cultural şi artistic, educational (n.a.) este
conceput în raport cu conteptul socio-politic, denumit, pentru mai multă comoditate,
postmodernitate. Trăim această postmodernitate și resimțim trăsăturile ei, chiar în cele
mai tradiționale medii și activități: [ibidem, p. 5]
- Natura transnaționala a economiei/ globalizare.
-  Restructurare radicală a formelor de producție.
- Crestere rapida a aparatului informatic care atrage dupa sine o distribuire a
muncii
la  nivel mondial.
- Declinul unor anumite notiuni ce țin de identitatea structurii familiale, de
siguranță
în a distinge corpul de minte; puternica incredere în rolul statului si funcțiile pe care
acesta este dator a le îndeplini; familia, sentimentul masculin, eternul feminin,
heterosexualitate obligatorie.
- Filosofia pierde, în avantajul știintelor tehnologice, funcția de a exercita, de a
codifica la nivel cultural, prerogativă ce i-a fost încredintata de-a lungul istoriei. [2]
Postmodernismul, chiar dacă este diversificat și polimorfic, începe invariabil din
chestiunea cunoașterii. Ideea centrală a postmodernismului este că, problema cunoașterii
se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul a argumentat că,
raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși
cunoașterea este legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un
individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii or, aceste convingeri sunt
caracteristice și papradigmei constructiviste a cunoașterii și învățării. Constructivismul
spre deosebire de postmodernism inspiră realism și vine să tempereze contestarea
raționalismului de către postmoderniști, prin unul dintre sensurile sale explicative:
constructivismul recunoaște rolul activ, creator al gândirii în procesul de cunoaștere.
(DEX)
Firesc, educația n-a putut sa rămână în afara conceptelor postmoderniste. Cezar
Bîrzea susține că, „pedagogia „a sărit” peste modernitate, intrând deja în postmodernism.
[9], iar Emil Păun constată că, „școala contemporană funcţionează, în mare măsură, în

3
spaţiul deschis şi delimitat de paradigma modernităţii.”  Educația ezită între modernism și
postmodernism! Manevrează mai mult cu ”ambriajul” și ”frâna” decât cu
”acceleratorul”, fiind prudentă, mai degrabă orientată spre a accepta gradual schimbarea
decât de a genera schimbări cu imparc palpabil.
Postmodernismul ca demers inovativ de primă importanţă în educaţie, aflat sub
egida „învăţării centrate pe elev”, pleacă de la perspectivele constructiviste majore
reprezentate de Jean Piaget, John Dewey, Lev Vygotsky, Albert Bandura, dezvoltând, în
baza conceptului modern de Educație Nouă, Noile Educații și alte manifestări
postmoderne emergente din aspectele sociale, culturale, economice ale timpului,
conceptualizate de paradigma educației constructiviste.
Pe lângă constructivism ca paradigmă a educației, postmodernismul a generat și
alte teorii ale învățării: teoria învățării experimentale, teoria învățării transformațonale,
învățarea biografică etc..Cele mai esențiale concepte de sorginte postmodernă,
implementate de concepția constructivistă a educației sunt:
- Realitatea este construită de fiecare individ, care îi dă o semnificaţie unică,
pornind de la propriile experienţe.
- Elevul nu transferă pur şi simplu cunoştinţele provenind din lumea externă în
memoria sa, ci construieşte propriile interpretări ale lumii, pornind de la
interacţiunile sale cu aceasta.
- Cunoaşterea este deschisă negocierii şi, în acest sens, contextul social joacă un
rol major în învăţare.
- Pentru constructivişti, predarea nu constă în a transmite elevului semnificaţiile
unui alt individ care “ştie”.
- Predarea constă în a pune semnificaţiile elevului la încercare.
- O viziune constructivistă a educaţiei valorizează pedagogia activă şi
nondirectivă, favorizând contextul real de învăţare, susţinerea elevului, mai
degrabă decât intervenţia, descoperirea dirijată, încurajarea explorării unor
puncte de vedere diferite, învăţarea colaborativă, abordarea prin proiect etc.
- Elevul are un rol proactiv, pentru că el este decidentul în demersul său de
construire a cunoştinţelor, însoţit şi susţinut de profesor, care are sarcina de a-i
oferi un mediu de învăţare bogat şi stimulant.

4
 În plan educaţional, acestea se concretiza în promovarea noilor educaţii, centrarea
educației pe cel de învață, reforma curriculară, aplicarea conceptului de competență ca
finalitate a educației, descentralizarea managerială, abordarea personalizată a strategiilor,
utilizarea surselor alternative de informare, pluralitatea modelelor de instruire,
valorificarea celor trei forme ale educației: formală-nonformală-informală.
Școala/educația, fiind conservatoare, a fost nevoită sa aplice lexica postmodernistă pentru
a explica fenomene expansiunii educației spre vârstele adulte spre dezvoltarea
conceptelor - cetate educațională, organizație care învată, autoînvățare, învatare la
distanța, învațarea experențiala etc.. Aceasta presupune recunoașterea aspectului
multidimensional al realității și a unei mulțimi de tipuri de relații de aceeași esență,
recunoașterea multiplicității de neevitat a descrierilor și a punctelor de vedere, a relațiilor
de complementaritate și interacțiune dintre ele. Aceste idei, venite, inițial, din sfera artei
(literatură, arhitectură etc.), în etapa actuală, au căpătat caracter general-cultural și se
transformă în principii ale activității intelectuale, creatoare. Este zdruncinată gândirii
binare de tipul „sau / sau" și înlocuirea ei prin atitudini ale gândirii termale, când sunt
echivalente nu două, ci trei începuturi. In loc de opoziție, postmoderniștii propun
sistemicitate, armonizare, complementaritate, simultaneitate etc. prin reducerea valorii
fondului ca și categorie subiectivă și excesivă și consolidarea formei ca și categorie
ordonatoare. [apud 10]
Ca manifestare eminamente postmodernistă, educația formală a cedat hegemonia
educației informale, a căror influențe sociale și individuale sunt mediate de educația
nonformală or, şcolile şi profesorii „şi-au pierdut în mare măsură poziţia de lideri în
formarea educativă a copiilor și se văd nevoiţi să facă faţă unei noi provocări: aceea de a
face şcoala mai atractivă pentru copii”.[3, p. 120] Odată, venit la școală, copilul, tânărul,
adultul nu va simți presiunea viitorului sau resentimentele trecutului, dar va gasi
circumstanțe de trăire hic et nunc a unei secvențe din viață reală, nu dintr-un scenariu
„de pregătire pentru viață„ sau „recuperare a celor ratate„. Să-i oferim contextul spațial,
temporal, organizatoric, emoțional, metodic pentru a comunica, vihicula informații,
produce schimb de experiență, reflecta, conceptualiza (apud Kolbe), deconstrui, construi,
reconstrui sensuri și semnificații (apud Mezirow). În acest sens, competențele ca și
formațiuni modulare postmoderne nu sunt rezultate, dar sunt capacități procesuale

5
specifice vârstei formabilului pe care acesta le valorifică pentru sporirea calității vieții,
așa cum este văzută de standardele sociale și năziunțele individuale.
Școala postmodernă nu opereză cu finalități, ea este creativă, provocătoare,
generatoare de semantici inovatoare (ori acesta este postmodernismul), fie că prin
demersul său redescoperă valențe uitate ale trecutului, produce efectul „mărului
newtonian” sau produce idei futuriste.
Emil Păun susține că, ” postmodernismul impune în educaţie o nouă paradigmă,
cea existenţial-umanistă, care pune în centrul preocupărilor sale persoana” și determină
unele consecinte ale postmodernismului în educație: [6, pp. l9-20]
– revalorizarea dimensiunii subiective a actului educațional,
– educaţia centrată pe elev în calitate de persoană cu caracteristicile sale specific-
diferenţiatoare,
– relaţia educaţională este văzută ca o interacţiune cu o dimensiune simbolică şi
interpretativă dominantă, o relaţie în care profesorul şi elevul sunt «constructori»
de sensuri şi semnificaţii şi care generează şi se bazează pe o puternică investiţie
cognitivă ar şi afectivă. … Profesorul nu lucrează asupra elevilor, ci cu elevii şi
pentru aceştia, pare a fi mesajul esenţial al orientărilor postmoderniste în educaţie,
– o nouă modalitate de abordare a curriculumului, abordarea în termeni de cultură,
care pleacă de la analiza contextelor culturale în care se structurează şi se
instituţionalizează curriculumul,
– contribuţii interesante în ceea ce priveşte transpoziţia didactică (avem de-a face
cu un curriculum «construit» şi reinventat de profesor şi elevi într-un proces de
negociere cotidiană)”.
În concluzie, constatăm că postmodernismul nu poate fi conceput ca habitus, el
este un concept apriori poziționat ca și „stare de atins”.
Axată pe finalități, educație este prin excelență postmodernistă, or „prietenoasă
formabilului„ - școală este în proces de reconceptualizare a viziunilor tradiționaliste,
modernizare și înțelegere a semioticii postmoderniste.

Referințe bibliografice:
1. Calinescu Matei, Cele cinci fete ale modernității,  Bucuresti: Editura Polirom,
2005

6
2. Ceserani R., Globalizzazione: riflessi di esistenze in transito, in “La Reppublica”,
2000
3. Delors Jacques (coord.), Comoara lăuntrică, Iaşi : Ed. Polirom, 2000, p. 120
4. Gablick Suzi, A eșuat modernismul?,  București: Curtea Veche, 2008
5. Muşat Carmen, Postmodernismul – un concept problematic depăşit, disponibil pe:

https://www.academia.edu/35592881/Postmodernismul_un_concept_problematic_
dep%C4%83%C5%9Fit
6. Păun Emil, Potolea Dan, Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri
aplicative, Iaşi: Polirom, 2002
7. Vattimo G.,La fine della modernità”, Milano : Garzanti, 1995, p.54
8. Микешина Л. А. Философия науки. М., 2005.
9. Bîrzea C. Arta şi ştiinţa educaţiei, Bucureşti: E.D.P., 1995.
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism