CAPITOLUL I

ACTUALITATEA STRATEGIEI1

Experienţa istorică ne arata că domeniul cel mai cercetat din cadrul ştiinţei
militare este cel al strategiei. De-a lungul veacurilor, reputaţi analişti în domeniu,
comandanţi de oşti, gânditori militari şi civili nu şi-au putut reprima dorinţa de a scrie
propriile lor păreri privind strategia, unii dintre ei, aşa cum vom arăta în continuare,
devenind celebri prin ideile şi concepţiile elaborate.
Ca cercetători ştiinţifici, ca specialişti în probleme de strategie, şi noi ne-am
asumat cutezanţa de a scrie despre strategia militară, însă nu oricum, ci referindu-ne
la semnificaţia istorică şi la actualitatea acesteia, acum, la sfârşitul mileniului doi.
După cum se ştie, istoria militară ne arată că numeroase momente de
importanţă crucială din istoria noastră sunt legate, într-un fel sau altul, de victoriile
sau înfrângerile suferite pe câmpurile de luptă. Preocupările permanente în vederea
pregătirii şi ducerii unor războaie, ca şi experienţa dobândită în zeci şi sute de lupte şi
bătălii, au generat necesitatea studierii domeniului strategiei militare, au determinat
căutări de soluţii pentru rezolvarea unor probleme complexe, geneza de idei şi
formularea de principii care să stea la baza pregătirii şi conducerii trupelor în război
sau apărarea ordinii de stat în interiorul ţării.
Opinăm, de altfel, că nu mai este cazul de a demonstra pe larg necesitatea
unor astfel de preocupări, acum când toate gândurile şi faptele conducerii politice şi
militare ale statului sunt îndreptate spre integrarea României în N.A.T.O. şi U.E.
Parcurgând istoria strategiei militare româneşti şi comparând între ele
diferitele perioade pe care le-a străbătut, observăm, pe lângă numeroasele elemente
noi care apar în progresiunea firească a ideilor, unele permanenţe şi repetări.
Permanenţele se referă la anumite probleme centrale care s-au pus spre rezolvare şi
care decurg din împrejurările specifice, stabile - sub aspect geografic, demografic,
etnografic şi strategic - ale situaţiei militare a României.
De pildă, o permanenţă o constituie problema proporţionării scopurilor,
forţelor şi mijloacelor, în condiţiile luptei împotriva unui inamic ce dispune de forţe
armate superioare din punct de vedere numeric şi tehnic (exemple: războiul din 1870-
1871; campania din 1916, în ofensiva din Transilvania; campania din 1917, în sudul
Moldovei, şi din 1918-1919, în Ungaria; acţiunile militare din perioada 23 august - 12
septembrie 1944, în Transilvania şi Banat etc.).
O altă permanenţă o constituie caracterul defensiv al doctrinelor strategice
militare româneşti din perioadele interbelice şi caracterul ofensiv al acţiunilor
militare executate, de regulă, în cadrul unor alianţe, mai mult sau mai puţin adecvate
scopurilor generale ale războaielor în care a fost angajată armata ţării.
Cea de-a treia permanenţă constă în aceea că, începând din anul 1859,
strategia militară a recunoscut primatul puterii politice, respectiv a executat comanda

1
Discurs de recepţie la Academia Oamenilor de Ştiinţă din România al generalului de brigadă (r) VALENTIN
ARSENIE, membru titular al înaltului for ştiinţific-12.06.1997

1
socială, fie că aceasta se referă la organizarea forţelor armate, fie că urma să participe
la acţiuni militare împreună cu aliaţii indicaţi de clasa politică a vremii.
Alături de aceste aspecte, repetările includ şi anumite erori care s-au
manifestat în perioade diferite, într-o modalitate ce înfăţişează elemente de
similitudine, fără a avea însă caracter de permanenţă. Ne vom referi la asemenea
erori: a) lipsa de interes a clasei politice şi conducerii militare a oştirii pentru
constituirea din timp a unei armate performante, înzestrarea şi dotarea acesteia
devenind prioritare în preajma declanşării conflictelor militare, cum a fost cazul în
perioadele de dinainte de primul şi cel de-al doilea război mondial, fapt care a generat
aşa-zisa strategie a numărului, victoriile obţinându-se, de regulă, cu pierderi mari în
personal şi tehnică militară; b) obsesia clasei politice româneşti pentru realizarea cu
orice preţ a unor alianţe militare. Toate aceste alianţe s-au soldat însă cu eşecuri
dramatice pentru România, ţara noastră fie că a rămas singură să lupte cu adversarul,
cum a fost cazul în campania din 1917, odată cu declanşarea revoluţiei bolşevice şi
retragerea Armatei Ruse de pe front, fie s-a alăturat, de nevoie, unor aliaţi ale căror
intenţii şi planuri strategice îi erau necunoscute; c) subaprecierea importanţei
particularităţilor naţionale în favoarea elementelor generale ale strategiei militare,
preluarea mecanică a unor strategii militare străine şi încercarea de a transplanta
concepţii şi principii de acţiune care nu se potriveau la condiţiile ţării noastre; d)
absolutizarea factorilor spaţial - geografic şi demografic în înţelegerea strategiei.
De asemenea, noi credem ca există o mare deosebire de fond între fenomenul
de împrumutare a unor strategii în perioadele 1880-1916 şi 1936-1940 şi acelaşi
fenomen din perioada 1948-1964. Se ridică totuşi întrebarea: cum a fost posibil să se
repete astfel de erori în perioade diferite? Răspunsul constă, după părerea noastră, în
faptul că nu au fost bine cunoscute şi nu s-a ţinut seama de învăţămintele istoriei. în
perioadele respective, experienţa românească a fost sacrificată în favoarea
"autorităţilor" teoretice străine, momentul istoric a fost scos în afara logicii istorice şi
a dialecticii raportului dintre general şi particular. Din acest punct de vedere,
autoevaluarea la români a fost o constantă blestemată.
În prezent, aceste învăţăminte ne apar mai clar, însă este bine să reflectăm
asupra lor, pentru ca, în viitor, orice preluare în domeniul strategiei militare sau al
gândirii militare, în general, să poată fi implementată pe tradiţiile şi experienţa
dobândită de-a lungul vremii în Armata României. Realizarea, de pildă, a
compatibilităţii ideatice şi acţionale cu armatele statelor din structura euroatlantică în
vederea integrării noastre în N.A.T.O., aşa cum se face începând din anul 1994, pare
a reprezenta un compromis benefic, întrucât nu se sacrifică încă experienţa
românească. Dimpotrivă, acesteia i se dă un caracter ştiinţific pronunţat, ca urmare a
preluării unor forme, metode şi procedee de pregătire a acţiunilor militare şi de
conducere a trupelor, folosindu-se tehnici şi mijloace de luptă şi de conducere din
ultima generaţie.
Studiul critic al istoriei strategiei militare româneşti ne oferă importante
învăţăminte privind modul în care trebuie abordată actualitatea acesteia, căci o
abordare exhaustivă a conceptului de strategie a devenit, în zilele noastre, foarte greu
de făcut, având în vedere proliferarea termenului şi în alte ştiinţe, în politică, în
economie, în ştiinţele socio-umane, în diplomaţie, în siguranţa statului, apărarea
ordinii publice.

2
 În ceea ce priveşte actualitatea strategiei militare, se continuă cu vehemenţă
polemica: aceasta poate fi considerată în prezent şi viitor o artă sau o ştiinţă?
Gândirea militară românească consideră că este, în acelaşi timp, artă şi ştiinţă.
Ca artă, strategia pretinde măiestrie, talent, ingeniozitate, capacitate intuitivă şi
organizatorică, o sumă de calităţi personale fără de care nu este posibilă obţinerea
victoriei în război.
Ca artă, ea mai înseamnă individualizare, originalitate în concepţie şi
execuţie, pasiune, perspicacitatea de a sesiza punctele slabe ale adversarului şi a-l
lovi atunci şi acolo unde el se aşteaptă cel mai puţin.
Ca ştiinţă, strategia presupune un sistem de cunoştinţe, realizarea funcţiilor
explicative şi predictive proprii cunoaşterii ştiinţifice, descoperirea legilor obiective,
a necesităţilor şi esenţelor profunde ale luptei armate.
Ca ştiinţă, ea cere, de asemenea, o logică profundă şi clară, calcul exigent şi
minuţios, metode de lucru temeinic fundamentate, sânge rece şi obiectivitate. Unii
analişti occidentali, cum ar fi amiralul francez Costex, sociologul Raymond Aron etc.
consideră strategia ca fiind chiar o ştiinţă socială particulară, care are ca obiect legi şi
principii recunoscute la Moscova, la Paris, la Berlin şi Londra. Cea care îi dă însă
anumite particularităţi naţionale strategiei militare este strategia de securitate
naţională a statului.
Pentru a vedea în ce constă actualitatea strategiei, mai întâi vom încerca un
scurt istoric şi, apoi, o definiţie.
Din punct de vedere istoric, constatăm că strategia militară este un termen
recent, deşi unii autori, mai ales cei din Europa Centrală şi de Est, consideră că
termenul ar fi apărut cu vreo 500 de ani î.e.n., la Atena, iar cel mai vechi tratat
militar, denumit "Arta războiului", aparţine gânditorului chinez Sun-Tze, care a trăit
prin secolul al VI-lea î.e.n. În Grecia antică, genialul filozof Xenofon scria, prin
secolele V-IV î.e.n., un tratat de artă militară în care strategia era concepută ca o
ştiinţă a conducătorului suprem, prin care se dirijează totalitatea mijloacelor necesare
obţinerii victoriei. Dintre lucrările scrise pe timpul Imperiului Roman, pot fi
consemnate "Stratagema" lui Frontius şi "Tratatul de strategie" al lui Onesandros.
Cea mai valoroasă lucrare a fost însă tratatul de artă militară al lui Flavius Vegetius
Renatus, care a făcut epocă şi a influenţat arta militară până târziu, în epoca bizantină.
Dintre toate aceste lucrări, remarcăm însă că principalele acţiuni militare erau
raportate exclusiv la experienţa practică a comandantului de oşti. Lipsea o viziune
profundă între relaţiile, factorii şi implicaţiile generale ale strategiei.
Din epoca bizantină, reţinem tratatul de strategie al lui Mauricius, de la
începutul secolului al VII-lea. De remarcat este faptul că, în această lucrare, şapte
capitole sunt destinate tacticii, iar cinci cuprind sfaturi şi reguli pentru conducătorul
suprem sau strateg. El ar fi autorul care a conceput tactica şi strategia ca două părţi
componente ale artei militare.
Din motive cunoscute în Evul Mediu, preocupările pentru studiul teoriei
militare se diminuează considerabil. Toate scrierile apărute până la sfârşitul secolului
al XVII-lea nu reuşesc să realizeze o exprimare sistematică a strategiei şi nici să
aprofundeze conţinutul acesteia.

3
 La sfârşitul secolului al XVIII-lea, termenul de strategie, în accepţiunea sa
militară, la dimensiunile şi aproximativ cu un conţinut asemănător celui pe care-1
folosim în prezent, îl are ca părinte pe germanul von Bülov care, în al său "Eseu
modern de strategie", apărut în 1799, sistematizează principiile strategiei ca principii
ale conducerii războiului şi, sesizând existenţa unor raporturi între politică şi
strategie, se străduieşte să elaboreze - lucrul pe care îl face şi englezul Lloyd - o
metodă de analiză a fenomenului militar. Deşi suficient de simplistă, definiţia dată
strategiei de Bülov are meritul că este prima care consideră că "strategia este o
ştiinţă, ea vizează executarea deplasărilor de trupe în afara câmpului vizual al
inamicului, iar tactica, altă ştiinţă, urmăreşte manevra trupelor în câmpul vizual
al inamicului şi conducerea lor în luptă" (cf. Elemente de strategie militară,
Editura Militară, p.9-10).
După cum bine se ştie, prima revoluţie industrială s-a soldat, printre altele, cu
industrializarea luptei armate. Unul din beneficiarii acesteia a fost chiar Napoleon
Bonaparte. El însă n-a folosit niciodată termenul de strategie, socotind-o o artă, "L'art
de la guerre", iar Jomini, cunoscut teoretician militar din prima jumătate a secolului
al XlX-lea, reduce strategia la arta de a elabora proiecte de război compatibile cu
mijloacele statului.
Lui Clausewitz i se atribuie, de drept, realizarea unui sistem unitar al artei
militare, în care strategia ocupă locul central, asigurând legătura, pe de o parte cu
politica, iar pe de altă parte cu tactica. El este primul gânditor militar care arată că
elementul esenţial în definirea strategiei îl reprezintă scopul războiului. întrucât
războiul este continuarea politicii cu alte mijloace (violente), scopurile războiului
sunt fixate de politică, iar strategia este arta de a realiza scopurile politice prin
mijloace militare. Folosind vorbele lui, care, până astăzi, au rămas celebre, rezultă că:
"... tactica este teoria folosirii forţelor armate în luptă, iar strategia - teoria
folosirii luptelor pentru atingerea scopului războiului" (Carl von Clausewitz,
Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.110).
Lucrările lui Lloyd, Bülov, Clausewitz, Jomini ş.a. sunt considerate că au pus
bazele strategiei militare, ca sistem de cunoştinţe ce generalizează experienţa
războiului.
Sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea au marcat o
puternică industrializare a statelor capitaliste occidentale, iar prin aceasta o
industrializare masivă a luptei armate, realizându-se o legătură strânsă între strategie
şi evoluţia tehnicii. Noile categorii de tehnică - aviaţia, tancurile, armamentul
automat etc. - au generat noi posibilităţi în acţiunile tactice şi strategice. Teoreticieni
ca Liddell-Hart, Giulio Douhet, John Füller, Charles de Gaulle, Guderian, iar la noi
Florea Ţenescu, Sichitiu, Ionaniţiu, Cocărescu etc. au scos pregnant în evidenţă
influenţa noilor arme asupra strategiei. Au apărut primele semne că strategia poate
beneficia de mijloace proprii de luptă - avioanele, submarinele -, ceea ce i-a dat o
oarecare independenţă faţă de celelalte domenii ale artei militare.
După cel de-al doilea război mondial, o dată cu primele manifestări ale celei
de-a doua revoluţii industriale, s-au succedat câteva valuri tehnologice, care au pus,
în primul rând, la dispoziţia strategiei noi mijloace de luptă cu efecte sporite de
distrugere. Tot în această perioadă, o serie de considerente de natură politică,
4
economică şi militară au determinat guvernele şi numeroşi teoreticieni militari,
politologi etc. să acorde strategiei o importanţă mai mare decât oricând în trecut. S-au
înfiinţat, în multe ţări, chiar instituţii speciale de studii strategice.
A urmat, apoi, un şir lung de definiţii date strategiei.
Astfel, Sokolovschi considera strategia ca "reprezentând un sistem de
cunoştinţe ştiinţifice despre legile obiective ale războiului..., ea cercetează
condiţiile izbucnirii şi caracterul viitorului război, procedeele de pregătire şi
ducere a războiului..., precum şi principiile asigurării materiale şi tehnice şi ale
conducerii războiului şi a forţelor armate" (V.D.Sokolovschi, Strategia militară,
1972, p. 25).
Liddell-Hart defineşte strategia ca fiind "arta repartiţiei şi folosirii
mijloacelor militare pentru înfăptuirea scopurilor politicii" (B.H.Liddell-Hart,
Strategia. Acţiunile indirecte, Bucureşti, 1973,p.333).
Generalul Beaufre consideră strategia ca fiind "arta de a face să concure
forţe la atingerea scopurilor politice" sau "arta dialecticii voinţelor care
întrebuinţează forţa pentru a rezolva conflictul lor" (A.Beaufre, Introducere în
strategie. Strategia acţiunii, Bucureşti, 1974, p.l0-11).
Englezul John Slessoor, încă din 1954, aprecia că strategia nu poate fi
elaborată decât la nivel mondial. După el, "strategia contemporană este o strategie
mondială şi a o limita la interesele particulare ale unei ţări este ca şi cum ai
limita un taifun la o grămadă de cartofi" (J.Slessoor, Strategy far the vest, Londra,
1954, p.47).
Ar mai fi de menţionat opinia generalului francez Charles Ailleret, care
susţinea că, pentru el, "...strategia nu este o artă, o ştiinţă, o tehnică sau o
disciplină care ar avea un conţinut bine definit sau care s-ar referi la un obiectiv
bine determinat. Dimpotrivă, termenul de strategie defineşte un nivel la care se
examinează problemele referitoare la război" (Din prefaţa la cartea lui Leo
Hamon, La strategie contra guerre, Paris, 1966).
De strategie s-au mai ocupat, în perioada dintre cele două războaie mondiale,
F.Foch, Jukov, Guderian ş.a. Faptul că ei au interpretat diferit conţinutul teoretic al
strategiei militare nu ne poate duce la concluzia că nu ar exista o teorie strategică
universală, care îşi are obiectul său de studiu, principiile, regulile şi metodele
specifice, şi o parte practic-aplicativ-operaţională.
Este interesant că ideile lui von Bülov, Jomini şi Clausewitz au valabilitate şi
astăzi, deşi, la sfârşitul secolului al XlX-lea, se produce o primă extindere a
conceptului, autorul ei fiind americanul Alfred Maan. El a lansat ideea că strategia se
face încă din timp de pace, iar la război se aplică. Ea trebuie să se ocupe în mod
perseverent de conceperea şi întocmirea planurilor de război.
O altă idee care apare în deceniul întâi al secolului al XlX-lea este aceea că
strategia are caracter naţional. Ideea aparţine şcolii strategice engleze.
Dar o extindere de anvergură în domeniul strategiei s-a produs prin anii '30,
autorii acesteia fiind câţiva teoreticieni francezi. Ei considerau că strategia nu trebuie
să se limiteze numai la arta militară. Sunt şi strategii în domenii nemilitare, politice,
diplomatice, economice, al securităţii naţionale etc.

5
 Aşa s-a ajuns la proliferarea conceptului de strategie, deşi sensul strategiei
militare a rămas acelaşi. Considerată ca o dialectică a voinţelor într-un mediu
conflictual, aceasta s-a înscris întotdeauna într-un joc (o acţiune) al cărui rezultat
trebuie să fie nul. Ceea ce unul câştigă, celălalt pierde, căci scopul strategiei este
învingerea adversarului. în acest fel se făcea, de pildă, deosebirea fundamentală
dintre strategia militară şi strategia economică. A vorbi însă de strategia economică
multă vreme s-a considerat un nonsens, căci, în economie, acţiunea nu este niciodată,
sau este rar, cu rezultat nul. în schimb, în strategia militară, rezultatul acţiunii trebuie
să fie de partea unui adversar. întotdeauna există un învingător şi un învins.
În realitatea politică şi strategică contemporană, lucrurile sunt mai complexe,
putând fi situaţii cu o anumită marjă (limită) de interese comune. Această marjă este
amplificată de existenţa mijloacelor de atac nuclear.
Şi în aceste condiţii, strategia militară se bizuie tot pe folosirea violenţei.
Sprijinindu-se pe forţă sau cel puţin pe ameninţarea cu forţa, aceasta poate fi
credibilă, putându-se obţine rezultatele dorite tară a se recurge la forţă.
Mai precizăm că istoria militară ne arată că la strategia operaţională se
recurge din ce în ce mai rar. Avem în vedere confruntările violente dintre marile
puteri şi pe o durată mai mare în timp şi spaţiu. Din această cauză, conducătorii
militari au puţine ocazii de a fi confruntaţi cu războiul, de a folosi forţa, iar strategia
de a se manifesta în mediul ei real - confruntarea violentă între părţi. Aceasta explică,
în foarte mare parte, de ce istoria militară este un cimitir de teorii şi de comandanţi
care nu au avut posibilitatea să se manifeste într-un cadru real al conflictelor militare.
Ar fi de menţionat că problemele strategiei au fost abordate şi de teoreticienii
militari români încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, atunci când
împrejurări de ordin social, organizatoric şi cultural, au permis dezvoltarea gândirii
militare româneşti moderne. Am putea cita lucrările scrise de Al. Averescu, Dumitru
Cocărăscu şi Ion Popovici.
Valorificarea experienţei primului şi celui de al doilea război mondial a
constituit o preocupare majoră din punct de vedere al studiului strategiei în ţara
noastră. în această perioadă au apărut cursuri şi tratate de strategie militară, precum şi
lucrări consacrate unor probleme strategice de mare importanţă. Dintre gânditorii
români care s-au remarcat acum îi amintim pe: FI. Ţenescu, cu o lucrare de amploare
- "Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiului lui", I.Sichitiu şi Al.Ioaniţiu -
"Elemente de strategie", I.Cernoianu - "Manevra strategică şi bătălia", Al.Sahini -
"Noţiuni de strategie militară", Gheorghe Logofatu şi Corneliu Soare - "Elemente de
strategie militară", Gheorghe Marin - "Manevra strategică din poziţie centrală",
Traian Grozea - "Eseu despre strategia apărării", Nicolae Eftimescu - "Studii despre
strategie", Valentin Arsenie -"Principiile luptei armate" şi "Desfăşurarea strategică",
Ion Şuta şi Iulian Topliceanu - "Acoperirea strategică", Liviu Habian (autor şi
coordonator) - "Eseu despre strategia şi tactica militară", Constantin Onişor -
"Contra-ofensiva", Emil Chete - "Mascarea strategică", Gheorghe Văduva -
"Strategia acţiunilor rapide" ş.a.
Înainte de a aborda mai detaliat problemele de care s-a ocupat şi se ocupă
strategia şi în prezent, este necesar să precizăm locul şi rolul ei în cadrul ştiinţei
militare, noi făcând parte dintre acei cercetători militari care considerăm că strategia
6
este o parte componentă a ştiinţei militare. Pornind de la această idee, vom încerca, în
continuare, să definim sintagma de ştiinţă militară şi să arătăm pe scurt raporturile în
care se află aceasta cu celelalte părţi componente ale acestei ştiinţe.
După cum bine se ştie, ştiinţa militară reprezintă un sistem unitar de
cunoştinţe referitoare la legile şi principiile luptei armate, la formele de organizare,
pregătire şi întrebuinţare a forţelor armate în război, la procedeele şi metodele de
ducere a acţiunilor militare.
Cunoaşterea legilor luptei armate este importantă din punct de vedere teoretic
şi necesară din punct de vedere practic, constituind condiţia fundamentală, punctul de
plecare în elaborarea principiilor luptei armate, a formelor şi procedeelor acţiunilor
militare, a regulilor şi normelor organizării şi ducerii cu succes a acestora. înţelegerea
conţinutului legilor luptei armate dă posibilitatea anticipării ştiinţifice a modului de
pregătire şi ducere a acţiunilor de luptă, constituie baza pregătirii cadrelor militare.
Procesul istoric al formării şi dezvoltării ştiinţei militare a fost sinuos, cu
etape de înflorire şi cu perioade de stagnare, dar caracteristica sa principală a fost
tendinţa de dezvoltare şi perfecţionare.
În procesul edificării ştiinţei militare, problematica acesteia a căpătat un
conţinut tot mai profund şi mai complex, vizând esenţa socio-politică a războiului,
caracterul, fizionomia şi trăsăturile sale în strânsă corelaţie cu ansamblul dezvoltării
sociale.
Constituirea ştiinţei militare, delimitarea obiectului ei de studiu au străbătut
un îndelungat proces istoric, în cadrul căruia cunoştinţele disparate asupra războiului
s-au închegat într-un sistem logic de categorii şi noţiuni cu privire la război şi lupta
armată, cu care se operează în scopul cunoaşterii legilor şi principiilor acesteia.
Ştiinţa militară are un conţinut bogat şi o problematică complexă şi
diversificată, astfel încât în conţinutul ei se circumscriu teoria generală, teoria artei
militare, istoria militară, teoria organizării militare, teoria instruirii trupelor, logistica
militară, sociologia şi economia militară, conducerea trupelor etc.
Teoria generală a ştiinţei militare constituie cadrul teoretic de ansamblu, al
cărui scop principal constă în descoperirea şi studierea legilor şi principiilor luptei
armate, a factorilor care influenţează şi determină desfăşurarea şi deznodământul
războiului.
Teoria artei militare cuprinde totalitatea cunoştinţelor privind principiile,
metodele şi procedeele de pregătire şi ducere a acţiunilor militare atât în ansamblul
lor, cât şi a celor desfăşurate de fiecare categorie de forţe armate sau gen de armă în
parte. Teoria artei militare este verificată în practica militară, iar prin generalizarea
experienţei îşi îmbogăţeşte conţinutul şi conduce la perfecţionarea artei militare
propriu-zise.
Legile luptei armate, studiate şi dezvăluite de ştiinţele militare, au caracter
obiectiv, dar cerinţele acestor legi, reflectate în principii şi reguli ale luptei armate,
sunt aplicate în condiţii concrete, determinate, la rândul lor, de interesele şi
posibilităţile statului respectiv, de poziţia doctrinară, de conţinutul şi de structura
sistemului militar naţional, de poziţia geostrategică, de tradiţiile militare etc.
Ca teorie ştiinţifică, arta militară se împarte în strategie, artă operativă şi
tactică.
7
 Strategia militară, ca parte componentă a artei militare, este disciplina care
cuprinde cunoştinţele referitoare la conducerea războiului în ansamblu, a campaniilor
militare şi a operaţiilor duse cu mari grupări de forţe. Obiectul strategiei militare îl
constituie caracterul viitorului război, pregătirea ţării şi a armatei în vederea ducerii
acestuia, fundamentarea planurilor de campanie, organizarea forţelor armate şi
folosirea lor pentru realizarea scopului războiului. Strategia militară stabileşte, la
nivelul cel mai înalt, modalităţile de folosire a forţelor şi mijloacelor, orientează şi
direcţionează arta operativă, tactica, logistica şi celelalte părţi ale ştiinţei militare,
încadrând acţiunile acestora într-o concepţie unitară, în vederea îndeplinirii scopului
strategic general al războiului.
În conformitate cu legile luptei armate, strategia militară fundamentează
logica desfăşurării acţiunilor strategice, regulile, procedeele şi normele lor.
Unii autori consideră strategia ca o disciplină ştiinţifică aparte (Franţa, Spania
etc), identificând-o chiar cu ştiinţa militară în întregul ei. Aprecierea strategiei ca
disciplină aparte nu este lipsită de anumite temeiuri, dată fiind importanţa deosebită a
acesteia în cadrul ştiinţei militare. De altfel, acestea nu împiedică abordarea
strategiei ca disciplină ştiinţifică, ce îşi are propriul obiect de studiu, principii, reguli
şi metode specifice.
Din cauză că strategia a proliferat în numeroase alte domenii (politică,
economie, finanţe, diplomaţie, comerţ, cibernetică, psihologie, ştiinţa conducerii etc),
definiţia strategiei nu mai poate fi dată doar din punct de vedere militar (al
rezultatelor nule). Ea se defineşte pentru toate domeniile în care sunt necesare
comanda, coordonarea şi controlul unor sisteme complexe. Conducerea acestor
sisteme spre scop se face pe baza stabilirii unor programe de perspectivă ale
acţiunilor, care sunt echivalente cu strategiile sistemelor respective.
În acest context, strategia este definită de unii autori ca un ansamblu al căilor
(modalităţilor) şi opţiunilor asupra lor în timp (sub accepţia istorică) şi spaţiu (sub
înţelesul naţional, regional sau de extindere mai mare) pentru utilizarea tuturor
instrumentelor (forţelor, metodelor şi procedeelor) şi interdependenţelor dintre
acestea, în vederea realizării obiectivelor şi scopurilor stabilite 2. Alţi autori consideră
că, în acest cadru, strategia poate fi definită ca o modalitate de conducere a sistemelor
complexe, într-o anumită perspectivă, urmărind realizarea scopului final al acţiunii şi
legarea operaţiilor succesive necesare pentru atingerea acestui scop3.
Suntem de acord cu ambele definiţii, cu precizarea că strategia - ca termen
universal - urmăreşte atingerea unor finalităţi bine determinate, se bazează pe
principiile generale ale construirii şi funcţionării sistemului de conducere, pe
ansamblul deciziilor care asigură îndeplinirea obiectivelor de perspectivă şi
elaborarea unor programe şi planuri de acţiune fundamentate ştiinţific.
Folosirea noţiunii de strategie în sensul ei larg nu diminuează cu nimic
însemnătatea şi semnificaţia actuală a strategiei militare. Aceasta - strategia militară -
studiază problemele conducerii războiului în ansamblu şi a acţiunilor militare de mare
amploare, modalitatea folosirii forţelor şi mijloacelor destinate realizării scopurilor
politice ale războiului, elaborarea planurilor pregătirii ţării şi armatei pentru război.
2
Cf. Liviu Habian, Eseu despre strategia şi tactica militară, p. 13
3
Cf. Corneliu Soare, Elemente de strategie militară, p.17

8
 Arta operativă, domeniu al artei militare, ca disciplină ştiinţifică, se ocupă
cu studiul pregătirii şi ducerii operaţiilor, elaborează principiile de pregătire şi ducere
a acestora conform legilor luptei armate, în condiţiile caracteristice zonelor de
operaţii şi teatrelor de interes naţional. Ca domeniu intermediar între strategie şi
tactică, aceasta a fost adoptată la începutul secolului, în Germania şi, apoi, în Rusia.
În prezent, câştigă noi adepţi în S.U.A. şi Anglia, Italia, Spania ş.a.
Tactica este disciplina care se ocupă cu studiul luptei desfăşurate pe uscat, în
aer şi pe mare de către mari unităţi, unităţi şi subunităţi. Ea elaborează principiile,
procedeele de pregătire şi ducere a luptei.
Istoria militară studiază războaiele (campaniile) ce s-au desfăşurat de-a
lungul istoriei universale, dezvoltarea armatelor şi a tehnicii militare, în scopul
desprinderii unor concluzii şi învăţăminte folositoare pentru cunoaşterea şi
înţelegerea tendinţelor actuale şi de perspectivă ale evoluţiei fenomenului militar.
Geografia militară se ocupă cu studiul factorului geoclimatic şi al
implicaţiilor sale asupra luptei armate, cu spaţiul geografic ca teatru de acţiuni
militare, cu natura şi configuraţia terenului, desprinzând concluzii cu privire la
potenţialul de război şi la modul de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor participante
la ducerea războiului.
Teoria organizării militare are ca obiect de studiu elaborarea principiilor
ştiinţifice ale organizării forţelor armate, ale dezvoltării diferitelor categorii de forţe
armate şi arme şi a proporţiilor dintre ele, precum şi elaborarea principiilor sistemului
de mobilizare şi completare cu personal.
Teoria instruirii trupelor se ocupă cu elaborarea principiilor, formelor şi
metodelor de instruire şi educare a subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi, de
însuşire a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor necesare organizării şi ducerii
acţiunilor de luptă.
Acestea sunt, potrivit celor mai răspândite opinii, principalele ramuri ale
ştiinţei militare. Trebuie arătat însă că, în etapa actuală, se remarcă o tendinţă
puternică de lărgire a conţinutului ştiinţelor militare, determinată de: schimbarea
caracterului luptei armate în diferitele sfere ale ei, diferenţierea şi integrarea
cunoştinţelor ştiinţifico-militare; creşterea rolului ştiinţelor socio-umane în
înţelegerea trăsăturilor noi ale războiului, determinate, îndeosebi, de implicaţiile
militare ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice; sporirea importanţei pregătirii economice,
morale, informaţionale şi psihologice a ţării şi a tuturor elementelor sistemului militar
şi, ca urmare creşterea numărului de teorii şi discipline socio-militare de contact;
sporirea ponderii cunoştinţelor tehnice, extinderea şi racordarea ştiinţelor militare la
ştiinţele naturii şi la cele tehnice; matematizarea ştiinţelor militare, manifestată
îndeosebi prin modelarea acţiunilor de luptă, întrebuinţarea pe scară largă a
modelelor matematice şi cibernetice în cercetarea fenomenului militar; întrebuinţarea
pe scară largă a cibernetizării la toate nivelurile de conducere şi, drept urmare,
introducerea în compunerea forţelor armate a sistemelor de conducere cu mijloace
automatizate.
Aceste tendinţe determină o accentuată diversificare a ramurilor ştiinţelor
militare, creşterea complexităţii structurii ei, prin includerea unor teorii şi discipline

9
cum sunt: teoria conducerii militare, disciplinele socio-militare de contact,
disciplinele tehnice militare, logistica militară etc.
Ca orice ştiinţă, şi strategia militară operează cu unele categorii, elemente,
sintagme specifice, cum ar fi: scopul strategic, obiectivul strategic, mijloace, metode
şi procedee, cadrul procesual sau scenariul, forme de acţiune etc. Tocmai în definirea
cât mai exactă a acestora, în condiţiile geopolitice şi strategice de azi, constă
actualitatea strategiei.
Scopul strategiei reprezintă ţelul propus a fi atins prin conflictul militar. El
stabileşte condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru atingerea obiectivului propus. Din
punct de vedere strict militar, aceasta vizează starea la care va fi adus adversarul, la
încheierea conflictului militar, pentru a se îndeplini scopul politic al războiului.
Caracterul şi problematica scopului strategic se reflectă în conţinutul şi
structura strategiei. Analiza ei structurală relevă existenţa a două componente
principale: a) latura teoretică şi b) latura practic-aplicativă4. Fiecare componentă
direcţionează un anumit nivel (plan) de preocupări distincte. Dacă latura teoretică
cuprinde principii, procedee, norme, metodologii etc. pentru organizarea şi
desfăşurarea operaţiunilor, campaniilor, războiului, latura practic-aplicativă
preconizează programe, planuri, măsuri, opţiuni, acţiuni strategice etc. Între cele două
laturi există o unitate organică, bazată pe relaţii de interdependenţă. Fără latura
teoretică, strategia militară ar fi lipsită de călăuza sa principală, de instrumentul ei
hotărâtor în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor strategice, iar fără latura aplicativă,
ea nu ar avea sens şi menire, deoarece, prin aplicarea în practică, în condiţii concrete,
prevederile teoretice general universale se întruchipează într-o strategie de sine
stătătoare, ca parte componentă a artei militare.
Aici se impune o precizare. Noi credem că trebuie să se facă o distincţie între
teoria strategică şi acţiunea strategică, căci acţiunea strategică va determina
întotdeauna apariţia unor situaţii concrete pe care teoria nu le-a studiat şi cărora nu le-
a dat soluţii. Aici intervine arta comandamentelor strategice în aplicarea realistă,
creatoare, la cazul concret, a teoriei generale, fără de care nu este posibilă obţinerea
succesului.
Obiectivul strategic desemnează stadiul, nivelul sau situaţia în care trebuie
să se afle în final un anumit proces, ca urmare a unei evoluţii dirijate 5. Pornind de la
faptul că strategia este o expresie a politicii, apreciem că, indiferent la ce tip de
strategie ne raportăm, obiectivul urmărit este, în. esenţă, un obiectiv politic. Aceasta
nu justifică însă în strategie folosirea unor sintagme de tipul situaţie politico-
strategică sau politico-culturală ori politico-militară, politico-economică etc, având în
vedere că politica urmăreşte realizarea unor relaţii foarte bune în societate, de regulă,
prin medierea conflictelor şi rezolvarea lor pe cale paşnică, în timp ce domeniile
celelalte îşi ating obiectivele strategice propuse folosind căi şi metode specifice
fiecăreia dintre ele. De exemplu, atingerea obiectivului militar - atingerea ţelului
strategic - se realizează prin metode violente.
Din această cauză, trebuie dată o anumită semnificaţie unui "obiectiv de
importanţă strategică", în sensul că el constituie o anumită zonă din teren care
4
Cf. Elemente de strategie militară, 1975, p.19
5
L.Habian, Eseu despre strategie şi tactica militară, 1995, p.12

10
prezintă importanţă din punct de vedere militar în război sau alte obiective, cum sunt:
nodurile de comunicaţii, localităţile, centrele industriale, porturile, depozitele,
raioanele (punctele) fortificate, lanţurile muntoase etc.
Mijloacele, metodele şi procedeele folosite în strategie pentru realizarea
scopului şi atingerea obiectivului propus se stabilesc în funcţie de cadrul procesual
(scenariu).
Cadrul procesual (scenariul) reprezintă situaţia la un moment dat şi
succesiunea acesteia în evoluţia acţiunilor militare, în care mijloacele şi procedeele
devin operante, iar în situaţiile contradictorii pot deveni priorităţi ale unui subiect
strategic. În raport cu scenariul proiectat şi mijloacele, metodele şi procedeele
propuse, strategia poate fi directă sau indirectă.
Metodele folosite de strategie sunt foarte diverse şi au o mare vechime. Cele
mai des folosite sunt însă trei: metoda istorică, metoda tehnologică şi metoda
geografică.
Metoda istorică este cea mai veche. " Aceasta, folosind experienţa istorică, a
contribuit la elaborarea principiilor luptei armate şi, mai nou, a prospectivei 6. Ea
reprezintă o sursă de inspiraţie în elaborarea concepţiei.
Metoda tehnologică, denumită iniţial tehnică, contribuie la industrializarea şi
cibernetizarea câmpurilor de luptă. Cel ce a pus în evidenţă acest lucru este generalul
Füller.
Metoda geografică pune accent pe mediu şi a creat disciplina denumită
geostrategie, care nu face altceva decât să asigure informaţiile şi datele necesare
comandamentelor strategice cu privire la cele trei medii - terestru, aerian, maritim.
Alţi autori recomandă să se ia în considerare demopolitica, ecopolitica, sociopolitica
ş.a., pentru a lărgi aria informaţională a strategiei.
Definiţia strategiei, reţinând numai metodele esenţiale ale acesteia şi obiectul
său de studiu, nu este suficientă pentru a înţelege rolul ce-i revine în pregătirea şi
desfăşurarea războiului. De aceea, este necesar a se preciza şi explica funcţiile
strategiei.
Teoreticienii militari au un consens în ceea ce priveşte definiţia funcţiilor
strategiei. Astfel, se consideră că ele desemnează relaţiile strategiei cu procesul
creării şi întrebuinţării puterii armate a societăţii, considerate sub aspectul contribuţiei
pe care aceste relaţii o aduc la structurarea, menţinerea şi utilizarea ei în conformitate
cu scopurile politice ale statului7.
Criteriul modalităţilor de raportare a strategiei la obiectul său de studiu este
de aplicativitate mai largă, vizând cunoaşterea ştiinţifică în general. În raport cu acest
criteriu, unii autori departajează funcţiile strategiei în cognitive (cu aspectele sale
informaţionale şi explicative), predictive (cu previziunile ei privind tipul de război
posibil, prospectarea mijloacelor de acţiune strategică şi a condiţiilor în care se vor
desfăşura conflictele armate, formele şi procedeele de ducere a războiului, principiile
şi normele de acţiune), proxiologice (organizatorico-aplicative), care vizează
ridicarea eficienţei în organizarea şi conducerea luptei armate la nivel strategic, în
6
prospectivă = proiect asupra viitorului constând în studierea factorilor tehnici, ştiinţifici, economici, sociali etc. şi în
stabilirea influenţei lor asupra evoluţiei lumii modeme, D.Ex., 1975
7
Cf. Studii de strategie militară, 1987, p.28

11
pregătirea şi mobilizarea resurselor statului (coaliţiei). Funcţia proxiologică se
materializează în planurile de pregătire şi desfăşurare a războiului, campaniilor şi
operaţiunilor strategice.
Cei mai mulţi autori contemporani consideră că funcţiile principale ale
strategiei sunt nişte sintagme care se referă la câteva probleme, cum ar fi: definirea
caracterului viitorului război, pregătirea ţării, a populaţiei şi a forţelor armate pentru
război, conducerea de ansamblu a războiului, conducerea campaniilor şi a operaţiilor
strategice, pregătirea generală a cadrelor de comandă, stabilirea proporţiilor dintre
categoriile de forţe armate, adoptarea deciziilor de declanşare sau de oprire a
acţiunilor militare, adoptarea hotărârii cu privire la întrebuinţarea forţelor armate în
misiuni de apărare a ţării din interior ş.a.
Din cele arătate rezultă că strategia îndeplineşte funcţii multiple pe plan
teoretic şi practic. Aceste funcţii se întrepătrund, formează o unitate dialectică, un
sistem care conferă strategiei un rol. principal în pregătirea şi desfăşurarea războiului.
Literatura de specialitate consacrată problematicii actuale a strategiei
consemnează puncte de vedere interesante asupra clasificării acesteia, luând ca bază
sfera şi conţinutul pe care le implică domeniile propuse spre a fi utilizate în acest
domeniu.
În continuare prezentăm câteva exemple.
 B. H. Liddell-Hart, de pildă, face distincţie între strategia militară sau
strategia pură şi strategia superioară sau marea strategie, care vizează
utilizarea instrumentelor astfel încât să evite eventuale prejudicii pentru
pacea viitoare, să asigure securitatea şi prosperitatea 8.În viziunea lui
Liddell-Hart, marea strategie este sinonimă cu politica militară, care
asigură conducerea războiului, dar nu se deosebeşte de politica
fundamentală, care îi defineşte rolul. Cu alte cuvinte, marea strategie
trebuie să definească şi să mobilizeze resursele economice, umane şi
morale ale naţiei pentru a susţine efortul militar, să reglementeze repartiţia
acestora între categoriile de forţe armate, să aplice toată forţa presiunii
financiare, diplomatice, comerciale şi morale, în scopul slăbirii voinţei
inamicului şi a opune rezistenţă.
 Generalul A. Beaufre propune termenul de strategie totală în locul "marii
strategii" a lui Liddell-Hart, pornind de la sensul atribuit războiului total
(război în care se folosesc toate mijloacele posibile pentru atingerea
scopului - militare, politice, economice, diplomatice etc). Ea este, de fapt,
vârful strategiilor, subordonat puterii civile - deci, politicii - şi este
destinată să conceapă conducerea războiului total. A, Beaufre menţine,
totuşi, termenul de strategie militară 9.
 Majoritatea şcolilor strategice, în funcţie de mijloacele preponderente
folosite în ducerea războiului, clasifică strategia militară în strategia
clasică (convenţională), care foloseşte pentru atingerea scopurilor sale
mijloace militare convenţionale, şi strategia nucleară, ce se bazează, în
special, pe N.B.C.
8
Cf. B. H. Liddell-Hart, Strategia acţiunilor indirecte, 1973, p.334
9
Cf. Studii de strategie militară, Editura Militară., p. 46

12
  În unele şcoli strategice, strategia militară se fracţionează în două
subramuri: generală, care vizează folosirea puterii militare a statului în
război, şi operaţională, care se ocupă de conducerea trupelor în campanii
şi operaţii strategice.
 Mai întâlnim şi alte clasificări, cum ar fi: strategia naţională, adoptată de
statele neutre, strategia de coaliţie (alianţă), în care toţi partenerii se aliază
şi contribuie la atingerea aceluiaşi scop strategic general al războiului,
strategia de securitate, care are ca drept scop protecţia cetăţenilor,
garantarea drepturilor fundamentale şi a libertăţilor individuale, protejarea
şi promovarea intereselor naţionale.
În domeniul apărării armate a ţării noastre, strategia de securitate vizează
pregătirea armatei în vederea ripostei rapide, ferme şi decisive, împotriva oricărui tip
de agresiune, pentru evitarea surprinderii strategice şi ducerea acţiunilor militare în
orice zonă de pe teritoriul naţional.
Ar mai fi strategia descurajării adversarului (adversarilor), elaborata de Şcoala
Strategică a S.U.A. etc.
Într-o încercare de a concentra ideile şi orientările actualei Strategii Militare a
României, rezumăm următoarele:
a. Principiile strategiei militare a României constau în: orientarea defensivă
a acesteia, capacitatea credibilă realizată la parametri calitativi, completarea treptată a
forţelor militare în caz de mobilizare, operaţionalitatea în cadrul naţional şi în
structurile multinaţionale, controlul democratic asupra forţelor militare.
b. Scopul fundamental - ţelul politic al războiului - îl reprezintă garantarea,
prin folosirea m ultimă instanţă a puterii militare, în vederea asigurării valorilor
fundamentale ale statului: suveranitatea, independenţa şi unitatea statului român, a
integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.
c. Obiective pentru starea de pace: prevenirea şi descurajarea oricărei
agresiuni armate împotriva României, integrarea armatei în structurile europene şi
euroatlantice, menţinerea şi întărirea stabilităţii, securităţii şi păcii pe pian
internaţional.
Obiective pentru starea de criză: prevenirea şi gestionarea situaţiilor de
criză politică şi militară, cât şi economică şi socială internă, prevenirea, limitarea şi
înlăturarea urmărilor catastrofelor, cataclismelor şi dezastrelor.
Obiective pentru starea de război: victoria militară asupra agresorului care
acţionează în spaţiul de interes strategic al României, contribuţia la apărarea
colectivă.
d. Misiunile strategice ale armatei:
 pentru starea de pace: pregătirea constantă pentru integrarea în
structurile militare europene şi euroatlantice, pregătirea pentru
respingerea unei agresiuni şi pentru participarea la operaţii
multinaţionale, altele decât războiul, cooperarea militară internaţională.
Armata României trebuie să fie capabilă să ia parte simultan la două
operaţii majore multinaţionale, altele decât războiul, dintre care cel
puţin una în Europa;

13
  pentru starea de criză: prevenirea declanşării unor acţiuni
destabilizatoare, creşterea treptată a capacităţii de luptă a forţelor,
neutralizarea elementelor terorist-diversioniste şi a altor formaţiuni
ilegal marinate, zădărnicirea blocării unor căi de comunicaţii, stoparea
traficului de armament şi muniţie, interpunerea între grupări aflate în
conflict, în scopul protejării cetăţenilor, deblocarea unor obiective
politico-administrative sau economico-sociale controlate ilegal,
realizarea siguranţei strategice la frontieră şi la obiective etc;
 misiunile forţelor militare în război: să stabilească printr-o reevaluare
realistă trăsăturile câmpului de luptă, fizionomia războiului, cât şi
atingerea obiectivelor strategice, să organizeze şi să conducă forţele în
campanie şi în operaţiile de mare amploare strategică. Asigurarea
succesului Armatei Române într-un viitor război s-ar putea face prin:
ducerea operaţiilor (luptelor) pe direcţii şi obiective importante de
teren, combinarea apărării active cu apărarea teritorială, dezvoltarea
acţiunilor ofensive în ritm rapid cu pătrunderi pe teritoriul statului
agresor, utilizarea frecventă a manevrei, contraatacarea acţiunilor
specifice războiului imagologic, informaţional, electronic şi psihologic,
precum şi a acţiunilor cu folosirea armelor neconvenţionale.
e. Tipurile de război preconizate de strategia militară românească:
război de apărare a ţării şi război de coaliţie (în perspectiva integrării euroatlantice).
f. Categorii de forţe armate: trupele de uscat (terestre), forţele aeriene
militare, forţele maritime militare, forţele de protecţie.
g. Structura armatei: este operaţională, fiind formată din forţe de
supraveghere şi avertizare timpurie, forţe de reacţie în caz de criză, forţele principale,
forţe de rezervă.
h. Obiectivul principal al pregătirii forţelor militare îl constituie
dezvoltarea capacităţii comandamentelor de a conduce acţiuni militare în situaţii
complexe şi atingerea unui nivel ridicat de instruire a trupelor.
i. Conducerea forţelor militare se exercită la nivel de stat de organele
puterii civile: în timp de pace şi în situaţie de criză, în operaţii, altele decât
războiul, conducerea forţelor se execută de ministrul apărării naţionale, prin. şeful
Statului Major General, pentru armată, şi de către şefii organelor similare din cadrul
Ministerului de Interne şi ai serviciilor de informaţii ale statului, pentru formaţiunile
din subordine: pe timp de război - după executarea mobilizării, conducerea forţelor
se va exercita de către Marele Cartier General, iar la judeţe şi în Capitală se constituie
instituţia comandantului militar.
Privită astfel, strategia militară românească ar avea de jucat un rol important
în condiţiile existenţei unor noi tipuri de riscuri şi ameninţări la adresa securităţii
statului, provocate atât de menţinerea şi reactivarea unor focare de conflict, cât şi de
factori de tip nemilitar şi neconvenţional, dar cu un ridicat potenţial de risc pentru
securitatea locală, regională şi globală.
În acest cadru, strategia este de mare actualitate, întrucât se manifestă acum şi
în viitor; ca teorie - va continua să fie o parte componentă a ştiinţei militare, ca
practică - va aborda toate aspectele confruntărilor violente şi nonviolente, ca acţiune -
14
va operaţionaliza forţele în ducerea războiului şi operaţiilor de mare amploare, ca
domeniu al artei militare - este şi va fi subordonată ştiinţelor politice. Aşa cum arăta
Clausewitz cu 165 de ani în urmă, şi astăzi se consideră că "subordonarea punctului
de vedere politic celui militar ar fi absurdă, căci politica a generat războiul, ea
este inteligenţa, tar războiul numai instrumentul, şi nu invers. Nu rămâne deci
posibilă decât subordonarea punctului de vedere militar celui politic"10.
In condiţiile ţării noastre, strategia militară se integrează pe deplin strategiei
de securitate naţională, ambele fiind concertate spre rezolvarea problemelor deosebit
de complexe ale "promovării intereselor naţionale şi integrării armonioase în
cadrul alianţei euroatlantice".
Clasei politice şi forţelor guvernamentale le revin sarcini importante în ceea
ce priveşte menţinerea raportului optim de subordonare a strategiei faţă de politică, de
asigurare a forţelor şi mijloacelor necesare strategiei militare, în vederea atingerii
scopurilor şi obiectivelor sale în timp de pace, în starea de criză şi în caz de război.
Numeroasele situaţii în care Armata Română a purtat războaie, bazându-şi
forţa doar pe număr, ne determină să reamintim celebrul aforism al controversatului
Machiavelli: "Statele nu se apără cu rugăciuni". Nici cea mai inteligentă strategie
nu poate asigura victoria dacă armata nu are instrumentele necesare pentru lupta cu
adversarul. Este de neînţeles cum un general, aşa cum a fost Ion Antonescu, a putut
să angajeze armata în război, în 1941, bazându-şi mobilitatea pe cavalerie şi căruţa cu
coviltir, iar soldatul român a văzut tancuri doar la inamic. Am. dori ca istoria să nu se
mai repete.
În prezent, reducerea armamentelor convenţionale, încheierea tratatelor de
reducere a mijloacelor de atac nuclear, încetarea războiului rece şi a războiului din
fosta Iugoslaviei ş.a. au făcut ca strategia să fie concepută ca o artă în dirijarea
efortului tuturor statelor şi naţiunilor pentru descurajarea războiului. în acest context,
actualitatea strategiei va consta în aceea că, de acum înainte, aceasta va constitui o
constantă în politica de securitate a statelor, indiferent dacă fac sau nu fac parte din
cadrul diverselor alianţe militare.
Ne oprim aici, nu fără a mai face o precizare. Dacă dorim ca strategia militară
a României să fie actuală, bună şi eficientă, atunci ea ar trebui încredinţată unor
profesionişti străluciţi în politică şi ştiinţă militară. Căci, aşa cum se arată în Sfânta
Scriptură, să ne rugăm ca "Dumnezeu să înlăture pe cei slabi".

10
Cari von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, 1982, p.613

15
 CAPITOLUL II

UNITATEA DE DOCTRINĂ (DE VEDERE)

În orice domeniu al ştiinţei, nimic nu este atât de nou încât să nu conţină în

sine mai multe sau mai puţine idei (concepţii, fapte, tehnici, tehnologii) ale trecutului,
iar acest lucru este cu atât mai evident în studiul războiului, ca fenomen social ce a
apărut cu multe mii de ani în urmă şi a fost amplu studiat. Acest adevăr rezultă din
conţinutul publicaţiilor noastre militare şi regulamentelor, aşezate pe temelii
ştiinţifice şi doctrinare, în care se caută să se identifice şi să se promoveze ideile
valoroase şi utile procesului de înnoire a strategiei de securitate, strategiei militare a
României şi ale doctrinelor categoriilor de forţe militare ale armatei, în vederea
realizării unei unităţii de vedere în rândul cadrelor militare ale oştirii statului nostru.

2.1.Unele consideraţii privind diferitele tipuri de strategie

Argumentele pentru elaborarea (existenţa) unei strategii de securitate a

României sunt mai ales de ordin politic. Orice stat de drept are în preocupare apărarea
valorilor supreme care-l definesc ca entitate politico-administrativă, economică şi
socială: suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea ţării. Aşa s-au
petrecut lucrurile şi la noi, începând de la 1859, după Unirea Principatelor, şi a
continuat după victoria Revoluţiei din Decembrie 1989, căci, odată cu transformările
politice, sociale, economice şi de altă natură, guvernul provizoriu, iar în continuare
puterea legal constituită, de atunci şi până astăzi, exceptând perioada 1940-1989, au
avut în vedere şi elaborarea unui set de măsuri de securitate 11 naţională (marea
strategie) care să garanteze protecţia cetăţenilor, drepturile lor fundamentale şi a
libertăţilor individuale ale acestora, protejarea şi promovarea intereselor naţionale,
ţara noastră acţionând cu prioritate pentru prevenirea, descurajarea şi rezolvarea
paşnică a crizelor şi conflictelor, consolidându-şi statutul de generator de stabilitate şi
securitate regională şi europeană12.
Acestea se materializează în prezent prin menţinerea şi modernizarea
potenţialului militar şi a capacităţii de apărare armată a ţării ("o ţară fără o oaste
puternică - spunea B. P. Haşdeu - riscă ca pe culoarele parlamentului său să
circule nestingherit orice caporal străin").
În perioada post-Madrid, conducerea politico-strategică a statului nostru a
stabilit interesele naţionale de securitate ale ţării, factorii de risc din mediul
internaţional şi din mediul intern care ar putea afecta securitatea naţională. în funcţie
de interesele statului, condiţiile strategice şi potenţialii factori de risc, instituţiile
abilitate de lege au elaborat strategii departamentale şi programe focalizate pe
finalităţi precise (în domeniile politico-diplomatic, economico-financiar, social,
cultural şi educaţional, siguranţei naţionale, ordinii publice, apărării armate a ţării); în

11
Securitate - faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din absenţa oricărui
pericol (cf. Dicţionarului Explicativ, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p.451)
12
Cf. Strategia de securitate naţională, proiect, 1996

16
măsura în care acestea au fost adoptate de organele abilitate prin Constituţia ţării s-au
emis documente cu caracter normativ, care stau la baza tuturor actelor şi normelor
juridice ce reglementează apărarea armată a ţării şi securitatea naţională în diferite
domenii de activitate ale societăţii, se poate vorbi de existenţa unui strategii de
securitate naţională oficială a statului nostru. Căci, în fond, strategia de securitate a
unui stat nu reprezintă altceva decât îmbinarea intereselor politice, economice,
diplomatice etc. ale statului cu cele ale strategiei militare, materializată în documente,
activităţi şi acţiuni adecvate tipului de strategie despre care s-a vorbit mai sus.
Menţionăm că istoria noastră militară a consemnat numeroase situaţii în care
fie lipsa unei strategii de securitate coerentă, fie neconcordanţa între obiectivele
proprii şi cele ale altor state (aliate militare) europene s-au soldat cu rezultate
dramatice pentru statul nostru. De exemplu, acţiunile militare desfăşurate în anii
1941-1944 au fost rezultatul evenimentelor dramatice, politice şi militare din vara
anului 1940 când, pentru prima oară în istoria modernă şi contemporană, România a
fost învinsă fără să tragă un singur cartuş, căci, arăta generalul Ion Antonescu, la
22.11.1940 "... erorile unei singure generaţii şi unice generaţii (se referea la clasa
politică dintre cele două războaie mondiale n.n.) au fost aspra pedepsite, România a
pierdut roadele a 2000 de ani de dezvoltare, din trupul ţării au fost rupte, fără lupte,
trei provincii"13.
Totodată, experienţa istorică arată că strategia de securitate naţională, odată
adoptată, nu este "nemuritoare". Ea se perfectează, se modifică sau se renunţă la ea,
în funcţie de conţinutul doctrinei politice pe care o doreşte.
În acest caz se pune întrebarea: în ce măsură influenţează direcţiile de acţiune
pentru asigurarea securităţii naţionale a statului (strategia globală) strategia militară a
României? Răspunsul la această întrebare a fost dat cu mai bine de un secol şi
jumătate în urmă: "Subordonarea punctului de vedere politic faţă de cel militar - scria
Clausewitz - ar fi o absurditate, deoarece politica (forţele de guvernământ n.n.) a
generat războiul, ea este inteligenţa, iar războiul nu este decât instrumentul şi nu
viceversa. Singura posibilitate este, deci, numai subordonarea punctului de vedere
militar faţă de cel politic"14. Prin urmare politica (Parlamentul, Preşedintele, guvernul
etc.) organizează şi conduce partea armată a ţării, întrucât puterea civilă de
guvernământ dispune de toate instrumentele pentru a o materializa prin intermediul
Statului Major General al armatei. De fapt, aceasta este una din principalele laturi ale
corelaţiei dintre strategia de securitate naţională şi strategia militară. Totodată,
legătura strânsă dintre strategia militară şi strategia securităţii naţionale decurge din
corelaţia generală ce există între război şi politică, între conducerea politică şi
conducerea militară a armatei, iar în caz de conflicte militare cu conducerea militară a
războiului. Că principiile şi scopurile strategiei militare, cât şi misiunile strategice ale
armatei sau căile de structurare şi modernizare ale acesteia pot avea o durată mare în
timp, indiferent de culoarea administraţiilor ce se succed, aceasta se datoreşte faptului
că toate forţele politice (de guvernământ şi de opoziţie) de pildă, în prezent, sunt de
acord cu integrarea cât mai rapidă a ţării noastre în N.A.T.O., U.E.O. şi U.E., şi puţini
13
Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, p.49-50
14
Carl von Clausewitz, Despre război, 1965, p.595

17
ar fi cei ce riscă să înfrunte opţiunile poporului, chiar şi după pierderea startului la
summit-ul de la Madrid din 8-9 iulie 1997.
În ceea ce priveşte strategia militară ca teorie ştiinţifică a organizării şi
conducerii luptei armate în ansamblu, aceasta are un caracter general. Principiile,
regulile, formele de acţiune pe care le elaborează strategia au o valabilitate generală
pentru orice armată. Ele însă nu reflectă situaţia particulară a unui anumit stat, a unei
anumite armate, condiţiile sale specifice 15. Clarificarea, şi, mai ales, soluţionarea
practică a problemelor ce intră în sfera luptei armate impune, în mod necesar,
abordarea unor aspecte variate, specifice pentru fiecare ţară în parte, acţiuni ce revin
strategiei de securitate naţională. Îmbinarea strânsă între strategia securităţii naţionale
şi strategia militară românească nu se face oricum, ci prin intermediul doctrinelor 16
strategice şi de luptă ale forţelor militare ale statului; doctrina strategică 17 stabileşte
concepţia de folosire a diferitelor categorii de forţe militare, formele şi procedeele
ducerii acţiunilor militare la nivel strategic 18, iar doctrina de luptă referindu-se la
concepţia de folosire a unei categorii de forţe militare şi la genurile de armă din
compunerea sa. Doctrina de luptă direcţionează structura organizatorică, înzestrarea,
formele şi procedeele de întrebuinţare în luptă a marilor unităţi şi unităţilor tactice,
potrivit unei concepţii operaţionale necunoscute19. Pe baza celor două doctrine se
elaborează regulamentele militare, se pregăteşte la pace şi se conduce la război
armata, asigurându-se unitatea de doctrină (de vedere) în atingerea scopurilor
acţiunilor militare. Că acestea ţin seama de direcţiile de acţiune, pentru asigurarea
securităţii naţionale a statului, este un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat, întrucât,
încă din secolul trecut, şcoala strategică românească a recunoscut primatul politicului
asupra strategiei.
În finalul acestui demers se impune o precizare. Armata română este printre
puţinele armate din lume care operează cu două tipuri de doctrine: doctrina strategică
şi doctrina de luptă (în armata SUA Regulamentele de tipul F.M. 100-5). Deşi
tratează doctrina de luptă a trupelor de uscat cu ample referiri şi la problemele de
strategie militară şi chiar de strategie de securitate, acestea sunt materializate în cele
două tipuri de regulamente ce stau la baza instruirii şi acţiunii armatei: un regulament
de strategie militară - elaborat de Statul Major General al armatei şi 1-2 regulamente
de arta operativă şi tactică elaborate de categoriile de forţe militare ale armatei.
Apreciem că soluţia este bună întrucât se delimitează foarte clar problemele pe
domenii ale artei militare, ceea ce este foarte important pentru o armată de valoarea
celei pe care o avem noi în prezent.
2.2. Un punct de vedere privind necesitatea unităţii de doctrină (de vederi)
în armată
15
Cf. Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.36
16
Termenul de doctrină, în sens general, este definit ca o totalitate a principiilor, tezelor, învăţămintelor fundamentale
ale unui sistem politic sau ştiinţific.
17
Doctrina strategică este expresia coerentă a strategiei militare pe care o alege un anumit stat pentru ducerea
războiului.
18
Cf. Elemente de strategie, p.37
19
Cf. general de brigadă dr. Neculai Stoina, Contribuţii la fundamentarea doctrinei de luptă a trupelor de uscat,
Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1996, p.9

18
 Unitatea de doctrină este absolut necesară în armată, întrucât aceasta face ca
problemele ivite în cursul pregătirii pentru luptă (în timp de pace) şi pe câmpul de
lupta (în caz de război) sau la apariţia unor ameninţări la adresa democraţiei
constituţionale să fie rezolvate de orice ofiţer, comandant sau stat-major, în acelaşi
mod, în aceeaşi unitate de vedere, în aceeaşi concepţie. Unitatea de acţiune simplifică
planurile, scurtează conţinutul ordinelor şi directivelor, măreşte încrederea
eşaloanelor inferioare faţă de cele superioare şi favorizează iniţiativa.
Fără unitate de doctrină, războiul ar fi aproape imposibil de condus, în
condiţiile participării la acţiuni militare a unor însemnate cantităţi de forţe,
diversificate din punct de vedere al mediului în care acţionează şi chiar în interiorul
aceleiaşi categorii de forţe militare, înzestrate cu mijloace tehnice şi armament din ce
în ce mai sofisticat.
De asemenea, Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Major General al
armatei - la pace, Marele Cartier General şi comandamentele strategice (operative) -
la război, trebuie să aibă siguranţa că toate comandamentele din subordine rezolvă
situaţiile neaşteptate şi execută ordinele în aceeaşi concepţie, în acelaşi mod.
Concret, cum se poate ajunge la această unitate de doctrină? Experienţa
istorică a demonstrat că se poate ajunge la unitate de doctrină numai atunci când, pe
baza strategiei de securitate naţională şi strategiei militare a ţării, cât şi a doctrinelor
de profil, au fost elaborate regulamente şi instrucţiuni coerente, în care problemele
specifice artei militare naţionale au fost rezolvate ştiinţific şi în concordanţă perfectă
cu scopul strategic al apărării armate a ţării. Evident, unitatea de vederi o dă, în
modul cel mai concret, cel mai direct, studiul aprofundat al regulamentelor militare
(strategice, operative, tactice, de armă, logistice şi a regulamentelor generale),
desfăşurarea a numeroase exerciţii şi aplicaţii operative şi tactice pe hartă şi în teren
(cu trupe sau de comandament), executarea unor manevre în care să se verifice
puterea de luptă a marilor unităţi şi unităţilor, cât şi studiul intens şi sistematic al
istoriei şi geografiei militare, prin studiul doctrinelor de luptă ale armatelor vecine şi
ale celor care fac parte din alianţa euroatlantică. într-un cuvânt, profesionalismul. Dar
nu numai.
În orice domeniu, unde este vorba de pregătirea de război (şi asta face armata)
şi pentru apărarea ordinii constituţionale (şi asta fac forţele de ordine publică) pentru
integrarea României în structurile europene şi euroatlantice, trebuie să se gândească
mult asupra importanţei doctrinei (doctrinelor), să se coordoneze studiile în şcoli şi
academii pentru ca, în domeniul apărării, toată lumea să vorbească aceeaşi limbă.
De aceste aspecte teoretice trebuie să se preocupe în primul rând eşalonul de
concepţie - Statul Major General, statele-majore ale categoriilor de forţe, direcţiile
din minister, compartimentele de analiză politico-militară şi strategică, catedrele şi
consiliile didactice din academii. Alte căi prin care se asigură unitatea de doctrină
este activitatea de cercetare ştiinţifică pluridisciplinară, asigurarea unei bogate
literaturi de profil, de organizare a unui larg schimb de opinii în presa de specialitate
şi de învăţarea limbilor străine. Din motive care ne scapă, cu greu am putea deduce
stadiul la care s-a ajuns în domeniul cercetării ştiinţifice şi care este structura
organizatorică ce se ocupă de aceasta. În domeniul presei şi al literaturii de
19
specialitate se poate face chiar un bilanţ. Aspectul revistelor şi ziarelor militare este
bun. El poate fi sporit substanţial dacă, de exemplu, revistele "Gândirea militară
românească", "Revista trupelor de uscat", "Buletinul Trupelor de Jandarmi" sau
"Revista Jandarmeriei" ar apărea lunar şi nu cu şase, cinci sau trei numere. În ceea ce
priveşte literatura de strictă specialitate (de strategie, de tactică, de doctrină etc),
aceasta este în pericol să dispară în scurt timp, Editura Militară este pe punctul de a se
reprofila pe alte genuri de lucrări, dacă tipul de literatură de mai sus nu va fi
subvenţionată, într-un fel sau altul, de Statul Major General şi nu vor fi premiate cele
mai valoroase. Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne nu au acordat
până în prezent nici un fel de premiu pentru lucrările cele mai apreciate, aşa cum se
procedează în alte ţări, la alte ministere, reviste, edituri, academii din România.
Continuând problematica unităţii de doctrină, vom puncta în continuare şi alte
chestiuni care influenţează direct unitatea de vederi în armată. Ele se referă la
disciplina militară şi echidistanţa politică a militarilor şi transparenţa în problemele
de apărare a ţării.
În istoria gândirii militare româneşti problematica unităţii de doctrină s-a pus,
îndeosebi, înainte de primul război mondial. în acest sens, unii teoreticieni militari
români arată că pentru a putea realiza cooperarea tuturor forţelor şi mijloacelor şi
coordonarea eforturilor acestora este necesar ca toate eşaloanele militare să fie
animate de acelaşi spirit, să întrebuinţeze aceleaşi metode şi să se supună aceleiaşi
discipline militare. Deci, "... principii de conducere şi sisteme de operaţiuni care
urmăresc a însuma şi canaliza toate iniţiativele într-un sens unic spre un ţel comun"20.
Mircea Tomescu, cunoscut teoretician militar de la sfârşitul deceniului al IV-
lea din secolul nostru, abordând problematica unităţii de doctrină, arată că
"... rezolvarea problemelor militare nu începe cu doctrina, ci cu ştiinţa. Doctrina
intervine la limita superioară a ştiinţei, corelând rezultatele ştiinţei şi dându-le un
caracter specific fiecărui loc unde se aplică ştiinţa"21.Acestea, scria autorul, ţin de
disciplina militară şi intelectuală, de neintervenţia forţelor politice în problemele de
conducere nemijlocită a armatei la pace, în procesul pregătirii pentru luptă, iar la
război în organizarea şi conducerea trupelor în operaţii (bătălii şi lupte).
Revenind la disciplina militară, considerăm că baza acesteia, în prezent, nu o
poate constitui decât instrucţia şi educaţia intensivă a militarilor. Căile prin care se
pot realiza acestea sunt cunoscute, noi având în armată mari specialişti în pregătirea
pentru luptă şi în educaţia trupelor. Totodată, se ştie cu precizie că în cei 164 de ani
de la înfiinţarea armatei române moderne nu s-a făcut sau s-a făcut foarte puţin pentru
ca militarul nostru (de la soldat la general) să fie iubit de superiorii săi sau să se simtă
iubit de aceştia. Mai ales că soldatul continuă să fie supus unor "cazonisme" de tip
prusac sau sovietic (noi fiind latini) şi să i se încalce demnitatea, chiar şi în mod
subtil, mai ales de comandanţii (gradaţii) cei mai apropiaţi de vârsta lui. S-a uitat prea
repede că unul din motivele care au dus la contestarea mareşalului Antonescu a fost şi
(ne)celebrul ordin al său dat în întreaga armată de a se aplica ca pedeapsă disciplinară
soldatului 25 de lovituri la spate.
20
Ioan Sichitiu şi Alexandru Ioaniţiu, Elemente de strategie, Atelierele "Cartea Românească", Bucureşti, p.73
21
Mircea Tomescu, Ştiinţa militară şi doctrina românească, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II,
Bucureşti, 1937, p.68

20
 S-ar putea pune întrebarea dacă, în prezent, ca urmare a reformei armatei şi
tehnicizării foiţelor sale militare, nu au slăbit cumva rigorile disciplinei, nu au scăzut
cumva şi cerinţele disciplinei militare.
Schimbările ce au avut loc prin reorganizarea armatei, în ştiinţa şi tehnica
militară după Revoluţia din decembrie 1989, cu toate consecinţele lor şi pe toate
planurile, s-au reflectat în domeniul disciplinei militare, prin perfecţionarea stilului şi
metodelor de conducere şi a grijii mai deosebite pentru condiţiile de trai şi de
instruire a militarilor. Direcţia spre care ar trebui să ne îndreptăm, având în vedere
specificul armatei şi temperamentul poporului român, este instituirea unei discipline
"severe" ia toate nivelurile militare. Fără o disciplină severă este de neconceput
conducerea fermă a subunităţilor, unităţilor etc, a eşaloanelor inferioare de către
eşaloanele superioare. în timp de război, fără o disciplină severă nu vom putea face
faţă greutăţilor, nu vom obţine victoria asupra adversarului. Ţara noastră a fost tare
când armata a fost tare şi disciplinată, un învăţământ al istoriei pe care nici o
generaţie nu are dreptul să-1 uite. Deci nici cei de faţă22.
În fine. un efect deosebit asupra fermităţii conducerii îl are disciplina militară
în interiorul statului-major, cunoscându-se că funcţionarea responsabilă a tuturor
verigilor şi compartimentelor, care uşurează efortul izolat al fiecărui ofiţer, maistru
militar şi subofiţer, depind de rapiditatea în lucru, calitatea conducerii
(managementului militar).
În ceea ce priveşte echidistanţa politică, aceasta îl situează pe militarul de
carieră mai presus de orice partizanat politic, în sensul că acesta se abţine în toate
situaţiile, publice sau cu caracter mai restrâns, să critice atât puterea, cât şi opoziţia, şi
se fereşte de orice joc politic. Opţiunile sale şi le manifestă numai la urna de vot.
Dacă se procedează în alt mod, se greşeşte profund, se răstoarnă unitatea de acţiune şi
se expun la riscuri nu numai persoanele, ci şi armata. Să exemplificăm riscurile
pentru armată, căci celelalte sunt mai uşor de intuit.
Astfel, din 1859 încoace, deci în 138 de ani, armata română a fost angajată în
acţiuni directe cu vrăjmaşii ţării de patru ori (1877-1878, 1913, Î916-1919, 1941-
1945), iar în acţiuni interne de opt ori, din care în cinci cazuri a fost implicată de
unele persoane din conducerea armatei, în colaborare cu unele forţe politice
autohtone (1866 - detronarea lui Cuza, 1930 - readucerea regelui Carol al II-lea la
tronul României, 1940 - detronarea acestuia, 1944- arestarea mareşalului Antonescu
şi intrarea în război împotriva coaliţiei antifasciste, 1962 - participarea la grăbirea
colectivizării agriculturii), iar în trei situaţii în acţiuni militare violente (1907-
reprimarea răscoalei ţărăneşti, ianuarie 1941 înăbuşirea rebeliunii legionare, 1989 - la
victoria Revoluţiei din decembrie). Aceste învăţăminte ale istoriei dimensionează
exact locul şi rolul echidistanţei politice în viaţa armatei, dar şi obligaţiile pe care
armata le are în apărarea ordinii constituţionale.
Transparenţa în problemele de apărare a ţării este o altă cale ce asigură
unitatea de acţiune a armatei. Aceasta este bine să fie totală, întrucât ministrul
apărării răspunde prin lege de această problemă şi întreaga ţară trebuie să cunoască
cum se exercită controlul puterii civile asupra puterii militare, cum se foloseşte banul

22
Cf. Silviu Achims Ziarul Adevărul, nr.228, 1992

21
public pentru întărirea puterii de luptă a marilor unităţi şi unităţi, şi cât de credibile
sunt măsurile de descurajare sau de respingere a oricărei agresiuni.
În problemele cu caracter deosebit (secrete de stat sau militare) se pare că este
necesar să se închidă urgent canalele prin care unii purtători de astfel de informaţii le
lasă să se scurgă, aducând daune morale şi materiale personalului şi instituţiei. Fără a
cădea în patima secretomaniei din trecut sau a liberalismului dintre cele două.
războaie mondiale, este necesar să se adopte ca deviză zicerea "paza bună trece
primejdia rea".
Aici se încheie demersul nostru. El nu s-a dorit exhaustiv, ci doar o încercare
de a pune în discuţie căile prin care să se realizeze unitatea de doctrină în oştirea
noastră şi unele probleme ce îşi caută rezolvare în această etapă efervescentă a
înnoirii forţelor armate ale României.

22
 CAPITOLUL III

LEGILE Şl PRINCIPIILE LUPTEI ARMATE

Înţelegerea aprofundată a conţinutului, tezelor, ideilor şi orientărilor strategiei

militare actuale a României presupune un amplu efort de gândire creatoare, de
investigaţie teoretică şi acţiune practică, pentru identificarea corelaţiilor multiple
existente între diferitele laturi, aspecte ale luptei armate, pentru găsirea căilor de
acţiune în vederea transpunerii în viaţă a cerinţelor acţiunii eficiente - latură
inseparabilă a realizării unei profesionalizări a cadrelor militare în armata noastră.
La nivelul teoriei militare româneşti contemporane, materializarea acestor
deziderate devine posibilă prin evidenţierea specificului diferitelor categorii, rezultată
din aplicarea conţinutului general al ştiinţei militare în cadrul doctrinar, politico-
social, economic şi geopolitic al ţării noastre. Devine astfel posibil demersul practic
de transformare a instrumentelor teoretice într-un factor esenţial al capacităţii de
apărare a ţării, de asigurare a tuturor condiţiilor pentru a da oricărui agresor o ripostă
fermă şi a neutraliza orice atentat la ordinea constituţională.
În această perspectivă, studiul unor categorii teoretice de mare generalitate,
care semnifică dirijarea efortului întregii naţiuni în lupta armată, se impune cu
necesitate, având în vedere şi mutaţiile profunde ce s-au produs, în ultimul timp, la
nivelul cadrului general al ştiinţei militare, ca urmare a schimbărilor în baza tehnico-
materială, în concepţiile doctrinar-strategice contemporane. Principiile luptei armate -
căci la ele ne referim - reflectă toate aceste evoluţii, constituind obiectul unor analize
aprofundate, ce vizează adaptarea lor, surprinderea unor aspecte de conţinut noi, cât
mai adecvate realităţii.
Capitolul de faţă îşi propune abordarea unor aspecte generale, care să
constituie premisa angajării în analiză, în dezbatere, a unor categorii cât mai largi de
cadre militare, de comandanţi, ofiţeri din statele-majore, analişti politici, alţi
specialişti aparţinând întregului spectru politic românesc.

3.1. Corelaţia dintre legi şi principii în lupta armată

Din toate timpurile, după fiecare conflict armat, comandanţii de oşti şi

gânditorii militari, pe baza experienţei proprii şi a altora, au căutat să scoată în
evidenţă împrejurările în care au izbucnit războaiele, esenţa lor şi cauzele care au
determinat victoria uneia din părţi şi, respectiv, înfrângerea celeilalte. Pe de altă
parte, s-a pus problema stabilirii normelor şi regulilor, fundamentării ideilor de bază
care, puse în aplicare, determină obţinerea victoriei.
Războiul, ca fenomen socio-istoric, reprezintă manifestarea cea mai ascuţită a
relaţiilor politice conflictuale existente la un moment dat între grupări mari de oameni
(clase, popoare, naţiuni, state, coaliţii de state), organizate din punct de vedere
militar. Ele folosesc, pentru atingerea anumitor scopuri economice şi politice,
mijloace violente, ceea ce conferă acestui fenomen un puternic caracter distructiv.
23
Dar, o asemenea confruntare nu se limitează la domeniul militar propriu-zis, ci
implică toate sferele vieţii sociale: politică, economică, tehnico-ştiinţifică, ideologică,
diplomatică şi de altă natură. Cu toate acestea, lupta armată are rolul hotărâtor,
decisiv, deoarece ea constituie instrumentul principal şi nemijlocit în atingerea
scopurilor. Toate celelalte domenii vor contribui la desfăşurarea cu succes a luptei
armate, la deznodământul ei victorios.
Conţinutul luptei armate este determinat de natura distructivă a mijloacelor
întrebuinţate, de caracterul violent al relaţiei conflictuale, iar amploarea acţiunilor
este puternic influenţată de cantitatea de forţe şi tehnică militară folosită.
Indiferent de amploarea, de dimensiunile ei materiale, spaţiale şi temporale,
într-o viziune esenţializată, lupta armată reprezintă confruntarea militară violentă
între două forţe adverse cu putere de luptă23 şi care urmăresc, fiecare în parte,
îndeplinirea scopurilor propuse. Ea este, în ultimă instanţă, o relaţie între acţiunile a
două părţi beligerante, funcţia unui joc bipolar de variabile, în cadrul căruia se
înfruntă scopurile urmărite de adversari, forţele puse în acţiune, formele şi procedeele
de luptă pe care ei le folosesc24.
În războiul de apărare a ţării, lupta armată capătă conţinut şi valenţe noi,
determinate de caracterul şi scopurile sale politice. Caracterul şi scopurile politice şi
militare ale războiului vor determina şi eforturile de asigurare a cantităţii forţelor şi
mijloacelor, precum şi elementele de bază ale puterii de luptă. în prezent se consideră
că elemente de bază ale puterii de luptă a unei grupări de forte sunt conducerea,
puterea de lovire, manevra şi protecţia.
Şcoala strategică românească consideră că acestea, adaptate, combinate şi
susţinute potrivit situaţiei, creează capacitatea şi priceperea de a lupta şi decid
victoria în campanii, operaţii şi lupte.
În desfăşurarea acţiunilor, lupta armată va manifesta un caracter înverşunat,
decisiv, complex, cu schimbări dese de situaţii, folosindu-se o mare diversitate de
forme şi procedee.
Ca fenomen, lupta armată se pregăteşte şi se duce pe baza şi cu respectarea
legilor proprii. Cunoaşterea lor este necesară din punct de vedere teoretic şi practic,
aşa cum este necesară cunoaşterea legilor tuturor fenomenelor ce presupun acţiunea
umană conştientă, îndreptată spre scop. Legile luptei armate au un pronunţat caracter
de specificitate, iar încălcarea sau nesocotirea lor duce, inevitabil, la înfrângere.
Legile luptei armate reprezintă raporturile esenţiale, necesare, generale,
repetabile şi relativ stabile, între laturile interne ale fenomenului război, precum şi
între acestea şi alte domenii ale vieţii sociale, care determină pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor militare25. În ansamblul lor, ele fac obiectul ştiinţei militare şi
reflectă legătura strânsă a acesteia cu întreaga viaţă economică, politică şi ideologică
a societăţii.
În literatura de specialitate, legile luptei armate sunt diferenţiate în generale
şi particulare. A releva specificul fiecărei categorii înseamnă a sublinia distincţia
23
Puterea de luptă reprezintă integrarea şi coordonarea elementelor sale (conducerea, puterea de lovire, manevra şi
protecţia) cu factorii de putere daţi de înzestrarea, instruirea, conducerea, doctrina de lupa, arta militară, moralul
trupelor, condiţiile de mediu, timp şi situaţiile operative favorabile.
24
Cf. Lupta armată. Coordonare, opinii, dezbateri doctrinare, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p.l18.
25 3
Cf. Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1970, p.409.

24
dintre război şi lupta armată care, deşi sunt fenomene ce se presupun reciproc, totuşi
nu se confundă26, lupta fiind o latură, o parte a războiului. Prin urmare, determinarea
războiului ca fenomen social se va face prin legile sale generale, care exprimă
dependenţa puterii militare a statelor faţă de dezvoltarea economică, tehnico-
ştiinţifica, demografică, moral-politică etc., pe când determinarea luptei armate va fi
dominată de legi proprii, care exprimă relaţiile specifice confruntării nemijlocite în
ansamblul ei sau domeniilor acesteia (strategie, artă operativă, tactică), relaţiile care
iau naştere pe câmpul de lupta.
Teoria militară consideră, cel mai adesea, ca din prima categorie - legile
generale ale luptei armate - fac parte acelea care exprimă dependenţa desfăşurării şi
deznodământului războiului de: posibilităţile economice ale statelor beligerante;
nivelul posibilităţilor tehnico-ştiinţifice; atitudinea maselor populare, moralul
acestora; numărul şi calitatea trupelor; starea moral-politică a armatei, armamentul şi
înzestrarea tehnică a acesteia; nivelul de pregătire a cadrelor militare şi de instruire a
trupelor; caracterul şi conţinutul politicii statelor care poartă războiul 27. Toate acestea
pot fi exprimate prin dependenţa luptei armate de condiţiile economico-sociale şi prin
rolul determinant al poporului în război.
Legile din cea de-a doua categorie - cele particulare - au un pronunţat caracter
de specificitate şi se referă la: concordanţa dintre scopuri, forţe şi mijloace;
raportul de forţe; dependenţa structurilor organizatorice, formele şi procedeele
de luptă, de nivelul dezvoltării tehnicii militare; unitatea acţiunilor în cadrul
luptei armate; amploarea crescândă a luptei armate28.
Este de remarcat că legile particulare acţionează nu numai în sfera luptei
armate în ansamblu, dar şi în domeniile ei (strategia, arta operativă, tactică) sau chiar
în formele de acţiune militară (ofensivă, apărare etc.).
Legile nu sunt creaţii ale unor teoreticieni militari, întrucât determină lupta
armată independent de voinţa oamenilor. Cunoaşterea şi folosirea lor corectă
înseamnă respingerea oricărei forme de subiectivism şi voluntarism, constituind baza
teoretico-metodoiogică a conducerii ştiinţifice a forţelor în acţiunile militare
proiectate.
Deşi stăpânirea legilor luptei armate de către factorii de decizie politică şi
militară reprezintă un mare avantaj, rămânând la acest nivel nu se realizează
caracterul de instrument operaţional. Condiţia complementară o reprezintă înţelegerea
modului în care cerinţele legilor obiective se manifestă în practica militară, a
principalelor instrumente prin intermediul cărora acţiunile de luptă se pun de acord cu
aceste cerinţe. Se poate aprecia, deci, că pe baza cunoaşterii legilor, ştiinţa militară
formulează principiile luptei armate, ca o creaţie conştientă subiectivă a oamenilor.
Altfel spus, cerinţele legilor se îndeplinesc prin intermediul principiilor, asigurându-
se unitatea dintre ştiinţă, care le sesizează şi le formulează pe primele, şi artă, ca fapt
de aplicare în practică a demersului subiectiv, care este chemată să le concretizeze pe
ultimele. Ele sunt juste în măsura în care sunt expresia autentică a legilor. Raportul
dintre legile luptei armate şi principiile acesteia este în esenţă o problemă a corelaţiei
26
Cf. general-maior Corneliu Soare, Dialectica Suptei armate, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. ll-12.
27
Colonel Aurel Petri, Teorie şi metodă în ştiinţa militară, Editura Militară, Bucureşti, 1968, p. 211.
28
Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p.409.

25
dintre obiectiv - exprimat prin legi - şi reflectarea acestora în planul conştiinţei -
exprimată prin principii de acţiune29. Fiind elaborate de oameni, cu ajutorul gândirii
abstracte, principiile au caracter obiectiv, deoarece reflectă cerinţele legilor, deşi sunt
rezultatul activităţii creatoare a gândirii umane.
Corelaţia dintre legi şi principii se manifestă în forme multiple şi
diversificate. Cerinţele unei legi pot solicita aplicarea unuia sau mai multor principii,
după cum un singur principiu poate să răspundă cerinţelor uneia sau mai multor legi.
De pildă, legea raportului de forţe statuează că victoria în luptă nu se poate obţinute
decât de către partea care este superioară în forţe şi mijloace. Faptul ar duce la
concluzia că niciodată o entitate (stat, grupare de forţe etc.) inferioară sub acest
aspect nu poate fi victorioasă, deci însăşi angajarea luptei este iraţională. Cu toate
acestea, numeroase cazuri atestă obţinerea victoriei de grupări ce au dispus de forţe şi
mijloace mai puţine, care au acţionat însă într-un anumit mod. Sesizându-se faptul că
superioritatea nu trebuie să fie generală, ci numai împotriva elementului vital al
sistemului advers şi în momentul hotărâtor, au fost formulate principiile concentrării
forţelor şi cel al manevrei. Dar nu numai atât. Nevoia realizării unor rapoarte de forţe
convenabile pe direcţiile şi în momentele hotărâtoare, concomitent cu folosirea unor
cantităţi strict necesare pe altele, a dus la formularea principiului economiei forţelor,
în sensul că niciunde nu trebuie să fie angajat un potenţial mai mare decât cel
necesar, cerut de manifestarea obiectivă a legii. În acelaşi sens, observându-se că
atunci când o grupare este surprinsă, potenţialul ei de ripostă este drastic diminuat, s-
a formulat principiul surprinderii şi evitării acesteia. În virtutea lui se poate obţine
victoria prin realizarea unui raport de forţe superior în urma anihilării potenţialului
adversarului. Legea concordanţei dintre scopul propus şi mijloacele întrebuinţate
solicită, de asemenea, aplicarea mai multor principii: concentrarea eforturilor,
manevra, surprinderea, unitatea acţiunilor, asigurarea multilaterală etc. Se observă că
un principiu - al concentrării, de pildă - răspunde cerinţelor mai multor legi.
Aspectul analizat mai sus implica o altă faţeta a corelaţiei dintre legi şi
principii. Este vorba de interdependenţa funcţională dintre acestea, dar şi cu toate cele
aparţinând nivelului superior. Se relevă un sistem de relaţii în reţea, cu implicaţii
deosebite în planul practicii militare. Ignorarea unuia singur poate face inoperant
întreg sistemul.
Pe alt plan, corelaţia exprimă natura generală a legii şi pe cea de punte de
legătură a principiului, de treaptă între aceasta şi acţiunea practică. În acest caz,
raportul este cel dintre general şi particular. Aşa se explică faptul că cerinţele unei
legi (apelăm tot la cea a raportului de forţe) pot fi îndeplinite prin aplicarea mai
multor principii, izolat sau concomitent.
Ca şi legea, principiul evidenţiază raportul complex între obiectiv şi subiectiv
în acţiunea militară. Legitatea ca atare există în însăşi natura obiectivă a fenomenului
conflictual. Legea, ca enunţ, ca propoziţie, este numai demersul subiectiv prin care se
conştientizează necesitatea. În acelaşi mod, principiul exprimă necesitatea de a se
acţiona într-un anumit mod pentru a răspunde cerinţelor legii. Cu alte cuvinte, dacă n-
ar fi fost formulat principiul concentrării efortului, de exemplu, în mod necesar ar fi
fost găsit altul, care să răspundă aceloraşi deziderate.
29
Cf. Lupta armată, p. 119.

26
 Determinarea principiilor de către legi este relativă, în sensul că primele au o
mai mare mobilitate. Legile se modifică mai greu, au o mai marc stabilitate în timp.
Modificări esenţiale apar numai atunci când se produc mutaţii fundamentale în însăşi
natura fenomenului război, în esenţa sa social-politică. De pildă, în condiţiile actuale,
existenţa mijloacelor de nimicire în masă, cu potenţialul lor distructiv nelimitat,
exclude victoria uneia din părţi în situaţia în care s-ar folosi. În acest caz, legea
raportului de forţe îşi pierde valabilitatea. Nimicirea reciprocă este asigurată,
indiferent de cantitatea, de potenţialul de care dispune fiecare din părţi. Principiile
însă au o mobilitate istorică mult mai mare. Ele nu numai că nu sunt veşnice, de
neschimbat, dar se modifică în funcţie de o multitudine de factori, îndeosebi odată cu
dezvoltarea tehnologiilor noi. Mai mult, nu există un număr fix de principii, ci un
fond de cunoştinţe, care se acumulează şi se îmbogăţesc în pas cu practica, dar şi cu
dezvoltarea teoriei militare. De-a lungul istoriei artei militare s-au formulat
numeroase principii, mai ales pe baza experienţei obţinute în războaiele clasice, duse
cu armate numeroase, înzestrate cu cantităţi mari de tehnică militară, în condiţiile
existenţei unor fronturi continue şi a unui echilibru de ansamblu al raportului de forţe.
în ultimul timp, mai ales după cel de-al doilea război mondial, au apărut principii noi,
proprii războaielor populare, duse exclusiv pe teritoriul naţional, împotriva unui
agresor superior în forţe armate şi ca înzestrare tehnică, dar şi principii specifice
ducerii acţiunilor în condiţiile unui război racheto-nuclear sau cu tehnică militară
ultrasofisticată, cu mare capacitate de distrugere.
Analiza principiilor dezvăluie faptul că acestea sunt concretizate în noţiuni şi
propoziţii care exprimă existenţa unei anumite legături esenţiale între fenomenele
luptei armate, între diversele sale componente, precum şi ideea, concluzia,
recomandarea privind modul de acţiune (domeniul de aplicare) pentru îndeplinirea
cerinţelor sale.
Fiecare principiu trebuie privit ca o expresie a unităţii şi contradicţiei dintre
două tendinţe opuse. Prima are în vedere obţinerea eficienţei maxime în acţiunile
proprii, iar cealaltă necesitatea diminuării ei în acţiunile desfăşurate de forţele
agresorului. Principiul libertăţii de acţiune, de pildă, vizează, printre altele,
menţinerea iniţiativei, asigurarea tuturor condiţiilor pentru a acţiona nestingherit de
nici un factor şi protejat de loviturile inamicului, pentru a-i impune acestuia voinţa
proprie, dar şi anihilarea libertăţii de acţiune a acestuia; principiul surprinderii este
nemijlocit legat de evitarea surprinderii din partea inamicului, cel al unităţii acţiunilor
de luptă presupune dezorganizarea acţiunilor adversarului etc.
Obţinerea eficienţei în acţiunile proprii, diminuarea sau chiar anihilarea
eficienţei acţiunilor agresorului se pot realiza prin îndeplinirea cerinţelor mai multor
principii. Aceasta pentru că, deşi fiecare are un anume domeniu de aplicativitate, între
ele există o strânsă interdependenţă, o condiţionare reciprocă. De fapt, fiecare
principiu este o verigă a unui lanţ, în întregul lui, iar pentru obţinerea eficienţei
(succesului) se impune folosirea raţională a ansamblului de principii.
Epoca contemporană, care a pus în evidenţă specificitatea războaielor locale
(de scurtă sau mai lungă durată) sau populare şi, respectiv, apariţia unor noi principii,
nu a dus la renunţarea totală la cele din lupta armată "clasică", unele din acestea
păstrându-şi valabilitatea, în vechiul conţinut sau cu unele modificări. De pildă, în
27
războiul popular, principii cum sunt cel al libertăţii de acţiune, al economiei forţelor,
al manevrei, al cooperării şi altele, deşi menţinute, îşi schimbă conţinutul şi domeniile
de manifestare în raport cu mutaţiile produse în fizionomia luptei armate. Totodată,
principiile nou apărute se bazează şi pe experienţa dobândită în războaiele locale sau
de eliberare naţională purtate anterior, dar şi pe conţinutul, fizionomia şi trăsăturile
războiului modern.
În acest fel, acţiunea legilor specifice luptei armate determină principiile, dar
într-un mod specific fiecărui cadru socio-politic, prin intermediul opţiunilor politico-
strategice, deşi au un caracter general, constituind o reflectare pe plan conceptual a
cerinţelor legilor obiective ale luptei armate, valabile pentru ambele părţi beligerante,
ele nu se folosesc în acelaşi mod peste tot. În practică se aplică prin intermediul
strategiei militare, în funcţie de condiţiile concrete şi interesele specifice ale statelor.
Aceasta explică de ce, în unele etape istorice, există asemănări de fond între
principiile luptei armate sau diferenţieri şi inegalităţi între ele, chiar şi în ţări cu
acelaşi stadii de dezvoltare socială, economică, ştiinţifică etc. Diferenţele, de natură
complexă dintre strategiile militare determină deosebirile dintre concepţii, principii şi
orientări, modalităţi distincte de valorificare şi aplicare în practică a legilor luptei
armate. De pildă, Strategia Militară a României este o sinteză şi dezvoltare
superioară, pe temeiul tranziţiei spre capitalism şi strategiei securităţii naţionale,
marcată de valenţele proprii spiritului naţional, facturii psihice a naţiunii noastre,
experienţei sale militare, de viaţa şi luptă, pentru o existenţa neatârnată.
Direcţionând, modelând toate elementele pregătirii ţării pentru apărare,
Strategia Militară Românească determina configuraţia şi conţinutul ştiinţei militare.
Opţiunile ce formează conţinutul concepţiei militare fundamentale a statului român
condiţionează metodele şi procedeele de luptă, de apărare armată, ce ar fi utilizate
împotriva agresiunii străine.
Folosind ca instrument metodologic teoria generală la nivelul conceptelor
ştiinţei militare, putem pune cu uşurinţă în evidenţă şi alte aspecte ale corelaţiilor
multiple dintre acestea. Astfel, dacă apreciem lupta armată în ansamblu ca nivel de
referinţă, principiile generale ale acesteia reprezintă particularul, modul de
concretizare a legilor generale. În acelaşi timp, nivelurile inferioare se materializează
în principii proprii, ce se constituie prin particularizarea celor generale, considerate,
în acest caz, ca legi. Luăm contact, astfel, cu principii generale ale ofensivei sau
apărării, la nivelul formelor de luptă, dar şi cu principii generale ale apărării unităţilor
sau marilor unităţi, la nivelul diferitelor entităţi luptătoare. În acelaşi mod se
evidenţiază principiile generale ale acţiunilor militare în domeniul tactic, operativ şi
strategic. Importanţa metodologică a acestui aspect ne impune să revenim asupra lui
în paginile următoare.
Gradul de generalitate mai restrâns al principiilor în comparaţie cu legile
determină un conţinut mai bogat, mai nuanţat al primelor. Dacă legile exprimă
legăturile generale, repetabile, esenţiale, între diferitele aspecte ale luptei armate,
semnificând maxima generalizare şi abstractizare la acest nivel, principiile sunt mult
mai diverse, mai uşor de adaptat şi utilizat. Ele fac, deci, legătura directă cu practica
pregătirii şi ducerii acţiunilor. Deşi anticipăm într-un fel, să ne gândim numai în câte
28
variante, prin câte măsuri diferite se poate concretiza principiul concentrării efortului,
pentru a răspunde necesităţii de a realiza un raport de forţe convenabil pe o direcţie
sau alta! De aceea, putem afirma că principiile realizează legătura nemijlocită cu
factorul subiectiv al luptei armate, cu oamenii care sunt desemnaţi să desfăşoare
acţiunile. Tocmai de aceea, efortul conştient de identificare, fundamentare,
concretizare a noi principii, reprezintă una din căile principale pentru îmbogăţirea
teoriei şi practicii militare, pentru promovarea noului, pentru prevenirea rămânerii în
urma realităţii aflată într-o continuă schimbare.

3.2. Unele consideraţii privind conceptul de "principiu al luptei armate"

şi evoluţia sa istorică

În teoria militară au existat puţine încercări de a defini conceptul, majoritatea

cercetătorilor fiind preocupaţi de identificarea şi de formularea principiilor luptei
armate. Lipsa unor criterii unice şi mulţi alţi factori au făcut ca ele să fie denumite în
mod diferit. Aşa se face că uneori le întâlnim sub numele de principii generale ale
războiului, alteori principii ale strategiei sau ale strategiei războiului.
Principiile luptei armate sunt considerate uneori ca norme fundamentale ce
trebuie respectate în acţiunile militare, ca adevăruri ce nu mai trebuie demonstrate ori
căi rezolutive posibile prin efortul convergent al concepţiei şi execuţiei ş.a.
Gândirea militară nu poate reduce conţinutul conceptului pe care îl studiem la
asemenea formulări lapidare. În acelaşi timp, definirea termenului trebuie să
corespundă într-o măsură cât mai mare realităţii militare obiective.
Practica războaielor demonstrează, totodată, adevărul că, în încercările de a
determina sfera de cuprindere a noţiunii, s-a manifestat tendinţa de a ajunge la o
formulare general-valabilă pentru toate domeniile artei militare (strategie, tactică),
dar şi alta, de a căuta definiţii particulare pentru fiecare. Dacă în primul caz este
posibil să se dea o definiţie globală, în cel de-al doilea nu vom afla şi nici nu este
nevoie să căutăm "definiţii de profil", căci nu există bariere rigide între principiile
unui domeniu sau altuia, fiecare intervenind cu o anumită cotă de influenţă, atât la
detalii, cât şi la ansamblul luptei armate. Prin urmare, în abordarea problematicii
legate de principiile luptei armate se impune, în primul rând, definirea conceptului şi
delimitarea domeniului, apoi prezentarea conţinutului şi esenţei acestuia. "Prima
sarcină a unei teorii, arată Clausewitz, este să se pună ordine în noţiunile şi ideile
aruncate claie peste grămadă şi, se poate spune, foarte încâlcite între ele; şi abia după
ce am căzut de acord asupra termenilor şi noţiunilor, putem spera să avansăm cu
limpezime şi uşurinţă în analiza lucrurilor"30.
Pe parcurs vom întâlni numeroase situaţii în care diferenţele de opinie sunt
evidente. Cerinţele rigorii ştiinţifice ne obligă să facem precizarea că propriile opinii
se bazează pe respectarea unor criterii recunoscute pe plan teoretic, aşa cum sunt cele
ce implică gradul de generalitate, raportul abstract-concret, parte-întreg, formă-
conţinut, nivelul realităţii la care se referă, accepţiile semantice ale noţiunilor
recunoscute în activitatea curentă etc. Unele referiri la principii pun în evidenţă, de
pildă, faptul ca uneori nu se face diferenţă între lupta armată, între strategie şi război,
30
Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. l15.

29
sau, am putea concluziona, între strategie şi acţiunile strategice. În ce ne priveşte,
vom face referiri la "principiile luptei armate", înţelegând prin aceasta că ele nu sunt
ale războiului, nici ale acţiunilor militare diferenţiate pe niveluri (strategic sau tactic),
nici ale acţiunilor diferenţiate prin natura lor, ca forme ale confruntării (apărare,
ofensivă etc).
Diversitatea de opinii are deci drept cauză caracterul complex al realităţii
luptei armate, pe de o parte, şi diversitatea de aspecte surprinse de diferiţi gânditori,
specificul epocii, al concepţiei doctrinar-strategice la care au aderat, caracterul istoric
al cunoaşterii fenomenului militar pe de altă parte.
De-a lungul istoriei artei militare au fost numeroşi comandanţi de oşti şi
gânditori militari care s-au preocupat de generalizarea experienţei de război şi, pe
baza acesteia, de elaborarea unor idei fundamentale şi reguli generale de conducere a
forţelor şi mijloacelor puse la dispoziţie de puterea politică, în vederea obţinerii
victoriei. Deşi teoreticienii mai vechi sau mai noi nu au ajuns la un consens asupra
numărului şi conţinutului principiilor luptei armate, despre ele s-a discutat pe larg şi
s-a scris mult, recunoscându-li-se realitatea şi utilitatea. Opinia lui Napoleon că
"Principiile războiului sunt cele care i-au condus pe marii căpitani, ale căror strălucite
fapte ne-au fost transmise de istorie" sau a lui Jomini, care afirma: "Teoriile bune,
stabilite pe principii adevărate şi justificate de fapte, cărora să li se alăture lecţiile
istoriei, sunt, după părerea mea, adevărata şcoală a comandantului. Dacă ele nu fac un
om mare, căci oamenii mari se fac singuri, când circumstanţele îi favorizează, cel
puţin formează şefi, destul de abili pentru a fi perfect potriviţi la locul lor, în rândul
doi, sub ordinele marilor generali" - răspund deopotrivă multiplelor aspecte ale
cadrului conceptual reprezentat de principii.
Dacă facem abstracţie de nivelul de referinţă, accepţiile citate scot în evidenţă
laturi, aspecte, ipostaze diferite ale categoriei în discuţie, care, chiar dacă nu
determină elaborarea unei definiţii exhaustive, constituie adevărate piste în
înţelegerea caracterului de mare complexitate şi diversitate al principiilor luptei
armate.
Acceptând că principiile sunt "norme fundamentale ce trebuie respectate în
acţiunile militare", o facem tocmai pentru a reliefa un aspect ce caracterizează
dialectica acestei categorii. într-adevăr, dacă ne referim la domeniul general al luptei
armate, desprindem concluzia că neţinând seama de principiile formulate, la acest
nivel, de ştiinţa militară, nu putem asigura condiţiile de succes ale acţiunilor. Prin
aceasta se impune caracterul imperativ-normativ al principiilor. în planul acţiunii,
pentru a-şi exprima valenţele imperative, ele se formulează prin "trebuie" (trebuie
concentrate eforturile pe direcţii, trebuie realizată surprinderea etc.). Punctul de
vedere se întâlneşte la mai mulţi teoreticieni. În acest sens, Liddell-Hart propune
câteva principii de bază, "ce decurg din experienţă, care vor părea atât de universale
şi incontestabile, încât pot fi denumite axiome". Concretizându-şi concepţia, el arată :
"Deocamdată exista în total opt principii, din care şase sunt pozitive, iar două
negative. Ele se aplică atât în tactică, cât şi în strategie, dacă nu există contradicţii".
Sesizând caracterul lor normativ, teoreticianul militar englez le formulează la modul
imperativ. Principiile pozitive sunt indicate astfel: 1) corelaţi scopul cu mijloacele; 2)
nu uitaţi niciodată scopul când adaptaţi planul la situaţie; 3) alegeţi direcţia la care
30
inamicul se aşteaptă mai puţin; 4) exploataţi linia celei mai mici rezistenţe; 5) alegeţi
o direcţie de operaţii care oferă obiective alternative; 6) asiguraţi că atât planul, cât şi
dispunerea trupelor să fie flexibile, adaptate circumstanţelor. Principiile negative sunt
formulate după acelaşi model; 7) nu atacaţi cu toate forţele atâta timp cât inamicul
este în gardă, adică ocupă poziţii avantajoase pentru respingerea sau evitarea
loviturii; 8) nu reluaţi ofensiva pe aceeaşi direcţie (sau în aceeaşi formă) dacă nu a
izbutit31.
Caracterul imperativ-normativ al principiilor se accentuează la niveluri de
referinţă inferioare, mai strâns legate de acţiunea practică nemijlocită. Supunându-se
aceleiaşi dialectici a generalului şi particularului, la aceste niveluri se regăsesc sub
forma normelor, regulilor tactice (operative, strategice). Ele sunt specifice diverselor
eşaloane, dar şi formelor de acţiune adoptate. De pildă, fâşia de apărare a unei unităţi
nu poate depăşi, în anumite condiţii, unele limite, rară a face greu sau chiar imposibil
de realizat concentrarea eforturilor, unitatea de acţiune, cooperarea etc. Observăm
cum, odată cu trecerea la domenii direct legate de acţiunea practică, apare evident
caracterul normativ al principiilor. Nu ne putem aştepta ca la aceste niveluri să le
regăsim în aceeaşi formă ca la cel al luptei armate, aici ele vor fi expresia
particularizării, concretizării, fiecare nivel structural constituind cadrul legic,
obiectiv, necesar pentru cele inferioare. Principiile generale au fost convertite în
norme tactice, în reguli ale apărării sau ofensivei, ale acţiunilor unităţilor, marilor
unităţi etc.
Din analiza unor definiţii date noţiunii de diferiţi autori, rezultă şi alte aspecte
care trebuie explicate. Astfel, principiile luptei armate nu pot fi considerate "reguli"
sau "norme" fundamentale ce trebuie respectate în acţiunile militare, "decât dacă se
are în vedere că norme şi reguli ca atare nu pot fi stabilite sau aplicate la multiplele
situaţii ce apar pe câmpul de luptă, întrucât în decursul unui război nici o acţiune nu
va fi identică cu alta, că fiecare lupta se prezintă ca un caz concret, particular, după
cum războiul viitor nu seamănă cu cel care a avut loc" 32. Numai capacitatea de a
construi pe baza unor teze fundamentale, norme directoare şi idei de bază, modalităţi
concrete de acţiune, creează posibilitatea obţinerii victoriei în luptă.
Totodată, între principii pe de o parte, şi multitudinea de reguli şi norme
tactice, operative şi strategice, pe de alta, există şi deosebiri de fond, în sensul că
principiile sunt caracterizate într-un grad mai înalt de generalizare şi au o sferă de
aplicabilitate mai largă, incluzând toate acţiunile şi activităţile implicate în lupta
armată. Sau, aşa cum arata Cari von Clausewitz, "principiile sunt necesare, dar
decizia nu decurge din principii, ci se inspiră din ele "33.
Formularea principiilor ca "adevăruri ce nu mai trebuie demonstrate"
reliefează caracterul lor axiomatic. Această trăsătură a fost sesizată în urma
perceperii repetabilităţii, permanenţei în toate acţiunile. În acest sens, generalul
Sichitiu, teoretician militar român din perioada interbelică, arăta că principiile sunt
"adevăruri fundamentale, rezultate din experienţa trecutului şi stabilite prin analiza

31
Cf. Liddell-Hart, Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti, 1973,p. 346-349.
32
La război nu există decât cazuri particulare; totul este deosebit, nimic nu se repetă". Cf. F. Foch, Principiile
războiului, conducerea războiului, Editura Millitară, 1975, p. 37.
33
Carl von Clausewitz, Op. cit., p. 18.

31
metodelor urmate de marii căpitani în conducerea războiului"34. Legat de acest aspect,
a fost remarcată şi cerinţa impusă de principii în planul acţiunii practice.
Considerarea principiilor ca adevăruri ce nu mai trebuie demonstrate nu este
suficientă, deoarece "dacă factorii obiectivi sunt în egală măsură cunoscuţi şi utilizaţi
în luptă, dacă principiile, formele şi procedeele de acţiune sunt aceleaşi, atunci nu
mai rămâne să-şi spună cuvântul decât misterioasa capacitate a unei părţi de a-şi
impune voinţa şi a obliga adversarul să cedeze" 35. Se poate observa că, daca
respingem ipoteza "capacităţii misterioase", apare evidentă necesitatea măiestriei de a
utiliza în luptă factorii obiectivi, în cazul de faţă - principiile. Ideea, deşi este
exprimată într-un cadru conceptual diferit, are o îndelungată tradiţie. Vom reţine doar
opinia generalului Andre Beaufre, care, în lucrarea sa "Introducere în strategie",
referindu-se la principiile strategiei, le consideră "reguli care vor constitui elementul
stabil al raţionamentului strategic, doar aplicaţiile acestuia urmând să evolueze".
După ce face rezumatul şi interpretarea regulilor formulate de Cîausewitz, Liddell-
Hart, Mao Zedong, Incacevschi şi Mahou, Mackinder, Douhet, Foch şi Şcoala
strategică americană contemporană, el conchide: "Se pot discerne în orice strategie
două elemente distincte şi esenţiale: 1) alegerea punctului decisiv pe care vrem să-1
atingem (în funcţie de slăbiciunile adversarului); 2) alegerea manevrei pregătitoare
care permite atingerea punctului decisiv. Dar cum fiecare dintre adversari procedează
la fel, opoziţia celor două manevre pregătitoare va oferi succes acelei părţi care va şti
să împiedice manevra adversă şi s-o conducă pe a sa până la obiectiv". Este ceea ce
Foch numeşte, în cadrul strategiei clasice, a păstra libertatea de acţiune. "Lupta
voinţelor se reduce, deci, la o luptă pentru libertatea de acţiune, fiecare urmărind s-o
păstreze pe a sa şi să-1 priveze de ea pe adversar. Dacă o parte este mai tare decât cea
adversă, va fi uşor să-şi păstreze libertatea de acţiune ... pentru a da o lovitura
decisivă. Dar acest caz limită este extrem de rar. în mod normal, este necesar să se
raporteze raţional mijloacele între protecţia împotriva manevrei pregătitoare adverse,
propria manevră pregătitoare şi acţiunea decisivă. Această repartiţie optimă este ceea
ce strategia clasică numeşte economia forţelor". Analiza schemei luptei în termeni
abstracţi se reduce, astfel, în mod sintetic, la formula următoare: "a atinge punctul
decisiv graţie libertăţii de acţiune obţinută printr-o judicioasă economie a forţelor" 36.
Şi, pentru a fi mai clar în ceea ce priveşte rolul acestor reguli ca elemente stabile ale
raţionamentului strategic, el concluzionează: "Nici un artist n-a pictat vreodată un
tablou pornind de la o listă completă de reguli teoretice. Câteodată doar, ele se referă
la anumite legi pentru a verifica dacă opera sa rezistă"37.
Acceptând principiile luptei armate drept "căi rezolutive posibile prin efortul
convergent al concepţiei şi execuţiei" punem în lumină rolul lor de instrumente ale
acţiunii, caracterul lor funcţionai. în această viziune, principiile luptei armate se
impun ca bază teoretică orientativă pentru efortul de a încadra acţiunile proprii în
cerinţele legilor obiective. Făcând abstracţie de unele afirmaţii ce pot fi supuse
discuţiei, prin caracterul lor contradictoriu, aspectul orientativ, funcţional al
34
General de divizie Sichitiu I. şi colonel Ioaniţiu Al., Elemente de strategie, Atelierele "Cartea Românească",
Bucureşti, p.34.
35
General-maior Corneliu Soare, Dialectica luptei armate, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 27.
36
General A. Beaufre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 18-20.
37
Ibidem, p. 29.

32
principiilor se întâlneşte destul de des în teoria militară clasică. Generalul F. Maurice,
în lucrarea "La strategie britanique", consideră că principiul ar fi "un adevăr
fundamental de care depind alte adevăruri" sau "un adevăr general care serveşte de
bază la formularea unei teorii" ori, în fine, "o lege sau o lege generală adoptată ca
linie de conduită". Tot el mai arată că ultima definiţie, înţeleasă în mod mai larg,
convine mai bine principiilor războiului, căci unele din ele ca: surprinderea,
mobilitatea, ofensiva, cooperarea etc. nu sunt realmente principii, în sensul strict al
cuvântului, ci procedee38.
Şcoala strategică americană contemporană consideră principiile luptei armate
(Principie of War) ca părţi constituente ale arte militare, nu ca tehnică de ducere a
acesteia, ea apreciază că el nu oferă formule matematice care să garanteze succesul în
luptă, dar cu atât mai valoroase cu cât "reprezintă un cadru orientat, care este
cercetarea fenomenului strategic tactic, oferă strategiei un complex de probleme de
care trebuie să se ţină seama pentru ca lupta armata să-şi atingă scopurile propuse de
conducerea politică". De asemenea, se apreciază că principiile respective nu sunt
"nici concepute, nici redactate sub forma unui regulament de comportare. Cunoscute
şi puse în aplicare, ele stimulează ideile şi amplifică gradul de abilitate în
desfăşurarea acţiunilor".
Şcoala strategică rusă, abordând problematica conţinutului şi caracterului
strategiei militare în condiţiile războiului modern, face o distincţie netă între
"principii", ca noţiune de sine stătătoare în tezele generale ale strategiei militare şi
regulile şi normele folosite de aceasta. „... o serie întreaga de principii, norme şi
reguli din trecut, considerate ca fiind călăuzitoare pentru strategia militară ... sunt
astăzi revizuite în mod radical sau îşi pierd total valoarea”39.
Liddell-Hart afirmă că "ele (principiile - n.a.) pot fi considerate ca ghid
practic în acţiune şi nu ca principii abstracte" 40, iar generalul Beaufre le considera ca
reguli, ce vor constitui elementul stabil al raţionamentului strategic, doar aplicaţiile
acestuia urmând să evolueze"41.
În alte cazuri, rolul de cadru orientativ în activitatea practică este pus în
legătură şi cu caracterul de factori de stabilitate, de continuitate ai principiilor, care
asigură coerenţa în timp a acţiunii, îi conferă o anumită logică internă. Nu poate fi
vorba de schimbările obiective, determinate de modificarea realităţii, mutaţii care
imprimă cadrului conceptual un caracter istoric cu multiple determinări. Chiar dacă
n-am făcut-o explicit, gânditorii care au sesizat stabilitatea relativ mare a principiilor
au pus acest fapt în legătură cu necesitatea evitării arbitrariului, schimbării gratuite,
de dragul schimbării. Aşa poate fi interpretată, credem, opinia teoreticianului militar
Lloyd: "în lipsă de principii sigure şi stabile se ajunge la schimbări continue, fie ca
este vorba de organizare, de formaţii, de manevre."
Istorismul principiilor luptei armate, caracteristică de care am mai amintit,
este evident prin mai multe ipostaze. Nivelul de elaborare a cadrului conceptual
imprimă şi principiilor un anumit specific, una din expresiile sale fiind gradul de

38
Cf. general de divizie Sichitiu Ioan, colonel Ioaniţiu Alexandru, Op. cit, p. 35-36.
39
V. D. Sokolovski, Strategia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p. 26.
40
B. H. Liddell-Hart, Op. cit., p. 346.
41
General A. Beaufre, Op. cit., p. 18.

33
adecvare mai mult sau mai puţin desăvârşit la realitatea luptei ca fenomen
individualizat.
Un gânditor militar român din perioada interbelică, altfel remarcabil prin
contribuţia la dezvoltarea teoriei militare româneşti, consideră că "războiul este
guvernat, ca orice alt act social, de principii fixe şi imuabile ... acţiunea şi reacţiunea,
economia forţelor şi libertatea de acţiune. Aceste trei principii, fixe şi imuabile, sunt
directoare; ele guvernează întreaga ştiinţă a războiului. Acţiunile militare care
violează principiile mai sus enunţate sunt condamnate de la început să nu reuşească,
iar greşelile contra acestor principii se plătesc amarnic, în război"42.
Pe lângă eroarea evidentă a afirmării imuabilităţii unor concepte, în totală
contradicţie cu realitatea în schimbare, includerea "acţiunii şi reacţiunii" în sfera
principiilor specifice luptei armate semnifică anumite limite în adecvarea la domeniu,
acţiunea şi reacţiunea fiind expresia unei legi obiective universale, ce se manifestă în
toate domeniile existenţei materiale şi spirituale. Eroarea nu aparţine genetic
gânditorului român, fiind rezultatul influenţelor teoriei militare clasice şi modeme,
limitelor acesteia, determinate de cadrul filozofic şi social-politic în care a fost
elaborată. Poate fi edificatoare opinia lui Ferdinand Foch, mareşal francez,
comandant al forţelor Antantei în primul război mondial, care considera că arta
războiului are la bază câteva principii simple, imuabile, ce trebuie să fie bine
cunoscute şi aplicate după circumstanţe: principiul economiei forţelor, al libertăţii de
acţiune, al liberei dispuneri a forţelor, al siguranţei, al surprinderii43.
Că principiile luptei armate nu sunt esenţe imuabile o dovedeşte pe deplin
propria lor dinamică în consens cu realitatea. De altfel, caracterul istoric se poate
observa prin trecerea de la o epocă la alta, manifestându-se atât prin părerile diferite
asupra numărului, cât şi asupra expresiei, formulării lor ca atare. În timp ce
Napoleon, fondatorul artei militare moderne, socotea că "războiul este înainte de
toate o artă simplă şi în întregime de execuţie" şi se bazează pe principii cum sunt:
concentrarea forţelor, securitatea liniei operaţionale, înaintarea impetuoasă şi rapidă
asupra punctelor importante, folosirea factorului moral, ducerea metodică a
acţiunilor, iar Leer, teoretician militar rus de la sfârşitul secolului al XlX-lea, indică
principii ca: intensitatea maximă a eforturilor la începutul războiului, acţiunile
concomitente, economia forţelor, concentrarea forţelor în punctul hotărâtor, lovirea
inamicului în punctul sensibil, surprinderea, integritatea internă, importanţa
pregătirii loviturii, exploatarea energică a victoriei, siguranţa operativă, iniţiativa 44,
şcoala strategică sovietică se referă doar la conţinutul nou al principiilor concentrării
forţelor şi mijloacelor pe direcţia hotărâtoare, al economiei forţelor şi respectiv al
manevrei strategice în războiul racheto-nuclear, tară a indica celelalte principii care
sunt mai mult considerate adiacente acestora.
În aceeaşi ordine de idei, dacă teoreticianul Wilhelm Leopold von der Goltz,
feldmareşal german, indica principiul scopului atins şi pe cel al concentrării forţelor,
iar englezii Maurice şi Coline integrau, alături de cele amintite, mobilitatea şi
42
Colonel-adj. FI. Tenescu, Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, voi. I, Tipografia Şcolii Militare de
Artilerie, Bucureşti, 1921.
43
F. Foch, Op. cit, p.34.
44
Cf. V. E. Savkin, Principiile de baza ale artei operative şi tacticii, traducere din limba rusă, Biblioteca Centrală a
Ministerului Apărării Naţionale, 1974, p. 280.

34
ofensiva45, în literatura militară engleză contemporană, cei mai numeroşi autori indică
drept principii ale luptei armate următoarele: stabilirea justă a scopului, libertatea de
acţiune, concentrarea eforturilor, economia forţelor, cooperarea, prioritatea acţiunilor
ofensive, surprinderea, menţinerea unui moral ridicat în rândul trupelor, asigurarea
acţiunilor de luptă, organizarea şi funcţionarea permanentă a serviciilor.
Dacă ne referim la totalitatea principiilor formulate de diverşi autori,
constatăm că de la enunţarea lor şi până în prezent, datorită unor mutaţii petrecute în
teoria şi practica militară, unele şi-au pierdut statutul de principiu, iar altele au căpătat
unul nou. Astfel, factorul moral a dobândit rang de potenţial militar; îndrăzneala,
iniţiativa, perseverenţa, viclenia ş.a. au devenit principii de instruire şi educare a
trupelor; ofensiva este considerată ca o formă principală de ducere a acţiunilor
militare; securitatea liniilor de operaţii, siguranţa, lupta neîntreruptă împotriva
mijloacelor de atac nuclear sunt incluse în rândul formelor de asigurare şi protecţie a
trupelor, rezerva a devenit element de dispozitiv la toate eşaloanele şi în toate formele
de acţiune; planificarea minuţioasă este considerată ca o cerinţă sau metodă de
pregătire a luptei şi de conducere a trupelor; alegerea direcţiei, capacitatea de luptă
ş.a. fac parte, în majoritatea elaborărilor teoretice recente, din ansamblul metodelor
de planificare a luptei şi operaţiei etc. Putem concluziona că teoria potrivit căreia
"...principiile generale de conducere a războiului au rămas şi vor rămâne
neschimbate46" a fost infirmată de practica militară.
O puternică influenţă în particularizarea principiilor o exercită cadrul
politico-strategic, natura politicii interne şi externe a statelor la a căror practică
militară se referă diferiţi teoreticieni. în literatura militară din S.U.A., de pildă, sunt
formulate următoarele principii: obiectiv, ofensivă, masare, economie de forţe,
manevră, unitate de comandă, surprindere, simplitate etc. Includerea ofensivei printre
principii nu poate fi, credem, decât o reflectare a concepţiei doctrinar-strategice
ofensive, cu toate implicaţiile ce decurg de aici. Doctrina agresivă a Germaniei în
prima jumătate a secolului nostru, ca şi concepţia strategică de apărare a acesteia prin
"război fulger" se regăsesc cu claritate în cele două principii, considerate esenţiale:
principiul scopului atins, al faptului împlinit şi al concentrării forţelor.
Odată cu transformarea războiului modern, sofisticat în realitatea pragmatică
a lumii contemporane, au fost formulate principii caracteristice acţiunilor desfăşurate
prin acţiuni informaţionale, psihologice etc., în diferite forme. Corespunzător
cerinţelor luptei de eliberare desfăşurată de poporul chinez, Mao Zedong, detaliind
principiile ce trebuie folosite pentru atingerea ţelului războiului revoluţionar, arată că
trebuie rezolvate şase probleme: desfăşurarea plină de iniţiativă, elastică şi pe bază de
plan a acţiunilor ofensive în cursul războiului defensiv, a acţiunilor impetuoase în
cursul războiului de lungă durată, a bătăliilor şi luptelor pe liniile exterioare în cursul
războiului dus pe liniile interioare; coordonarea acţiunilor partizanilor cu operaţiile
trupelor regulate; crearea bazelor de sprijin; apărarea strategică şi ofensiva strategică;
transformarea războiului de partizani în acţiuni manevriere ale trupelor regulate;
relaţii juste în ceea ce priveşte conducerea. Alţi autori, pentru acţiunile desfăşurate
45
Cf. generai-maior (r) Dumitru Atanasiu, Momente ale artei militare contemporane, Editura Militară, Bucureşti,
1987, p. 137.
46
General de divizie Sichitiu I. şi colonel Ioaniţiu Al., Op. cit., p. 34.

35
nemijlocit de lupta de rezistenţă, formulează următoarele principii: acord intim între
populaţie şi partizani; replierea sistematică în faţa inamicului care acţionează în forţă;
hărţuire şi atac împotriva unui inamic care se retrage; obiective strategice clare; unu
contra cinci şi tactica cinci contra unii; aprovizionări cu armament capturat de la
inamic47.
Spre deosebire de războiul de orice tip dus înainte de 1989, acţiunile
desfăşurate după modelul clasic presupun principii specifice, chiar dacă se
preconizează folosirea mijloacelor de nimicire în masă. Sintetizând opiniile mai
multor teoreticieni militari ruşi, rezultă că, în viziunea lor, principiile strategiei sunt:
mobilitatea şi ritmul înalt al acţiunilor de luptă; concentrarea eforturilor principale şi
realizarea superiorităţii în forţe şi mijloace asupra inamicului în locul şi momentul
hotărâtor; surprinderea; dinamismul în luptă; păstrarea capacităţii de luptă a trupelor
proprii; concordanţa scopului şi concepţiei cu condiţiile situaţiei reale (corelarea
scopului cu mijloacele, în alte formulări); cooperarea (unii autori mai adaugă:
continuitatea, victoriile parţiale; fostul mareşal sovietic Sokolovski considera acest
principiu ca depăşit în condiţiile războiului racheto-nuclear; asigurarea multilaterală a
luptei ş.a.48
Nu mai puţin diverse sunt opiniile privind problematica principiilor luptei
armate în teoria militară românească. în perioada interbelică se consideră că cele mai
importante sunt: acţiunea şi reacţiunea, economia forţelor, libertatea de acţiune 49. Alţi
autori admit ca principii fundamentale: acţiunea şi reacţiunea, economia forţelor (cu
corolariile ei: concentrarea mijloacelor şi cooperarea), libertatea de acţiune (cu
corolarul: siguranţa, surprinderea)50. În aceeaşi perioadă, documentele normative
indică următoarele principii: a impune inamicului voinţa proprie; a păstra libertatea
de acţiune; a realiza cu îndrăzneală economia forţelor; a-1 surprinde pe inamic; a
prevedea; a realiza unitatea de acţiune51.
În unele lucrări publicate în ţara noastră în perioada postbelică, abordarea
problematicii apărării ţării, prin prisma coordonatelor şi orientărilor doctrinei militare
naţionale contemporane, a generat, după cum era şi firesc, şi o gamă largă de
elaborări referitoare la principiile luptei armate într-un eventual război de apărare a
ţării.
Unii autori, reluând principiile luptei armate, consideră pe drept cuvânt că
acestea sunt valabile şi în războiul modern. În această idee, într-o lucrare 52 se
formulează următoarele principii: al concentrării, dispersării, cooperării, continuităţii
acţiunilor, luptei neîntrerupte împotriva mijloacelor de atac nuclear al inamicului,
surprinderii, asigurării multilaterale a acţiunilor de luptă ale trupelor. Pe aceeaşi linie,
alţi autori53 admit faptul că unele principii de bază ale strategiei militare clasice îşi
păstrează şi în prezent valabilitatea, reţinându-le în special pe cele ale acţiunii şi
47
Cf. Lupta armată, p.l17.
48
Cf. V. E. Savkin, Op. cit., p.280-295.
49
Cf. colonel-adj. FI. Tenescu,Op. cit., p.36.
50
Cf; Sichitiu I. şi loaniţiu AL, Op. cit., p.37-38.
51
Cf. Regulamentul provizoriu asupra întrebuinţării tactice a marilor unităţi, Tipografia "Bucovina", Bucureşti,
1938, p.24-25.
52
Cf. general-maior Ion Şuta, Elemente de tactică, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p.129-141.
53
Cf. colonel dr. Corneliu Soare, Legile obiective ale luptei armate şi principiile de bază ale strategiei militare, în
"Probleme de artă militară", nr. 2, 1972,p.38-54.

36
reacţiunii, economiei forţelor, surprinderii, manevrei, libertăţii de acţiune, al
rezervelor, cooperării, dispersării forţelor, al planificării minuţioase a acţiunilor de
luptă. Alteori54 lista este mai lungă, considerându-se că cele mai importante principii
ale strategiei militare pot fi considerate următoarele: acţiunea şi reacţiunea, economia
forţelor, concentrarea forţelor şi mijloacelor pe direcţiile principale, surprinderea,
libertatea de acţiune, asigurarea, manevra, cooperarea, dispersarea forţelor şi
mijloacelor în scopul scoaterii lor de sub efectul loviturilor inamice, planificarea
minuţioasă a acţiunilor de lupta.
Un punct de vedere mai complex55 diferenţiază cadrul strategic de ansamblul
de luptă armată, susţinând existenţa unor principii generale, care se referă la modul în
care este direcţionat efortul integral de apărare a ţării, şi a unor principii particulare
specifice unui anumit domeniu. Din prima categorie, considerate principii ale
strategiei, fac parte următoarele: angajarea simultană şi coordonată a tuturor
eforturilor de apărare, prevenirea surprinderii, temporizarea acţiunilor agresorului,
realizarea surprinderii în acţiunile proprii, nimicirea inamicului pe părţi, lovirea
continuă a agresorului generalizarea luptei, concentrarea eforturilor în centrul de
greutate al apărării. Din cea de-a doua categorie, denumite şi principii ale forţelor
luptătoare (trupe şi formaţiuni de apărare) - ale luptei armate deci - sunt indicate:
impunerea propriilor forme de acţiune; raţionalizarea eforturilor; realizarea unei
superiorităţi calitative, funcţionale; obţinerea cu forţe puţine şi pierderi acceptabile a
rezultatelor decisive. Se surprinde şi dinamica principiilor, apreciindu-se că
majoritatea celor specifice războiului clasic (convenţional) îşi păstrează, în foarte
multe privinţe, valabilitatea, însă cu un conţinut bogat sau uneori schimbat, dintre
principiile de bază se consideră a fi, în prezent, cât şi în perspectivă, mai concludente
următoarele: realizarea superiorităţii asupra inamicului pe direcţia sau în raionul
(direcţiile sau raioanele) hotărâtoare, în momentul (momentele) cel(e) mai
favorabil(e); dispersarea forţelor şi mijloacelor; economia forţelor; cooperarea;
libertatea de acţiune şi iniţiativa; surprinderea; manevra; rezerva 56. Într-o opinie
diferită57 se consideră că nu toate regulile şi normele care îşi exercită rolul conducător
în strategie trebuie socotite ca principii. Se pot reţine numai cele receptate mai
frecvent în arta militară clasică, adică: principiul acţiunii şi reacţiunii, principiul
economiei forţelor, principiul libertăţii de acţiune. La acestea s-ar adăuga, ca un
produs specific al condiţiilor contemporane de ducere a războiului, încă unul:
principiul unităţii de masă şi acţiune.
Chiar dacă o parte din ele s-au întâlnit şi la alţi autori, le putem enumera şi pe
cele care se referă la economia forţelor, libertatea de acţiune, complementaritatea
acţiunilor, istovirea agresorului, concentrarea eforturilor, mobilitatea, surprinderea,
cooperarea58. Din acelaşi motiv al evidenţierii diversităţii punctelor de vedere, pot fi
indicate: concordanţa dintre obiective, forţe şi mijloace; planificarea minuţioasă,
securitatea acţiunilor şi trupelor, asigurarea şi protecţia trupelor; îmbinarea, în funcţie
de condiţii, de spaţiu şi timp, a diverselor procedee şi forme de luptă; concentrarea
54
Cf. Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.43.
55
Cf. colonel dr. Traian Grozea, Eseu despre strategia apărării, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p.260-290.
56
Colonel dr. Aurel Petri şi colonel Emanoil Stanislav, Op. cit., p.122.
57
General-maior (r) Dumitru Atanasiu,Op. cit., p.138.
58
Cf. Principii generale ale luptei armate, în Lupta armată modernă, Editura Militară, Bucureşti, 1996, p. 113-142.

37
forţelor şi mijloacelor pe direcţia principală şi în momentul decisiv; economia
forţelor, constituirea rezervei, manevra ş.a.m.d.
În aceeaşi ordine ar fi de menţionat şi opiniile a doi autori, care au elaborat o
lucrare dedicată strategiei principiilor luptei armate. În viziunea acestora, cele mai
reprezentative principii care au acţionat în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare la
toate nivelurile artei militare ar fi: asigurarea libertăţii de acţiune, unitatea acţiunilor
şi menţinerea permanentă a capacităţii de conducere, asigurarea multilaterală a
acţiunilor militare, economia forţelor, concentrarea eforturilor pe direcţiile şi în
momentele hotărâtoare, dispersarea forţelor şi mijloacelor, realizarea surprinderii şi
prevenirea acesteia din partea inamicului, manevra în acţiunile militare, cooperarea
neîntreruptă, colaborarea permanentă a comandamentelor militare cu organele
administraţiei publice centrale şi locale59.
Din cele prezentate până aici s-au putut urmări opiniile numai ale câtorva
gânditori militari cu privire la principiile luptei armate. Evident, ele sunt mai
numeroase. S-a putut constata însă strădania tuturor de a căuta şi formula principii
care sa fie adecvate strategiilor militare ale statelor lor din epoca în care au trăit şi
trăiesc. Deşi foarte diverse, în punctele de vedere ale unor autori se constată intenţia
de a elabora principii cu largă arie de aplicabilitate, atât pentru epoca în care au fost
emise, cât şi pentru cele următoare.
Dacă ne referim la opiniile mai recente, se poate vedea că funcţionalitatea,
respectiv conţinutul diferitelor principii au fost legate nemijlocit şi de tipurile de
războaie din epoca contemporană: războiul racheto-nuclear, războiul convenţional
(numit şi clasic, obişnuit etc), războiul local ş.a.
Am enunţat câteva dintre opiniile unor specialişti militari şi în scopul de a
evidenţia atât coincidenţa de păreri cât şi divergenţele, care deschid câmp larg unor
noi analize, cu atât mai necesare cu cât strategia militară impune fundamentări
teoretice tot mai profunde.
Făcând o statistică a adeziunilor diferiţilor autori şi luând în seamă
formulările care întrunesc cel puţin două puncte, se poate constata următoarea
frecvenţă a acestora: economia forţelor (la 9 autori); surprinderea (9); libertatea de
acţiune (8); concentrarea forţelor (7); cooperarea (6); mobilitatea (6); dispersarea
forţelor (4); asigurarea şi protecţia trupelor (4); obiectivul (3); corelaţia scopului cu
mijloacele - concordanţa (3); înaintarea impetuoasă - dinamismul (2); securitatea (2);
continuitatea (2); unitatea acţiunilor şi conducerii (2); simplitatea planurilor şi
ordinelor (2).
Prevenim o eventuală întrebare: cunoaşterea şi aplicarea celor 15 principii ale
luptei armate rezultate din statistica de mai sus reprezintă o condiţie sigură a
victoriei? Nimic mai adevărat, dar nimic nu ar fi mai incomplet. Fireşte, chiar şi în
această alcătuire, ele reprezintă experienţa acumulată de secole. Totuşi, câmpul de
luptă modern, suprasaturat de armament ultraperfecţionat, cu comandamente şi trupe
de la ambii beligeranţi, instruite să îndeplinească misiuni chiar şi în condiţiile folosirii
armelor de nimicire în masă şi a mijloacelor incendiare, impune o abordare realistă,
59
Cf. colonel dr. Valentin Arsenie, Principii ale luptei armate, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 39; colonel dr.
Liviu Habian,Eseu despre strategie şi tactică militară, Editura Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, p.
27.

38
prospectivarea fizionomiei războiului, în general, şi a războiului de apărare a ţării, în
special.
Principiile luptei armate, în alcătuirea de mai sus, ar putea fi luate ca o bază
de discuţii, ele reprezentând sinteza experienţei istorice sau numai puncte de vedere,
unele confirmate, iar altele având doar caracter prospectiv. În plus, se poate vedea că
din cele peste 56 principii enunţate anterior, nici unul nu a întrunit punctajul maxim.
Dacă Napoleon, de exemplu, considera că sunt suficiente cinci principii pentru a
obţine victoria în luptă, ceea ce în marea majoritate a bătăliilor a şi realizat, alţi autori
n-au recunoscut decât două dintre acestea: principiul concentrării forţelor şi cel al
înaintării impetuoase şi rapide. F. Foch, şi el reputat teoretician militar, n-a îmbrăţişat
nici unul din principiile lui Napoleon, elaborând altele, proprii (5) din care generalul
A. Beaufre menţine doar două. Continuând pe aceeaşi linie, se poate observa că şi în
teoria militară românească, deşi numărul principiilor diferă de la un autor la altul,
totuşi 6-7 dintre acestea sunt prezentate la fiecare, şi numai cele ale continuităţii,
luptei neîntrerupte împotriva mijloacelor de atac nuclear, complementarităţii
acţiunilor şi istovirii agresorului apar ca inedite.
Diversitatea punctelor de vedere asupra definiţiei, conţinutului şi
caracteristicilor principiilor luptei armate scoate cu pregnanţă în evidenţă atât
complexitatea acestei categorii, cât şi dificultatea unei formulări unitare şi exhaustive.
Chiar şi în dicţionare şi alte lucrări de specialitate, definiţia conceptului este prezentă
în diferite moduri. în unul din ele, principiul este definit ca " teză fundamentală, idee
de bază, lege fundamentală a unei ştiinţe sau a unei arte, convingeri, puncte de
vedere"60. În altul61, cu valenţe generalizatoare similare, este definit ca "element
fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie ...; totalitatea legilor şi
noţiunilor de bază ale unei discipline ...; regula sau norma de acţiune".
În literatura noastră de specialitate de dată recentă se consideră că principiile
luptei armate reprezintă "tezele fundamentale, normele directoare şi ideile de bază
privind pregătirea şi ducerea luptei, operaţiei şi a războiului în ansamblu, în vederea
obţinerii succesului asupra inamicului"62.
Dacă avem în vedere caracteristicile, aspectele diferite prezentate în paginile
anterioare, precum şi formulările de mai sus, care, în esenţa, exprimă aceeaşi
orientare, o încercare de definire a principiilor devine posibilă. Enunţul pe care îl
punem în discuţie nu vizează însă orice luptă armată, ci se referă la cea dusă într-un
eventual război de apărare a ţării. Prin urmare, socotim că principiile luptei armate
reprezintă orientările şi tezele fundamentale prin care se concretizează legităţile luptei
armate, normele directoare şi ideile izvorâte din acestea, cerinţele şi condiţiile
organizării şi desfăşurării cu succes a acţiunilor în războiul de apărare a ţării. Prin
această formulare nu încercăm o abordare exhaustivă. Ne propunem să prezentăm o
definiţie care să fie în concordanţă cu cerinţele strategiei militare naţionale actuale,
întrucât opţiunile artei militare trebuie să se reflecte nemijlocit şi în principiile luptei
armate.

60
Cf. Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,
p.469.
61
Dicţionar de neologisme, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978,p.868.
62
Lupta armată, p. 113.

39
 Din cele prezentate s-a putut vedea ca nu a existat şi nu poate exista un număr
fix, constant, de principii pentru toate armatele din lume şi pentru toate epocile, ci un
fond de orientări şi teze doctrinare, reguli şi norme izvorâte din legităţile luptei
armate, care se acumulează, se disimulează în conţinutul altora ori dispar odată cu
practica istorică, cu progresul gândirii militare, în funcţie de particularităţile şi
condiţiile specifice fiecărui stat, de conţinutul strategiei militare naţionale. De
asemenea, nu toate regulile şi normele care îşi exercită rolul călăuzitor în lupta
armată trebuie socotite ca principii ale acesteia în război. Specifice lui pot fi
considerate numai cele ce sunt cu adevărat ele însele izvoare primordiale ale unor
orientări şi teze fundamentale sau impun pentru strategie, artă operativă şi tactică,
norme generale de conduită, în vederea înfrângerii şi alungării forţelor agresorului
care ar atenta la suveranitatea, independenţa şi integritatea României. Arta militară
românească nu respinge însă aprioric anumite principii ale luptei armate "clasice" şi
nici nu recomandă întrebuinţarea în mod exclusiv a acestora. Preluând creator
elaborările teoretice general-valabile, ea a fundamentat şi o serie de elemente proprii,
originale, corespunzătoare specificului nostru naţional, realităţilor sociale şi politice,
caracteristicilor geografice şi demografice româneşti.
Potrivit strategiei noastre militare, victoria într-un eventual război ce ne-ar fi
impus poate fi obţinută numai în condiţiile în care sunt asigurate o temeinică
pregătire militară şi logistică, a tuturor componentelor sistemului naţional de apărare,
mobilizarea întregului potenţial uman şi material al ţării la efortul pentru respingerea
agresiunii, o conducere fermă a acţiunilor. Existenţa instrumentelor teoretice, inclusiv
prin aprofundarea principiilor, reprezintă încă una din aceste condiţii. Structura
sistemului naţional de apărare impune realizarea unei interdependente strânse între
cadrul normativ principial după care luptă trupele armatei şi cel care stă la baza
acţiunilor celorlalte forţe (formaţiunile de asigurare a ordinii publice, siguranţei
naţionale etc.), întrucât acţiunile lor se completează reciproc sau se însumează, ceea
ce conferă luptei armate, în ansamblul ei, un caracter de unitate. Fiecare principiu în
parte şi toate la un loc trebuie să vizeze obţinerea unei eficiente ridicate în acţiunile
proprii şi diminuarea sau chiar anihilarea eficienţei celor duse de forţele de invazie
sau a celor care participă la destabilizarea ordinii constituţionale.
Pornind de la legile generale şi particulare ale luptei armate în războiul nostru,
putem afirma că unele principii valabile în conflictele clasice sunt adecvate în
continuare (libertatea de acţiune, concentrarea eforturilor pe direcţii hotărâtoare,
surprinderea etc.) Altele, însă, îşi schimbă conţinutul (economia forţelor şi
mijloacelor, unitatea comenzii, manevra etc.)- în sfârşit, apar şi unele principii noi,
specifice luptei armate în condiţiile războiului de apărare a ţării (definirea clară a
obiectivului, securitatea acţiunilor şi trupelor, simplitatea planurilor şi ordinelor).
Admiţând că teoria luptei armate se referă, în esenţă, la conducerea operaţiei
(luptei), la forţele şi mijloacele întrebuinţate şi la desfăşurarea nemijlocită a acţiunilor
acestora în diferite situaţii, putem pune în evidenţă atât principii cu caracter general,
care îşi extind valabilitatea asupra tuturor domeniilor şi determină efecte întrunite
(cumulate) asupra întregului ansamblu, cât şi unele specifice doar pentru anumite
domenii (strategic, operativ, tactic), pentru o anumită categorie de forţe ale armatei
(trupe de uscat, forţele aeriene ş.a.) pentru anumite forme de acţiune etc. Principiile
40
cu caracter general fac obiectul analizei în diverse lucrări. Cele specifice, având un
caracter normativ pronunţat, sunt cuprinse în regulamentele militare. Normele şi
regulile activităţii de conducere, de pilda, se referă la centralizarea, structura ierarhică
şi unitatea de comandă, iar cele care vizează forţele luptătoare - la eficienţa
structurilor operaţionale, la opţiunile privind înzestrarea componentelor luptătoare ale
sistemului naţional de apărare şi la orientările de bază ale procesului instructiv-
educativ al acestora. Cele legate de desfăşurarea propriu-zisă a acţiunilor militare se
referă la formele, procedeele, metodele de pregătire şi ducere a operaţiilor (luptelor).
Sfera de influenţă a principiilor generale se extinde la opţiunile care au în
vedere organizarea şi ducerea luptei armate în ansamblu. Conţinutul lor general este
valabil pentru toate domeniile artei militare.
Din punctul de vedere al formulării, principiile specifice strategiei, artei
operative sau tacticii nu prezintă deosebiri fundamentale. Aplicarea lor la diferite
niveluri dobândeşte însă unele particularităţi. Experienţa istorică a demonstrat că
flecare principiu intervine cu o anumită cotă de influenţă - puternică sau mai redusă-
atât la nivelurile inferioare cât şi la cele superioare ale artei militare. Efecte majore se
pot obţine însă numai atunci când acţiunea lor este cumulată. Principiile luptei armate
au, laolaltă, un caracter sistemic, se intercondiţionează reciproc, formând un tot
unitar, având, într-o forma sau alta, caracter operaţional, corelat şi organizatoric. Ele
nu sunt confundabile, flecare având domeniul său de manifestare în planul gândirii şi
acţiunii la toate eşaloanele şi în toate formele luptei armate. Convergenţa lor rezultă,
cel mai adesea, din modul în care se insistă asupra valenţelor, mijloacelor, regulilor,
normelor fiecăruia în parte şi din combinaţiile în care sunt utilizate. În acest context
se impune să abordăm principiile luptei armate, spre a surprinde atât aspectele
generale, cât şi pe cele specifice fiecărui domeniu.
Caracterul de specificitate al principiilor se relevă cel mai evident prin
reliefarea fizionomiei luptei armate în războiul modem. Modelele şi scenariile luptei
armate sunt construcţii de tip logic şi prospectiv, fiind realizate pe temeiul unor teze,
orientări şi norme fundamentale, cunoscute din îndelungata experienţă de război, din
studiul teoriei şi practicii militare, din cerinţele strategiei militare naţionale.
Principiile luptei armate pentru tipul de război studiat nu pot fi formulate, nici
aprofundate, decât dacă se porneşte de la modelul care prefigurează confruntarea
armată (şi nu numai armată) din epoca contemporană.
Faptul că lupta armată s-ar duce pe pământul ţării şi pentru apărarea lui oferă
nu numai posibilitatea mobilizării şi folosirii maxime a tuturor energiilor, dar şi a
intensei solicitări a factorului moral, ducând la o împotrivire totală, de o deosebită
dârzenie, care se va manifesta fără întrerupere, ziua şi noaptea, peste tot, atât pe
frontul de luptă cât şi pe teritoriul ce ar putea fi ocupat vremelnic de agresor.
Având în vedere caracterul complex ai războiului care ar putea fi impus
statului nostru, precum şi diversitatea forţelor şi mijloacelor participante la
respingerea agresiunii, conducerea politico-militară a eforturilor de război va asigura
desfăşurarea tuturor acţiunilor, indiferent de natura lor, într-o concepţie unitară,
armonioasă, în vederea realizării scopului strategic general urmărit.
Atât formularea, cât şi analiza principiilor luptei armate se pot face într-o
viziune care să le particularizeze, să le determine conţinutul în funcţie de tipul de
41
război luat în considerare. Deşi nu se poate pune problema epuizării cadrului
principial caracteristic războiului de apărare a ţării, din mai multe motive ne vom opri
numai la aspectele cele mai evidente. Din paginile anterioare a reieşit marea
diversitate de opinii şi formulări. Pentru unele din ele a fost exprimată reţinerea în a
le considera principii ale luptei armate, în sensul ce decurge din încercarea de
definire. Altele, ca urmare a dinamicii accentuate a realităţii luptei armate, au căpătat
alt statut. Au fost puse în evidenţă principii acceptate în alte strategii militare, care ar
fi adecvate opţiunilor proprii. În această viziune, considerăm că cele care răspund în
măsură mai mare fizionomiei războiului de apărare a ţării pot fi: libertatea de acţiune;
definirea clară a obiectivului (misiunii); economia de forţe şi mijloace; concentrarea
eforturilor pe direcţiile hotărâtoare şi la momentul potrivit; surprinderea inamicului;
manevra; securitatea acţiunilor şi trupelor; simplitatea planurilor şi ordinelor; unitatea
acţiunilor de luptă şi menţinerea permanentă a capacităţii de conducere; asigurarea
multilaterală a acţiunilor militare.
S-a optat pentru aceste principii şi pentru că între ele există o strânsă unitate
dialectică, o interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Principiul libertăţii de acţiune,
de pildă, se îmbină strâns cu cele ale unităţii acţiunilor de luptă şi menţinerii
capacităţii de conducere şi cu principiul securităţii acţiunilor şi trupelor, care cer ca
orice operaţie (luptă) să fie însoţită de măsuri eficiente, menite să asigure spaţiul şi
timpul necesar pregătirii şi desfăşurării, şi să ferească trupele proprii de loviturile prin
surprindere ale inamicului. Principiul concentrării forţelor şi mijloacelor pe direcţiile
hotărâtoare este condiţionat de cele ale economiei şi surprinderii; principiul manevrei
influenţează pe cel al concentrării forţelor şi mijloacelor, cooperării şi surprinderii
etc.
Aplicarea principiilor în tactică şi în arta operativă va prezenta unele
particularităţi, uneori chiar importante. De pildă, libertatea de acţiune, manevra şi
securitatea acţiunilor şi trupelor, deşi valabile la toate nivelurile artei militare, se
deosebesc în multe privinţe din punctul de vedere al materializării. În domeniul
tactic, libertatea de acţiune, manevra şi chiar asigurarea acţiunilor de luptă au caracter
strict practic, dar şi un câmp mai limitat de manifestare, în timp ce la nivel operativ şi
strategic amploarea lor creşte, deosebindu-se în multe privinţe: al spaţiului, timpului,
forţelor şi mijloacelor disponibile şi chiar al scopului. În plus, în câmpul tactic, în
care se produc cele mai dese şi neaşteptate schimbări de situaţii, uneori în decursul a
câtorva minute, pot fi impuse noi atitudini, respectiv forme şi procedee de luptă. La
nivel operativ şi strategic, dinamica formelor de acţiune este mai puţin evidentă,
alternarea lor având un ritm mai redus.
Făcând o comparaţie între principiile enunţate anterior, constatăm că
majoritatea lor îşi menţin statutul, mai ales cele care întrunesc punctaje favorabile;
altele, cum sunt cel al colaborării, deşi inedit, nu este receptat de strategie. Aceasta
demonstrează, încă o dată, că principiile nu apar dintr-o dată, nu sunt fixe,
neschimbătoare, nu sunt nici trei, nici cinci, nici paisprezece. în funcţie de prevederile
strategiei militare naţionale, de condiţiile generale ale epocii, de scopul şi caracterul
războiului, de tehnica militară existentă în înzestrarea forţelor luptătoare sau cu care
acestea vor fi dotate în perspectivă, principiile vechi îşi schimbă conţinutul sau
încetează a mai fi folosite, lăsând locul altora noi.
42
 Originalitatea, adaptarea teoriei militare la condiţiile specifice războiului
modern este mai necesară ca oricând. Pentru că, mai mult ca orice, "importul" în
domeniul teoriei şi practicii militare înseamnă, prin forţa lucrurilor, dependenţă; o
dependenţă mult mai greu de depăşit decât cea industrială, să zicem, pentru că nu se
poate realiza niciodată o strategie naţională autentică prin "importul" de idei, aşa cum
la fel de gravă ar fi minimizarea experienţei înaintate de pe plan mondial, rezultată
din conflictele postbelice.
Şi în cazul exprimării principiilor se impune o menţiune. Cum este mai
indicat să fie formulate acestea? Sub formă de propoziţii care la un loc stau la baza
demonstrării modului în care se pregătesc şi se execută acţiunile militare sau la modul
imperativ (a se vedea şcoala strategică din S.U.A., Liddell-Hart, colonel Traian
Grozea ş.a.) în care formulările respective reprezintă o modalitate de exprimare
specifică domeniului militar? Optăm pentru primul mod, întrucât cel de-al doilea
exagerează aspectul de adevăruri incontestabile.
Principiile luptei armate se învaţă în şcoală şi se aplică pe timpul rezolvării
modelelor tactice, operative şi strategice în timp de pace. Pe timpul pregătirii şi
ducerii acţiunilor militare, principiile nu sunt şi nu pot fi indicate de nimeni în mod
expres, ele fiind disimulate în conţinutul ordinelor ce se dau de eşaloanele superioare
şi în hotărârile (deciziile) ce se iau de către comandanţii diferitelor eşaloane.
Aplicarea lor ţine mai mult de cultura militară a acestora, de măiestria lor, de
complexul factorilor care determină adoptarea deciziilor.
Putem concluziona că, deşi principiile au un conţinut obiectiv, constituind o
reflectare a cerinţelor legilor luptei armate, ele au, totodată, şi o modalitate normativă
de aplicare în practică, în funcţie de situaţia concretă existentă pe câmpul de luptă, de
principiile strategiei militare naţionale.

3.3. Căile de realizare a principiilor luptei armate

3.3.1. Libertatea de acţiune

Se consideră, aproape în unanimitate, că una din condiţiile esenţiale pentru a
obţine succesul în acţiunile militare constă în asigurarea unei depline libertăţi de
acţiune pentru forţele proprii şi limitarea, până la lichidarea totală, a posibilităţilor de
acţiune nestingherită a inamicului. Permanenţa acestei necesităţi s-a impus de multă
vreme. Ea a fost enunţată încă din antichitate, aşa cum rezultă din cele spuse de
Xenofon: "Arta războiului este arta de a păstra libertatea de acţiune; adică să fii
stăpân pe acţiunile tale fără a fi stânjenit de adversar.".
Mai mult sau mai puţin explicit, lupta pentru câştigarea libertăţii de acţiune a
fost resimţită ca necesitate imperativă de toţi marii comandanţi, aşa cum rezultă şi din
paginile anterioare. Situată în fruntea listei condiţiilor de succes, libertatea de acţiune
s-a impus ca principiu general, necesar a fi materializat atât la nivelul de ansamblu al
luptei armate, cât şi la cel particular, al formelor, procedeelor, eşaloanelor etc. Aşa
stând lucrurile, semnificaţia libertăţii de acţiune ca principiu de bază al luptei armate
este cea de cerinţă, condiţie de succes, teza fundamentală în construirea sistemului
teoretic al ştiinţei militare. În acelaşi timp, constituie şi un ghid esenţial în
fundamentarea căilor practice de acţiune pentru realizarea scopurilor luptei armate.

43
Acest din urmă aspect reprezintă, de fapt, motivul principal al aprofundării
conceptului, demers ce trebuie să pună la îndemâna factorilor de decizie acele căi de
acţiune pentru zdrobirea inamicului.
Dobândirea sau menţinerea libertăţii de acţiune, concomitent cu zădărnicirea
sau îngrădirea încercărilor inamicului de a o cuceri şi păstra pe a sa, a constituit şi va
constitui şi în viitor o preocupare permanentă a tuturor comandanţilor pe câmpul de
luptă. în orice condiţii, ei trebuie să urmărească cu perseverenţă să-şi asigure o
deplină libertate de acţiune. Dezideratul se realizează, în primul rând, prin strădania
de a avea iniţiativa faţă de inamic, cel puţin în momentele hotărâtoare63.
Iniţiativa poate fi considerată, pe drept cuvânt, ca forma cea mai pregnantă de
exprimare a libertăţii de acţiune. În această viziune, principalele căi de realizare a
libertăţii de acţiune vor fi cele care duc la câştigarea şi menţinerea iniţiativei. Se
cuvine însă precizarea că ea nu trebuie să se manifeste numai în momentele
hotărâtoare ale luptei, ci în toate situaţiile, începând cu primele acţiuni pentru
respingerea agresiunii şi sfârşind cu îndeplinirea integrală a scopului strategic general
al războiului.
Caracterul războiului de apărare a ţării exclude, în general, contracararea
agresiunii prin acţiuni preventive, care să devanseze inamicul în declanşarea atacului.
De aceea, realizarea cerinţelor principiului libertăţii de acţiune în acest tip de război,
îndeosebi în perioada angajării graduale a forţelor noastre, face necesară crearea
condiţiilor pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de luptă proprii conform
scopurilor stabilite şi lupta pe toate căile pentru a dejuca încercările acestuia de a-şi
menţine iniţiativa pe care a avut-o în acţiunile iniţiale. Asigurarea libertăţii de acţiune
în această etapă facilitează desfăşurarea în siguranţă a mobilizării, realizarea
acoperirii şi apărării pe graniţă, în vederea păstrării spaţiului care să facă posibilă o
largă manevră de forţe şi mijloace, concentrarea acestora pe direcţiile hotărâtoare şi
în momentele decisive, în scopul contracarării tuturor acţiunilor inamicului, reducerii
capacităţii lui combative, preluării şi menţinerii iniţiativei la nivel tactic şi operativ,
dar mai ales la nivel strategic.
Pe alt plan, dobândirea şi menţinerea libertăţii de acţiune oferă cadrul
favorabil trecerii economiei la starea de război, realizării în deplină siguranţă a
tuturor măsurilor de angajare a întregii naţiuni la efortul pentru respingerea
agresiunii.
Asigurarea libertăţii de acţiune este nemijlocit legată de aplicarea unui
ansamblu de măsuri menite să favorizeze realizarea dispozitivului de respingere a
inamicului şi acţiunea sa cu maximă eficienţă. O mare parte dintre acestea se iau din
timp de pace, prin construirea adecvată şi perfecţionarea continuă a sistemului
naţional de apărare, în concordanţă cu cerinţele luptei armate, cu necesităţile
pregătirii teritoriului pentru apărare, cu mutaţiile ce se produc în concepţia şi
posibilităţile de declanşare a agresiunii. Ele însă sunt numai parţial operante, dacă nu
se completează cu altele, vizând nimicirea inamicului prin acţiuni de luptă armată,
neutralizarea deplină a tuturor încercărilor acestuia de a dezorganiza acţiunea proprie.

63
Cf. colonel dr. Aurel Petri, colonel Emanoil Stanislav, Unele tendinţe şi perspective în dezvoltarea tacticii
militare,Editura Militară,Bucureşti,1979, p.129.

44
 O primă categorie se referă la cele care, în mod obişnuit, sunt considerate
măsuri de asigurare a acţiunilor, un rol deosebit revenind cercetării, siguranţei,
mascării şi protecţiei împotriva loviturilor ce pot fi executate de inamic, cu toate
categoriile de mijloace, în special cu armele de nimicire în masă, sistemele de
armamente de înaltă precizie, aviaţia ş.a. Altă categorie cuprinde lupta nemijlocită cu
elementele de cercetare-diversiune şi teroriste, cu forţele aeropurtate şi alte grupări
destinate să materializeze concepţia actuală de angajare simultană a adversarului, pe
întreaga adâncime a dispozitivului său. Realizarea cu succes a acestor categorii de
măsuri este de natură să asigure libertatea de acţiune în interiorul teritoriului naţional
şi să potenţeze desfăşurarea nestingherită a luptei nemijlocite a luptei în zona de
frontieră, aceasta din urmă constituind al treilea tip de confruntare, menit să
contribuie la câştigarea iniţiativei încă de la începutul agresiunii.
În ceea ce priveşte lupta pentru suprimarea libertăţii de acţiune a inamicului,
în această etapă sunt esenţiale măsurile de identificare a grupărilor lui de forţe, de
prevedere cât mai exactă a intenţiilor sale viitoare. Acelaşi scop urmăresc acţiunile
duse cu fermitate încă de la început: angajarea inamicului într-un număr cât mai mare
de acţiuni locale, în special prin blocarea unei cantităţi însemnate de forţe pe localităţi
şi alte obiective puternic pregătite pentru apărare. Un rol deosebit vor avea luptele
desfăşurate în adâncimea dispozitivului inamic, combinarea loviturilor grupărilor
mici, infiltrate sau depăşite, cu cele ale grupărilor încercuite sau care menţin zone
libere, cu cele ale aviaţiei şi altor mijloace de foc cu bătaie mare. Interzicerea, de la
început, a încercărilor inamicului de a pătrunde în timp scurt pe teritoriul naţional
duce la dejucarea planurilor sale iniţiale, obligându-1 să-şi reconstruiască grupările de
forţe, să consume timp pentru noi pregătiri, să execute manevre numeroase şi
complicate, contribuind substanţial la reducerea libertăţii sale de acţiune.
Creşterea continuă a capacităţii de acţiune independentă a trupelor şi
formaţiunilor teritoriale, a posibilităţii acestora de a lupta în orice condiţii, inclusiv
izolat, reprezintă un element esenţial al libertăţii de acţiune şi, în acelaşi timp, una din
căile de urmat pentru obţinerea acesteia.
Pe timpul desfăşurării războiului, posibilităţile de realizare şi menţinere a
libertăţii de acţiune cresc foarte mult, odată cu temporizarea acţiunilor agresorului şi
amplificarea celor ale forţelor din mişcarea de rezistenţă, ale grupărilor care luptă
izolat sau din zonele libere, când acestea rezistă cu succes încercărilor inamicului de
a le lichida. În asemenea condiţii, libertatea de acţiune a forţelor noastre sporeşte prin
conjugarea acţiunilor trupelor şi formaţiunilor de pe teritoriul naţional liber cu cele
care luptă în adâncimea dispozitivului inamic. Propria noastră experienţa istorică
atesta că deşi lupta s-a desfăşurat împotriva unui inamic superior numericeşte şi ca
înzestrare, am obţinut victorii de răsunet, asigurând, de flecare dată, o deplină
libertate de acţiune. Căile prin care ea s-a obţinut au fost numeroase, manifestându-se
însă prin forme şi procedee cu o puternică specificitate naţională, reflectând opţiunea
conducerii politico-militare pentru acelea care au fost apreciate ca fiind mai eficiente,
proprii forţelor armate ale ţării. În acelaşi mod se pune problema şi în ce priveşte
mijloacele prin care se asigură libertatea de acţiune.
Analizând căile de realizare şi importanţa principiului, avem în vedere şi
unitatea ce există între toate componentele sistemului naţional de apărare. Strategia
45
militară românească situează în prim plan legătura organică dintre forţele participante
la luptă şi populaţie, sprijinul permanent pe care aceasta îl acordă luptătorilor. De
fapt, în războiul de apărare a ţării, la realizarea libertăţii de acţiune participă toate
elementele sistemului naţional de apărare. Astfel, trupele din compunerea
Ministerului de Interne, unităţile şi subunităţile din trupele teritoriale concură atât la
ducerea acţiunilor de luptă împreună cu trupele armatei corespunzător posibilităţilor
lor, cât şi pentru realizarea obiectivelor apărării teritoriale (nimicirea trupelor
aeropurtate, descoperirea şi nimicirea grupurilor teroriste şi de cercetare-diversiune,
apărarea, refacerea, consolidarea, întreţinerea unor obiective şi lucrări de artă de-al
lungul comunicaţiilor ş.a. Aportul forţelor teritoriale la ducerea unor acţiuni militare
asigură în cel mai înalt grad libertatea de acţiune a trupelor armatei pe întreaga
adâncime a dispozitivelor operative şi de luptă, precum şi pe timpul deplasării,
restrângând, în aceeaşi măsură, pe cea a inamicului.
Având în vedere caracterul şi fizionomia luptei armate în războiul de apărare
a ţării, se poate aprecia că obţinerea libertăţii de acţiune nu se rezumă numai la
confruntarea de pe aliniamentele de contact cu inamicul, ci implică luarea tuturor
măsurilor pentru contracararea acţiunilor agresorului în fâşiile fiecărui eşalon, iar pe
plan local, în unităţile administrativ-teritoriale, de către comandanţii militari numiţi
de Marele Cartier General, folosind forţele subordonate lor. De asemenea, marea
disponibilitate de acţiune a formaţiunilor de rezistenţă constituie o permanentă
ameninţare pentru trupele agresorului pe întregul teritoriu vremelnic ocupat,
punându-le extrem de numeroase probleme de protecţie, pază şi deplasare, greu de
rezolvat64.
Pentru unităţile şi marile unităţi ale armatei, existenţa sistemului apărării
teritoriale înseamnă creşterea disponibilităţii lor pentru acţiuni decisive: manevre
largi, lovituri hotărâtoare executate prin surprindere, posibilitatea apărării unor
raioane şi aliniamente vitale etc. Ele pot fi degrevate de misiuni locale, de angajarea
în acţiuni de uzură, putând fi cu uşurinţă regrupate de pe o direcţie pe alta şi chiar
dintr-o zonă în alta. Toate aceste acţiuni beneficiază de o asigurare temeinică, atât din
punctul de vedere al cercetării, siguranţei, mascării, comenduirii şi îndrumării
circulaţiei, cât şi din cel al logisticii. Practic, nu există nici un raion pe teritoriul
naţional care să nu fie controlat şi asigurat de forţele Ministerului de Interne.
Realizarea deplină a cooperării cu administraţia publică locală sporeşte, de asemenea,
libertatea de acţiune a trupelor armatei, mărind siguranţa acestora, la şi de la sursele
de aprovizionare ale eşaloanelor superioare.
La nivelul forţelor apărării teritoriale, libertatea de acţiune se realizează prin
sistemul propriu de asigurare multilaterală, dar şi prin creşterea disponibilităţii lor
spaţiale, atunci când se află în subordinea unităţilor armatei sau cooperează cu ele.
Cerinţa ca orice acţiune militară în războiul de apărare să fie organizată şi să
se desfăşoare astfel încât să nu fie stânjenită de adversar, respectiv să se dobândească
şi să se păstreze libertatea de acţiune, este analizată în literatura noastră militară, cel
mai adesea prin prisma "cuceririi şi menţinerii iniţiativei"65. Ea poate fi înţeleasă însă

64
Cf. Unele tendinţe şi perspective în dezvoltarea tacticii militare, p. 130.
65
Cf. Lupta armată, p.126.

46
şi ca "impunere a propriilor forme de acţiune"66. Problema nu se pune însă numai într-
un singur sens. Este adevărat că impunerea propriilor opţiuni, atitudini, ţară să fim
determinaţi a o face ca reacţie de răspuns, ci pentru a-1 obliga pe inamic să riposteze
cât mai neadecvat, semnifică un înalt nivel al libertăţii de acţiune proprii. În acelaşi
timp însă ne este sugerată şi o cale de urmat pentru desfăşurarea nestingherită a
acţiunilor proprii, tocmai prin alegerea acelor forme şi procedee care să fie
neaşteptate pentru inamic, obligându-1 să reacţioneze nu pentru a-şi impune voinţa, ci
pentru a contracara planul nostru. Ajungem astfel la o altă concluzie, care de altfel nu
este nouă în teoria militară românească: "Păstrarea libertăţii de acţiune constituie un
principiu universal, ... o condiţie esenţială de reuşită şi în război" 67. Este o
semnificaţie importantă a acesteia, în consens cu înţelegerea tuturor principiilor luptei
armate în întreaga lor complexitate, sub multiplele lor aspecte. Rezultă de aici că a
lupta permanent pentru a obţine şi menţine o deplină libertate în acţiuni nu este
expresia unei dorinţe subiective, ci o nevoie internă a luptei, o reflectare a legilor ei
obiective. Cu deplin temei se consideră că "întreaga esenţă a luptei armate rezidă într-
o încercare îndârjită pentru asigurarea libertăţii de acţiune, exprimată prin cucerirea
iniţiativei la toate nivelurile şi, în primul rând, la nivel strategic" 68. Din cele
prezentate s-a putut constata că nu putem reduce însă libertatea de acţiune la
cucerirea iniţiativei. Iniţiativa este şi o condiţie a existenţei libertăţii de acţiune şi o
cale esenţială de obţinere a ei, dar şi expresia măsurii în care aceasta este realizată.
În război nu numai acţiunea inamicului, ci şi alţi factori (caracterul probabil al
informaţiilor despre inamic, tendinţa acestuia de a dezinforma, starea vremii, a
terenului, erorile ce pot surveni pe timpul transmiterii ordinelor, eforturile fizice la
care sunt supuşi luptătorii, defecţiunile tehnico-organizatorice etc.) acţionează în
sensul limitării libertăţii de acţiune. Această constatare sugerează noi căi de acţiune,
ce se pot referi la perfecţionarea sistemului informaţional, dezvoltarea capacităţii de a
prevedea cât mai exact intenţiile inamicului, creşterea mobilităţii trupelor, indiferent
de condiţiile de teren şi stare a vremii, sporirea siguranţei în transmiterea şi
recepţionarea informaţiilor (atât prin modernizarea mijloacelor tehnice, cât şi prin
pregătirea superioară a personalului), amplificarea rezistenţei la efort fizic şi psihic,
dar şi dozarea corespunzătoare a acestora în luptă. Un loc aparte în perfecţionarea
capacităţii de conducere a comandamentelor militare, îl are creşterea capacităţii
deciziilor adoptate, a planificării luptei şi operaţiei şi a potenţialului lor organizatoric.
Se poate aprecia că libertatea de acţiune este un principiu general al luptei
armate, cu o largă semnificaţie. Realizarea acesteia constă în asigurarea tuturor
condiţiilor pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor poprii, conform unor
scopuri stabilite prin manifestarea plenară a iniţiativei, înlăturând acţiunea
perturbatoare a inamicului sau a altor factori ai situaţiei. Libertatea de acţiune
reprezintă, în acelaşi timp, o cerinţă a luptei desfăşurate cu eficienţă şi folosirea unui
ansamblu de căi (procedee, metode, mijloace) pentru limitarea sau suprimarea
libertăţii de acţiune a inamicului.

66
Colonel dr. Traian Grozea, Op. cit, p.280
67
Cf. Sichitiu I. şi loaniţiu Al., Op. cit., p.53.
68
Cf. Lupta armată, p.126.

47
 O altă definiţie a libertăţii de acţiune, care are un caracter oficial, fiind
trecută în regulament, arată că aceasta "constă în asigurarea condiţiilor de autonomie
în decizie, planificare şi desfăşurarea acţiunilor proprii şi de limitare, până la
anihilare, a posibilităţilor de opţiune şi acţiune ale inamicului"69, ceea ce nu diferă.
Fără a intra în polemică cu autorii regulamentului A.N.-1/1996, le reamintim că este
un truism afirmaţia precedentă.
Fiecare comandă şi forţele subordonate acţionează în raport cu misiunea,
caracteristicile terenului şi rezistenţa inamicului - mai ales în ofensivă. Credem că
este o preluare greşită din lucrări străine, căci în practica românească conducerea, cu
toate atributele sale, poate avea caracter centralizat sau de descentralizare relativă - în
operaţii şi lupte nici o mare unitate nu este autonomă.
Adâncirea studiului asupra conţinutului principiului presupune relevarea a
ceea ce ar trebui să facem pentru a dobândi şi menţine libertatea de acţiune a căilor
pentru amplificarea ei, a măsurilor necesare pentru a o utiliza, a o pune în valoare la
indici cât mai ridicaţi.
Într-o confruntare în care să se întrevadă posibilitatea ca inamicul să
săvârşească invazii concomitent pe uscat, din aer şi de pe mare, cu folosirea pe scară
largă a aviaţiei şi mijloacelor de cercetare-lovire de înaltă precizie, a trupelor
aeropurtate şi grupurilor de cercetare-diversiune, concomitent cu desfăşurarea unor
intense acţiuni de război informaţional, psihologic şi radioelectronic, cu manifestarea
supremaţiei aeriene şi pe mare, libertatea de acţiune se poate obţine pe mai multe căi,
cu grade diferite de generalitate, din care supunem atenţiei următoarele: cucerirea şi
menţinerea iniţiativei; realizarea unei capacităţi ridicate de a prevedea modul cum se
vor desfăşura acţiunile militare şi intenţiile inamicului; manifestarea superiorităţii
calitativ-funcţionale, flexibilitatea în conducere; asigurarea acţiunilor şi protecţiei
trupelor şi sprijinului logistic; lupta pentru realizarea surprinderii şi evitarea acesteia
din partea inamicului; creşterea capacităţii de acţiune independentă şi în condiţii de
izolare; atenuarea influenţei perturbatoare a factorilor naturali, valorificare superioară
a condiţiilor geoclimatice, economice, demografice, culturale ale ţării noastre,
folosirea pe scară largă a acţiunilor de hărţuire.

A. Cucerirea şi menţinerea iniţiativei; menţinerea libertăţii de acţiune

Lupta armată include în sine şi confruntarea dintre părţile adverse pentru
cucerirea (dobândirea) şi menţinerea iniţiativei. Cel ce are iniţiativa este (mai mult
sau mai puţin) liber pe mişcare, el "dă tonul" pe câmpul de luptă şi are deci libertatea
de acţiune. Cel ce deţine iniţiativa "acţionează", în timp ce adversarul "reacţionează",
dă răspunsuri, este obligat de multe ori "să facă jocul" primului 70. În acest fel,
cucerirea şi menţinerea iniţiativei apar ca ce] mai important mijloc pentru a ne
asigura libertatea de acţiune chiar şi numai temporar, local, mai cu seamă în
momentele hotărâtoare şi de a răpi pe cea a adversarului. în caz de pierdere a
iniţiativei, trebuie luate măsuri ferme pentru a o redobândi şi a o menţine.
Iniţiativa în domeniul militar exprimă capacitatea de a întreprinde cel dintâi
ceva, de a acţiona în permanenţă în condiţii care să nu fie impuse de inamic, ci
69
Cf. A.N.-1, ediţia 1996, art.75
70
Cf. Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, p.H2.

48
determinate de scopurile şi intenţiile proprii, raportate la situaţia de ansamblu, chiar
atunci când adversarul deţine superioritatea în forţe armate. Aspectele concrete ale
iniţiativei sunt numeroase, putând fi raportate la oricare din condiţiile sau factorii
situaţiei. Cum o putem identifică, deci care pot fi indiciile pe baza cărora putem trage
concluzia că deţinem sau nu iniţiativa?
Existenţa capacităţii evidente de a devansa inamicul poate constitui una din
formele de manifestare a iniţiativei. Devansarea se poate referi la deschiderea focului,
desfăşurarea forţelor, executarea loviturilor, cucerirea unor obiective importante
înainte ca inamicul să le poată ocupa sau consolidarea unor obiective înainte ca
inamicul să le poată cuceri etc. Iniţiativa ne aparţine însă în mod evident. în asemenea
cazuri, numai dacă acţiunile proprii au fost declanşate nu pentru a contracara pe
cele ale inamicului, ci pentru a impune acceptarea luptei. În caz contrar,
devansarea poate constitui premisa câştigării iniţiativei şi una din căile principale
pentru obţinerea ei. De pildă, cucerirea unui punct obligat de trecere prin folosirea
unui detaşament înaintat în ofensiva şi asigurarea unor condiţii deosebit de favorabile
pentru acţiunile ulterioare constituie un indiciu al deţinerii ferme a iniţiativei.
Succesul este numai o premisă atunci când asigură, să zicem, despresurarea unei
grupări încercuite.
Capacitatea de a adopta atitudini neaşteptate pentru inamic, prin care
este constrâns să renunţe la scopurile iniţiale, se poate întâlni în toate formele de
luptă, constituind una din manifestările iniţiativei în apărare sau în alte acţiuni cu
caracter ofensiv. Ea îşi găseşte expresia în acţiunile ce imprimă apărării un caracter
activ (riposte ofensive, acţiuni de hărţuire, demonstrative, în faţa limitei dinainte,
procedee eficiente, schimbarea direcţiei de efort etc.). În ofensivă, o asemenea
capacitate poate fi identificată în acţiunile desfăşurate cu succes în spatele şi
adâncimea dispozitivului inamicului, prin care este obligat să renunţe la menţinerea
unor obiective, la ripostele ofensive, să se retragă (executarea cu succes a manevrelor
de învăluire şi întoarcere, cucerirea prin surprindere a trecerilor peste cursurile de apă
sau altor obiective importante din adâncime, blocarea rezervelor.
Un indiciu al cuceririi iniţiativei de către forţele proprii poate fi considerată
evitarea angajării luptei de către inamic, condiţiile fiindu-i net defavorabile, ca
de exemplu atunci când, deşi a realizat unele pătrunderi în dispozitivul nostru, este
obligat să le evacueze pentru a evita încercuirea şi nimicirea forţelor sale sau când se
retrage precipitat, fără a mai opune rezistenţe succesive, pentru a preveni
interceptarea căilor de comunicaţie.
Modificarea frecventă a concepţiei şi a sistemului de acţiune ale
inamicului, ca urmare a nerealizării repetate a scopurilor iniţiale, este un indiciu al
apărării proprii desfăşurată cu succes, marcând şi momentul trecerii iniţiativei de
partea acesteia. Este semnificativă, în acest sens, modificarea succesivă a concepţiei
de către comandamentul grupării germane în bătălia de la Mărăşeşti, din vara anului
1917, care a marcat pierderea iniţiativei strategice şi eşecul ofensivei.
Realizarea condiţiilor pentru a putea întrebuinţa majoritatea forţelor şi
mijloacelor, în scopul de a impune inamicului voinţa proprie şi a îndeplini
misiuni ce depăşesc nivelul eşalonului respectiv, vizând obiectivele de perspectivă
ale eşalonului superior, deşi este caracteristică iniţiativei în ofensivă, se poate
49
manifesta şi în apărare. Pe timpul ducerii ofensivei ia forma întrebuinţării unei
cantităţi reduse de forţe pentru manevră, încercuirea şi nimicirea inamicului din
contact, gruparea principală dezvoltând impetuos acţiunea în adâncime. În apărare
este caracteristică în cazul opririi inamicului pe direcţiile principale şi realizării
condiţiilor pentru riposte ofensive decisive, independent sau împreună cu eşalonul
superior sau vecinii. În anumite condiţii, iniţiativa se manifestă prin imposibilitatea
inamicului de a declanşa acţiuni active, rezumându-se la cele pasive, de răspuns.
Alteori, acesta nu mai are capacitatea să acţioneze în timp util, deşi planifică şi
declanşează masuri de răspuns, totuşi tardive, sau angajează acţiuni în condiţii
nefavorabile, renunţând la scopurile imperative. Un exemplu îl poate constitui
lupta de întâlnire în adâncimea dispozitivului inamicului, între rezervele acestuia,
care intenţionează să închidă anumite breşe, şi grupările proprii pătrunse în interiorul
apărării sale.
Menţinerea iniţiativei este echivalentă cu exploatarea oportună a succesului
obţinut, cu intensificarea acţiunilor în sensul creşterii gradului de dezorganizare a
dispozitivului inamicului, cu declanşarea altora, pe alte direcţii, unde acesta nu mai
are posibilitatea să intervină. Se pune problema căilor, instrumentelor prin care
iniţiativa determină libertatea de acţiune, exprimă măsura acesteia. Deşi poate părea o
contradicţie, iniţiativa fiind ea însăşi o cale pentru asigurarea libertăţii de acţiune,
influenţa se manifestă prin mijloace comune. Aducem din nou în atenţie raportul
general-particular-individual, iniţiativa reprezentând particularul, treapta prin care
acţiunile concrete conduc la obţinerea libertăţii de acţiune. Interesează deci acţiunile
prin care se realizează iniţiativa. într-o variantă, ele pot fi grupate în două categorii.
Pe de o parte, prin impunerea planului propriu, în sensul de a-1 lovi continuu pentru a
nu-i da posibilitatea să acţioneze organizat, iar pe de altă parte, prin luarea unor
măsuri şi desfăşurarea unor acţiuni neprevăzute, la care nu are posibilitatea să
reacţioneze sau răspunsul său este ineficient sau neadecvat.
Acţiunile ce vizează impunerea planului propriu sunt condiţionate, printre
altele, de: cunoaşterea în permanenţă a valorii, posibilităţilor şi intenţiilor agresorului
şi luarea tuturor măsurilor în vederea contracarării acţiunilor acestuia; asigurarea
permanentă a unei puteri de luptă ridicate; menţinerea cu fermitate a unor
aliniamente, raioane, forme tari din teren şi a localităţilor, de care depinde stabilitatea
dispozitivelor operative şi tactice; nimicirea trupelor aeropurtate şi elementelor
teroriste, paramilitare autohtone ostile statului nostru şi de cercetare-diversiune;
luarea tuturor măsurilor pentru paza, apărarea, refacerea şi consolidarea căilor de
comunicaţii; executarea oportună a manevrei de forţe şi mijloace; păstrarea secretului
asupra acţiunilor forţelor noastre; sprijinul logistic al acţiunilor militare ş.a.
Lupta continuă pentru impunerea planului propriu de acţiune este strâns
legată şi de îndeplinirea la timp de către trupe a misiunilor încredinţate, cu forţele şi
mijloacele de care dispun, dar aceasta nu oricum, ci în mod organizat şi disciplinat, în
limitele în care nu se aduc prejudicii planului de ansamblu al operaţiei (luptei).
În cadrul unei operaţii (lupte), fiecare unitate militară are locul şi rolul său
bine definite, fie că este în compunerea forţelor de angajare imediată sau a forţelor de
angajare ulterioară ori a rezervei, fie că duce acţiuni independente - ca detaşament
înaintat sau de întoarcere, ca desant aerian etc. - iar comandanţii dispun de forţele şi
50
mijloacele necesare îndeplinirii misiunii încredinţate. Aceasta impune ca fiecare
comandant să fie preocupat de îndeplinirea misiunii primite, încadrându-se în
concepţia eşalonului superior. Numai în concordanţă cu aceasta se poate manifesta
iniţiativa locală, vizând domenii cum ar fi: optimizarea proceselor de folosire a
forţelor şi mijloacelor, de conducere şi asigurare a lor, lovirea continua a inamicului
cu focul tuturor categoriilor de armament, pentru a nu-i da posibilitatea să acţioneze
în mod organizat.
Iniţiativa în luptă se află într-un raport direct cu disciplina militară fermă,
condiţionând dobândirea şi păstrarea libertăţii de acţiune. În ansamblu, disciplina îşi
realizează efectele sale favorabile în planul libertăţii de acţiune pe mai multe căi.
Prima se referă la însuşirea misiunii primite, având permanent în vedere ca toate
actele de iniţiativă să se înscrie în concepţia eşalonului superior - am numit-o
disciplină în concepţie. Cea de-a doua are în vedere arta de a planifica, organiza şi
desfăşura acţiuni în siguranţă, în cele mai dificile condiţii (teren greu accesibil, lipsa
legăturii cu eşalonul superior, date incomplete despre inamic ş.a.), luând toate
măsurile ca misiunile să fie îndeplinite cu pierderi minime în personal şi cu consum
redus de muniţii şi materiale, fără a pune în dificultate planul de ansamblu al operaţiei
(luptei) - aceasta este disciplina în execuţie. Cea de-a treia cale se referă la
conducerea cu pricepere a trupelor în luptă, coordonarea în timp şi spaţiu a acţiunilor
subordonaţilor, pentru îndeplinirea întocmai şi la timp a ordinelor primite - în acest
caz avem de-a face cu disciplina în conducere.
Un rol important în impunerea planului propriu îl are concepţia în care se
prevede sa se organizeze şi să se ducă lupta. Prin aceasta, inamicul trebuie obligat să
duca acţiunile în condiţii nefavorabile, să se confrunte cu părţile cele mai tari ale
dispozitivului nostru. Rolul concepţiei se poate manifesta pe mai multe căi.
În acţiunile defensive, intenţiile inamicului de a obţine victoria în timp scurt,
prin lovituri masive cu blindatele, aviaţia, sistemele perfecţionate de armament cu
mare precizie de lovire, de a pătrunde rapid către obiectivele vitale ale apărării, a face
joncţiunea cu grupările aeromobile, trebuie contracarate prin măsuri adecvate, prin
care să fie obligat să adopte alt model de acţiune. Aceasta presupune conducerea
apărării astfel încât grupările inamicului care acţionează pe front, cu mare putere de
foc şi izbire, să nu-şi poată valorifica potenţialul. Dezideratul se poate realiza prin
concentrarea mijloacelor antiblindate pe direcţiile accesibile ofensivei, prin pregătirea
unui mare număr de obstacole, baraje şi acţiuni antiblindate, prin care să se
zădărnicească pătrunderea rapidă în adâncime, obligându-1 să-şi angajeze forţele în
acţiuni de uzură, să se înscrie pe direcţii greu accesibile, să accepte un ritm redus. În
felul acesta poate fi constrâns să renunţe la folosirea unor elemente în adâncime,
neexistând certitudinea realizării joncţiunii şi supravieţuirii lor. Efectul se resimte în
amplificarea stabilităţii şi activismul apărării, prin sporirea posibilităţii de a folosi
nestingherit rezervele pentru acţiuni ofensive. Aceasta depinde şi de alegerea
direcţiilor (raioanelor) de acţiune, de modul de constituire a dispozitivului, de
alegerea procedeelor de luptă şi a timpului executării lor. Prin toate acţiunile
prevăzute, inamicul trebuie împiedicat să se sustragă loviturilor proprii. În cazul
pierderii temporare a iniţiativei, forţele nu se vor mărgini la acţiuni prin care să
pareze sau să se sustragă loviturilor inamicului, ci vor căuta pe toate căile s-o
51
redobândească. În război nu va fi învinuit comandantul care, cu toată stăruinţa de a
nimici pe inamic, nu va reuşi să-şi îndeplinească integral misiunea primită, ci acela
care, din teama de a-şi asuma răspunderea, a dat dovadă de inactivitate şi nu a folosit
forţele şi mijloacele de care dispune pentru obţinerea succesului.
Libertatea de acţiune şi, respectiv, iniţiativa, se pot dobândi şi menţine şi prin
apărarea fermă a fâşiilor şi raioanelor încredinţate, combinată cu puternice riposte
ofensive. La nivel tactic, se poate cuceri şi ca urmare a hărţuirii permanente a
inamicului, cu condiţia ca acţiunilor de acest fel să li se imprime un caracter cât mai
dinamic şi activ, care să ducă la anihilarea iniţiativei şi libertăţii de acţiune a
adversarului,
În apărare, dobândirea şi menţinerea iniţiativei depind, în măsură hotărâtoare,
de rezultatul luptei pe adâncimea tactică, un rol important având în acest caz: focul
tuturor categoriilor de mijloace, executat oportun şi eficient pe căile de acces şi pe
baza de plecare la ofensivă (aliniamentul de atac) ale inamicului, precum şi pe timpul
respingerii lui în faţa limitei dinainte; menţinerea cu dârzenie - rară gând de retragere
- a aliniamentelor (raioanelor ) încredinţate; executarea a numeroase riposte ofensive
asupra forţelor adversarului pătrunse în interiorul apărării; lovirea rezervelor lui şi
zădărnicirea folosirii lor oportune; executarea unui mare număr de acţiuni de hărţuire
etc.
Influenţa hotărâtoare ce o are rezultatul confruntării cu gruparea principală
care acţionează pe front asupra cuceririi şi menţinerii iniţiativei îşi găseşte expresia în
orientarea strategică de a canaliza eforturile pentru câştigarea iniţiativei şi obţinerea
deciziei prin acţiunile duse în raioanele şi pe aliniamentele situate în zona de
frontieră sau în imediata apropiere a acesteia, orientare imperativă a Directivei
comandantului suprem. Aceasta înseamnă, în ultimă instanţă, a impune agresorului
voinţa proprie, concepţie de acţiune care izvorăşte din specificul războiului, a-i
dejuca planurile atât la nivel strategic, cât şi la cele operativ şi tactic. Deşi analiza
modului cum se poate dobândi iniţiativa încă de la frontieră este foarte complexă,
încercăm, totuşi, să-i surprindem câteva elemente de referinţă.
Modelul acţiunii inamicului, conturat prin cele mai noi orientări doctrinar-
strategice (bătălia aeroterestră, de exemplu), presupune următoarele deziderate cheie:
lovituri masive cu aviaţia, rachetele, sistemele de armament de mare precizie şi
putere de distrugere asupra obiectivelor militare şi economice vitale ale adversarului,
prin care să-i fie zădărnicite mobilizarea, desfăşurarea strategică şi pregătirea
apărării, să-i fie dezorganizat sistemul de asigurare şi redusă substanţial capacitatea
de ripostă; acţiuni intense cu caracter informaţional şi psihologic şi cu numeroase
elemente teroriste, de cercetare-diversiune şi paramilitare autohtone, cu scopuri
similare; folosirea unor cantităţi însemnate de forţe aeromobile pentru cucerirea şi
menţinerea unor obiective şi raioane vitale pentru sistemul de ripostă al victimei; un
înverşunat război radioelectronic, vizând neutralizarea tuturor sistemelor de
conducere ale adversarului (conducerea forţelor, mijloacelor, focului etc).
Toate acestea trebuie să preceadă, sa însoţească şi să urmeze acţiunii
principale, de front, care înseamnă: atac (posibil pe mai multe direcţii) cu grupări de
invazie bazate pe folosirea masivă a blindatelor şi a mijloacelor de foc cu mare putere
de distrugere, care să dezvolte ofensiva în ritm rapid, pe direcţii, sa facă joncţiunea
52
cu elementele din adâncime, să cucerească în timp scurt obiectivele politico-militare
şi economice vitale, să obţină o victorie rapidă, punând astfel opinia publică în faţa
faptului împlinit.
Din modelul prezentat se desprinde concluzia că efectul acţiunilor în
adâncimea teritoriului poate fi exploatat şi lupta elementelor folosite aici poate avea
succes numai dacă gruparea de front are succes şi realizează joncţiunea cu acesta.
În caz contrar, chiar dacă iniţial obţin unele rezultate, ele sunt în pericol de a fi
nimicite. Se poate aprecia că, în condiţiile unei apărări obişnuite, pregătită după
modelul clasic, terenul din zona de frontieră de pe teritoriul naţional favorizează
ofensiva desfăşurată după acest scenariu. Pentru a-1 obliga, însă, pe inamic să
modifice substanţial această concepţie, trebuie să-i opunem o alta, care să realizeze:
Contracararea acţiunii mijloacelor informaţionale, psihologice şi de lovire în
adâncime şi lichidarea în timp scurt a efectelor atacurilor; identificarea şi nimicirea
elementelor de cercetare-diversiune, paramilitare autohtone şi teroriste, blocarea şi
nimicirea în timp scurt a grupărilor aeromobile. în aceste acţiuni, un rol hotărâtor
trebuie sa-1 aibă forţele Ministerului de Interne. Ele au posibilitatea sa transforme
întregul teritoriu într-o vastă zonă antidesant şi de acţiune a apărării civile;
mobilizarea, manevra, desfăşurarea şi trecerea la apărare a unităţilor şi marilor unităţi
ale armatei, împreună cu cele ale M.I., pe frontieră. Ele trebuie să contracareze
ofensiva grupării principale a inamicului, care acţionează pe front. Succesul luptei la
frontieră este de natură să-1 oblige pe inamic sa-şi modifice planul, deosebit de
avantajos pentru el. Perspectiva de a nu putea exploata oportun efectele loviturilor în
adâncime îl poate determina să le restrângă aria spaţială, căutând să le folosească
nemijlocit înaintea acţiunii terestre. Posibilitatea nerealizarii joncţiunii oportune cu
forţele aeromobile îl poate determina sa reducă substanţial adâncimea folosirii lor,
limitându-le la perspectiva imediată.
Câştigarea iniţiativei în zona de frontieră şi, în consecinţă, blocarea ofensivei
inamicului, dispersarea efortului sau în acţiuni locale, de uzura, echivalează cu
imposibilitatea exploatării efectului luptei în adâncime. în acest scop, apărarea în
zona de frontieră trebuie să valorifice din plin avantajele oferite de caracteristicile
terenului, de existenţa sistemului apărării teritoriale şi de pregătirea tuturor
obiectivelor pentru o rezistenţă de lungă durată. Contracararea acţiunii în forţă a
inamicului este posibilă integrând în efortul apărării: elementele naturale sau
artificiale (obstacolele de valoare strategică, lucrările de hidroamelioraţii dense din
această zonă, localităţile, zonele mlăştinoase sau posibil a fi înmlăştinate etc); forţele
luptătoare din sistemul apărării teritoriale; aportul populaţiei neînrolate, pentru
îndeplinirea unor masuri de asigurare şi protecţie.
Se poate deci conta pe o densitate corespunzătoare de forţe şi mijloace,
urmărindu-se însă şi o dispersare impusă de necesitatea protecţiei împotriva
loviturilor inamicului. Esenţiala este însă realizarea unei densităţi cât mai mari de
baraje şi obstacole, de foc şi mai ales de acţiuni şi procedee de luptă. Acestea din
urmă sunt condiţionate de: organizarea unei apărări adânc eşalonate, ferme, dârze şi
dinamice; includerea în structura ei a tuturor localităţilor, platformelor industriale,
întreprinderilor şi obiectivelor economico-sociale; adoptarea unor dispozitive variate,
folosind cu pricepere condiţiile geoclimatice din raioanele acţiunilor de luptă;
53
lichidarea în timp scurt a urmărilor atacurilor cu aviaţia, elicopterele, armamentul de
înaltă precizie şi, dacă este cazul, cu armele de nimicire în masă; schimbarea rapidă a
efortului de pe o direcţie pe alta şi executarea unor puternice şi repetate riposte
ofensive în scopul nimicirii forţelor inamicului.
Realizarea unui sistem dens şi adânc de baraje şi obstacole este favorizată de
existenţa localităţilor, platformelor industriale, reţelei de canaluri, ca şi de numărul
mare de formaţiuni de apărare, care le pot instala şi amenaja pentru apărare, folosind
atât mijloacele din înzestrare, cât şi pe cele improvizate sau confecţionate pe plan
local. Sistemul va fi completat pe măsura ajungerii în zonă şi trecerii la apărare a
unităţilor militare. Există posibilitatea ca fiecare direcţie să fie închisă, fiecare
localitate, poziţie, raion, punct de sprijin să fie protejate printr-un sistem de baraje şi
obstacole, atât explozive, cât şi neexplozive.
Focul dens şi eficace, în condiţiile existenţei unei cantităţi limitate de
mijloace, se poate realiza pe mai multe căi: manevra de pe o direcţie pe alta şi de pe
un obiectiv pe altul al traiectoriilor; deschiderea lui prin surprindere, de la distanţa
cea mai convenabilă; combinarea mai multor tipuri de traiectorii şi calibre pentru a
lovi simultan toate elementele unui obiectiv, interzicându-le sprijinul reciproc;
pregătirea minuţioasă a fiecărei acţiuni de foc (elementele de tragere, muniţiei,
armamentului, poziţiilor şi amplasamentelor etc), pentru a realiza o eficacitate
maximă şi un consum cât mai redus de muniţie etc. Un rol deosebit revine protecţiei
mijloacelor de foc şi muniţiei, prin manevra oportună dintr-o poziţie în alta şi printr-o
temeinică adăpostire şi mascare.
În această etapă a confruntării, concentrarea efortului presupune executarea
unui mare număr de acţiuni foarte diverse ca formă, procedee utilizate şi scopuri
urmărite. Baza acţiunii o va constitui apărarea fermă a poziţiilor, raioanelor,
punctelor de sprijin care, întotdeauna, vor trebui să includă localităţile, celelalte
obstacole şi baraje, ca puncte tari ale acestora. în acelaşi timp însă apărarea fermă va
fi potenţată printr-un mare număr de acţiuni de hărţuire, care să vizeze toate
elementele dispozitivului inamic. Apărarea fermă nu exclude unele replieri locale,
atunci când acestea sunt impuse de necesitatea sustragerii forţelor, protejării şi
conservării lor. Totdeauna trebuie ca prin asemenea replieri să se caute a se atrage
inamicul în raioane nefavorabile lui, în pungi de foc, ambuscade, capcane, să fie
obligat să pătrundă între punctele tari ale apărării (localităţi, puncte de foc întărite)
care permit executarea unor contraatacuri prin surprindere în spatele acestuia,
încercuirea şi nimicirea lui. Replierile pot fi executate intenţionat, cu scopul inducerii
în eroare şi atragerii în curse. Chiar şi în cazul în care pe unele direcţii apărarea este
străpunsă, flancurile pătrunderii cât şi grupările încercuite în obiective importante
trebuie să reziste cu îndârjire, să blocheze cât mai multe forţe ale inamicului, aceasta
fiind o condiţie hotărâtoare pentru executarea cu succes a ripostelor ofensive.
Folosirea combinată şi oportună a acestor procedee şi realizarea unei apărări
teritoriale bazate pe angajarea întregului potenţial uman şi material din zona, pe
capacitatea de rezistenţă îndelungată a localităţilor şi sistemelor de hidroamelioraţii,
asigură forţelor noastre posibilităţi mari pentru reducerea ritmului de înaintare şi
oprirea ofensivei inamicului, câştigarea treptată a iniţiativei şi crearea condiţiilor

54
necesare trecerii la ofensivă, la început la nivel tactic şi operativ, iar ulterior şi la
nivel strategic.
Acţiunea eficientă în apărare presupune folosirea forţelor şi mijloacelor după
unele reguli care să le asigure o cât mai mare libertate de acţiune, concurând la
menţinerea sau obţinerea iniţiativei. Unele din acestea pot fi formulate astfel; forţele
de angajare ulterioară şi rezerva să nu se dispună înapoia obstacolelor care îi
limitează posibilităţile de deplasare şi de folosire oportună; forţele din compunerea
acestora nu vor fi dispuse prea aproape de forţele de angajare imediată, pentru a nu li
se micşora numărul variantelor de întrebuinţare şi a nu putea fi angajate prematur de
inamic; forţele de sprijin şi detaşamentele cu diferite destinaţii să se dispună între cele
două elemente de dispozitiv, în raioane în care să poată fi folosite în cât mai multe
variante; sistemele de conducere şi logistice trebuie astfel organizate încât să permită
luarea legăturii "sărind" unu-două eşaloane; forţele neangajate să fie dispuse în
adâncime, mascate şi adăpostite, ori de câte ori este posibil în afara direcţiilor
principale ale inamicului, iar deplasarea lor pentru intervenţie să se facă pe cât mai
multe itinerare, asigurându-se temeinic.
În ofensivă, păstrarea iniţiativei reprezintă condiţia cea mai importantă pentru
a nimici în timp scurt inamicul pătruns pe teritoriul naţional. Menţinerea iniţiativei
este condiţionată de măsurile ce se iau în vederea exploatării succesului iniţial şi
amplificării lui în scopul creşterii progresive a gradului de dezorganizare a apărării
inamicului. Aceasta presupune executarea atacurilor prin surprindere; ducerea
acţiunilor de luptă pe direcţii; forţarea din mişcare a cursurilor de apă, în cooperare cu
desantul aerian; cucerirea în scurt timp a aliniamentelor de apărare din adâncime;
introducerea oportună în bătălie (luptă) a forţelor de angajare ulterioară; folosirea pe
scară largă a detaşamentelor înaintate, în cooperare cu aviaţia, trupele care luptă în
raioane izolate şi alte forţe care duc acţiuni în spatele dispozitivului inamicului;
nimicirea grupărilor de contralovitură (contraatac) folosind focul tuturor categoriilor
de mijloace şi forme de manevră ingenioase etc. Intensificarea efortului în adâncimea
apărării inamicului este c altă cale care asigură menţinerea iniţiativei şi reprezintă o
formă de manifestarea a acesteia.
Dacă problematica dobândirii, menţinerii şi manifestării iniţiativei în ofensivă
este pe larg tratată şi acceptată, impunerea voinţei proprii fiind considerată
echivalentă cu spiritul ofensiv, pentru celelalte forme şi acţiuni opţiunile nu sunt la
fel de clare.
Statutul apărării, ca formă a acţiunilor militare în războiul de apărare a ţării,
ca modalitate de ripostă prin care pot fi îndeplinite integral scopurile strategice ale
războiului şi ale fiecărei acţiuni, presupune a considera iniţiativa ca aparţinând şi
acesteia. În paginile anterioare au fost prezentate numai o parte din multiplele aspecte
ale manifestării iniţiativei în apărare.
Cele mai multe controverse le stârneşte însă problema iniţiativei în retragere,
în încercuire, ca şi în alte acţiuni desfăşurate în condiţii de izolare produsă în mod
fortuit.
Se poate afirma că iniţiativa aparţine fiecărei forme şi procedeu de acţiune
militară. Ea se manifestă în mod diferit, se obţine şi se păstrează pe căi multiple,
prezintă grade diferite în funcţie de condiţiile concrete. Chiar şi în ofensivă, deşi
55
aceasta se poate declanşa numai ca urmare a câştigării iniţiativei, ea se manifestă prin
acţiuni îndrăzneţe, decisive, care urmăresc să împiedice riposta organizată a
inamicului, şi se poate pierde dacă nu se iau măsuri ca succesele iniţiale să fie
consolidate şi dezvoltate. Pe timpul urmăririi, acţiune ce oferă condiţii deosebite
pentru manifestarea largă a iniţiativei, ea îşi pierde valenţele dacă nu se acţionează
hotărât pentru devansarea inamicului, interceptarea căilor de retragere, angajarea şi
nimicirea forţelor lui principale.
Retragerea, atunci când se adoptă intenţionat pe adâncimi mici, presupune o
luptă acerbă pentru iniţiativă. Ea se concretizează în numeroase acţiuni desfăşurate pe
diferite aliniamente, în lupta elementelor de siguranţă şi acoperire, în hărţuirea
continuă a inamicului.
Câştigarea şi menţinerea iniţiativei pe timpul retragerii presupune, printre
altele: alegerea celui mai favorabil moment pentru ruperea luptei (de regulă noaptea,
în alte condiţii meteo grele sau atunci când inamicul execută restructurări în
dispozitiv); alegerea celor mai indicate direcţii şi itinerare; acţiuni dârze ale
elementelor de acoperire şi siguranţă pentru a interzice pătrunderea inamicului spre
forţele principale; pregătirea a numeroase acţiuni de amploare diferită, şi chiar
aliniamentelor de apărare pentru forţele principale; asigurarea temeinică a acţiunii, în
special pe linia cercetării, siguranţei, mascării, apărării antiaeriene, ca şi asigurarea
deplasării, tehnico-materială şi medicală. Se poate aprecia că iniţiativa a fost obţinută
atunci când s-a reuşit oprirea inamicului pe diferite aliniamente, s-a canalizat acţiunea
lui pe direcţii nefavorabile şi s-a asigurat timpul necesar pentru ca forţele principale
să se deplaseze nestingherite şi să treacă la apărare sau să întreprindă alte acţiuni.
Chiar şi în cazul în care retragerea este fortuită, trebuie să se manifeste dinamism, să
se execute acţiuni de luptă pentru a interzice inamicului manevra, menţinerea
contactului şi încercuirea. Faptul că retragerea nu mai poate fi concepută după
modelul clasic, de cedare fără luptă a unor spaţii întinse, îi conferă caracterul unui
procedeu de luptă dinamic, înverşunat, în care manevra spre înapoi este asigurată prin
numeroase acţiuni, prin rezistenţe îndârjite pe localităţi şi alte puncte tari, prin
numeroase riposte ofensive şi acţiuni de hărţuire. De multe ori însăşi retragerea se
execută prin luptă.
În cazul apărării în încercuire, atitudinea activă, acţiunile de hărţuire şi
loviturile executate din interiorul cercului şi din exterior constituie o condiţie
obligatorie pentru menţinerea raionului şi îndeplinirea misiunii. A aştepta pasiv ca
inamicul să treacă la ofensivă echivalează cu acceptarea înfrângerii. O grupare
încercuită nu poate fi pentru inamic numai o rezistenţă care n-a fost încă lichidată. Ea
trebuie să reprezinte un pericol permanent, care să-1 oblige să destineze forte şi
mijloace numeroase, slăbind astfel forţa grupării principale.
Prin urmare, iniţiativa poate fi menţinută sau dobândită prin: acţiuni rapide,
întrunite şi sincronizate, care solicită din partea comandanţilor şi trupelor prevedere,
iniţiativă, cunoaşterea situaţiei şi concepţiei eşalonului superior, cooperare,
flexibilitate în conducere şi acţiune, continuitatea conducerii, protecţia trupelor şi
sprijin logistic; descifrarea modului probabil de acţiune a inamicului şi înşelarea
acestuia asupra acţiunilor proprii ce vor avea loc; zădărnicirea acţiunilor cercetării
inamicului; folosirea unor noi mijloace şi procedee de luptă, necunoscute de inamic;
56
ducerea acţiunilor tară întrerupere, ziua şi noaptea, pe orice timp şi stare a vremii;
evitarea şablonismului şi a schematismului în pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă
etc.

B. Prevederea modului cum se vor desfăşura acţiunile militare şi a

intenţiilor inamicului
Dacă în trecut prognozarea acţiunilor militare şi a intenţiilor inamicului se
realiza pe bază de ipoteze, pe inspiraţia comandanţilor, astăzi se dispune de organe,
forţe şi mijloace numeroase şi perfecţionate, se organizează procurarea şi prelucrarea
unui volum mare de informaţii, în primul rând referitoare la inamic. Prevederea, ca
funcţie a conducerii militare, constă în activitatea comandantului şi a statului-major, a
comandamentului în general, de a determina în timp şi spaţiu, evoluţia probabilă a
acţiunilor militare, schimbările posibile ale situaţiei. Determinarea se face prin
calcule ştiinţifice, executate rapid, inclusiv cu mijloace electronice, pe baza
cunoaşterii reale a inamicului, a procedeelor şi mijloacelor folosite de acesta în
război, corelate cu posibilităţile trupelor noastre, în condiţiile concrete ale câmpului
de luptă. Ei îi revine rolul ca, pe baza datelor obţinute şi a evoluţiei luptei, reacţiilor
probabile ale inamicului, să formuleze şi să propună factorului de decizie diverse
variante şi modele de acţiune, precum şi metodele de conducere a forţelor şi
mijloacelor de luptă. Rolul important al prevederii a dus la concluzia că însuşi actul
de comandă nu poate fi realizat în lupta armată fără o anumită capacitate de
prognozare.
Pentru definirea modului de desfăşurare a acţiunilor militare viitoare, la nivel
strategic se foloseşte frecvent prognoza ca instrument al conducerii. Activitatea de
prognoză militară are o sferă largă, în sensul că se fundamentează pe aprecierea
evoluţiei probabile a situaţiei politico-militare internaţionale, în strânsă legătură cu
principiile strategiei noastre militare, precum şi pe folosirea celor mai noi cunoştinţe
tehnice, strategice şi tactice, în vederea stabilirii formelor şi procedeelor de ducere a
luptei armate, metodelor de conducere a trupelor şi formaţiunilor de apărare în cadrul
campaniilor şi operaţiilor de amploare strategică.
La nivel operativ şi tactic, prevederea acţiunilor inamicului se manifestă de
obicei prin estimarea concretă - calitativă şi cantitativă a forţelor, posibilităţilor,
planului probabil de acţiune al acestuia şi a tendinţelor de evoluţie a situaţiei în timp
şi spaţiu. Cunoaşterea acestor aspecte contribuie la prevenirea surprinderii, la
pregătirea şi ducerea cu succes a acţiunilor.
Studiul planului probabil de acţiune a inamicului revine, în principal,
compartimentului de informaţii, ca organ specializat în cadrul statelor-majore de la
toate eşaloanele. Este însă şi o îndatorire principală a comandantului, şefului de stat-
major, a tuturor celor care contribuie la fundamentarea deciziei. Şeful
compartimentului de informaţii, împreună cu şefii celorlalte compartimente din
cadrul statului-major, face analiza inamicului şi stabileşte variante posibile de
acţiune, folosind informaţiile obţinute prin toate formele şi procedeele de cercetare.
În urma analizei situaţiei se estimează planul probabil de acţiune a inamicului.
Datele pe care acesta se bazează se verifică periodic, pentru a descoperi la timp
schimbările în raport cu condiţiile concrete ale situaţiei. Prin actualizare se aduc şi
57
corecţii în modul de folosire a forţelor noastre. Prevederea în timp a evoluţiei situaţiei
şi a acţiunilor inamicului este variabilă, depinzând de mai mulţi factori: posibilităţile
şi caracterul de ansamblu al acţiunilor acestuia, condiţiile de teren, eşalonul implicat,
caracterul acţiunilor proprii etc. Referitor la întinderea în timp a prevederii acţiunilor
inamicului, literatura de specialitate indică unii parametri, care ar fi de natură să
asigure premisele unei reale libertăţi de acţiune. Se consideră că "subunitatea trebuie
să prevadă acţiunile de luptă cel puţin pe durata unei zile de luptă, unitatea cel puţin
pentru două zile, celelalte eşaloane pe o perioadă de câteva zile, atât cât ar fi necesar
ca, prin regrupări rapide de forţe de pe o direcţie pe alta, în fâşia respectivă de acţiune
să nu se producă schimbări esenţiale"71.
Aceste aprecieri nu pot fi acceptate ca obligatorii. Ele se referă doar la eşalon.
În plus, nu rezultă extinderea spaţială a informaţiilor şi nici influenţa diferiţilor
factori. Mai sunt de luat în considerare mutaţiile radicale produse în concepţia de
ansamblu a desfăşurării acţiunilor militare de către inamic, în virtutea cărora
schimbarea situaţiei se poate produce în timp foarte scurt, prin intervenţia unor forţe
de la mari distanţe, cu misiuni dintre cele mai diverse. Un rol deosebit de important îl
are perfecţionarea continuă a capacităţii de acţiune independentă a trupelor,
care, corelată cu cerinţa de a spori gradul de independenţă, de a planifica acţiuni de
acest fel, schimbă fundamental datele problemei. Teza strategică privind necesitatea
ca acţiunile să fie duse cu toată hotărârea, inclusiv în condiţii de izolare totală faţă de
eşalonul superior şi vecini, obligă la reconsiderarea acestui aspect. Condiţiile de teren
impun şi ele necesitatea unei prevederi mai largi. Considerăm că nu se pot stabili
limite fixe pentru eşaloane. Este necesar ca pentru fiecare grupare, pentru fiecare
acţiune, să se aprecieze necesitatea de informare, având în vedere şi faptul că
activitatea de cercetare este continuă, iar schimbările sunt mult mai frecvente şi mai
radicale decât în trecut. De pildă, o subunitate care acţionează în cadrul structural
obişnuit are unele nevoi de informare şi prognoză. Aceeaşi subunitate, dacă execută o
misiune în spatele dispozitivului inamicului, are nevoie de o bază informaţională şi
predictivă pe o perioadă mult mai mare şi într-un spaţiu mult mai întins.
Orientativ, s-ar putea considera că prognoza va trebui să fie cu atât mai
extinsă în timp şi spaţiu, să se refere la un nivel mai ridicat al forţelor inamicului, cu
cât gradul de independenţă în acţiuni este mai mare, terenul şi alte condiţii
influenţează negativ intervenţia din afară şi cu cât posibilitatea ca o grupare sau alta
să fie izolată de restul forţelor este mai mare.
Pentru a contracara acţiunile viitoare ale inamicului, este necesar să dispunem
de informaţii permanent actualizate, pe care să le valorificăm în domeniul execuţiei,
în sensul devansării lui prin forma de manevră adoptată, în deschiderea focului şi
aplicarea loviturilor prin surprindere. Toate acestea ţin însă de calitatea superioară a
concepţiei şi planificării, de transmiterea la timp a misiunilor la subordonaţi, de
sistemul logistic al trupelor, de conducerea fermă a acestora. Dacă problemele sunt
rezolvate cu competenţă şi oportunitate, pregătirea operaţiei (luptei) pe toată scara
ierarhică se poate face concomitent de mai multe eşaloane, iar pe timpul ducerii
acţiunilor comandanţii pot da dovadă de iniţiativă în cele mai complexe, iar uneori şi
71
General-locotenent Ion Şuta, Conducerea trupelor în războiul de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti,
1978, p.72.

58
defavorabile situaţii, pentru îndeplinirea întocmai a misiunilor primite. Este de la sine
înţeles că acţiunile probabile ale inamicului trebuie privite cu circumspecţie, ele
putându-se desfăşura altfel decât am preliminat noi. Din această cauză, preocuparea
pentru limitarea libertăţii de acţiune a inamicului constituie calea cea mai sigură
pentru dobândirea sau menţinerea propriei noastre libertăţi de acţiune. Hotărârea
odată luată şi planificarea luptei făcută, trebuie menţinută cu perseverenţă până când
datele situaţiei se schimbă, pentru că schimbările repetate şi nu prea bine motivate
demonstrează instabilitate, lipsă de experienţă şi fermitate în conducerea trupelor.
Toate acestea duc la dezorientarea subordonaţilor, pierderea legăturilor, iar uneori
chiar a libertăţii de acţiune. Un dicton militar spune: comandantul trebuie să ştie ce
vrea şi să ştie să-şi impună voinţa până la sfârşit.

C. Realizarea unei superiorităţi calitativ-funcţionale şi flexibilitatea în

conducere
Potrivit principiului concentrării eforturilor, obţinerea victoriei în acţiunile
militare este condiţionată de realizarea unei superiorităţi de forţe şi mijloace faţă
de adversar, în sectoarele şi pe direcţiile cele mai importante. Preluarea iniţiativei
prin realizarea unui raport superior de forţe este calea cea mai scurtă. Problema care
se pune este cum se poate obţine libertatea de acţiune în condiţiile când agresiunea nu
dă posibilitatea să se realizeze această condiţie favorabilă. Una din căile prin care se
poate dobândi şi menţine libertatea de acţiune, în cazul unui raport de forţe egal sau
inferior, este realizarea unei superiorităţi calitativ-funcţionale şi flexibilitatea în
conducere.
În războiul de apărare a ţării, superioritatea calitativ-funcţională şi
flexibilitatea în conducere se pot realiza, în mod concret, prin cel puţin patru cai:
calitatea superioară a concepţiei şi planurilor; mobilitatea trupelor; impunerea unor
forme şi procedee de acţiune care îl dezavantajează pe inamic; manifestarea plenară a
calităţilor morale şi de luptă ale luptătorilor aparţinând trupelor celorlalte forţe din
sistemul militar al ţării, ale întregii populaţii.
Calitatea superioară a concepţiei şi planurilor de acţiune reprezintă un
factor compensator important în înfruntarea cu un inamic superior, în lupta
permanentă pentru dobândirea şi menţinerea libertăţii de acţiune. Ele se realizează în
întregul proces instructiv din armată, în activitatea de perfecţionare a pregătirii
cadrelor, care are ca scop formarea unor înalte calităţi profesionale, morale şi de
luptă, specifice omului de acţiune şi patriot, bazate pe competenţă şi convingeri
temeinic fundamentate, de apărător neînfricat al independenţei şi suveranităţii
României.
Asigurarea unui înalt nivel de pregătire tuturor cadrelor militare, desfăşurarea
instruirii lor permanente, cât mai apropiate de condiţiile câmpului de luptă într-un
eventual război ce i-ar fi impus României, reprezintă o problemă deosebit de
complexă. Dintotdeauna războiul a constituit o şcoală aspră şi a cerut din partea
comandanţilor, a comandamentelor în general, încordarea maximă a tuturor forţelor
fizice şi intelectuale în vederea adoptării unor decizii şi planuri realiste şi conducerii
ferme a trupelor. Strategia militară actuală impune cerinţe riguroase faţă de pregătirea
lor, pentru a fi în măsură să exercite o conducere fermă şi flexibilă, pe baza unor
59
concepţii şi planuri calitativ superioare. Într-un conflict militar, calitatea superioară a
concepţiei are un rol hotărâtor în aplicarea în permanenţă a unor metode şi procedee
de luptă variate şi ingenioase pentru a nimici cu forţele la dispoziţie trupele
agresorului. O concepţie şi un plan de acţiune de calitate superioară se remarcă prin
modul ingenios de folosire a forţelor şi mijloacelor, încât să ofere inamicului punctele
cele mai tari ale sistemului de acţiune şi s-o dirijeze pe cea proprie asupra celor mai
slabe puncte ale acestuia, sa ducă la obţinerea succesului cu pierderi cât mai mici şi
consumuri cât mai reduse, atât prin procedeele întrebuinţate, cât şi prin măsurile de
protejare, de apărare a vieţii oamenilor; să asigure folosirea la capacitatea maximă a
tuturor mijloacelor şi să favorizeze completarea reciprocă a potentelor fiecărui
element participant la luptă; să nu ofere inamicului posibilitatea surprinderii, să evite
angajarea prematură, expunerea inutilă la loviturile inamicului, lupta în condiţii
dezavantajoase etc. Indiferent de condiţiile în care se desfăşoară operaţia (lupta),
trebuie să se urmărească obţinerea unor succese, chiar cu caracter local, la toate
eşaloanele şi de toate elementele sistemului militar al ţării, fie pentru dobândirea
libertăţii de acţiune, fie pentru menţinerea ei.
Calitatea superioară a concepţiei este nemijlocit legată şi de competenţa
profesională a cadrelor. Aceasta se realizează numai în procesul de perfecţionare a
pregătirii ofiţerilor şi urmăreşte dezvoltarea orizontului cultural şi ştiinţific al
acestora, ridicarea gradului de pregătire tehnică şi de specialitate, cunoaşterea
caracteristicilor tehnico-tactice ale noilor tipuri de armament, consolidarea şi
perfecţionarea deprinderilor metodice, astfel încât corpul de cadre al armatei noastre
să poată conduce cu competenţă procesul instructiv-educativ la pace şi întrebuinţa cu
pricepere trupele în situaţie de război.
Practica militară arată, de asemenea, că pregătirea temeinică a comandanţilor
se face încă din timp de pace. Parafrazând un proverb, putem spune: ştiinţa îl face pe
comandantul de acţiune şi flexibil. Dimpotrivă, comandantul cu o insuficientă
pregătire este nesigur, rămâne nehotărât în faţa situaţiilor dificile şi se
demoralizează uşor. Cea mai bună modalitate de antrenament în elaborarea
unor concepţii şi planuri de calitate o constituie studiul teoriei militare naţionale
şi al unor scenarii tactice, operative şi strategice complexe, formarea şi dezvoltarea
deprinderilor urmând a se realiza în cadrul aplicaţiilor cu trupe sau de comandament
în teren (fără executarea acestor tipuri de aplicaţii, cadrele militare pot deveni, în cel
mai bun caz, "filozofi militari").
Perfecţionarea pregătirii profesionale a cadrelor se realizează şi prin studierea
aprofundată a istoriei, artei şi geografiei militare, a memorialisticii de război, întrucât,
apelând la ele, se vor găsi de fiecare dată filoane preţioase, idei profunde care,
însuşite, integrate în realitatea actuală a luptei, în cerinţele cadrului conceptual şi
doctrinar propriu, constituie o sursă inepuizabilă de învăţăminte.

D. Mobilitatea
Constituie o calitate a sistemelor militare cu largi implicaţii în realizarea
libertăţii de acţiune, o expresie esenţială a superiorităţii funcţionale. Ea se manifestă
pe multiple planuri, fiind în relaţie directă cu supleţea conducerii şi execuţiei, cu

60
realizarea unei densităţi sporite de acţiuni, foc, forţe şi mijloace, baraje şi obstacole,
cu capacitatea de a diminua efectele (imitatoare ale factorilor exteriori.
În sensul cel mai evident, mobilitatea este considerată ca posibilitate a forţelor
luptătoare de a se deplasa cu uşurinţă dintr-un sector în altul al frontului, din
adâncime spre aliniamentul de contact şi invers, de a executa cele mai îndrăzneţe
forme de manevră, de a realiza, în timp scurt, gruparea necesară îndeplinirii
misiunilor sau a se sustrage de sub loviturile masate ale inamicului. Ea asigură, în
toate situaţiile, o superioritate calitativ-funcţională evidentă faţă de inamic. Altfel
spus, permite folosirea forţelor principale ale unui eşalon asupra inamicului în locul şi
timpul dorit, în aşa fel încât să se lovească totdeauna acolo unde se pot obţine efecte
maxime cu pierderi minime şi consumuri reduse. În general, se consideră că
obiectivul fixat trebuie lovit acolo unde este mai slab, înţelegându-se acolo unde este
mai slab apărat, adică nu unde are gruparea principală de forţe. În dialog cu acest
punct de vedere, exprimăm opinia că inamicul este mai slab în acele părţi ale
sistemului sau prin a căror lovire şi neutralizare se dezorganizează întregul ansamblu.
Asemenea elemente sunt reprezentate de cunoaşterea situaţiei şi obiectivului
eşalonului superior, de gruparea principală de forţe, sistemul de conducere şi cel de
logistică, mijloacele de lovire de înaltă precizie, cele de atac cu armele de nimicire în
masă etc. Se poate acţiona însă şi în acele sectoare mai greu accesibile, unde are forţe
puţine, dacă prin aceasta se realizează surprinderea şi se asigură lovirea elementelor
vitale din direcţii dezavantajoase pentru inamic. Această condiţie, ca şi faptul că
elementele vitale ale inamicului sunt dispuse pe spaţii mari, pe întreaga adâncime a
dispozitivului său fac, mai evidentă importanţa deosebită a creşterii mobilităţii
trupelor şi formaţiunilor de apărare. Ea trebuie să vizeze realizarea unor posibilităţi
sporite de deplasare, în timp cât mai scurt, de pe o direcţie pe alta, de la un obiectiv la
altul, de a se putea desprinde cu uşurinţă dintr-o acţiune, pentru a se angaja în alta,
mai avantajoasă, de a pătrunde rapid şi în ascuns în adâncimea dispozitivului inamic,
încât aceasta să nu fie în măsură să întreprindă măsuri eficiente de răspuns. Căile de
urmat pentru realizarea acestor deziderate sunt numeroase, esenţiale fiind:
perfecţionarea continuă a înzestrării tehnice, punându-se accent pe acele mijloace cu
mare capacitate de deplasare, în orice condiţii de teren; înaltă pregătire a
personalului, obţinerea unei veritabile măiestrii în conducerea maşinilor de luptă în
teren aparent inaccesibil; întreţinerea şi asigurarea tehnică de înaltă calitate;
realizarea măsurilor de asigurare a deplasării; constituirea unor grupări optime, care
să asigure folosirea la maximum a performanţelor tehnicii, să-şi poată suplini
servituţile, fără să se stânjenească reciproc; mascarea temeinică a acţiunilor şi
organizarea riguroasă a comenduirii şi îndrumării circulaţiei.
Flexibilitatea în conducere şi acţiune, ca o cale esenţială de asigurare a
libertăţii de acţiune prin mobilitate, nu poate fi înţeleasă numai în sensul
posibilităţilor de deplasare. Ea este prezentă şi în planul conducerii şi acţiunii, unde
se exprimă prin flexibilitate acţională, adaptare la situaţiile nou create, de modelare a
concepţiei şi măsurilor luate în funcţie de schimbările, bruşte şi de amploare, ce se
produc pe câmpul de luptă, de asigurare a acţiunilor şi protecţiei trupelor. A persevera
într-o acţiune ce s-a dovedit neavantajoasă, în condiţii ce ar putea duce la pierderi şi

61
consumuri mari - atât umane, cât şi materiale - este expresia imobilismului,
şablonismului şi rutinei în conducere.
Mobilitatea conducerii se manifestă prin sesizarea oportună a schimbărilor,
prin efortul permanent de a identifica cele mai favorabile momente, puncte şi direcţii
de acţiune şi prin curajul de a lua acele măsuri care să reorienteze concepţia, să
asigure întregului sistem un înalt dinamism. Este evident că asemenea calităţi nu pot
fi decât urmarea unei competenţe profesionale ridicate, a unor înalte calităţi morale şi
de luptă ale tuturor cadrelor, curajului răspunderii personale, spiritului de iniţiativă.
Ele sunt şi expresia cunoaşterii permanente a situaţiei, a unui înalt grad de coeziune şi
integrare a tuturor comandamentelor. În acest fel se relevă valoarea practică a
acţiunilor ofensive dinamice, manevriere, cu menţinerea iniţiativei la toate
eşaloanele.
Mobilitatea focului, a barajelor, concură în mod semnificativ nu numai la
realizarea mobilităţii în ansamblu. Ele constituie instrumente de prim ordin în
realizarea cerinţelor mai multor principii: economia forţelor, concentrarea eforturilor,
manevra, securitatea acţiunilor etc., scoţând o dată mai mult în evidenţă
interdependenţa dintre acestea.
Conflictele postbelice au arătat că folosirea unor forţe mobile, din mişcare,
prin surprindere, asigură păstrarea iniţiativei, menţinerea libertăţii de acţiune,
exploatarea oportună a succesului, reducerea gradului de vulnerabilitate. De
asemenea, se cunoaşte că mobilitatea (rapiditatea deplasărilor) pe câmpul de luptă
compensează lipsa de forţe şi mijloace, întrucât angajarea succesivă a aceloraşi trupe
permite realizarea în scurt timp a rapoartelor de forţe necesare în acţiunile proiectate.
De fapt, mobilitatea a constituit suportul material al manevrei strategice pe direcţii
interioare, cale esenţială de contracarare a inferiorităţii numerice în arta militară
românească. Referitor la acest aspect, este nevoie însă de o precizare. Folosirea
repetată a unei grupări de forţe pentru îndeplinirea mai multor misiuni trebuie să se
facă în condiţiile unei dozări corespunzătoare a efortului, pentru a preveni oboseala
excesivă şi diminuarea puterii de luptă. În acelaşi timp, un rol important îl va avea
sistemul logistic, pentru a pune la dispoziţia elementelor luptătoare, în orice moment,
mijloacele necesare îndeplinirii misiunilor.
Flexibilitatea în conducerea acţiunilor, adică impunerea unor forme şi
procedee de acţiune care îl dezavantajează pe inamic, este nemijlocit legată de
capacitatea comandamentelor de a se manifesta pe plan acţionai, astfel încât acesta să
fie obligat să accepte atitudinile urmărite de forţele noastre. Ca atare, lupta pentru
câştigarea libertăţii de acţiune presupune, ca o componentă de seamă, a-1 obliga pe
inamic să se angajeze în acţiuni favorabile nouă. De pildă, în perioada iniţială a
războiului, să accepte acţiunile care sunt avantajoase apărării. Un inamic cu
numeroase blindate şi trupe de desant aerian va căuta să execute acţiuni din mişcare,
pe direcţii, urmărind realizarea scopurilor operaţiilor sale în timp scurt. Dacă forţele
proprii, concomitent cu apărarea fermă, fără gând de retragere, a unor raioane din
teren şi localităţi, vor adapta şi procedee eficiente de hărţuire, precum şi acţiuni
hotărâte pentru nimicirea desantului şi forţelor ostile interne, ritmul de înaintare a
agresorului se va reduce treptat. Combinând permanent formele şi procedeele de
acţiune, îl putem împiedica să-şi valorifice superioritatea cantitativă de care dispune,
62
obligându-l să-şi angajeze forţele în acţiuni de durată pentru ruperea aliniamentelor
de apărare, blocarea grupărilor încercuite, executarea numeroaselor regrupări etc.

E. Afirmarea calităţilor de luptă şi morale ale luptătorilor

Este o manifestare de prim ordin a condiţiilor pe care războiul de apărare a
ţării le oferă pentru materializarea, în cel mai înalt grad, a trăirilor interioare ale
tuturor combatanţilor aparţinând armatei, celorlalte forţe ale sistemului naţional de
apărare, întregii populaţii, exprimate prin reverberarea la cele mai înalte cote a unor
convingeri bazate pe realitatea vieţii materiale şi spirituale noi, pe cultivarea
devotamentului neţărmurit faţă de patrie, a hotărârii ferme de a face orice sacrificiu
pentru apărarea ţării. Asemenea calităţi şi trăiri constituie suportul intim al acţiunilor
responsabile, al implicării în situaţii care, deşi implică factori ridicaţi de risc, sunt
acceptate şi rezolvate în virtutea convingerii profunde că nici un sacrificiu nu este
prea mare dacă sunt în primejdie valorile fundamentale ale statului român,
independenţa, suveranitatea şi integritatea patriei, viaţa camarazilor de luptă.
Calităţile morale ale luptătorilor constituie reazemul esenţial al acţiunii independente,
în condiţii grele, de multe ori izolat de forţele proprii. N-ar putea fi posibile altfel
acţiunile în spatele inamicului, infiltrările, lupta în mişcarea de rezistenţă. N-ar putea
fi posibilă nici acţiunea elementelor de cercetare, a celor de siguranţă, cu rol esenţial
în asigurarea unei depline libertăţi de acţiune. Menţinerea îndârjită şi fermă de către
unele subunităţi şi chiar grupuri mici de luptători a unor obiective şi puncte tari din
teren este de natură să contribuie decisiv la realizarea regrupărilor necesare, în
deplină siguranţă, pentru a aplica inamicului noi lovituri decisive. Acceptarea
sacrificiului suprem de către luptătorii companiei de mitraliere a căpitanului Grigore
Ignat în marea încleştare de la Mărăşeşti din 1917, a luptătorilor din cotul Donului
sau de la laşi-Chişinău au fost expresia sublimă a responsabilităţii patriotice faţă de
soarta ţării, faţă de misiunea primită, faţă de viaţa camarazilor de luptă. Prin
sacrificiul lor, aceşti bravi eroi au asigurat libertatea de acţiune, făcând posibilă fie
oprirea inamicului, fie executarea unor riposte ofensive sau acţiuni care au schimbat
desfăşurarea bătăliilor sau au evitat unele pierderi inutile. Tot aşa au procedat
luptătorii români în aprigele bătălii din toamna anului 1944 pentru a zdrobi forţele
hitleriste din interior şi a păstra spaţiul necesar concentrării armatei române în
vederea trecerii la ofensiva pentru eliberarea întregului teritoriu naţional în
momentele deosebite ale Revoluţiei din Decembrie 1989 şi în perioadele frământate
imediat după aceasta.
F. Asigurarea spaţiului şi timpului necesar desfăşurării acţiunilor de către
forţele proprii
Această necesitate îşi găseşte rezolvarea într-o multitudine de opţiuni
strategice şi măsuri operaţionale. Ele pornesc de la cerinţa menţinerii cu fermitate a
fiecărei palme de pământ din teritoriul ţării şi se regăsesc în dezideratul luptei acerbe
pentru respingerea agresorului încă din zona de frontieră. Sistemul naţional de
apărare este conceput să acţioneze pe întregul teritoriu şi orice restrângere a spaţiului
afectează cantitatea de forţe şi mijloace, desfăşurarea nestingherită a activităţilor de
asigurare etc.

63
 Pentru a păstra spaţiul necesar desfăşurării acţiunilor la nivel operativ şi
strategic, forţele noastre, uneori chiar mai puţine, vor trebui să ducă lupte
înverşunate, începând de la graniţă, interzicând pătrunderea inamicului în adâncimea
teritoriului şi realizarea joncţiunii cu trupele aeropurtate şi forţele paramilitare
autohtone. Numai desfăşurând acţiuni cu caracter decisiv la nivel tactic şi operativ,
încă din zona de frontieră, va fi posibil să se execute nestingherit regruparea forţelor
şi mijloacelor, manevra şi asigurarea acţiunilor şi trupelor, în vederea contracarării
tuturor intenţiilor inamicului, dobândirea şi menţinerea libertăţii de acţiune.
Unele măsuri de înfăptuire a acestor cerinţe se iau încă din timp de pace, prin
acţiunile de pregătire a populaţiei, teritoriului şi economiei pentru apărare, potrivit
legislaţiei în vigoare. în timp de război, căile prin care se realizează menţinerea
îndelungată a spaţiului se interferează cu cel prin care se dobândeşte şi se menţine
iniţiativa. Sunt însă şi unele cu caracter mai deosebit, mai ales în perioada iniţială,
care constau în: asigurarea temeinică a cercetării, la toate eşaloanele; ridicarea în timp
scurt a capacităţii de luptă, a trupelor şi capacităţii combative a trupelor teritoriale;
desfăşurarea forţelor pe frontieră, concomitent cu executarea mobilizării şi trecerea
economiei de la starea de pace la cea de război şi lichidarea urmărilor atacurilor din
aer ale inamicului; împiedicarea înaintării grupărilor de ofensivă ale agresorului şi
realizării joncţiunii acestora cu forţele ostile statului român şi trupele aeropurtate;
ducerea unei apărări dârze şi ferme la nivel tactic şi operativ, folosind obstacolele
naturale, localităţile şi sistemele de hidroamelioraţii; hărţuirea permanentă a
inamicului. Orice pătrundere realizată de trupele agresorului în interiorul apărării
trebuie lichidată imediat. Manevra largă a forţelor şi conducerea neîntreruptă a
acestora asigură executarea de numeroase contraatacuri şi contralovituri, duc la
producerea de pierderi şi la istovirea trupelor agresorului, la temporizarea acţiunilor
lui, respectiv la menţinerea spaţiului. Libertatea de acţiune prin asigurarea, spaţiului
necesar se obţine şi pe timpul ducerii luptei, prin modalităţi diverse. La nivelul
întregului teritoriu, avem în vedere menţinerea în perfectă stare de viabilitate a
comunicaţiilor, în special a trecătorilor şi a altor puncte şi sectoare obligate de
trecere, interzicerea cuceririi de către grupările paramilitare autohtone şi trupele
aeromobile a unor raioane din adâncimea teritoriului, realizarea unor dispozitive
adânci, atât în ofensivă cât şi în apărare, care să asigure desfăşurarea şi intrarea în
lupta în siguranţă, dar şi adaptarea concepţiei la condiţiile situaţiei. Chiar şi în cazul
în care inamicul ar reuşi să pătrundă pe unele din direcţii, zonele învecinate trebuie
menţinute cu hotărâre, inclusiv în încercuire, pentru a-i limita libertatea de manevră şi
a crea condiţii favorabile acţiunilor ulterioare proprii. Aspecte deosebite s-ar
evidenţia, credem, prin aprofundarea unor concepte strategice cum sunt cele de
pregătire a apărării pe zone distincte, de menţinere a unor raioane şi zone timp
îndelungat în încercuire, de acţiune din zone libere etc.
Menţinerea unor zone întinse din teritoriul ţării contribuie la sporirea
capacităţii de a continua cu succes războiul, întrucât prin aceasta se conservă puterea
de rezistenţă şi ripostă a forţelor armate. De asemenea, se asigură resursele umane şi
materiale necesare menţinerii libertăţii de acţiune a forţelor noastre, îngrădind, în
acelaşi timp, manevra de forţe, de mijloace şi de foc a inamicului.

64
 Păstrarea spaţiului este posibilă atunci când unităţilor şi marilor unităţi li se
repartizează fâşii (raioane) de acţiune în concordanţă cu puterea lor de luptă, se
organizează şi se menţine permanent cooperarea între toate forţele sistemului naţional
de apărare participante la lupta armată, se îndeplinesc oportun scopurile apărării
teritoriale, iar eşaloanele superioare intervin la timp cu forţele şi mijloacele de care
dispun în momentele critice ale operaţiei şi luptei.
Întrucât aceste cerinţe influenţează întregul proces de organizare şi de
conducere a luptei armate, este necesar ca în fiecare situaţie să se ţină seama de
dimensiunile spaţiale ale misiunii, cât şi de caracteristicile geoclimatice ale
teritoriului în care se desfăşoară, pentru a folosi la maximum elementele care
avantajează trupele, a preveni acţiunile lor nefavorabile şi a asigura, în acest fel,
îndeplinirea misiunilor.
Asigurarea timpului necesar desfăşurării acţiunilor proprii prezintă, de
asemenea, unele aspecte deosebite. în războiul de apărare. din acest punct de vedere,
se manifestă două tendinţe contradictorii: pe de o parte, inamicul vizează îndeplinirea
în scurt timp a scopului agresiunii; pe de altă parte, forţele noastre caută să
contracareze rapiditatea acţiunilor adversarului, temporizându-le. Aceste două
tendinţe sugerează că se poate dobândi iniţiativa şi libertatea de acţiune obţinând
succese locale, dar care, însumate, să asigure uri bilanţ pozitiv. Unele acţiuni se vor
consuma în scurt timp, altele vor avea o durata mai lungă, dar, în ansamblu, pentru
fiecare trebuie să se stabilească termene raţionale, posibil de respectat.
În condiţiile actuale, când toate activităţile umane au devenit, sub aspect
temporal, mult mai dense decât în trecut (îndeosebi din cauza creşterii considerabile a
volumului, complexităţii şi ritmului lor), lupta armată este şi ea supusă, chiar la cote
mult mai ridicate, aceleiaşi tendinţe. Din această cauză, apare puternic resimţită, în
special la nivelul forurilor de conducere a luptei şi operaţiei, senzaţia de scurgere mai
rapidă a timpului, de apariţie a pericolului permanent de intrare în criză de timp.
Pentru a evita acest pericol, comandantul trebuie să stabilească timpul necesar
propriului comandament, cât şi celor subordonate pentru pregătirea operaţiei (luptei)
şi să încadreze în timp acţiunile executate de trupe, indiferent la ce eşalon ne găsim.
Asigurarea spaţiului şi timpului necesar desfăşurării acţiunilor proprii se
realizează şi prin cunoaşterea momentelor cheie ale fiecărei acţiuni. În ofensivă, de
pildă, acestea pot fi: realizarea dispozitivului pe baza de plecare la ofensivă, atacul
limitei dinainte a apărării inamicului, respingerea ripostelor ofensive ale acestuia,
forţarea cursurilor de apă etc. În apărare, se au în vedere următoarele acţiuni:
respingerea atacului inamic în faţa limitei dinainte; lichidarea urmărilor pregătirii de
foc şi a loviturilor executate cu armele de nimicire în masă; deplasarea forţelor în
vederea executării ripostelor ofensive; blocarea şi nimicirea forţelor paramilitare
ostile autohtone şi trupelor aeropurtate ale inamicului; limitarea pătrunderii forţelor
acestuia în interiorul dispozitivelor noastre ş.a. Rezolvarea acestor momente
presupune, între altele, eşalonarea şi ascunderea elementelor de dispozitiv în aşa fel
încât ele să nu poată fi lovite cu sistemele de armamente de înaltă precizie sau alte
mijloace; luarea unor măsuri ferme de siguranţă a flancurilor şi intervalelor, precum
şi protecţia forţelor împotriva armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare.

65
 Din cele prezentate se poate desprinde concluzia că asigurarea libertăţii de
acţiune constituie o condiţie esenţială de succes. La obţinerea ei concură numeroase
procedee şi mijloace care, folosite judicios, ne asigură dobândirea şi păstrarea
iniţiativei, spaţiului necesar ducerii acţiunilor la toate nivelurile, impunând
adversarului planurile noastre, fără ca acesta să poată să reacţioneze eficient.
La realizarea cerinţelor acestui principiu participă toate forţele sistemului
naţional de apărare, dispuse pe întreg teritoriul ţării. Libertatea de acţiune se asigură
şi prin realizarea cerinţelor altor principii, cum sunt: economia forţelor, manevra,
concentrarea eforturilor pe direcţii hotărâtoare, realizarea surprinderii.

3.3.2. Definirea clară a obiectivului (misiunii)

Acest principiu este adoptat de dată recentă de teoria şi practica militară

românească. El constă în stabilirea acelei responsabilităţi ce poate fi îndeplinită, este
decisivă, necesară şi corespunde puterii de luptă ale forţelor ce vor fi angajate în
acţiune72.
Totodată, obiectivele stabilite pentru fiecare eşalon trebuie să rezulte, fiecare,
din cele ale eşalonului superior şi să contribuie la îndeplinirea acestora73.
Din punct de vedere istoric, definirea clară a obiectivului (misiunii) a fost
adaptat ca principiu al războiului (luptei armate) de Şcoala Strategică a S.U.A. în anul
1921 şi este menţionat şi în prezent în rândul celor nouă principii considerate optime
pentru ducerea acţiunilor militare de către trupele de uscat, dar şi la nivelul strategiei
globale, respectiv a războiului.
În şcolile strategice din Europa s-a considerat şi se mai consideră că stabilirea
clară a misiunii (obiectivului) unei mari unităţi (unităţi) este o metodă de planificare a
războiului, campaniei şi luptelor, ca parte componentă a conducerii strategice. Din
această cauză, obiectivul - cum este denumit acesta ca principiu al războiului din
literatura americană - nu ar constitui o normă, o regulă, o atitudine comportamentală
pe câmpul de luptă, pentru a fi "nominalizat" ca principiu a luptei armate, ci
reprezintă un atribut (o funcţie) a conducerii trupelor. Aceasta, întrucât actul
conducerii războiului (operaţiilor, luptelor) privit în sens larg implică cunoştinţe şi
deprinderi de planificare, experienţă de luptă, capacitate organizatorică, fermitate,
spirit de iniţiativă, inteligenţă, voinţă, îndrăzneală, talent, precum şi alte însuşiri pe
care trebuie să le aibă cadrele de conducere. Dar, oricât de remarcabilă ar fi
competenţa acestora, ele nu-şi pot valorifica plenar capacităţile decât prin aplicarea
unor principii şi reguli, a căror respectare a devenit o condiţie obligatorie pentru
obţinerea succesului, aceasta fiind în mare măsură rezultatul planificării, organizării
şi conducerii strategice a luptei, al realizării unităţii de doctrină şi implicit a unităţii
de acţiune a tuturor forţelor participante.
Reliefând aceste puncte de vedere, vom constata că ele exprimă atât
numeroase "alinieri" de vederi asupra unora dintre principiile care guvernează
acţiunea militară violentă, cât şi puncte de vedere diferite. Aceste deosebiri deschid

72
Cf.A.N.-l, ediţia 1996.
73
Cf. F.M. 100-5, ediţia 1993.

66
câmpul unor analize, cu atât mai mult cu cât noua strategie militară a României
solicită fundamentări şi în acest domeniu.
A se baza însă studiile şi concluziile privind principiile luptei armate numai
pe surse străine şi pe experienţa rezultată din războiul din Golf, ne determină să
reamintim tendinţa care a fost arătată în capitolul I, aceea de a minimaliza tradiţia şi
experienţa naţională şi a recunoaşte, rară rezerve, "autoritatea ştiinţifică străină".
Totodată, autorii acestei lucrări nu sunt de acord cu afirmaţii de natura celor
care neagă contribuţia românească la studierea, pe toate planurile, a ştiinţei militare.
Este foarte riscantă afirmaţia că "specialiştii militari apreciază că, în ciuda lungii
lor experienţe, aplicativitatea lor (a principiilor n.n.) la nivel strategic nu a
constituit, încă, obiectul unei analize şi evaluări detaliate" (Observatorul militar nr.
28, 16-22 iulie 1997, p.3). Bogata literatură militară apărută, începând de la sfârşitul
secolului al XlX-lea şi până în prezent, cuprinde şi lucrări valoroase în care s-au
analizat şi s-au evaluat, în cele mai mici detalii, principiile luptei armate (forma
principală de manifestare violentă a războiului), inclusiv cu referiri la secolul XXL A
nega opera şi activitatea unor personalităţi militare marcante din trecut şi din prezent,
care au dezvoltat idei valoroase în scrierile lor de teorie militară, este o întreprindere
care nu poate fi înţeleasă de militarii români.
Revenind la principiul studiat, este necesar să mai facem o precizare. A
considera că definirea clară a obiectivului (misiunii) presupune a "identifica şi
urmări să înfăptuiască un scop dar definit şi realizabil, a cărui îndeplinire
promovează cel mai bine interesul naţional"74, înseamnă a pune semnul egalităţii
între scop şi obiectivul (misiunea) acţiunilor militare şi a ridica aplicativitatea
principiului la nivelul strategiei de securitate naţională.
Orice acţiune militară sau activitate a oamenilor vizează îndeplinirea unui
anumit scop. Acesta reprezintă motivul conştient, nemijlocit, care orientează şi
reglementează acţiunea. Un sistem militar acţionează întotdeauna pentru îndeplinirea
unui scop.
În dicţionare şi lexicoane se arată că prin scop se înţelege ţelul politico-
strategic al războiului, al campaniilor şi operaţiilor de amploare strategică
(operativă). Acesta stabileşte condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru realizarea
obiectivelor propuse şi vizează, în esenţă, starea la care trebuie adus adversarul la
sfârşitul unei acţiuni strategice, pentru a se obţine victoria în război (campanie,
operaţie etc.)75.
Astfel, în domeniul strategiei de securitate naţională a României, scopurile
apărării armate a ţării ar putea fi într-o variantă, următoarele: menţinerea şi
modernizarea potenţialului militar şi a capacităţii de apărare armată a ţarii;
planificarea, organizarea şi executarea apărării armate a ţării în conformitate cu
Constituţia României, cu Carta ONU şi dreptul internaţional; asigurarea capacităţii
operaţionale a armatei pentru prevenirea şi descurajarea oricărei agresiuni asupra
teritoriului naţional, pentru înfrângerea militară a forţelor agresorului, iar în cazul
unei agresiuni împotriva statelor cu care România are tratate de apărare colectivă -
pentru participare la misiuni comune de apărare; adaptarea modalităţilor de
74
Observatorul militar nr. 28, 16-22 iulie 1997, p. 3.
75
Cf. Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, p.12

67
întrebuinţare a forţelor proprii în acţiuni militare la nivelul standardelor şi
procedurilor NATO, în vederea realizării unui nivel optim de interoperativitate şi
integrării în alianţă; asigurarea apărării ţării împotriva oricărei agresiuni care vizează
teritoriul naţional, participare cu forţe militare şi în structurile de comandă integrate
ale NATO, al apărării colective a acesteia, precum şi în cadrul unor forţe de
menţinere a păcii, căutare, salvare şi evacuare sub mandat internaţional; pregătirea
armatei în vederea ripostei rapide, ferme şi decisive împotriva oricărui tip de
agresiune, pentru evitarea surprinderii strategice şi ducerii acţiunilor militare în orice
zonă de operaţii de pe teritoriul naţional ş.a.
După cum se poate vedea, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a definit
foarte clar pentru etapa actuală (până la sfârşitul mileniului doi) scopurile politice şi
strategice privind securitatea naţională a ţării, în funcţie de factorii de risc din mediul
internaţional, factorii de risc din mediul intern şi de interesele de securitate ale
României.
Dacă ne referim la strategia militară a României, scopul fundamental al
acesteia este fixat de conducerea politico-militară a ţării şi constă, în prezent şi în
perspectivă, în garantarea, prin folosirea mijloacelor militare, a suveranităţii,
independenţei şi unităţii statului român, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale.
Pentru îndeplinirea scopului fundamental, strategia militară a României
stabileşte obiective prioritare pentru cele trei stări distincte: la pace, în timp de criză
şi în caz de război.
În teoria militară conceptul de obiectiv are alt înţeles. El reprezintă ceva care
există material, în afara conştiinţei şi independent de ea, ... ceea ce urmează să fie
realizat76. Prin urmare, obiectivul materializează scopul - ţelul politic şi strategic
(operativ) al luptei armate.
Într-o altă variantă, conceptul de obiectiv defineşte puncte, raioane,
aliniamente din teren care trebuie cucerite sau apărate de trupe, ori ţinte reprezentând
forţe şi mijloace ale inamicului, care fac obiectul tragerilor cu diferite categorii de
armament77. Se pot distinge: obiective de importanţă strategică, operativă şi tactică.
Acestea sunt zone, raioane, aliniamente, puncte din teren care prezintă interes din
punct de vedere militar - aliniamente din teren apărate cu trupe, noduri de
comunicaţii, localităţi, centre industriale, posturi etc.
Potrivit strategiei militare a României, aprobată de Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, obiectivele pentru starea de război78 ar putea fi: victoria militară
asupra agresorului care acţionează în spaţiul de interes strategic al României.
Atingerea acestui scop se poate asigura prin executarea ripostei militare ferme şi
oportune împotriva agresorului, pe toată adâncimea spaţiului de interes strategic, ca
să creeze condiţii favorabile pentru încheierea păcii, corespunzător intereselor statului
nostru; contribuţia la apărarea colectivă, după obţinerea de către statul român a
calităţii de membru cu drepturi depline în NATO sau/şi UEO, în cazul unui război de

76
Cf. Vasile Breban, Op.cit, p.391
77
Cf. Lexicon militar, Editura Sake, 1994, p.231
78
Obiectivele pentru starea de pace şi de criză nu sunt studiate în cadrul principiului pe care-1 analizăm.

68
coaliţie, la respingerea unei eventuale agresiuni asupra uneia sau a mai multor
aliate79.
Din cele arătate mai sus rezultă că orice scop sau obiectiv al strategiei, stabilit
la nivelul de decizie strategică, are obligatoriu o finalitate politică, întrucât strategia
recunoaşte roiul conducător al factorului politic în conducerea războiului. Din punct
de vedere teoretic, Clausewitz a oferit soluţia raţională a problemei, care constă, după
cum s-a mai arătat, în subordonarea punctului de vedere militar faţă de cel politic, a
comandamentului militar faţă de conducerea politică a statului, chiar în situaţii în care
acţiunile militare se desfăşoară cu succes. Un astfel de exemplu îl oferă modul în care
s-a terminat războiul din Golf. Este vorba de faptul că, deşi victoria militară a
coaliţiei antiirakiene a fost deplină, scopul politic al războiului nu s-a realizat decât
parţial. Preşedintele Bush a ordonat încetarea acţiunilor militare fără ca regimul lui
Saddam Hussein să fie înlăturat de la putere. Generalul Norman Schwartzkopf şi-a
exprimat nedumerirea şi regretul pentru această decizie, căci, în viziunea lui, era
firesc ca victoria militară să fie folosită integral, iar regimul politic vinovat de
agresiune să fie schimbat. Explicaţia se găseşte tot în sfera intereselor politice.
Neavând nici o alternativă convenabila, în faţa perspectivei ca puterea să fie preluată
de fundamentaliştii şiiţi, administraţia americană a preferat să accepte rămânerea la
putere a lui Saddam Hussein. Decizia politică nu a fost în concordanţă cu posibilele
rezultate din acţiunea militară, dar ea a recurs la interesele aflate în joc şi din
aprecierea de ansamblu a situaţiei80.
Continuând definirea conceptelor cu care operează principiul "definirea clară
a obiectivului" ne vom opri pe scurt asupra sintagmelor: misiune strategică
(operativă) şi misiune de luptă.
Misiunile trupelor la nivel strategic şi operativ se fixează în funcţie de forma
acţiunilor militare şi perioada războiului de către Statul Major General al Armatei,
Marele Cartier General (atunci când se constituie după declanşarea mobilizării) sau
comandamentele marilor unităţi strategice.
În practica militară românească, începând din 1906, se consideră că misiunea
strategică (operativă) reprezintă scopul unei acţiuni care trebuie executată în operaţie
de către o mare unitate de arme întrunite, împreună cu trupele aparţinând altor
categorii de forte armate. Se stabileşte de comandantul eşalonului superior şi se face
cunoscută prin ordin sau directivă (uneori şi prin dispoziţiuni), sub o formă clară şi
precisă, însoţită de principalele elemente care contribuie la îndeplinirea ei (fâşie sau
zonă de acţiune, mijloc de întărire, cooperare, sprijin etc). În ofensivă, misiunea
strategică (operativă) se împarte, cel mai adesea, în misiune imediată şi misiune
următoare. Când misiunea strategică (operativă) are o adâncime relativ mică, aceasta
nu se mai împarte, de regulă, pe misiune imediată şi misiune următoare, ci pe etape,
în care urmează să se nimicească gruparea principală a inamicului. În ambele
procedee de planificare a operaţiei ofensive se urmăreşte întotdeauna atingerea unor
obiective rezultate, fiecare din cele ale eşalonului superior.

79
Cf, Strategia Militară a României, proiect, 1997, p.9
80
Cf. general de divizie Corneliu Soare, Raporturile dintre conducerea politică şi militară a războiului, în revista
Gândirea militam românească, nr.6, p.69

69
 Misiunea de luptă înglobează, de regulă, scopul acţiunii care trebuie
executată în luptă de către o subunitate, unitate sau mare unitate. Misiunile de luptă
definesc foarte clar obiectivul sau obiectivele care trebuie atinse pe zile, ore sau
procedee de luptă. De exemplu, conţinutul misiunii de luptă imediată a unei unităţi
sau mari unităţi constă în nimicirea inamicului şi cucerirea unui aliniament (raion),
bine precizat în teren, înapoia unui anumit eşalon al adversarului (de regulă cu o
treaptă mai jos - compania pentru batalion şi batalionul pentru brigada din ofensivă).
Atingerea acestui obiectiv se realizează cu forţele din dispozitivul de luptă iniţial (de
regulă, forţele de angajare imediată). Misiunea de luptă următoare constă în nimicirea
grupărilor de forţe inamice din adâncime şi cucerirea unui aliniament (obiectiv) care
creează condiţiile pentru intensificarea ofensivei şi îndeplinirea unui scop potenţial al
operaţiei. De regulă, aceasta se îndeplineşte prin angajarea forţelor din adâncimea
dispozitivului de luptă (forţelor de angajare ulterioară).

Căile prin care se pot defini cu claritate obiectivele (misiunile) trupelor

Cunoaşterea ansamblului de aspecte şi semnificaţii ale principiului studiat
prezintă o importanţă metodologică deosebită, în sensul că oferă atât informaţiile
necesare privind conţinutul categoriei, cât şi căile de urmat pentru materializarea sa,
pentru includerea în rândul factorilor şi condiţiilor de succes de primă importanţă.
Modalităţile de exprimare în practică sunt multiple, ele având un caracter de
permanenţă, repetabilitate, fiind recomandate şi de experienţa luptelor şi operaţiilor
desfăşurate în conflictele armate postbelice de propria noastră experienţă de luptă, de
practica aplicaţiilor care au avut loc în ultimii ani. Multe dintre ele pot fi stabilite prin
raportare la situaţia concretă, constituind expresia acţiunii creatoare a fiecărui
participant la respingerea agresiunii. Altele se identifică prin aprofundarea analizei
teoretice pe baza deschiderilor de largă perspectivă oferite de strategia militară
naţională. în ce ne priveşte, supunem atenţiei câteva din căile prin care se pot defini
obiectivele (misiunile) trupelor şi, fără a epuiza problema în discuţie, ne oprim la:
îmbinarea cu pricepere a tuturor formelor şi procedeelor de luptă după o concepţie şi
un plan unic; definirea dară a misiunilor trupelor în cazul acţiunii independente şi în
condiţiile de izolare; mobilizarea întregii puteri de luptă a trupelor din raionul
acţiunilor de luptă; acţiunea conjugată a forţelor pentru îndeplinirea misiunii de bază.

A. Îmbinarea cu pricepere a formelor şi procedeelor de luptă după o

concepţie şi un plan unic reprezintă o cale de acţiune ea însăşi deosebit de
complexă. O primă valenţă pe care o afirmă se referă la faptul că rezolvă o problemă
foarte importantă chiar de la începerea războiului - intrarea oportună în acţiune, din
primul moment, nu numai a forţelor armate, ci a tuturor elementelor sistemului
naţional de apărare. Unităţile armatei şi ale Ministerului de Interne îmbină de la
început avantajele pe care le oferă formele şi procedeele de luptă specifice fiecăreia,
în strânsă legătură cu condiţiile geoclimatice ale teritoriului, completându-se şi
sprijinindu-se reciproc, în vederea îndeplinirii misiunilor ce le revin.
Realizarea scopului unic prin acţiunile coordonate ale unor elemente cu
posibilităţi diferite şi prin întrebuinţarea unor forme şi procedee de largă diversitate
pune în evidenţă, cu deosebită pregnanţă, valoarea practică a unor concepte
70
doctrinare a căror concretizare asigură condiţii de participare la luptă, cu eficienţă
ridicată, a tuturor forţelor; supravegherea spaţiului de interes strategic în scopul
determinării oportune a indicilor de producere a unei agresiuni armate; protecţia
forţei în scopul executării reacţiei pe direcţii, din zonele centrale ale teritoriului
naţional; participarea la protecţia forţelor multinaţionale şi interaliate pentru
prevenirea şi soluţionarea conflictelor şi pentru apărarea colectivă în cadrul NATO
şi/sau UEO; folosirea unor procedee adecvate caracteristicilor geoclimatice ale
teritoriului naţional; riposta (noastră) rapidă ia orice tip de agresiune militară, trupele
având stabilite din timp obiective precise şi realizabile.
În procesul stabilirii obiectivului (misiunii), un rol important îl are strategia
militară care, în calitatea ei de domeniu conducător în cadrul artei militare, orientează
şi direcţionează arta operativă şi tactică, încadrând acţiunile de la aceste niveluri într-
o concepţie unitară, în vederea îndeplinirii scopului strategic general al războiului de
apărare a ţării, al operaţiilor de amploare strategică. Pe această bază se urmăreşte
realizarea unei eficiente maxime în folosirea forţelor şi mijloacelor, prin îmbinarea cu
pricepere a unor forme şi procedee de acţiune specifice războiului modera
suprainformaţionalizat şi rapid, cu cele folosite în războiul convenţional, aplicate însă
la condiţiile geoclimatice ale ţării.
Pe timpul desfăşurării operaţiei (luptei) de apărare, trupelor li se vor stabili
astfel de obiective încât acestea, pentru atingerea lor, să poată folosi simultan şi
succesiv atât procedee specifice acestei forme de acţiune, cât şi altele, de tip ofensiv.
Pe unele direcţii, unităţile şi marile unităţi, concomitent cu folosirea unor procedee
pentru respingerea ofensivei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, vor duce, în
cooperare cu forţele teritoriale, acţiuni pentru blocarea şi nimicirea trupelor
aeropurtate şi grupurilor de cercetare-diversiune. Pe alte direcţii, luptele vor viza
oprirea înaintării trupelor agresorului, nimicirea lor prin riposte ofensive sau hărţuirea
permanentă a acestora. Tot aşa de diverse sunt obiectivele (misiunile) şi în ofensivă.
Pe direcţiile principale şi în sectoarele de rupere, trupele nimicesc
rezistenţa inamicului, pătrund în interiorul apărării lui folosind procedee specifice -
focul, lovitura, manevra. Pe restul fâşiei, forţele angajate pot asigura stabilitatea
frontului prin acţiuni active de apărare.
În contextul analizat, scopul operaţiilor (luptelor) nu s-ar putea realiza dacă
ele n-ar avea la bază o concepţie şi un plan unic. Aceasta nu înseamnă că principiul
recomandă şablonizarea şi schematizarea misiunilor în cadrul procedeelor de luptă,
ci, dimpotrivă, stabilesc acele responsabilităţi care pot fi îndeplinite la timp în funcţie
de puterea de luptă a unităţilor şi marilor unităţi ale M.Ap.N. şi M.I.
Continuitatea luptei în războiul modern exclude delimitările distincte,
"pauzele" între diferitele forme şi procedee de acţiune, considerate ca regulă în trecut.
Extinderea confruntării cu agresorul pe întregul teritoriu naţional determină
desfăşurarea acţiunilor pe direcţii, prin cele mai diverse forme şi procedee,
concomitent cu frecvente lupte cu caracter de independenţă sau de izolare spaţială.
Marea diversitate de forme şi procedee folosite împotriva agresorului, de
posibilităţi, este determinată şi de diversitatea forţelor luptătoare sub raportul
înzestrării şi organizării. Vor avea loc, prin urmare, numeroase acţiuni de tip militar,
unele specifice trupelor teritoriale, sau de asigurare a ordinii publice, iar altele proprii
71
luptei de rezistenţă. Combinându-se pe baza unei concepţii unitare, îndrăzneţe şi
ingenioase, ele se pot substitui şi completa reciproc, compensând calitativ, în bună
măsură, cantitatea de forţe şi mijloace, uneori deficitară. Folosirea, pe anumite
direcţii şi în raioanele unde inamicul este mai puţin activ a forţelor teritoriale, asigură
trupelor armatei disponibilitatea necesară pentru a-şi concentra eforturile asupra
obiectivelor pe direcţiile principale, în zonele în care lupta capătă aspecte deosebite
din punctul de vedere al deciziei şi execuţiei.
Definirea clară a obiectivului (misiunii) se face şi prin luarea în considerare
de către comandanţi şi statele-majore a ansamblului luptei, a complexităţii
mijloacelor şi procedeelor folosite de inamic, elaborarea unei concepţii unitare şi
planificarea judicioasă a tuturor acţiunilor.
În domeniul formelor de luptă, de pildă în apărare, o misiune clară presupune
stabilirea şi transmiterea pe verticală a raioanelor unde se concentrează efortul şi a
direcţiilor de interzis, traseul limitei dinainte, a poziţiilor şi aliniamentelor,
dispozitivul adoptat, manevra de forţe şi mijloace pentru nimicirea inamicului pătruns
în adâncimea apărării etc. În ofensivă se apreciază că trebuie cunoscute direcţia
loviturii principale şi a celorlalte lovituri, conţinutul şi adâncimea misiunilor de luptă,
dispozitivul operativ (de luptă), manevra de forţe şi mijloace pentru încercuirea şi
nimicirea în timp scurt a inamicului ş.a. Stabilirea acestor elemente esenţiale ale
concepţiei este de competenţa eşalonului superior, nivelurilor subordonate revenindu-
le rolul principal în alegerea metodelor şi procedeelor de îndeplinire a scopului unic.

B. Necesitatea definirii clare a misiunilor trupelor în cazul acţiunii

independente, mai ales în situaţia întreruperii, totale sau parţiale, a legăturilor.
Acţiunea grupărilor implicate se poate încadra în concepţia eşalonului superior atunci
când aceasta este cunoscută şi când condiţiile concrete ale situaţiei permit.
Cunoaşterea concepţiei eşalonului superior pune problema comunicării acesteia pe o
perioada mai îndelungată. În limitele impuse de păstrarea secretului acţiunilor, ea
poate fi comunicată subordonaţilor cel puţin pentru perioada previzibilă a acţiunii
independente. Atunci când condiţiile situaţiei nu permit încadrarea în concepţia
unică, se poate considera că atitudinea activă, de hărţuire permanentă a inamicului,
executarea a numeroase lovituri asupra acestuia, atragerea şi blocarea unor forţe
importante în acţiuni de uzură constituie modalităţi eficiente de participare la
îndeplinirea misiunii principale, indiferent de forma de luptă, amploarea spaţială sau
timpul în care se încadrează.
Într-un mod asemănător se pune problema atitudinii în cazul schimbărilor
bruşte ale situaţiei, atunci când metodologia obişnuită a actului decizional nu mai este
operantă. Necesitatea definirii obiectivului din proprie iniţiativă se poate face simţită
frecvent, uneori aceasta venind în contradicţie cu concepţia acţiunilor anterioare, ca
în cazul trecerii la urmărire, de pildă. În asemenea situaţii, ca şi în cazurile sugerate
mai sus, nu se pot da soluţii universal valabile. Importantă este capacitatea fiecărui
organ de decizie de a alege varianta cea mai eficientă, care să perturbe cât mai puţin
ansamblul acţiunii şi, prin rezultatele obţinute, să fie create condiţii cât mai favorabile
acţiunilor ulterioare. în toate cazurile, acţiunea proprie trebuie armonizată, cât
72
mai mult posibil, cu cea a vecinilor şi cu concepţia eşalonului superior,
comunicată şi raportată în timpul cel mai scurt acestora.

C. Mobilizarea întregii puteri de luptă a trupelor din rândul acţiunilor de

luptă în vederea îndeplinirii misiunii
După cum se ştie, există o concordanţă între scop, forţe şi mijloace destinate
realizării lor, formule şi procedeele de luptă ce se adoptă de forţele adverse din
raioanele acţiunilor de luptă. Aceasta, în unele lucrări de teorie militară, se identifică
cu legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace, sau, în altele, cu principiul
concordanţei dintre structurile organizatorice şi destinaţia lor, respectiv cu principiul
concordanţei dintre definirea clară a obiectivului (misiunilor) şi mijloacele puse în
acţiune sau cu care urmează sa angajeze operaţii, bătălii sau lupte.
Comandanţii şi statele-majore nu pot să nu ţină seama de această concordanţă,
în special în procesul adoptării deciziei şi planificării acţiunilor militare, la stabilirea
obiectivului şi misiunilor eşaloanelor subordonate. De asemenea, acestea vor urmări
să mobilizeze întreaga putere de luptă a unităţilor şi marilor unităţi în vederea
obţinerii victoriei în război, campanie, operaţie, bătălie sau luptă. Concordanţa
scopuri-forţe şi mijloace-acţiune se realizează exclusiv prin măsuri de ordin
cantitativ. Ea presupune şi se poate regla şi prin soluţii de ordin calitativ, prin
stabilirea de obiective alternative.
Scopul luptei la nivel tactic, cât şi obiectivul (obiectivele ) acesteia sunt
materializate în misiunile ce se dau trupelor. Din această cauză, scopul luptei, din
punct de vedere acţionai, se exprimă prin anumite efecte destructive care afectează,
într-un fel sau altul, pe inamic, sau prin alte rezultate de ordin material şi moral, în
favoarea forţelor proprii. În prima grupă - aşa cum rezultă din definiţia de mai sus - s-
ar înscrie scopuri ca: nimicirea, capturarea sau respingerea inamicului, producerea de
cât mai multe pierderi acestuia ş.a. Scopul principal al luptei este însă cel pus în
evidenţă de strategia noastră militară, potrivit căreia lupta trebuie angajată în condiţii
avantajoase, iar inamicul să fie nimicit sau capturat cât mai repede. Alte scopuri ce
pot fi urmărite pe timpul luptei ar mai fi: interzicerea unei direcţii, apărarea sau
eliberarea unei localităţi, cucerirea unei forme de teren importante etc.
În raport cu aceste scopuri sau altele - înfrângerea treptată a inamicului prin
istovirea lui morală şi fizică, hărţuirea trupelor sale, oprirea şi respingerea unor
acţiuni ofensive în faţa unor aliniamente, participarea la restabilirea ordinii
constituţionale - se stabilesc obiective (misiuni) clare trupelor, în funcţie de situaţia
tactică concretă, iar pentru atingerea (îndeplinirea) lor se adoptă forme şi procedee de
luptă adecvate. Deci vor fi obiective specifice ofensivei, apărării, retragerii etc.

D. Acţiunea conjugată a forţelor pentru îndeplinirea misiunii de bază

Marea diversitate a formelor şi procedeelor de ducere a acţiunilor militare
împotriva agresorului este determinată în primul rând de diversitatea forţelor
luptătoare, sub raportul înzestrării şi organizării. Datorită lor, în războiul de apărare a
ţarii pot avea loc numeroase acţiuni de tip militar duse de forţele armate, altele
specifice forţelor de apărare a ordinii publice, iar altele specifice luptei de rezistenţă,
desigur cu multe asemănări şi deosebiri. Combinându-se între ele, pe baza unor
73
concepţii şi planuri unitare, îndrăzneţe şi riguroase din punct de vedere al clarităţii
obiectivelor, aceste tipuri de acţiuni se pot substitui şi completa reciproc, compensând
uneori unele situaţii informaţionale şi psihologice sau puterea de luptă inferioară a
forţelor şi mijloacelor. Folosind pe anumite direcţii trupe din cadrul Ministerului de
Interne şi subunităţi şi unităţi teritoriale, se poate asigura trupelor armatei o anumită
disponibilitate, permiţându-le să-şi concentreze eforturile pe direcţiile principale, în
zonele în care lupta capătă indici maximi de intensitate şi decizie.
Din cele câteva aspecte prezentate cu privire la definirea clară a obiectivului
(misiunii), considerat de unii autori81 ca fiind "primul între egali" - deci cel mai
important, în special la nivel strategic, rezultă că importanţa acestuia este tot aşa de
mare şi la nivel operativ şi tactic. întrucât misiunea (ordinul) constituie elementul
fundamental pentru toate planurile elaborate şi puse în operă de eşaloanele
subordonate. Mai mult chiar, formele şi procedeele de acţiune care nu contribuie la
îndeplinirea obiectivului (misiunii) trebuie evitate.

3.3.3. Economia de forţe (de forţe şi mijloace)

Decurgând din cerinţele acţiunii eficiente, principiul economiei şi mijloacelor

se impune în special pentru partea care trebuie să ducă lupta cu un adversar superior
cantitativ, fiind una din expresiile realizării unei calităţi mai ridicate, de natură să
compenseze asimetria iniţială.
Principiul economiei forţelor şi mijloacelor este cunoscut încă din antichitate,
conţinutul şi cerinţele lui evoluând de-a lungul istoriei artei militare. În funcţie de
tipurile de război purtate, de epoca istorică, de concepţia predominantă privind
folosirea forţelor şi mijloacelor, de scopul general al acţiunilor militare etc, acest
principiu a cunoscut semnificaţii diferite, mai simple sau mai complexe, mai limitate
sau mai ample.
În teoria militară românească actuală, bazată pe noua strategie militară,
economisirea forţelor şi mijloacelor prezintă nu numai semnificaţii militare, politice,
economice, sociale, ci şi umaniste. în acelaşi timp, acest principiu deschide largi
perspective în aprofundarea sau identificarea a numeroase căi şi modalităţi adecvate
de ducere a acţiunilor, de obţinere a succesului, cu forţele şi mijloacele de care se
dispune la un moment dat, în luptă pentru respingerea unei agresiuni directe sau
indirecte ori pentru apărarea ordinii constituţionale.
Un prim aspect al semnificaţiei sale complexe derivă din realizarea cerinţei ca
în acţiunile secundare să se folosească minimum necesar de forţe şi mijloace
pentru a se asigura concentrarea majorităţii acestora la acţiunea sau pe
direcţiile principale. Necesitatea sesizată de multă vreme, ea apare implicit în teoria
militară românească mai veche, presupunând " să întrebuinţăm maximum de forţe
pentru scopul principal al războiului - distrugerea sau dezorganizarea armatei
inamice - şi minimum strict necesar de forţe pentru scopuri secundare, iar
atunci când dăm bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit şi în
punctul unde voim să producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un

81
Cf. Observatorul militar, nr 28, p.3

74
echilibru, sau cel puţin o simplă siguranţă" 82. În aceeaşi viziune, Napoleon, cel
care a sintetizat principiul în arta militară modernă într-o formulare apropiată de cea
din prezent, a exprimat astfel una din cerinţele lui: a fi mai tare ca adversarul în
momentul voit şi în punctul voit.
Evidenţiind această primă semnificaţie, putem sesiza cu uşurinţă un aspect
deosebit de important al corelaţiei complexe ce există între principiile luptei armate,
dialectica deosebit de subtilă ce se manifestă în interiorul sistemului de norme
directoare fundamentale ale acţiunilor militare. Este vorba de faptul că, din punct de
vedere practic - cel al realizării nemijlocite a condiţiilor de succes -, economia
forţelor şi mijloacelor presupune concentrarea eforturilor pe direcţii şi în momentele
hotărâtoare, precum şi o deplină unitate a acţiunilor. De aici rezultă că, dacă la nivelul
general al luptei armate, atât economia forţelor, cât şi concentrarea lor într-o
concepţie unitară, reprezintă principii, la nivelul acţiunii nemijlocite raportul dintre
ele nu mai este cei de echivalenţă, ci unul de determinare: concentrarea eforturilor,
unitatea, surprinderea, manevra etc. se impun ca tot atâtea căi de acţiune. Din această
concluzie poată fi formulată o alta, şi anume că principiul economiei forţelor şi
mijloacelor, în relaţiile cu cele ale unităţii comenzii şi concentrării eforturilor,
alcătuieşte o sursă importantă a normei de conduită strategică (operativă şi tactică),
potrivit căreia pentru îndeplinirea oricărei misiuni este necesar să se întrebuinţeze
numai forţele, mijloacele, carburanţii, muniţiile, materialele etc. strict necesare,
iar raportul dintre efectivele luptătoare şi cele de logistică să fie cel optim.
În războiul de apărare a ţării, economia forţelor şi mijloacelor constituie o
cale fundamentală de acţiune pentru compensarea dezavantajului unei inferiorităţi
posibile în forţe armate şi tehnică militară faţă de agresor. Aceasta presupune ca, în
toate situaţiile, comandanţii să evalueze corect importanţa fiecărei direcţii (raion)
şi să realizeze, chiar dacă raportul general de forţe este
nefavorabil, o superioritate cantitativă şi calitativă evidentă asupra inamicului,
pe direcţii, în raioanele şi momentele hotărâtoare. Pe restul frontului pot fi folosite
forţe mai puţine, asumându-se în mod conştient un anumit risc, întrucât tendinţa de "a
fi tari peste tot" poate duce la efecte inverse, adică "să nu fim tari în nici un loc".
Forţele de luptă pe aceste direcţii, folosind procedee eficiente de luptă, trebuie să
poată asigura supravegherea sau stabilirea frontului, respingând prin foc sau manevră
acţiunile executate de inamic pentru a anihila succesele de pe direcţiile (din
raioanele) principale. Problema nu este simplă, ci impune o analiză temeinică a
tuturor posibilităţilor agresorului, în caz contrar se pot încălca cerinţele unui alt
principiu - acela al evitării surprinderii din partea inamicului. Folosirea unor cantităţi
de forţe şi mijloace insuficiente pe unele direcţii, considerate mai puţin importante
sau inaccesibile pentru inamic, a dus uneori la realizarea surprinderii strategice, aşa
cum s-a întâmplat în campania "agresivă a Germaniei hitleriste împotriva Franţei, în
mai 1940. Realizarea surprinderii tactice asupra grupării române din Valea Oltului, în
toamna anului 1916, poate fi considerată ca decurgând dintr-o apreciere asemănătoare
şi din folosirea unor forţe insuficiente pentru apărarea crestei principale a Munţilor
Cibinului.

82
Sichitiu I. şi Ioaniţiu AI. Op.cit., p.46

75
 În strânsă legătură cu cerinţa asigurării cantităţilor de forţe suficiente, în
fiecare moment şi loc al confruntării şi decurgând nemijlocit din ea, se impune
dezideratul folosirii tuturor elementelor luptătoare, indiferent de provenienţă, în
strictă concordanţă cu posibilităţile lor de luptă reale. Această cerinţă derivă din
mai multe realităţi specifice războiului. în primul rând, inamicul trebuie văzut ca
având posibilităţi de luptă ridicate, atât în ansamblu, cât şi specifice, rezultând din
diversitatea funcţională a forţelor şi mijloacelor sale, în orice condiţii de teren şi stare
a vremii, împotriva oricăror tipuri de forţe, prin toate formele şi procedeele de luptă,
inclusiv cele războiului modern. El va fi puternic şi prin cantitatea şi calitatea
armamentului, prin performanţele şi puterea distructivă a acestuia. În al doilea rând,
forţele noastre sunt foarte diversificate sub aspectul capacităţii combative.
Eficacitatea lor este puternic influenţată de condiţiile geoclimatice în care acţionează,
misiunile pe care le primesc. Chiar şi elementele care, prin înzestrarea şi calitatea
tehnicii folosite, sunt comparabile cu cele mai combative ale inamicului, pot oferi o
eficienţă diferită, în funcţie de modul de întrebuinţare.
Principiul economiei forţelor şi mijloacelor implică, în virtutea celor de mai
sus, lupta pentru afirmarea factorilor intensivi, calitativi şi de eficienţă prin
stabilirea unor misiuni judicioase, prin folosirea formelor şi procedeelor de
acţiune optime pentru fiecare element luptător şi pentru fiecare situaţie.
Totodată, principiul economiei forţelor şi mijloacelor solicită rezolvarea
problemelor ivite pe câmpul de luptă prin soluţii tactice ingenioase, care să pună
în valoare toate posibilităţile locale, eforturile investite în pregătirea armatei
şi forţelor teritoriale, a economiei şi teritoriului. Semnificaţia strategică majoră a
acestei cerinţe solicită prin iniţiativă, răspundere personală a fiecărui comandant, a
fiecărui luptător pentru îndeplinirea misiunii, găsirea celor mai eficiente căi pentru
obţinerea succesului cu forţe din organica proprie, fără a apela nejustificat la sprijinul
eşaloanelor superioare. Într-un cadru mai larg, principiile fundamentale ale
organizării şi desfăşurării vieţii socio-economice din ţara noastră - ale economiei de
piaţă concurenţionale - constituie modalităţi esenţiale de realizare a economiei
forţelor şi mijloacelor în luptă.
O cale importantă, cu implicaţii majore în efortul general de război, în
afirmarea viziunii de largă perspectivă a obţinerii victoriei indiferent de potenţialul
agresorului, dar şi a asigurării reconstrucţiei paşnice după victorie, o constituie
îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime, cu un consum redus de muniţii şi
materiale, solicitând eforturi forţelor participante ia operaţie (luptă), pe baza
studierii temeinice a tuturor factorilor situaţiei strategice (operative şi tactice).
În aceste condiţii şi în concordanţă cu cerinţele strategiei noastre militare,
principiul economiei forţelor şi mijloacelor vizează obţinerea de rezultate
maxime cu minimum de forţe şi mijloace, prin stabilirea judicioasă a scopurilor
operaţiilor (luptelor) şi a misiunilor executanţilor în deplină concordanţă cu
posibilităţile lor reale, precum şi realizarea cantităţilor de forţe în funcţie de
importanţa fiecărei misiuni.
Deşi căile pentru realizarea economiei de forţe şi mijloace sunt multiple, fiind
prezentate şi modalităţile de realizare a celorlalte principii şi cerinţe ale luptei armate,

76
sintetizând cele spuse mai sus vom prezenta numai câteva. Prin parcurgerea
întregului conţinut al lucrării vor fi identificate multe altele care, ca urmare a
interdependenţei, corelaţiilor multiple între diferite aspecte ale luptei, nu pot fi
analizate separat. Nici nu se poate afirma că analiza unei căi sau a alteia este mai
potrivită în demersul referitor la un anumit principiu. Numai apelând de flecare dată
la sistemul de legături interne (dar şi externe) ale luptei armate putem să stabilim cât
mai exact valoarea practică a fiecărei căi de acţiune.
O sinteză a semnificaţiilor expuse în paginile anterioare poate duce la
concluzia că, relativ la acest principiu, cele mai evidente orientări în acţiunea practică
ar putea fi: prevederea acţiunilor viitoare ale inamicului; stabilirea judicioasă a
scopului şi a unor misiuni realiste trupelor şi forţelor teritoriale în concordanţă cu
posibilităţile de care dispun acestea; aprecierea justă a consecinţelor probabile ale
fiecărei variante de acţiune, inclusiv din punct de vedere al raportului de forţe;
îndeplinirea misiunilor cu pierderi şi consumuri minime şi eficienţă maximă în
întrebuinţarea forţelor şi mijloacelor; realizarea unui raport optim între elementele
luptătoare şi cele din compunerea formaţiunilor de logistică.

A. Prevederea acţiunilor viitoare ale inamicului83

Pentru aprecierea corectă a acţiunilor viitoare ale inamicului,
comandamentele militare folosesc un volum mare de informaţii, unele din ele
contradictorii. Pentru centralizarea, analizarea şi valorificarea lor, statele-majore, în
raport cu nivelul fiecăruia, folosesc mai multe metode : algoritmice, euristice şi
combinate. Metodele algoritmice sunt mai accesibile eşaloanelor mai mari care
dispun de tehnică de prelucrare automată a datelor. Ele reduc în mare măsură
concluziile subiective în aprecierea posibilităţilor sau a variantelor probabile de
acţiune ale inamicului. Metodele euristice permit atragerea în această activitate a
întregului personal al comandamentelor. Analiza inamicului după această metodă are
la bază, în principal, experienţa fiecărui compartiment din compunerea
comandamentului. Cea mai indicată este însă metoda combinată, care adaugă la
experienţa umană acurateţea calculelor făcute de mijloacele tehnice. Rezultatul
analizei, indiferent de metodă, depinde, de fapt, de capacitatea şi deprinderile
comandantului şi statului-major, ale întregului comandament de a trage concluzii
juste pe baza datelor primite şi de a elabora planuri coerente şi realiste privind
intenţiile inamicului.
Datorită faptului că datele despre inamic sunt, de regulă, incomplete şi
contradictorii, este posibil ca rezultatul analizei sa se concretizeze în concluzii
diferite. Alegerea variantei optime are un rol hotărâtor, constituind baza conduitei în
acţiunile viitoare.
Economia de forţe şi mijloace proprii se poate realiza exploatând cu măiestrie
diferite aspecte oferite de acţiunea inamicului. Modul probabil de grupare a forţelor şi
mijloacelor de către acesta deschide largi posibilităţi de acţiune pentru stabilirea unor
misiuni cât mai judicioase, precum şi pentru alegerea corectă a locului şi momentului

83
Unele probleme privind modul de materializare a acestei orientări au fost arătate şi în subcapitolul 3.4.1.

77
executării loviturilor, conducând la obţinerea succesului cu pierderi minime. Studiind
planul probabil de acţiune a inamicului, comandanţii trebuie să caute punctele slabe
ale acestuia şi, în funcţie de ele, să adopte forme de manevră care să asigure o
economisire a forţelor şi mijloacelor prin folosirea lor succesiv, în vederea realizării
unor rapoarte de forţe favorabile pe direcţii (în raioanele) principale. în planurile de
procurare a informaţiilor despre inamic se vor prevedea misiuni organelor şi forţelor
de cercetare pentru a descoperii părţile vulnerabile ale dispozitivului inamicului.
Creşterea gradului de certitudine asupra modului probabil de acţiune a
inamicului constituie o cale esenţială de economisire a forţelor proprii, prin sporirea
posibilităţilor de evitare a surprinderii. Ea are în vedere stabilirea cât mai exactă a
cantităţii şi calităţii forţelor şi mijloacelor acestuia, modul lor de grupare, sesizarea
posibilităţilor de manevră, a momentelor schimbării atitudinii, a formelor şi
procedeelor de acţiune folosite. În mod concret, economisirea de forţe şi mijloace se
realizează prin reducerea pierderilor proprii, creşterea pierderilor provocate
inamicului şi evitarea utilizării unui potenţial nejustificat, prin stabilirea cât mai
exactă a necesarului.

B. Stabilirea judicioasă a scopului operaţiilor (luptelor)

Această orientare ocupă un loc central în ansamblul căilor de acţiune,
prezentând mai multe aspecte. Primul dintre ele se referă la necesitatea stabilirii unor
misiuni judicioase atât forţelor de pe direcţiile (din raioanele) principale, cât şi celor
care acţionează pe celelalte direcţii (raioane), în concordanţă cu concluziile rezultate
din analiza factorilor situaţiei.
Între scopurile luptei armate la diferite nivele este o strânsă interdependenţă.
Scopul fiecărei operaţii este în concordanţă cu scopul strategic general al războiului
de apărare a ţării. În acelaşi timp, el reflectă şi scopul fiecărei perioade de desfăşurare
a acestuia - respectiv al perioadei ripostei graduale sau al perioadei ripostei maxime.
La nivel operativ, acţiunile desfăşurate de trupele armatei şi forţele M.I. vizează
îndeplinirea unuia sau a mai multor scopuri parţiale (intermediare) ale operaţiei
strategice (operative). în funcţie de perioada războiului, acestea pot avea caracter
defensiv, ofensiv sau combinat.
Scopurile, la nivel tactic, sunt mai diversificate, având în vedere existenţa
unui număr mai mare de forme şi procedee de luptă. La acest nivel, scopul luptei este
încorporat în conţinutul misiunilor ce se dau forţelor şi mijloacelor.
Structurarea în acest mod a scopurilor asigură o repartizare judicioasă a
forţelor şi mijloacelor, eşalonarea în timp şi spaţiu a intrării lor în acţiune.
Semnificaţia economisirii forţelor prin structurarea judicioasă a misiunilor constă în
aceea că se evită angajarea lor în acţiuni ce le depăşesc posibilităţile, dar şi folosirea
sub capacitatea reală, pentru misiuni subdimensionate. Volumul de efort, exprimat
prin conţinutul şi adâncimea misiunilor de luptă, obligă la a realiza concordanţa între
scopuri şi posibilităţi. Atunci când scopurile sunt în discordanţă cu posibilităţile
elementului destinat să le îndeplinească, în sensul că acesta nu are capacitatea de
efort necesară, se poate proceda la întărirea lui corespunzătoare cu alte forţe şi
mijloace sau la sprijinirea lui de către eşalonul superior şi' vecini. Dacă acest lucru nu
este posibil, o conduită realistă, bazată pe luciditate şi spirit ştiinţific, se va manifesta
78
în reducerea misiunii. Într-o altă situaţie, atunci când un anumit eşalon a reuşit să-şi
îndeplinească misiunea fără să-şi epuizeze potenţialul, nu se va proceda la
introducerea de noi forţe, cele deja angajate primind noi misiuni, de sine stătătoare
sau în prelungirea celor anterioare. Aşa s-ar rezolva, de pildă, problema folosirii
forţelor de asigurare ulterioară în ofensivă. Dacă forţele de angajare imediată şi-au
îndeplinit misiunea şi pot realiza ofensiva fără să afecteze indicii de bază ai luptei
(ritmul, capacitatea de respingere a ripostelor ofensive etc.), nu se vor întrebuinţa
forţele din adâncimea dispozitivului, chiar dacă s-a atins aliniamentul stabilit iniţial
pentru introducerea lui în bătălie (luptă).
Stabilirea scopurilor acţiunilor depinde de factori cum sunt: perioada de
desfăşurare a războiului; forma de acţiune; capacitatea combativă a forţelor
sistemului naţional de apărare; posibilităţile trupelor inamicului; timpul şi spaţiul;
condiţiile geoclimatice ale zonei (raionului) acţiunilor de luptă.
Măsurile ce se iau la toate nivelurile de decizie şi planificare, pe linia ridicării
puterii de luptă şi de mobilizare, asigură trecerea în timp scurt a armatei de la starea
de pace la cea de război şi posibilitatea de a acţiona în orice moment, împreună cu
unităţile Ministerului de Interne şi formaţiunile teritoriale, pentru a da o lovitură
zdrobitoare agresorului. Coroborarea acestor măsuri cu cerinţele impuse de acţiunea
principiilor libertăţii de acţiune, definirea clară a obiectivelor (misiunilor) şi
economiei forţelor asigură, de asemenea, cadrul necesar pentru stabilirea unor scopuri
nuanţate la nivel strategic, operativ şi tactic, acestea având un caracter decisiv chiar
de la începutul războiului. Modul cum este organizată apărarea armată a ţării, forţele
şi mijloacele de care se dispune pentru realizarea ei impun reconsiderarea pe o bază
nouă a conceptelor de istovire a agresorului sau temporizare a acţiunilor sale,
chiar dacă ele sunt tradiţionale la români şi nu sunt tratate în operele militare
occidentale. Aplicarea lor nu are în vedere, nicidecum, cedarea de spaţiu, prin care s-
ar asigura inamicului menţinerea iniţiativei. Acţiunile de luptă vor trebui să fie astfel
pregătite şi conduse încât bătăliile cele mai înverşunate să se dea în zona de frontieră
sau cât mai apropiată de aceasta. Grupările terestre ale inamicului şi grupările
autohtone trebuie zdrobite sau capturate în aceste raioane şi nu în adâncimea
teritoriului naţional, după ce se vor înregistra pierderi umane şi materiale însemnate,
unde, din cauza spaţiului restrâns, este mai greu de ales direcţiile principale şi de
realizat rapoartele de forţe favorabile, chiar dacă înaintarea trupelor agresorului a fost
oprită, iar trupele aeropurtate de cercetare diversiune şi teroriste folosite în adâncimea
operativă şi strategică au fost nimicite de forţele M.I. în cooperare cu trupele armatei.
Aceste cerinţe trebuie să se reflecte în misiunile trupelor armatei şi ale M.I., având
însă un caracter decisiv chiar de la declanşarea agresiunii.
Acest aspect nu trebuie însă absolutizat, economisirea forţelor şi mijloacelor
prin angajarea luptei cu scopuri decisive încă din zona de frontieră presupune
îmbinarea armonioasă a acţiunilor de apărare fermă, raioanelor şi obiectivelor de
către fiecare eşalon cu cele de temporizare, de contracarare a intenţiei de a obţine
succesul în timp scurt. Ambele atitudini sunt de natură să asigure istovirea inamicului
prin oprirea ofensivei lui în faţa fiecărei poziţii, dar şi prin producerea de pierderi cât
mai mari, utilizând procedee de hărţuire, acţiuni locale, de uzură. De o mare

79
importanţă se vor dovedi acţiunile de zădărnicire a luptei inamicului într-o concepţie
unitară, canalizându-i eforturile pe direcţii închise, fără perspectivă, angajându-1 în
numeroase confruntări "în focar", blocându-i forţele pe localităţi şi alte obiective
puternic pregătite pentru apărare.
Scopurile decisive nu pot conduce la ideea angajării luptei în condiţii
nefavorabile, având drept urmare acceptarea unor pierderi mari şi riscului
neîndeplinirii misiunilor. Manevrele numeroase, cu forţe puţine, în interiorul spaţiului
de confruntare, nu pot fi confundate cu cedarea clasică a terenului prin retragerea
trupelor, cum se preconizează în alte armate. în aceste condiţii, scopul decisiv al
luptei vizează ansamblul, el fiind expresia însumării unor rezultate diferite ca
amploare, prin compensarea efectelor unor replici de adâncimi mici cu numeroase
acţiuni ofensive, de hărţuire etc. Economisirea de forţe înseamnă atât obţinerea unor
rezultate superioare, care au ca efect pierderi cât mai mari pentru inamic, cât şi
protejarea forţelor proprii, prin evitarea pierderilor nejustificate în rândurile lor.
Pentru exemplificare prezentăm o variantă a scopului strategic al unei operaţii
de apărare strategică în perioada ripostei graduale. Aceasta ar consta în respingerea
ofensivei strategice a agresorului şi interzicerea pătrunderii lui pe teritoriul naţional,
menţinerea aliniamentelor şi raioanelor ocupate, a tuturor localităţilor, oprirea sau
limitarea înaintării în zona de frontieră, hărţuirea permanentă şi producerea de
pierderi mari inamicului, slăbirea capacităţii de luptă a forţelor sale care acţionează în
adâncimea teritoriului împreună cu forţe paramilitare autohtone şi asigurarea
condiţiilor în vederea executării în siguranţă a mobilizării şi desfăşurării forţelor,
precum şi trecerii economiei la situaţia de război.
În vederea realizării acestui scop, operaţia de apărare strategică se va organiza
pe o mare adâncime, cu folosirea forţelor pe direcţiile principale de acţiune ale
inamicului, pentru asigurarea unei apărări ferme, dârze şi dinamice. La nivel operativ
şi tactic, stabilirea unor scopuri judicioase în apărare presupune, îndeosebi,
economisirea unor forţe şi mijloace pe unele direcţii, creând condiţii pentru trecerea
la ofensivă pe alte direcţii sau chiar pe cele pe care s-a dus cu succes apărarea. Scopul
general se va realiza prin: angajarea la posibilităţile maxime a tuturor forţelor şi
mijloacelor existente în spaţiul acţiunilor; manevra oportună de foc, forţe şi mijloace
de pe o direcţie pe alta; ameninţarea genistică a unor raioane şi obiective şi
încorporarea organică în sistemul apărării a tuturor localităţilor şi obiectivelor
economice importante, asigurându-se stabilirea acesteia pe toate direcţiile; nimicirea
rapidă a trupelor aeropurtate ale inamicului; menţinerea cooperării permanente în
cadrul fiecărei grupări de forţe şi între ele, precum şi cu forţele teritoriale ş.a.
În ofensivă, economia forţelor se bazează şi pe seama celor care iniţial
acţionează în afara direcţiilor principale (a sectoarelor de rupere), respectiv a celor
destinate să ducă în continuare acţiuni de apărare.
Scopul ofensivei, potrivit cerinţelor economisirii forţelor, se realizează prin:
stabilirea valorii optime a grupărilor destinate pe fiecare direcţie şi în afara acestora
cu ajutorul rapoartelor de forţe; realizarea superiorităţii pe direcţia loviturii
principale; folosirea pentru acţiuni cu caracter ofensiv şi a elementelor care iniţial au

80
asigurat stabilirea frontului între sectoarele de rupere etc. Consideraţiile de mai sus
scot în evidenţă importanţa stabilirii unor obiective judicioase în toate acţiunile de
luptă, având în vedere că a răspunde cerinţelor principiului economiei forţelor
presupune, aşa după cum s-a mai arătat, realizarea unei depline concordanţe între
scop, forţe şi mijloace.
Cea de a doua latură a acestei căi de aplicare a principiului vizează stabilirea
unor misiuni de luptă realiste trupelor şi formaţiunilor Ministerului de Interne,
astfel încât ele să aibă posibilităţi efective de atingere a scopului propus.
Dezideratul este pe deplin realizat, întrucât trupele de toate armele şi ale Ministerului
de Interne sunt pregătite să ducă acţiuni de luptă în situaţii complexe, sub lovituri
puternice ale agresorului, în condiţii diferite de stare a vremii, în orice anotimp, ziua
şi noaptea, la şes, în teren deluros şi muntos-împădurit, pe litoral şi în deltă, în
localităţi, zone industriale, sisteme de hidroamelioraţii.
Pentru ca misiunile să fie realiste, comandanţii de la toate eşaloanele trebuie
să aibă în vedere ca la fixarea lor să nu supraaprecieze posibilităţile forţelor proprii şi
să le subaprecieze pe cele ale inamicului. Repartizarea unor cantităţi de forţe prea
mari pentru îndeplinirea unor misiuni este o greşeală tot atât de gravă ca şi destinarea
unor forţe insuficiente.
Stabilind misiunile eşaloanelor subordonate, comandanţii trebuie să aibă în
vedere şi situaţia lor în spaţiu faţă de raionul acţiunilor de luptă, unele norme
operative (tactice) şi, bineînţeles, posibilităţile de ripostă ale adversarului.
Interpretarea şi aplicarea creatoare a normelor operative (tactice) ţine de
cunoaşterea temeinică a cerinţelor strategiei militare naţionale privind influenţa
factorului spaţial în lupta armată. Dacă forţele au puterea de luptă diminuată, fâşiile
(raioanele) de acţiune ce li se repartizează sunt peste valorile maxime iar acţiunile se
prelungesc peste anumite limite, ele pot suferi pierderi mari. Din aceste considerente,
fiecărui eşalon i se va fixa o astfel de fâşie (raion) de acţiune care să-i asigure
posibilitatea să aplice creator cerinţele economisirii forţelor şi definirii clare a
obiectivului, în toate formele de luptă, să concentreze efortul în raioanele sau pe
direcţiile principale. Forţele angajate pe direcţii mai puţin importante vor primii fâşii
sau raioane, mijloace de întărire şi de sprijin corespunzătoare misiunilor încredinţate.
în spaţiile dintre grupări se vor destina, de regulă, subunităţi teritoriale pentru
supraveghere, hărţuirea trupelor inamicului şi interzicerea încercărilor de infiltrare în
flancul şi spatele forţelor care acţionează pe direcţiile principale.
Încadrarea riguroasă în timp a misiunilor depinde de capacitatea
comandanţilor şi statelor-majore de a evalua realist posibilităţile fiecărui eşalon.
Importanţa încadrării corecte în timp a misiunilor rezultă din necesitatea de a asigura
fiecărei entităţi luptătoare mijloacele necesare ducerii luptei, fără a crea pericolul
epuizării lor înainte de vreme, sau a realizării stocului de materiale inutile, în
detrimentul mobilităţii şi al necesarului de pe alte direcţii. Pentru a putea stabili în
mod just durata şi ritmul fiecărei acţiuni este necesar să fie luaţi în considerare toţi
factori care, într-un fel sau altul, influenţează realitatea, la termenele stabilite, a
grupărilor de forţe, a eventualelor înlocuiri şi regrupări, a dispozitivului operativ (de
luptă), a sistemului de foc şi de lucrări de amenajare genistică a terenului cât şi
logistic. Se încadrează riguros în timp îndeplinirea misiunilor în ofensivă, în lupta de
81
întâlnire şi pe timpul retragerii, cât şi atunci când subunităţile şi unităţile acţionează
în condiţii de izolare faţă de trupele proprii: ca desant aerian, detaşamente înaintate şi
de întoarcere etc. Principiul economiei forţelor presupune a stabili pentru fiecare caz
în parte resursele necesare asigurării consumului mediu pe toată durata luptei, în
condiţiile desfăşurării ei cu intensitate maximă.

C. Aprecierea justă a consecinţelor fiecărei variante de acţiune

În procesul de elaborare a hotărârii şi planificării operaţiei (luptei)
comandantul şi statul-major vor studia mai multe variante de acţiune. Stabilind-o pe
cea optimă, ei vor urmări să se înscrie în concepţia eşalonului superior, să asigure
folosirea eficientă a forţelor şi mijloacelor, utilizând surprinderea, pe direcţiile
hotărâtoare şi în timpul stabilit.
Adoptarea unei variante sau alteia se face în deplină concordanţă cu cerinţa ca
forţele de pe direcţiile secundare să poată desfăşura acţiuni active, care să asigure, în
caz de nevoie, schimbarea efortului principal pe acestea, în timp scurt, folosind
forţele de angajare ulterioară, forţele de sprijin, focul tuturor mijloacelor şi efectele
surprinderii realizate prin manevra preconizată.
Experienţa acţiunilor militare şi practica pregătirii de comandament atestă că
există unele limite privind numărul variantelor ce se pot studia în cazul fiecărei
misiuni. Conţinutul lor este influenţat de gradul de pregătire, încă din timp de pace, a
populaţiei teritoriului şi economiei, de măsurile luate pentru mobilizarea trupelor şi
acoperirea frontierei, situaţia forţelor şi mijloacelor în momentul primirii misiunii,
condiţiile în care a trecut inamicul la agresiune sau modul în care se duc acţiunile în
curs de desfăşurare etc.
Timpul din ce în ce mai scurt rezervat pregătirii acţiunilor şi metodologia
desfăşurării acestei activităţi pot asigura, în condiţii obişnuite, studiul a 2-3 variante,
fiecare la rândul ei trebuie să asigure îndeplinirea mai multor cerinţe: în apărare -
respingerea ofensivei inamicului cu minimum de pierderi umane şi materiale; în
ofensivă - nimicirea în timp scurt a inamicului pătruns pe teritoriul naţional. În
condiţiile folosirii tehnicii de calcul, numărul variantelor studiate este mult mai mare.
Aprecierea justă a consecinţelor probabile ale fiecărei variante se face cu ajutorul
unor metode logice şi prin folosirea tehnicii de calcul. Metodele logice mai frecvent
folosite pentru autoverificarea eficienţei hotărârilor sunt: analiza variantei adoptate
prin elementele componente ale concepţiei acţiunii, căutând să se descopere
contradicţiile ce ar putea să apară între dimensiunile spaţiale ale raioanelor şi
direcţiilor considerate ca principale (alte raioane şi direcţii) şi cantitatea de forţe
destinate să acţioneze în cadrul acestora, precum şi între factorii care au determinat
stabilirea importanţei fiecăreia dintre ele, analizaţi în dinamică; studiul variantei
optime prin prisma modalităţilor de manifestare a principiului economiei forţelor,
prin aprecierea consecinţelor probabile ale variantei adoptate, inclusiv din punct de
vedere al raportului probabil al pierderilor, în înlăturarea acelor elemente care nu
asigură un randament în folosirea forţelor şi mijloacelor; aprecierea justeţii hotărârii
şi planificării prin intermediul raportului de forţe.
Folosirea acestor metode prezintă şi unele dezavantaje, care constau în faptul
că toate variantele studiate, inclusiv cea optimă, se bazează uneori pe un volum mare
82
de informaţii, din care unele incomplet verificate, şi pe concluzii, uneori subiective,
ale factorilor de interpretare şi de decizie. Aprecierea consecinţelor probabile ale
fiecărei variante de acţiune ţine şi de spiritul critic al fiecărui comandant, precum şi
de factorii aleatori care au fost luaţi în considerare. Cu toate acestea, se apreciază că
metodele respective nu trebuie respinse. Dezavantajele arătate pot fi diminuate prin
ridicarea competenţei personalului ce încadrează comandamentele militare şi prin
combinarea acestor metode cu altele, cum ar fi jocul de război, aplicaţiile etc.
Limitele în care se poate realiza economisirea forţelor şi mijloacelor din unele
raioane sau direcţii şi concentrarea lor pe direcţiile hotărâte sunt determinate de
raportul de forţe necesar de obţinut în ansamblul fâşiei, pe direcţii, în raioanele sau pe
aliniamentele unde se întrevede desfăşurarea unor acţiuni cu caracter decisiv. Studiul
dinamicii raportului de forţe, pe baza modificărilor ce ar urma să apară în
compunerea grupării proprii şi a procedeelor de întrebuinţare a acesteia în luptă,
poate contribui substanţial la optimizarea hotărârii privind regruparea succesivă şi
asigurarea multilaterală a luptei. De asemenea, se pot stabili condiţiile în care se
realizează economia de forţe şi mijloace atunci când se deschid noi de direcţii de
acţiuni.
Comandantul, atunci când stabileşte raioanele în care se vor concentra
eforturile principale ale apărării sau direcţia loviturii principale în ofensivă, va avea
în vedere posibilităţile reale de a le asigura cu forţele şi mijloacele necesare realizării
rapoartelor specifice formei de acţiune proiectată. Pentru a realiza rapoarte optime, în
condiţiile cerute de principiul economiei forţelor, este necesar să se facă ample
manevre, atât de-a lungul frontului către direcţiile (raioanele) principale, cât şi (mai
ales) din adâncime către faţă, pe seama forţelor de angajare ulterioară de la toate
nivelurile.
Asigurarea unor rapoarte de forţe favorabile pe direcţiile principale poate intra
în contradicţie cu necesitatea economisirii tuturor posibilităţilor, în sensul că fără o
analiză temeinică, riguroasă, a tuturor factorilor de influenţă, se pot adopta decizii
neeconomicoase, fie prin supradimensionarea grupării respective, fie prin
subdimensionarea ei. Opinia că un raport de 1/3 în apărare şi 4-5/1 în ofensivă este
suficient poate fi eronată, dacă nu se iau în calcul toate condiţiile care concură la
determinarea capacităţii combative a fiecărei grupări. Raportul de forţe cantitativ,
numeric, nu exprimă decât parţial realitatea capacităţilor combative ale părţilor. La
aceasta mai participă şi alţi factori, unii cuantificabili, cu o pondere ce poate fi
stabilită numeric, alţi imponderali, dar care de multe ori au fost determinanţi în
deznodământul luptei. De aceea opinăm că nu este decât parţial semnificativ raportul
de forţe cantitativ. Mai veridic poate fi considerat un raport între posibilităţile totale
ale celor două părţi, stabilite prin luarea în considerare a cantităţii de forţe şi
mijloace, calităţii armamentului şi tehnicii, caracteristicilor terenului şi a gradului său
de pregătire şi echipare pentru apărare, gradului de amenajare genistică, nivelului de
optim realizat în constituirea grupării şi înzestrarea ei, timpului la dispoziţie pentru
pregătirea luptei, gradului de coeziune al forţelor, experienţei de luptă a subunităţilor
şi unităţilor etc.
În această viziune, problema economisirii forţelor şi mijloacelor prin
realizarea unor rapoarte optime capătă noi dimensiuni şi impune o nouă rezolvare.
83
Aceasta este accesibilă tuturor comandamentelor în condiţiile înzestrării cu tehnică de
calcul perfecţionată, ale creşterii interesului faţă de metodele modelării matematice.
Este necesar însă ca studiul situaţiei să se bazeze pe un complex de modele şi
programe, care să asigure operativitate în lucru şi să permită estimarea corectă a
funcţionalităţii diferitelor variante de hotărâre, în funcţie de raportul de forţe, raportul
pierderilor reale sau estimate în dinamica luptei, necesarul în mijloace materiale şi
tehnice pe fiecare direcţie etc. Luându-se în calcul toţi factorii situaţiei în evoluţia lor,
se creează posibilitatea asigurării în timp scurt a concordanţei dintre scopul propus şi
forţele de care dispunem, corespunzător formei de acţiune adoptată sau în curs de
desfăşurare. Consecinţele adoptării unei asemenea metodologii asupra folosirii
economicoase a forţelor pot fi uşor sesizate. De pildă, un raport de forţe de 4/1 în
ofensivă poate fi excesiv, deci neeconomicos, dacă aceasta se desfăşoară împotriva
unei apărări pregătite în grabă de un inamic istovit fizic şi moral, într-un teren
favorabil acţiunii proprii, în lipsa posibilităţilor de amenajare genistică temeinică a
poziţiei de către inamic. La fel, un raport de forţe global de 3/1 poate fi
necorespunzător dacă are la bază o cantitate mare de blindate, dar terenul (muntos, de
pildă) nu permite întrebuinţarea lor cu eficacitate. Pe baza întrebuinţării metodelor
moderne de analiză se pot trage concluzii şi asupra grupării optime, evitându-se
situaţiile în care, în urma concentrării excesive, deşi se îndeplineşte misiunea în timp
mai scurt, se pot înregistra pierderi mari.

D. Îndeplinirea misiunilor cu eficienţă maximă

În războiul de apărare a ţării, realizarea acestei cerinţe prezintă unul din
indicatorii esenţiali ai nivelului de profesionalizare a comandamentelor militare şi de
pregătire pentru luptă a trupelor armatei şi ale ML Realizarea indicilor de eficienţă
presupune folosirea tuturor forţelor sistemului naţional de apărare potrivit destinaţiei
acestora: unităţile şi marile unităţi ale Ministerului de Interne şi trupele teritoriale, pe
direcţiile mai puţin ameninţate ori în cadrul apărării ordinii constituţionale, iar trupele
armatei pe direcţiile hotărâtoare, independent sau în cooperare cu primele.
Îndeplinirea misiunii cu pierderi minime şi cu randament maxim se poate realiza şi
prin folosirea cu pricepere a factorilor de putere care asigură succesul în luptă,
ducerea unor acţiuni dârze şi impetuoase de către subunităţile, unităţile şi marile
unităţi care luptă independent de forţele proprii sau sunt încercuite de inamic,
menţinerea cu fermitate a unor raioane în adâncimea dispozitivului inamicului,
organizarea unor acţiuni eficiente, care să producă inamicului pierderi mari.
Desfăşurarea activităţilor de pregătire pentru luptă are o mare importanţă în
asigurarea condiţiilor de succes. Decisivă însă pentru realizarea scopurilor propuse
este transpunerea în practică a planului operaţiei (luptei), respectiv angajarea luptei,
adaptarea atitudinii la schimbările ce se produc pe câmpul de luptă, evitarea acţiunilor
care au drept urmare pierderi mari pentru forţele proprii. Acest din urmă aspect ne
solicită o atentă analiză a condiţiilor de succes, pentru a evidenţia pe cele care asigură
îndeplinirea scopului cu pierderi minime. Vom constata că, deşi printr-o minuţioasă
pregătire pentru luptă putem asigura condiţii de succes, nu întotdeauna acesta se
poate obţine evitând pierderile mari. De pildă, pregătind o lovitură frontală asupra
unei grupări a inamicului, puternic pregătită pentru apărare, se pot crea condiţii de
84
succes printr-o concentrare convenabilă a forţelor şi mijloacelor, pregătirea riguroasă
a loviturilor cu foc, măsuri adecvate de asigurare etc. Nu rezultă însă în mod automat
că se realizează condiţii pentru nimicirea inamicului cu pierderi minime. Dimpotrivă,
procedeul ca atare - ruperea apărării inamicului - presupune asumarea deliberată a
unor pierderi mari, atitudine care, în războiul de apărare a ţării, nu poate fi acceptată
decât în cazuri extreme, când alt procedeu de acţiune nu este posibil. Într-un
asemenea caz, se înţelege, pregătirea temeinică a luptei constituie condiţia esenţială
pentru reducerea la maximum a pierderilor. Atitudinea de adoptat este determinată de
un complex de factori, presupunând luarea în considerare a specificului formei de
acţiune, necesităţii armonizării scopului cu mijloacele la dispoziţie, cerinţei de
optimizare a timpului (în sensul scurtării acestuia, dar nu peste limita care presupune
creşterea pierderilor), posibilităţilor de valorificare a condiţiilor de teren, necesităţii
de a contracara adecvat acţiunea inamicului etc. Concluzii deosebit de utile vor
rezulta, de asemenea, din analiza modalităţilor de schimbare a atitudinii pe timpul
ducerii luptei, ca urmare a creării unor condiţii care ar duce la creşterea pierderilor.
Urmărirea perseverentă a scopului iniţial nu exclude modificarea sau chiar
abandonarea unor atitudini devenite neeconomicoase. Faptul că lupta se desfăşoară în
virtutea unor legi obiective, unele dintre ele putându-se regăsi în modele logice
exprimabile prin relaţii matematice, impune sesizarea oportună a momentelor critice
şi intervenţia hotărâtă pentru a schimba atitudinea, chiar dacă aceasta înseamnă
abandonarea scopului iniţial şi construirea altuia. în acest sens, este cunoscut faptul
că întotdeauna creşterea ritmului pierderilor este un fenomen ireversibil, chiar dacă,
uneori, atingerea scopului material (cucerirea sau menţinerea unui obiectiv) este
posibilă. Este evidentă imensa responsabilitate a comandanţilor în a găsi cele mai
adecvate modalităţi de îndeplinire a misiunilor de luptă, protejând, în acelaşi
timp, viaţa subordonaţilor, conservând pe toate căile puterea de luptă a forţelor
din subordine84.
Arta de a învinge un inamic superior cu forţe egale sau mai puţine a ţinut
întotdeauna de măiestrie, pentru că superioritatea numerică nu garantează obţinerea
victoriei, ci creează numai premisele ei. De aceea, în războiul modern nu ne putem
limita numai la compararea cantitativă a forţelor şi mijloacelor, ci trebuie sa luăm în
considerare toţi factorii de putere care asigură victoria în luptă (acţiunile
informaţionale, psihologice etc).
Primul din aceştia se referă la concentrarea forţelor şi mijloacelor în locul şi
momentul hotărâtor al acţiunii şi executarea unei lovituri zdrobitoare în punctul cel
mai vulnerabil al sistemului inamicului. Acest factor reprezintă şi conţinutul principal
al principiului concentrării eforturilor pe direcţiile hotărâtoare şi va fi analizat în
cadrul respectiv. O menţiune se impune a fi făcută aici. în tradiţia armatei române,
obţinerea victoriei cu minimum de forţe, cu pierderi mici în efective şi în tehnică
militară, a constituit dintotdeauna o caracteristică de bază în aprecierea artei
comandamentelor. "Românii - arăta Nicolae Bălcescu - oferă o dezlegare acelei
vestite probleme care sta în a dobândi rezultatele cele mai bune cu cheltuiala cea

84
Cf. Tactica în războiul de apărare a ţării, Editura Militară, Bucureşti, 1996, p. 118.

85
mai puţină, dezlegarea la care de-abia după cinci veacuri a putut ajunge
Europa"85.
Al doilea factor constă în nimicirea inamicului pe părţi. El presupune
adoptarea acelor forme de manevră (învăluirea sau întoarcerea) care să ducă în timp
scurt la fracţionarea grupării sale. Ulterior, obligându-1 să lupte cu frontul răsturnat,
diminuându-i posibilitatea folosirii mobilităţii trupelor sale şi sprijinului de aviaţie,
manevra reuşită a forţelor noastre va crea condiţii pentru nimicirea lui pe părţi.
Al treilea este legat de îndeplinirea misiunilor cu forţele şi mijloacele de care
dispunem, desfăşurând acţiuni active violente, informaţionale şi psihologice de la
începutul şi până la sfârşitul războiului. Condiţii de succes se pot realiza şi prin
atitudini cum sunt: executarea în toate formele de acţiune a celor mai eficiente
procedee de hărţuire a inamicului şi folosirea la maximum a posibilităţilor de luptă
ale trupelor şi formaţiunilor M.I.; exploatarea oportună a erorilor de concepţie şi de
execuţie săvârşite de inamic; integrarea organică în ansamblul luptei armate a
acţiunilor desfăşurate de forţele din cadrul apărării teritoriale, atât pe plan local, cât şi
zonal.
Hărţuirea inamicului cu forţe puţine, atât pe direcţiile principale, cât şi pe cele
mai puţin importante, precum şi pe teritoriul vremelnic ocupat de agresor, contribuie
la producerea de pierderi importante acestuia şi la economisirea forţelor proprii. Ea se
va executa de către toate genurile de armă, după o judicioasă planificare, atât în
raioane, cât şi pe direcţii.
Aspecte importante sunt relevate de cerinţa obţinerii succesului cu consumuri
de muniţie şi materiale cât mai reduse, mai ales în actualele şi viitoarele condiţii, în
care industria de apărare suferă restructurări radicale. Raţionalizarea, planificarea
judicioasă, în concordanţă cu necesităţile stricte impuse de fiecare misiune, a
consumurilor, nu poate fi viabilă decât dacă este însoţită de măsuri organizatorice
ferme, de pregătirea superioară a acţiunilor, de un nivel înalt al instruirii luptătorilor,
de asigurarea unei stări tehnice şi de întreţinere corespunzătoare a armamentului şi
celorlalte mijloace. Se înţelege că, deşi tendinţa de limitare strictă a consumurilor de
toate felurile este impusă de numeroşi factori, acestea nu vor putea scădea sub
anumite limite, fără a afecta îndeplinirea misiunilor. Reducerea consumurilor de
materiale şi muniţii se poate realiza şi pe calea limitării pierderilor provocate de
inamic. Şi aici intervin măsurile de protecţie activă şi pasivă, dar şi alte acţiuni, de
ordin tactic, facilitate de dispersarea teritorială a forţelor, realizarea
autoaprovizionării teritoriale etc. Astfel, asigurarea cu cele necesare direct din sursele
teritoriale sau din economia naţională, posibilitatea dispersării materialelor, în
cantităţi mici, în locuri greu accesibile, evitarea inamicului sunt numai câteva din
soluţiile ce se pot aplica86.
O altă cale importantă pentru folosirea eficientă a factorilor de putere este
legată de întrebuinţarea raţională a forţelor şi mijloacelor proprii în acţiuni care să se
soldeze întotdeauna cu succese, indiferent de amploarea lor, şi cu pierderi cât mai
mari la inamic. într-un studiu elaborat de Marele Stat Major în anul 1947, pe baza
85
Nicolae Bălcescu, Opere, vol.1. Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum,
Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1953, p.12.
86
Cf. Tactica, p. 122.

86
experienţei participării armatei române la războiul antihitlerist, este foarte interesant
exprimată această cerinţă: "Cruţarea efectivelor este de datoria atât a
conducătorilor politici, cât şi a comandanţilor militari de toate treptele, cu atât
mai mult pentru o ţară mică, căreia nu i se pot cere eforturi îndelungate şi
repetate, uneori disproporţionate faţă de posibilităţile ei87."
Îndeplinirea misiunilor cu minimum de forţe se poate realiza şi prin
organizarea şi menţinerea permanentă a cooperării, în sensul coordonării perfecte a
acţiunilor trupelor armatei şi ale Ministerului de Interne care îndeplinesc misiunile
principale, cu loviturile armelor şi formaţiunilor de rezistenţă.
În condiţiile ducerii luptei cu un inamic care poate folosi armele şi sistemele
de cercetare-lovire de înaltă precizie şi mijloacele de luptă radioelectronică
perfecţionate, îndeplinirea misiunilor cu maximă eficienţă, cu pierderi minime,
economisirea permanentă a forţelor şi mijloacelor este nemijlocit legată de
organizarea şi executarea unei cercetări active şi continue, conducerea suplă şi
permanentă a trupelor şi forţelor Ministerului de Interne, asigurarea multilaterală a
acţiunilor militare. În acelaşi plan se înscrie angajarea inamicului în condiţii în care
să nu-şi poată manifesta superioritatea, îndeosebi în mijloace blindate şi aviaţie.
Modalităţile prin care se poate realiza acest deziderat sunt legate de exploatarea cu
pricepere a condiţiilor care duc la realizarea surprinderii: adoptarea unor forme şi
procedee de acţiune care să pună în valoare mobilitatea trupelor proprii, calităţile
luptătorilor, proprietăţile tehnico-tactice ale armamentului, particularităţile terenului;
organizarea luptei cu blindatele şi aviaţia la toate eşaloanele; combinarea apărării
ferme (fără gând de retragere) pe unele direcţii, cu apărarea pe aliniamente
intermediare pe alte direcţii; lovirea pe traiectul de zbor şi pe timpul lansării
(debarcării) a trupelor aeropurtate ale inamicului; menţinerea fermă a localităţilor
blocate de forţele ostile autohtone şi folosirea la deblocarea lor a unei cantităţi reduse
de forţe; executarea unor acţiuni ofensive, iniţial de amploare redusă, care ulterior să
fie generalizate într-o ofensivă hotărâtoare; adoptarea unor forme de manevră care să
forţeze pe inamic să-şi disperseze forţele.
Analiza propriei experienţe de luptă şi a celei din conflictele postbelice atestă
rolul important pe care-1 au în lupte blindatele, dar şi importanţa sporită a combaterii
acestora prin toate mijloacele. În războiul de apărare a ţării, trupele armatei şi
Ministerului de Interne, folosind iscusit terenul, pot atrage blindatele inamicului în
locuri care le îngreunează acţiunea. Prin focul executat frontal şi de pe flancuri cu o
gamă variată de mijloace (rachete antitanc dirijate, tancuri, elicoptere de atac,
vânători de tancuri, în combinare cu barajele şi obstacolele), acestea le pot nimici sau
respinge, asigurând menţinerea fâşiilor şi raioanelor încredinţate. în prezent,
întrebuinţarea masată a rachetelor antitanc dirijate, inclusiv a elicopterelor de atac, a
sporit simţitor eficienţa luptei împotriva blindatelor.
Combaterea aviaţiei inamicului, în special a celei care zboară la joasă
înălţime, reprezintă, de asemenea, un domeniu cu implicaţii majore în desfăşurarea
acţiunilor şi protejarea obiectivelor importante. Folosirea tuturor categoriilor de
armament - specializat şi nespecializat - împotriva aviaţiei, organizarea unei
87
Orientări spre o nouă doctrină, Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul "Comitetul materialelor de război",
dosar nr.948/811, filele 156 - 168.

87
judicioase apărări antiaeriene şi acoperirii cu aviaţia, precum şi mascarea cu pricepere
a elementelor de dispozitiv pot contribui la limitarea acţiunilor acestei categorii de
forţe, pe care inamicul o va folosi pe întreg teritoriul naţional, uneori masat şi prin
surprindere.
Principiul economiei forţelor şi mijloacelor presupune realizarea eficienţei
maxime în operaţie (luptă) şi prin folosirea unor structuri organizatorice şi
dispozitive suple. În acest fel se asigură adoptarea unor procedee de luptă eficiente şi
folosirea în cele mai bune condiţii a terenului, fapt ce permite trupelor să execute
acţiuni într-o concepţie şi după un plan unic, pe direcţii sau în mai multe raioane,
simultan sau succesiv. Aşadar, îndeplinirea misiunilor în războiul de apărare a ţării
impune căutarea şi aplicarea unor soluţii organizatorice din ce în ce mai bune,
adoptarea unor variante de dispozitiv care să permită valorificarea superioară a
capacităţii combative a trupelor, constituirea unor elemente cum ar fi: grupări
strategic-operative de tancuri, detaşamente tactice, realizarea barajelor de distrugere
etc. Crearea unor asemenea elemente este de natură să răspundă mai bine criteriilor
de eficienţă ale acţiunilor de luptă. în multe cazuri s-a constatat că întrebuinţarea unor
structuri organizatorice existente (unităţi, mari unităţi) pentru anumite misiuni
reprezintă soluţii neeconomicoase, acestea având posibilităţi disproporţionate faţă de
cerinţele impuse de scop, de condiţiile de teren etc., fiind fie supradimensionate, fie
insuficiente. Se mai poate întâmpla ca necesităţile luptei să solicite o grupare în care
diferite arme, specialităţi sau tipuri de mijloace să aibă o pondere mult diferită de cea
a structurilor existente, de pildă o direcţie de acţiune să necesite o grupare mai
puternică decât o subunitate, dar mai mică decât o unitate. În prezenţa unui anumit
număr de trupe teritoriale devine posibilă constituirea unui detaşament tactic, prin
care să se pună mai bine în valoare disponibilităţile fiecărui element. În alte cazuri,
aşa cum ar fi situaţia în care pe o direcţie inamicul poate acţiona cu o cantitate mare
de blindate, se pot constitui grupări în care mijloacele antiblindate să aibă o pondere
mult mai mare decât cea realizată în mod obişnuit cu mijloacele organice şi de
întărire. Întrucât structurile organizatorice au o mai mare stabilitate, combinarea
diferitelor elemente în grupări adecvate scopului constituie, probabil, calea cea mai
accesibilă de realizare a economiei forţelor prin adoptarea unor dispozitive suple.
Eşalonarea în adâncime permite, de asemenea, economisirea forţelor, făcând posibilă
angajarea nemijlocită numai a celor strict necesare, celelalte rămânând a fi folosite la
nevoie, în mai multe variante.
Istoria artei militare româneşti şi străine oferă exemple strălucite de
constituire şi folosire, în compunerea forţelor de angajare imediată, a detaşamentelor
tactice pentru ducerea unor acţiuni independente. Astfel, pe timpul desfăşurării
ofensivei din Carpaţi şi Transilvania (august-septembrie 1916), unităţile şi marile
unităţi au constituit multe detaşamente tactice, pe care le-au folosit în scopuri variate,
mai semnificative fiind cele care au acţionat pe valea Jiului şi Oltului şi în pasul
Oituz88.
Grupări şi detaşamente cu diferite destinaţii au acţionat pe timpul lichidării
forţelor hitleriste de pe teritoriul naţional în august 1944 şi în războiul din vest. în
acest sens pot fi citate acţiunile celor două grupări (una denumită "interioară", iar
88
Colonel (r) Ion T. Socol, colonel Gheorghe Corodeanu, Tactica detaşamentelor, Editura Militară, Bucureşti, 1984

88
cealaltă "exterioară") care au luptat în zona Capitalei. Acestea, la rândul lor, şi-au
constituit forţele în detaşamente: cea "interioară" - trei, iar cea "exterioară" - două;
detaşamentul "DUNĂREA DE SUS", constituit din nave ale flotei fluviale române,
care a acţionat în raionul Simian; detaşamentul blindat locotenent-colonel Gheorghe
Matei, care a luptat pentru nimicirea trupelor germane şi hortyste din trecătoarea
Ghimeş-Palanca; eroicul Detaşament Păuliş, care a stăvilit cu preţul vieţii multor
luptători atacurile furibunde ale inamicului în raionul Lipova; detaşamentul
"Serpentina" format din Regimentul 15 infanterie şi două baterii de artilerie, care a
acţionat în cadrul operaţiei "Roznava".

E. Asigurarea unui raport optim între elementele luptătoare şi cele

destinate formaţiunilor de logistică
În actualele condiţii, când se manifestă tendinţa de creştere a violenţei
războiului, inclusiv a forţelor destinate războiului informaţional şi războiului
electronic, a influenţelor pe care le exercită revoluţia ştiinţifică şi tehnică
contemporană asupra luptei armate, efectivele privite din punct de vedere cantitativ
continuă să joace un rol de seamă în organizarea armatei şi în modul ei de acţiune 89.
Se cunoaşte, de pildă, că în perioada postbelică, în toate armatele a avut loc o sporire
a efectivelor din domeniul logisticii, mai ales în cel al asigurării tehnice, şi o scădere
a celor luptătoare, ceea ce pentru armatele mici şi mijlocii este dăunător. În ceea ce
priveşte soluţia adoptată în armata noastră, ea a fost stabilită în urma unei analize
temeinice a factorilor şi tendinţelor ce se manifestă, având în vedere că acţiunile de
luptă se duc pe teritoriul naţional, iar la realizarea măsurilor din cadrul diferitelor
forme de asigurare şi protecţie a trupelor participă forţe temeinic specializate.
Tendinţa generală de creştere a măsurilor de asigurare şi protecţie se
manifestă atât în cifre absolute, cât şi relative, ca pondere în totalul forţelor. Ea este
caracteristică şi armatei noastre, ca urmare a sporirii necontenite a complexităţii
luptei moderne şi, implicit, a nevoilor de asigurare în toate domeniile. În privinţa
proporţionării corespunzătoare a elementelor de logistică, de pildă, nu se pot da
soluţii general valabile. Există totuşi un raport optim, la care eficienţa întregului
sistem devine maximă. El este determinat pe baze ştiinţifice pentru fiecare tip de
unitate sau subunitate în parte, având în vedere configuraţia sistemului naţional de
apărare: aplicarea în toate domeniile a principiilor luptei armate şi conducerii,
asigurând o pondere ridicată, majoritară, a elementelor luptătoare, deci o eficienţă
superioară a întregului sistem.
Concluzionând, se poate spune că, în ansamblu, principiul economiei forţelor
şi mijloacelor se impune ca o necesitate absolută în ducerea luptei armate în războiul
de apărare a ţării, pentru că, atunci când un stat, o armată, duce lupta cu un inamic ce
dispune de forţe armate puternice, economisirea forţelor şi mijloacelor proprii este o
cale dintre cele mai importante de obţinere a succesului.

3.3.4. Concentrarea efortului în tocul decisiv şi la momentul potrivit

Indiferent de amploarea acţiunilor, concentrarea efortului în locurile decisive
şi în momentele hotărâtoare ale luptei a constituit o preocupare de seamă a teoriei
89
Cf. Lupta armată, p.73

89
militare Din istoria artei militare se desprinde concluzia că necesitatea concentrării
eforturilor a fost resimţită de foarte multă vreme, generând numeroase elaborări
teoretice. Teoria militară modernă este unanimă în a considera concentrarea
eforturilor ca o condiţie esenţială de succes. Necesitatea ei obiectivă, explicată mai
târziu cu ajutorul instrumentelor matematice, s-a impus prin permanenţă, prin
caracterul imperativ. Când anume şi cine a formulat principiul concentrării eforturilor
este greu de precizat. Putem însă sugera perioada istorică făcând apel la opinia
clasicilor. El ar fî fost folosit, în sensul cunoscut mai târziu, în bătălia de la Leuktra
din anul 371 î.e.n., de către Epaminonda. Referindu-se la această problemă, un analist
militar scria; "Epaminonda a descoperit primul mare principiu tactic, care şi
până în zilele noastre determină deznodământul aproape al tuturor bătăliilor
hotărâtoare: dispunerea neuniformă a trupelor pe front, în scopul concentrării
forţelor pe direcţia loviturii principale, în sectorul hotărâtor".
Principiul concentrării eforturilor a fost formulat în mod diferit, exprimând
însă aceeaşi realitate, chiar dacă epoca sau orientarea au fost diferite: "concentrarea
forţelor în spaţiu şi timp"90, "concentrarea mijloacelor"91, "superioritatea
calitativ-funcţională"92 sau "realizarea superiorităţii asupra inamicului pe
direcţia sau în raionul (direcţiile sau raioanele) hotărâtor (hotărâtoare), în
momentul (momentele) cel(e) mai favorabile"93. Apreciind importanţa concentrării
eforturilor, Napoleon spunea: "Când vreţi să daţi bătălia, reuniţi toate forţele, nu
uitaţi nici una; câteodată un batalion poate să decidă soarta unei zile".
Concentrarea eforturilor este nemijlocit legată de necesitatea impusă prin
acţiunea legii raportului de forţe. Se realizează astfel mijlocul principal prin care se
asigură potenţial suficient angajării luptei în condiţii avantajoase. În alt context 94
vorbim de concentrare pentru a răspunde necesităţii economisirii forţelor şi
mijloacelor. Faptul scoate încă odată în evidenţa corelaţia strânsă dintre diferitele
aspecte ale realităţii luptei armate. Într-o anumită perspectivă, concentrarea constituie
instrumentul legii raportului de forţe, dar şi al concordanţei dintre scopul propus şi
mijloacele folosite, în acelaşi timp, prin concentrare se răspunde şi necesităţii
economisirii forţelor, realizării unităţii acţiunilor, caz în care ea apare ca instrumentul
acestor principii. Pe parcurs vom sublinia şi un alt aspect: concentrarea eforturilor
presupune, printre multe altele, a acţiona prin manevră pentru realizarea surprinderii,
a întrebuinţa toate posibilităţile oferite prin ducerea luptei pe teritoriul naţional cu
participarea forţelor întregului sistem naţional de apărare. Aceasta înseamnă că pentru
a îndeplini cerinţele principiului concentrării este necesar să acţionăm şi prin
intermediul altor principii: al manevrei, surprinderii, colaborării cu organele
administraţiei publice locale, formaţiunile teritoriale etc.
Prin surprinderea unor relaţii cu legile luptei armate şi cu alte principii s-a pus
în evidenţă numai o latură a complexităţii concentrării efortului. Altele se relevă dacă
analizăm conţinutul efortului în lupta şi formele sale de manifestare sau identificăm
căile de acţiune pentru realizarea lui optimă.
90
Carl von Clausewitz, Op.cit, p. 191-192.
91
Sichitiu I., Ioaniţiu Al., Op.cit, p. 47.
92
Colonel dr. Traian Grozea, Op.cit, p.286
93
Unele tendinţe şi perspective în dezvoltarea tacticii militare, p. 122.
94
Vezi, în acest volum, studiul Economia forţelor şi mijloacelor.

90
 În accepţia actuală, prin efortul de luptă se poate înţelege încordarea puterilor
fizice şi psihice pe timpul îndeplinirii unei misiuni. El se materializează prin
concentrarea majorităţii forţelor şi mijloacelor şi a loviturilor de foc pe direcţia
principală de interes, respectiv pe cea a loviturii principale95.
Putem considera aceste orientări privind esenţa şi conţinutul efortului în luptă
ca fiind adecvate realităţii. O analiză mai aprofundată a fenomenului va scoate însă la
iveală mai multe aspecte prin care se exprimă potenţialul unui element luptător.
Sub aspect cantitativ, concentrarea efortului poate fi înţeleasă ca expresie a
densităţii de forţe şi mijloace în punctul şi în momentul dorit. Acesta este aspectul cel
mai evident, cel mai uşor de perceput. Şi semnificaţia concentrării forţelor şi
mijloacelor ca factor de succes este evidentă, fiind uşor de înţeles rolul important al
cantităţii în existenţa şi manifestarea oricărui fenomen. Tot referitor la cantitate se
impune rolul densităţii de foc, respectiv a numărului şi amplorii loviturilor de foc. La
aceste două aspecte trebuie să mai adăugăm şi altele, tot de ordin cantitativ:
intensitatea acţiunilor informaţionale şi psihologice; densitatea barajelor şi
obstacolelor, a măsurilor de asigurare şi protecţie, de securitate a acţiunilor şi trupelor
şi, nu în ultimul rând, a densităţii acţiunilor. Fiecare din aceste elemente comportă o
analiză prin care să putem dezvălui conţinutul lor complex, dar şi căile de acţiune
pentru a le realiza.
Sub aspect calitativ, analiza efortului şi a concentrării lui în locul decisiv şi la
momentul hotărâtor ne indică posibilitatea de a acţiona pe diverse căi, pentru a obţine
o putere de luptă mai ridicată cu aceleaşi forţe şi mijloace, cu aceeaşi cantitate de foc
şi număr de acţiuni, pe de o parte şi, pe de altă parte, de a utiliza efectul acţiunii prin
intermediul altor principii, pe alte direcţii, în acelaşi scop. Când se pune problema
căilor de realizare a concentrări suficiente a efortului, trebuie sa se aibă în vedere că
cerinţele acţiunii eficiente impun a se optimiza raportul cantitate-calitate, în
sensul maximizării ultimei şi minimizării primei. Concluzia, acceptată deja, că o
cantitate mare nu presupune obligatoriu şi o calitate pe măsură, obligă la a acţiona
îndeosebi pentru calitate.
Totodată, realizarea unei superiorităţi, atât cantitative cât şi calitative, asupra
părţii adverse, presupune combinarea tuturor posibilităţilor şi cumularea sau
compensarea lor reciprocă. Acest principiu implică deci atât soluţiile cantitative, cât
şi pe cele calitative, dar evidenţiază şi caracterul intercompensator,
complementaritatea şi unicitatea soluţiilor96.
Esenţa acestui principiu în războiul de apărare a ţarii, executat chiar în era
informaţională, ar putea fi înţeleasă ca reprezentând constituirea unor grupări de
forţe şi mijloace, executarea loviturilor de foc, întrebuinţarea barajelor şi
obstacolelor, realizarea acţiunilor şi a altor elemente ale luptei pe direcţiile
(raioanele) stabilite prin concepţie, în momentele cele mai potrivite, în vederea
obţinerii superiorităţii necesare ducerii acţiunilor militare în condiţii favorabile
pentru trupele noastre.

95
Cf. Dicţionar militar - termeni tactic-operativi, Editura Militam, Bucureşti, 1972, p. 125.
96
Cf. Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, p. 109.

91
 A. Concentrarea efortului prin masarea forţelor şi mijloacelor pe direcţii
sau sectoare (raioane) limitate
Concentrarea forţelor şi mijloacelor a constituit multă vreme principala
modalitate de obţinere a superiorităţii. Ea a atins cote ridicate în cel de-al doilea
război mondial, când s-au realizat în cadrul unor direcţii (sectoare) rapoarte de 3/1 în
infanterie, 2-3/1 în tancuri, 7-10/1 în piese de artilerie şi aruncătoare.
Experienţa conflictelor postbelice a confirmat necesitatea concentrării forţelor
şi mijloacelor şi în ducerea luptei armate în condiţiile contemporane.
Literatura militară străină admite însă că, în prezent, concentrarea efortului
forţelor şi mijloacelor pe direcţiile (în raioanele) hotărâtoare prezintă unele aspecte
noi. Astfel, în condiţiile câmpului de luptă modern, saturat mai ales cu tehnică
militară din ce în ce mai perfecţionată, în care forţele din apărare dispun de mijloace
numeroase şi eficiente de combatere a adversarului, ce le asigură posibilitatea
menţinerii raioanelor (poziţiilor, aliniamentelor) ocupate, ar fi indicat ca ofensiva să
fie dusă şi prin concentrarea eforturilor în locul concentrării masive de forţe, a unor
grupări mai mici, cu dispozitive dispersate, acţionând pe direcţii convergente sau
paralele, iar formele de manevră terestră să fie combinate, la toate nivelurile (tactic,
operativ şi strategic) cu manevra de lovire a inamicului în adâncime.
În ceea ce priveşte apărarea, se apreciază că pe direcţiile principale de interzis
trebuie să se concentreze în continuare atâtea forţe şi mijloace, încât inamicul să nu
realizeze rapoarte de forţe mai mari de 3/1. În ambele forme de acţiune, specialiştii
indică şi măsurile concrete ce trebuie luate pentru a se evita pericolul lovirii de către
adversar şi producerea de pierderi mari forţelor respective: concentrarea lor în ascuns
şi cât mai aproape de inamic, rapid şi numai pentru timpul strict necesar îndeplinirii
misiunii; luarea unor măsuri eficiente de mascare şi protecţie, precum şi de ascundere
a forţelor de angajare ulterioară şi a rezervelor; dispersarea forţelor şi concentrarea
efortului în locul decisiv şi la momentul hotărâtor; sporirea mobilităţii trupelor etc.
Caracterul modern al luptei în războiul modern face ca importanţa
concentrării forţelor şi mijloacelor să se menţină. Deşi unele aspecte au mai fost
tratate la analiza altor principii, ele vor fi puse acum în legătură cu necesitatea
obţinerii superiorităţii asupra inamicului.
O primă modalitate de realizare a concentrării forţelor şi mijloacelor constă în
asigurarea unui număr suficient de elemente luptătoare (subunităţi, unităţi, mari
unităţi, detaşamente) care să angajeze simultan lupta. Este vorba de forţele de
angajare imediată, corespunzător fiecărui nivel ierarhic. A fi angajate nemijlocit nu
înseamnă că ele nu au şi elemente neangajate. Acestea din urmă vor fi cu atât mai
multe cu cât eşalonul este mai mare. Ne vom referi însă numai la acele elemente care
sunt destinate să acţioneze la un moment dat împotriva celor similare aparţinând
inamicului. În această categorie intră subunităţile din forţa de angajare imediată cu
mijloacele de întărire, artileria şi alte mijloace ale eşalonului superior, dacă sunt
prevăzute a acţiona în spaţiul luptei nemijlocite. Ele realizează o anumită densitate,
înţelegând numărul de forţe şi mijloace raportat la unitatea de lungime a frontului (în
general la un kilometru de front).
Dacă am avea în vedere să bazăm necesarul numai pe cantitate, ar rezulta că
este nevoie de o densitate cât mai mare de forţe şi mijloace angajate direct. Acest
92
lucru nu este posibil din mai multe motive. Primul rezultă din angajarea nemijlocită
cu inamicul, obligând la realizarea concentrării prin restrângerea fronturilor
subunităţilor. Or, acestea nu se pot diminua peste anumite limite rară a se încălca
cerinţele dispersării. Aglomerarea forţelor şi mijloacelor pe spaţii mici, fără a asigura
dispersarea, are ca efect creşterea numărului pierderilor, situaţie inacceptabilă în nici
o împrejurare.
Necesitatea dispersării forţelor şi mijloacelor acţionează deci în sens
restrictiv. În urma analizei cu ajutorul instrumentelor matematice s-a ajuns la
concluzia că aglomerarea de forţe şi mijloace, pentru a realiza rapoarte mai mari de 5-
6/1, nu mai este eficientă, întrucât, deşi se obţin rezultate mai mari în timp mai scurt,
pierderile proprii cresc spectaculos. Un alt factor restrictiv este prezentat de cantitatea
limitată de forţe şi mijloace. Nevoia de a acţiona pe mai multe direcţii, pe spaţii largi,
ca şi limitele impuse de realitatea economică şi demografică a ţării noastre impun
restricţii în constituirea grupărilor care să acţioneze simultan asupra inamicului. O
influenţă din ce în ce mai mare o are aplicarea de către agresor a unor concepţii care
presupun angajarea simultană a luptei pe întreaga adâncime a dispozitivului şi pentru
cucerirea obiectivelor economice şi politico-sociale. Aceasta face ca forţele şi
mijloacele ce pot fi folosite pentru fiecare misiune să se reducă şi mai mult, crescând
în schimb rolul şi ponderea forţelor de angajare ulterioară şi de sprijin, a trupelor
teritoriale.
Un alt aspect al concentrării forţelor şi mijloacelor îl reprezintă eşalonarea lor
în adâncime. Ea este esenţială şi pentru a se putea asigura libertatea de acţiune, dar şi
pentru realizarea cerinţelor altor principii (al manevrei, surprinderii etc).
Concentrarea rezultă din faptul ca toate forţele de pe o direcţie se pot întrebuinţa
pentru aceeaşi misiune, eşalonând în timp şi spaţiu acţiunile lor. Pentru a fi eficientă
însă, eşalonarea în adâncime trebuie să corespundă modului de acţiune al inamicului,
concepţiei sale de eşalonare a forţelor şi acţiunilor. Constituirea dispozitivului propriu
va trebui deci să reflecte repartizarea pe elemente a obiectivelor urmărite de inamic,
destinând pentru contracararea fiecărei grupări adverse cantităţile corespunzătoare
din forţele proprii. Obţinerea unor rapoarte favorabile pentru fiecare acţiune este
posibilă atunci când dispunem de o cantitate suficientă de forţe şi mijloace.
Restricţiile însă sunt de aceeaşi natură ca şi cele expuse anterior. O cale eficientă se
recomandă a fi contracararea tendinţei inamicului de a angaja simultan lupta pe toată
adâncimea. Aceasta înseamnă că trebuie obligat să-şi folosească simultan forţele, dar
acţiunile să se desfăşoare succesiv. Un asemenea mod de rezolvare a problemei
presupune însă concentrarea majorităţii forţelor împotriva grupării celei mai
periculoase şi angajarea celorlalte în acţiuni de uzură, de blocare, de hărţuire, cu forţe
cât mai puţine. Această atitudine constituie un element specific artei militare
româneşti din toate timpurile, făcând posibilă desfăşurarea cu succes a manevrei pe
direcţii interioare. Ea presupune însă ca forţele de angajare ulterioară să aibă o
asemenea compunere încât să-i permită sa îndeplinească o gamă larga de misiuni, în
variante cât mai multe. O asemenea concepţie se impune atât în acţiunile defensive,
cât şi în cele ofensive. Subliniam într-un capitol anterior rolul mobilităţii în acţiunile
de luptă. Acum iese în evidenţă nu numai necesitatea creşterii capacităţii de deplasare
rapidă, în orice condiţii de teren, de la un obiectiv la altul, dintr-un raion în altul, ci şi
93
aceea a posibilităţii de a îndeplini orice misiune, indiferent de natura, gradul de
complexitate sau amploarea ei. În ofensivă, de pildă, orice subunitate (militară sau
din formaţiunile teritoriale) trebuie să fie în măsură să acţioneze şi pentru ruperea
apărării inamicului şi ca desant aerian, detaşament înaintat sau de întoarcere, să se
infiltreze, să respingă contraatacuri executate cu grupări blindate etc.
Concentrarea forţelor şi mijloacelor în locul decisiv şi în momentul potrivit
este legată şi de dispunerea în spaţiu a forţelor de angajare ulterioară şi a celor de
sprijin. În mod tradiţional, raioanele lor se aleg pe direcţia principală de efort, pe axul
acesteia sau în imediata apropiere. Concomitent cu creşterea mobilităţii şi beneficiind
de existenţa trupelor teritoriale, efectivele principale ale forţelor de angajare
ulterioară se pot dispune şi în afara direcţiei de efort maxim sau la o adâncime mai
mare. O asemenea soluţie este condiţionată însă de necesitatea de a interveni oportun
pentru a îndeplini misiunile prevăzute. Măsurile ce se impun vor fi analizate pe larg
în demersul referitor la principiul manevrei.
Concentrarea forţelor şi mijloacelor determină şi posibilităţile de concentrare
a focului în sens cantitativ. Ea este însă influenţată restrictiv de numeroşi factori:
cantitatea de guri de foc disponibile, numărul de misiuni şi amploarea lor, necesitatea
dispersării mijloacelor, cerinţele economisirii acestora, cantităţile de muniţie limitate
etc. Compensarea servituţilor legate de restricţiile cantitative nu este posibilă decât
prin soluţii de ordin calitativ.
Optimizarea grupărilor de forţe şi mijloace conduce la obţinerea de efecte
maxime, la realizarea unei puteri de luptă maxime în raport cu cea a inamicului.
Principial, optimizarea nu este posibilă la nivelul structurilor existente în mod
obişnuit, datorită faptului că gruparea de forţe a inamicului nu va fi niciodată aceeaşi.
Pe baza lor însă, prin întărirea corespunzătoare cu alte mijloace sau prin constituirea
de grupări de tipul detaşamentelor tactice, acest lucru devine posibil. Determinarea
grupării optime se poate face prin folosirea mijloacelor de prelucrare automată a
datelor, pe baza unor programe adecvate, realizate prin întrebuinţarea metodelor
cercetării operaţionale. Se pot valorifica pe deplin posibilităţile diferite ale
subunităţilor de a lupta cu forţele inamicului, ca şi ale mijloacelor proprii de a le
combate pe cele similare aparţinând acestuia. De asemenea, poate fi pusă în valoare
la cote maxime multifuncţionalitatea din ce în ce mai pronunţată a mijloacelor
proprii.
Creşterea gradului de integrare a acţiunii diferitelor tipuri de subunităţi şi
mijloace are efecte favorizante, atât pentru realizarea unei depline unităţi în luptă, cât
şi pentru exprimarea la cote înalte a potenţialului fiecăreia. În mod concret, este vorba
de a realiza astfel gruparea de forţe, încât fiecare element să folosească în mod cât
mai eficient mijloacele din înzestrare, deprinderile formate pe timpul instruirii,
condiţiile logistice avute la dispoziţie. Integrarea deplină este condiţionată de
instruirea unitară, după aceleaşi reguli, atât a subunităţilor armatei cât şi a celor din
Ministerul de Interne. înzestrarea, ca şi cunoaşterea mai amănunţită a caracteristicilor
terenului de către trupele M.I., le recomandă pentru a fi întrebuinţate în apărarea
localităţilor, raioanelor şi direcţiilor mai greu accesibile, subunităţile, unităţile şi
marile unităţi ale armatei fiind folosite pentru acţiuni decisive, active, de nimicire a
inamicului. Instrucţia în comun, cunoaşterea reciprocă, o perfectă colaborare şi
94
cooperare cu organele administraţiei publice locale sunt tot atâtea căi pentru
creşterea gradului de integrare şi coeziune în luptă.
Realizarea unei puteri de luptă superioară şi concentrarea, pe această cale, a
eforturilor, sunt posibile şi prin punerea în valoare a avantajelor oferite de teren şi
localităţi. În apărare, de pildă, o localitate face să crească de câteva ori potenţialul
unei subunităţi care o apără, prin protecţia ce o oferă, condiţiile materiale şi rolul ei
de obstacol pentru inamic. Protecţia corespunzătoare a personalului şi mijloacelor
reprezintă şi ea o cale importantă pentru diminuarea pierderilor şi compensarea, în
acest fel, a restricţiilor cantitative în concentrarea forţelor. De aceea, în războiul de
apărare a ţării este de neconceput angajarea acţiunilor de luptă fără un sistem
dezvoltat de măsuri de protecţie. Dacă în alte situaţii acestea nu pot fi luate datorită
timpului scurt avut la dispoziţie, în condiţiile noastre, când la luptă participă trupele
armatei şi Ministerului de Interne, ele pot fi realizate în întregime, pe toate direcţiile
şi pe toată adâncimea, atât pentru forţele teritoriale, cât şi pentru trupe. Lucrările
genistice multiple, realizate pentru toate categoriile de armament, constituie şi un
mijloc pentru sporirea eficienţei focului, contribuind astfel la compensarea
insuficienţei lui cantitative.

B. Utilizarea judicioasă a focului, mişcării şi loviturii în scopul producerii

unor pierderi mari inamicului
Comandanţii de la toate nivelurile au căutat să-şi întreacă adversarul prin
puterea focului, prin deplasarea rapidă a forţelor şi devansarea lui în executarea
loviturii. Din această cauza, focul, mişcarea, lovitura sunt printre cele mai vechi
concepte cu care se operează în arta militară. Cele mai bune tradiţii ale armatei
române privind organizarea temeinică a mişcării forţelor, executarea loviturilor
impetuoase asupra inamicului şi întrebuinţarea judicioasă a puterii de foc a trupelor,
mai ales în perioada desfăşurării luptelor în vederea zdrobirii forţelor germano-
fasciste de pe teritoriul naţional, începând cu 23 august 1944, şi acţiunile duse pentru
eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la înfrângerea definitivă a
Germaniei hitleriste, au fost preluate şi valorificate pe un plan superior de arta
militară românească contemporană.
Teoria militară consideră focul şi mişcarea drept elemente principale ale
luptei, prin intermediul cărora forţele şi mijloacele acţionează asupra adversarului.
Lovitura este identificată cu momentul culminant al acţiunii, în care se produce, de
fapt, ciocnirea forţelor celor două părţi beligerante, reprezentând lupta, bătălia
propriu-zisă. Se poate afirma că, în ansamblul ei, lovitura este o rezultantă a mişcării
forţelor cumulată cu acţiunea distructivă a focului. Privite astfel, cele trei forme de
materializare a acţiunilor forţelor şi mijloacelor pe câmpul de luptă trebuie utilizate în
mod judicios, în vederea realizării efectului maxim.
Concentrarea cu iscusinţă a focului este o îndatorire principală a tuturor
comandanţilor, întrucât orice acţiune militară începe şi se desfăşoară prin lovituri de
foc. Eficienţa maximă a focului se obţine prin folosirea oportună, precisă, mascată şi
prin surprindere a acestuia pe direcţiile şi în raioanele unde se concentrează efortul.
Forţa apărării, de pildă, constă în primul rând în organizarea unui sistem de
foc puternic, dar posibilităţile de lovire ale rachetelor şi aviaţiei, ale artileriei şi
95
celorlalte mijloace de foc pot fi puse în valoare cu cea mai mare eficacitate numai în
cazul în care sunt întrebuinţate în mod organizat, în deplină concordanţă cu scopul,
locul şi condiţiile concrete ale terenului. Toate acestea explică de ce, pentru lupta
împotriva inamicului terestru, la toate eşaloanele (de la subunitate la marea unitate
tactică sau operativă) se creează un sistem de foc unic, bazat pe cooperarea strânsă a
tuturor categoriilor de tehnică militară şi armament, pe corelarea lui cu dispozitivul,
barajele genistice şi obstacolele.
În concordanţă cu aceste cerinţe, în apărare, ansamblul focurilor de toate
categoriile (armament din înzestrarea trupelor de uscat, loviturile aviaţiei şi ale
armamentului racheto-nuclear) trebuie să aibă cea mai mare densitate în faţă şi în
raioanele unde se concentrează majoritatea forţelor şi mijloacelor, să asigure lovirea
grupării principale a inamicului pe itinerarele de deplasare, pe baza de plecare la
ofensivă (aliniamentul de atac) şi pe timpul executării acesteia, producându-i pierderi
cât mai mari. O atenţie deosebită trebuie să se acorde luptei împotriva blindatelor, în
condiţiile moderne aceasta constituind baza apărării. Lupta cu blindatele se
organizează pe toate direcţiile favorabile întrebuinţării de către inamic a acestor
mijloace, în special a tancurilor, pe întreaga adâncime a dispozitivului. Prin focul
rachetelor antitanc dirijate, artileriei, maşinilor de luptă ale infanteriei, mijloacelor
antitanc ale subunităţilor, precum şi prin cel al elicopterelor se asigură nimicirea sau
respingerea blindatelor inamicului şi, odată cu aceasta, disocierea eforturilor sale.
În ofensivă, concentrarea şi manevrarea focului trebuie să asigure nimicirea
(neutralizarea) obiectivelor inamice din sectorul de rupere a apărării, sprijinul
ofensivei pentru dezvoltarea ei în adâncime, acoperirea joncţiunilor şi flancurilor. În
practică, acestea se realizează, pe lângă focul nemijlocit al subunităţilor, prin două
acţiuni distincte - pregătirea de foc a ofensivei şi sprijinul cu foc al acesteia. Pentru a
se obţine rezultatele dorite, de pildă, durata şi structura pregătirii de foc sunt
determinate de caracterul apărării inamicului, de cantitatea de artilerie care poate
participa la executarea ei şi de muniţia de care se dispune.
Concentrarea mijloacelor de foc (artilerie, tancuri, rachete) necesare realizării
nimicirii (neutralizării) obiectivelor inamicului de pe direcţia loviturii principale se
face atât prin manevra acestora de-a lungul frontului, cât şi din adâncime spre faţă. Ea
se poate executa şi prin manevra traiectoriilor.
Acţiunile de foc din sprijinul ofensivei se execută de către artilerie, aviaţie şi
elicoptere, prin procedee specifice fiecăreia, printr-o largă manevră în vederea
concentrării pe direcţia loviturii principale, cât şi pentru asigurarea unor acţiuni
importante, cum ar fi: introducerea în bătălie (luptă) a forţelor de angajare ulterioară,
respingerea contraatacurilor etc.
Prin urmare, în ofensivă, focul a devenit unul din factorii decisivi în
concentrarea efortului în vederea ducerii acţiunilor pe direcţii, pe toată adâncimea
stabilită. Acest lucru este deosebit de pregnant, ofensiva modernă fiind un sistem de
acţiune format din patru elemente: lovituri nucleare (atunci când se folosesc), focul,
lovitura şi manevra de forţe şi mijloace, în care rolul decisiv revine focului.
Comandanţii şi statele-majore trebuie să organizeze astfel sistemul de foc, în
toate formele de acţiune, încât inamicul să poată fi lovit pe direcţiile şi în momentele
hotărâtoare din toate mediile, iar armamentul şi tehnica de luptă să fie folosite în
96
luptă succesiv. La început se vor folosi aviaţia şi elicopterele, rachetele şi artileria
pentru executarea loviturilor în sistem concentrat sau izolat, apoi mijloacele antitanc,
tancurile, rachetele antitanc dirijate şi, în final, se va executa focul cu întregul
armament, inclusiv cel al infanteriei, în concentrări de foc şi în barajul general de
apărare, sau în ultimele minute ale pregătirii de foc, înainte de începerea mişcării de
pe aliniamentul de atac sau de pe baza de plecare la ofensivă. Pe timpul ducerii
acţiunilor de luptă pot fi momente în care să acţioneze simultan toate categoriile de
armament sau numai unele din acestea, în funcţie de bătaia (raza de acţiune) a
fiecărui mijloc în parte.
Posibilităţile crescânde ale mijloacelor de luptă moderne au pus cu acuitate
problema exploatării la timp de către trupe a rezultatelor focului. Aceasta se poate
realiza prin trecerea la ofensivă sau executarea ripostelor apărării din mişcare,
folosirea locurilor mai slab apărate sau care au fost puternic neutralizate de
mijloacele proprii, a breşelor create în dispozitivul inamicului. Acţiunile puternice
executate asupra adversarului pe toată adâncimea dispozitivului său trebuie să
urmărească producerea de pierderi în personal şi tehnică militară, care să ducă la
schimbarea rapidă a raportului de forţe, menţinerea iniţiativei pe direcţiile şi în
raioanele importante. Sistemele de foc bine organizate trebuie să asigure: scurtarea
timpului necesar concentrării mijloacelor de foc de pe o direcţie pe alta; realizarea din
mişcare a grupărilor de forţe şi desfăşurarea în siguranţă a regrupărilor şi înlocuirilor;
îndeplinirea succesivă a unor misiuni etc.
La nivel strategic, organizarea focului şi a loviturii ţine de domeniul
concepţiei, în timp ce la nivel operativ şi tactic ţine atât de concepţie cât şi de
execuţie. Nimicirea (neutralizarea) inamicului prin foc reprezintă una din problemele
hotărâtoare ale activităţii de conducere, în timp ce măiestria folosirii judicioase a
tuturor categoriilor de armament trebuie socotită ca un indicator al nivelului de
pregătire profesională a tuturor comandanţilor şi de pregătire de luptă a subunităţilor
şi luptătorilor.
Focul, dobândind o calitate nouă datorită puterii sale crescânde, exercită o
influenţă determinantă şi asupra celorlalte mijloace care concură la concentrarea
eforturilor - mişcarea forţelor şi executarea loviturilor.
Mişcarea forţelor, prin formele ei de manifestare - marş, transport, atac etc
-, reprezintă un mijloc principal prin care se asigură concentrarea eforturilor în
locurile şi în momentele dorite. Ea este direct legată de mobilitatea trupelor şi de
capacitatea mijloacelor de transport de a asigura toate deplasările în vederea creării
grupărilor de forţe (în ofensivă - pe direcţia loviturii principale; în apărare - în raionul
de menţinerea căruia depinde stabilitatea acesteia), regrupării lor pe timpul ducerii
acţiunilor, materializării tuturor formelor de manevră, adoptării procedeelor adecvate
de ofensivă sau pentru executarea ripostelor apărării, trecerea la urmărirea inamicului
etc. Executarea cu succes a diferitelor forme ale mişcării pentru realizarea scopurilor
arătate mai sus este nemijlocit legată de luarea la timp a unor măsuri, cum sunt:
cercetarea continuă a inamicului; asigurarea condiţiilor pentru executarea deplasării
forţelor în ascuns din adâncime către faţă şi invers, precum şi de-a lungul frontului;
izolarea din aer a raionului acţiunilor de luptă şi sectoarelor unde se concentrează
efortul ş.a.
97
 Combinarea cu pricepere a focului cu mişcarea asigură condiţii pentru
desfăşurarea unor acţiuni de mare eficienţă, cum ar fi: atacul din mişcare a limitei
dinainte a apărării inamicului; manevrarea unor rezistenţe puternice din dispozitivul
acestuia; executarea infiltrării în spatele forţelor agresorului; folosirea desantului
aerian, a detaşamentelor înaintate şi de întoarcere pentru cucerirea şi menţinerea unor
obiective importante, până la sosirea forţelor principale; deplasarea prin salturi şi
introducerea din mişcare a forţelor de angajare ulterioară în luptă; schimbarea
efortului de pe o direcţie pe alta; executarea ripostelor ofensive fără oprirea pe
aliniamentele de desfăşurare; forţarea din mişcare a cursurilor de apă etc. Combinarea
cât mai diversă a acestor două elemente de către forţele articulate într-un anumit
dispozitiv dă naştere unor elemente acţionale compuse ca manevra, lovitura, izbirea97.
Manevra, ca element al puterii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi, are o
contribuţie importantă în obţinerea succesului, fiind o cale principală pentru
concentrarea eforturilor pe direcţiile hotărâtoare. Problematica manevrei ca principiu
al luptei armate va fi analizată într-un capitol separat.
Pe câmpul de luptă modern, concomitent cu creşterea puterii şi importanţei
focului, continuă să sporească neîncetat importanţa loviturii ca mijloc prin care se
realizează pierderi mari inamicului şi se asigură îndeplinirea misiunilor de luptă. Ca
mijloc de concretizare a principiului concentrării eforturilor, lovitura nu trebuie
interpretată numai ca o înaintare a grupării de forţe, folosind efectele focului.
Conţinutul ei s-a lărgit. în sensul că se referă şi la întrebuinţarea în operaţie (luptă) a
tuturor categoriilor de forţe armate - Forţele Aeriene Militare, Forţele Maritime
Militare, trupele M.I. şi eventual alte genuri de armă ale formaţiunilor de apărare ce
s-ar constitui la război.
Esenţa loviturii, în sensul cerinţelor concentrării efortului, constă în nimicirea
simultană sau succesivă a trupelor inamicului, prin acţiunile combinate ale focului
tuturor categoriilor de armament şi cele ale trupelor, prin realizarea superiorităţii
cantitative şi calitative pe direcţiile şi în raioanele în care se desfăşoară.
În funcţie de amploarea participării forţelor şi mijloacelor, precum şi în raport
cu rezultatele obţinute, lovitura, atât în ofensivă, cât şi în apărare, poate avea o
importanţă strategică, operativă sau tactică. Lovitura strategică se obţine printr-un
ansamblu de acţiuni desfăşurate în strânsă cooperare de toate categoriile de forţe
armate într-o anumită etapă a războiului. Loviturile de amploare operativă şi tactică
se execută de forţele destinate pentru îndeplinirea unor misiuni de acest nivel, pe
toată durata războiului, în toate formele şi prin toate procedeele acţiunilor, atât în
zona acţiunilor operative (de luptă), în adâncimea teritoriului naţional, cât şi în spaţiul
temporar ocupat de forţele agresorului (de către trupele şi formaţiunile care duc lupta
în încercuire, cele care acţionează în zonele libere ori de către formaţiunile de
rezistenţă).
În practica militară, loviturile se materializează pe direcţii principale sau pe
alte direcţii şi poartă diferite denumiri ca: lovituri racheto-nucleare, cu sistemele de
arme de înaltă precizie sau cu aviaţia şi elicopterele, ori cu trupe de desant şi
aeromobile, cu blindatele ş.a. Din punctul de vedere al spaţiului şi armamentului, se
vorbeşte de lovituri executate din direcţii diferite - de front, de flanc şi spate,
97
Cf. Lupta armată, p. 84.

98
combinate, simultan sau succesiv, pe toată adâncimea teritoriului sau numai în cadrul
unei zone de operaţii etc.
Folosirea masată de către inamic a blindatelor şi creşterea densităţii în
mijloace antitanc (până la 50/kilometru de front) a făcut necesară o puternică
pregătire de foc a ofensivei, în vederea nimicirii (neutralizării) lor. Limitarea
efectului loviturilor acestor mijloace presupune a se acorda o atenţie deosebită ducerii
unor acţiuni hotărâte, concentrării în ascuns, executării atacurilor prin surprindere,
exploatării oportune a efectelor loviturilor proprii, atât pe timpul pregătirii de foc, cât
şi pe timpul sprijinului ofensivei.
Asigurarea acţiunilor şi protecţiei trupelor, în special a mascării, permite
executarea loviturilor prin surprindere şi producerea de pierderi mari trupelor
agresorului. Inducerea în eroare a inamicului în ceea ce priveşte locul şi momentul
executării loviturii ţine de măiestria comandanţilor şi statelor-majore, de cunoaşterea
temeinică şi aplicarea creatoare a cerinţelor principiului concentrării eforturilor în
condiţiile geoclimatice ale ţării noastre.
Creşterea frecvenţei acţiunilor se poate realiza adoptând unele soluţii, cum ar
fi: executarea simultană a mai multor lovituri, din mai multe direcţii, asupra unui
singur obiectiv (concentrarea simultană a eforturilor asupra aceluiaşi obiectiv);
lovirea succesivă, din mai multe direcţii, a unui singur obiectiv (concentrarea
succesivă a eforturilor asupra aceluiaşi obiectiv); lovirea simultană, din mai multe
direcţii, a mai multor obiective (concentrarea simultană a eforturilor asupra mai
multor obiective); executarea succesivă, din mai multe direcţii, a loviturilor asupra
mai multor obiective (concentrarea succesivă a eforturilor pe mai multe obiective)98.
Folosirea acestor procedee (soluţii) contribuie Sa rezolvarea unor probleme
deosebite. De pildă, manevra de forţe şi mijloace pentru trecerea la acoperire şi apoi
la apărare pe frontieră se poate desfăşura concomitent cu executarea unor lovituri
asupra trupelor aeropurtate ale inamicului şi elementelor ostile autohtone de către
unităţile armatei şi ale M.I., eliminând etapa de blocare a acestora. Pentru lichidarea
forţelor inamicului pătrunse în interiorul apărării se vor executa riposte ofensive pe
direcţii convergente. În ofensivă, procedeele respective pot fi folosite pentru
nimicirea succesivă sau simultană a inamicului din cadrul uneia sau mai multor zone
de operaţii.
Un loc important în organizarea şi executarea focului, mişcării şi loviturii, îl
ocupă manifestarea înaltelor calităţi morale, de luptă şi psihologice ale militarilor
noştri, căci tradiţia ostaşului român de a fi devotat trup şi suflet poporului care 1-a
zămislit are izvoare de forţă morală în colectivitate şi în individ, în conştiinţa
apartenenţei la comunitatea naţională, al cărui fiu credincios trebuie să rămână mereu,
aşa cum au făcut-o atâţia înaintea lui, până la ultima suflare.

C. Direcţii şi raioane favorabile de concentrare a eforturilor

Concentrarea eforturilor este strâns legată de alegerea iscusită a direcţiilor
(raioanelor) de acţiune, precum şi de crearea unor rapoarte de forţe favorabile. Fâşia
de teren unde se concentrează eforturile principale ale trupelor în ofensivă este
direcţia loviturii principale, iar în apărare - direcţia principală de interzis.
98
Cf. Lupta armată, p. 136.

99
 Direcţia loviturii principale se defineşte prin două elemente: axul direcţiei şi
fâşia de teren în care se execută lovitura. Primul element indică sensul de ducere a
ofensivei, iar al doilea exprimă spaţiul pe care se concentrează forţele şi mijloacele
proprii şi gruparea inamicului ce va fi nimicită. Între aceste elemente există o strânsă
legătură: axul trebuie să asigure ieşirea în timpul cel mai scurt la obiectivele de
cucerit, iar fâşia de teren în care se execută lovitura să permită concentrarea forţelor
şi executarea ofensivei până la îndeplinirea scopului propus. În funcţie de eşaloanele
care trec la ofensivă, vom distinge direcţii tactice, operative şi strategice. Direcţia de
ofensivă la nivel tactic indică sensul în care se va desfăşura acţiunea (atacul) de pe
baza de plecare (aliniamentul de atac) până la obiectivul de cucerit. Direcţiile
operative şi strategice au o adâncime mai mare şi sunt marcate de axul unei fâşii de
teren, delimitată geografic, care asigură ducerea în bune condiţii de spaţiu, mişcare,
luptă şi cooperare, a acţiunilor ofensive de către mari unităţi operative sau strategice,
în vederea realizării scopului strategic parţial al unei operaţii de amploare operativă
ori strategică sau a războiului. în condiţiile ţării noastre ele sunt determinate, de
obicei, de cursuri de apă importante şi compartimente largi din teren cu sistemul de
comunicaţii de pătrundere şi de rocadă, care favorizează desfăşurarea acţiunilor
militare până la realizarea scopurilor propuse.
Atunci când ofensiva se duce pe mai multe direcţii, acestea nu au aceeaşi
importanţă. Astfel, direcţia pe care se urmăreşte nimicirea unei grupări importante a
inamicului şi unde acţionează majoritatea forţelor şi mijloacelor este denumită
direcţia loviturii principale, iar cea pe care acţionează forţe mai puţine este apreciată,
de obicei, ca fiind direcţia altei lovituri. În toate cazurile, direcţia loviturii principale
trebuie să asigure întrebuinţarea trupelor potrivit posibilităţilor şi specificului lor,
dezvoltarea în ritm rapid a ofensivei, executarea manevrei de învăluire şi întoarcere
pentru încercuirea şi nimicirea forţelor principale ale inamicului, menţinerea
cooperării, a sistemului de conducere şi logistică neîntrerupte a forţelor. În teoria
ofensivei se consideră că o importanţă sporită capătă nu numai alegerea judicioasă a
direcţiei loviturii principale, ci şi stabilirea justă a sectoarelor în care se aplică
succesiv eforturile, precum şi dozarea iscusită a forţelor pe toată adâncimea misiunii.
În apărare, direcţia principală de interzis reprezintă axul unui compartiment
din teren de-a lungul unei comunicaţii, a unui curs de apă sau care dispune de
obiective militare, economice, politico-administrative importante, pe care inamicul
acţionează cu gruparea principală, în vederea realizării scopurilor sale ofensive, iar
forţele aflate în defensivă îşi concentrează eforturile în scopul contracarării acţiunilor
inamicului. în funcţie de caracteristicile terenului, valoarea forţelor angajate şi scopul
apărării, distingem direcţii principale de interzis şi alte direcţii.
Ideea de efort în apărare se exprimă (materializează) şi prin stabilirea
raioanelor în care se concentrează efortul principal (alte raioane) al marilor unităţi
(unităţilor) de menţinerea cărora depinde stabilitatea apărării. Ele trebuie să fie în
concordanţă cu direcţiile cele mai probabile de ofensivă ale inamicului, fiecare raion
fiind destinat pentru interzicerea unei singure direcţii, pe toată adâncimea fâşiei
(raionului) de apărare. Menţinerea acestor raioane - care trebuie să cuprindă
majoritatea forţelor şi mijloacelor, toate localităţile, formele tari din teren, lucrările
genistice şi sistemele de baraje cele mai dezvoltate - asigură condiţii favorabile
100
pentru executarea focului cu toate categoriile de armament, executarea unor puternice
riposte ofensive şi acţiuni permanente de hărţuire a agresorului, precum şi
concentrarea eforturilor apărării în momentele hotărâtoare ale luptei şi operaţiei99.
În războiul erei informaţionale, concentrarea efortului prezintă aspecte
particulare în funcţie de etapa pe care aceasta o străbate. Aşa, spre exemplu, în
perioada ripostei graduale, pe timpul acoperirii frontierelor, efortul se va concentra pe
direcţiile pe care inamicul a trecut la agresiune, în scopul asigurării mobilizării şi
desfăşurării forţelor principale. Ulterior, prin concentrarea efortului, se va căuta să se
dobândească şi să se menţină iniţiativa, folosindu-se majoritatea forţelor pentru
interzicerea direcţiilor care conduc în scurt spre obiective importante sau în
adâncimea teritoriului. Pe timpul desfăşurării războiului, o atenţie deosebită se va
acorda concentrării forţelor şi mijloacelor necesare executării ripostelor apărării şi
acţiunilor ofensive la toate nivelurile.
Recentele conflicte armate arată că, în condiţiile sporirii eficienţei mijloacelor
moderne de luptă şi procedeelor neconvenţionale de ducere a războiului, concentrarea
efortului în locurile necesare nu trebuie să ducă la aglomerarea exagerată a forţelor şi
mijloacelor pe spaţii înguste, întrucât se creează pericolul ca, în urma loviturilor
adversarului, forţele respective să aibă mari pierderi. Concentrarea eforturilor printr-o
acţiune unitară, executând lovituri cu grupări mai mici, din diferite raioane, pe direcţii
convergente sau paralele constituie o soluţie validată de experienţa de război.
Totodată, trebuie să se manifeste o înaltă exigenţă pentru realizarea unei cantităţi
superioare în forţe şi mijloace asupra agresorului pe direcţiile hotărâtoare, aceasta
constituind o soluţie care conduce la realizarea scopului propus în operaţie şi luptă.

3.3.5. Unitatea comenzii100

Principiul unităţii comenzii, cunoscut în literatura românească sub denumirea

de principiul unităţii acţiunilor de luptă, constă în stabilirea pentru fiecare misiune
(obiectiv) a unei comenzi unice care să fie în măsură să decidă şi să menţină unitatea
acţiunilor de luptă - respectiv unitatea de efort.
Necesitatea unităţii comenzii s-a impus de mai multă vreme, fiind sesizată ca
o condiţie de succes esenţială. în special atunci când a fost resimţit efectul negativ al
insuficientei coordonări a grupărilor aparţinând unor coaliţii, sau chiar aceleiaşi ţări, a
fost pusă în evidenţă necesitatea unităţii de scop, mod de acţiune, procedee şi forme,
de corelare în timp şi spaţiu etc. Menţinerea permanentă a capacităţii de conducere a
căpătat un caracter imperativ ceva mai recent, în urma creşterii complexităţii luptei,
diversificării tipurilor de forţe şi mijloace întrebuinţate, extinderii explozive a ariei
spaţiale a confruntării şi, mai ales, în urma mutaţiilor spectaculoase produse în
ducerea războiului. în acelaşi timp, cele două concepte se referă la domeniile acţiunii
militare aflate într-o strânsă interdependenţă, deşi sunt aparent distincte şi cu conţinut
propriu. S-ar mai putea afirma că unitatea comenzii şi menţinerea permanentă a

99
Cf, Apărarea modernă, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 196
100
Din punct de vedere istoric, acest principiu a apărut în şcoala strategică americană. Teoreticienii militari europeni din
toate timpurile, mai ales după înfiinţarea statelor-majore, consideră că unitatea comenzii nu este un principiu al luptei
armate, ci o activitate de conducere a comandamentelor în luptă.

101
capacităţii de conducere este o cale esenţială de asigurare a unităţii în luptă. De altfel,
acest aspect nu poate fi omis din analiza modalităţilor de realizare a unităţii
acţiunilor, motiv pentru care va fi reluat pe parcursul demersului de faţă.
Realitatea contemporană a luptei, deci şi a acţiunilor militare duse în războiul
modern, ne obligă să considerăm sinonime cele două exprimări, în formularea
indicată anterior. în acelaşi timp, facem sublinierea că determinarea în interiorul
conceptului este în ambele sensuri, unitatea comenzii fiind şi o expresie a unităţii
acţiunilor. Nici o opţiune n-o putem considera ca fiind definitivă, având în vedere,
cu precădere, caracterul deosebit de complex al acestui principiu. Multiplele sale
aspecte pledează pentru adoptarea unui cadru conceptual orientativ, rămânând
deschise toate căile de analiză şi aplicare diversificată în practică.
Referindu-ne la semnificaţia acestui concept, remarcăm faptul că el vizează,
pe de o parte, forţele, mijloacele şi acţiunile, iar pe de altă parte, conducerea unitară
şi permanentă a acestora, astfel încât eforturile să fie dirijate spre îndeplinirea
scopurilor de ansamblu.
La nivelul structurilor luptătoare, unitatea comenzii presupune ca pentru
fiecare misiune sa se asigure conjugarea efortului tuturor forţelor, indiferent de
specializare, pentru îndeplinirea misiunii de bază. Această cerinţă rezultă din
complexitatea misiunii, consecinţă directă a confruntării cu un inamic care urmăreşte
atingerea scopurilor sale în timp scurt. Posibilităţile elementelor proprii de dispozitiv
fiind complementare, prin întrunirea lor se asigură un potenţial de luptă ridicat,
compatibil sub toate aspectele cu cel al inamicului. Perfecţionarea structurilor
organizatorice, deziderat pus în faţa tuturor factorilor de investigare şi decizie în
cadrul reformei Armatei Române, răspunde tocmai acestei cerinţe, necesităţii
realizării unei depline complementarităţi, a realizării puterii de luptă optime.
Unitatea de efort pune în evidenţă şi valenţele completării reciproce a
posibilităţilor trupelor cu cele ale celorlalte elemente ale sistemului naţional de
apărare. Folosirea fiecărei entităţi luptătoare la capacitatea maximă şi pentru
misiunile cele mai adecvate nu reprezintă numai o cerinţă a principiilor economiei
forţelor sau concentrării efortului, de pildă, ci şi o coordonată majoră a comenzii
unice.
În planul practicii nemijlocite a luptei, intervenţia eficientă şi oportună a
fiecărui element de dispozitiv pentru îndeplinirea misiunii principale este de
natură să sublinieze nu numai un aspect important al unităţii, ci şi strânsa
interdependenţă a tuturor principiilor şi cooperarea continuă între toate forţele
participante.
Adoptarea acestui principiu de teoria militară românească şi extinderea
cerinţelor sale la nivelul conducerii strategice, operative şi tactice semnifică opţiunea
strategică bazată pe necesitatea ca pregătirea şi ducerea acţiunilor militare de unităţile
şi marile unităţi ale armatei şi de forţele apărării teritoriale să se realizeze după o
concepţie şi un plan unic. În plan general, concepţia unică se asigură prin
acordarea autorităţii necesare comandantului tuturor forţelor. Subordonarea
eşaloanelor luptătoare de nivel superior Statului Major General, iar la război Marelui
Cartier General, asigură integrarea acţiunii acestora într-o concepţie unică,
vizând un singur scop: respingerea acţiunii şi salvgardarea independenţei,
102
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a patriei. La nivelurile inferioare - cele care sunt
chemate să realizeze nemijlocit nimicirea agresorului-unitatea de concepţie este
strâns legată de principiul metodologic de bază al realizării şi acţiunii sistemelor
militare - acela al unităţii de comandă. Concepţia unică a luptei este obligatorie,
indiferent cărui subsistem aparţin forţele şi mijloacele implicate. Ea se realizează prin
adoptarea unei hotărâri unice pentru fiecare misiune primită.
Unitatea de concepţie îmbracă nu numai aspectul hotărârii unitare, ci se referă
şi la acţiunea pe întregul teritoriu naţional, modelată după planul de acţiune al
inamicului. Noile opţiuni doctrinar strategice (bătălia în adâncime, de exemplu) ce
pot fi aplicate de inamic solicită angajarea întregului sistem, inclusiv în profil
teritorial, la efortul unitar de contracarare a acţiunilor agresorului, atât pe întreaga
adâncime a dispozitivului său, cât şi pe cea a dispozitivului propriu. Atunci când într-
un anumit raion acţionează unităţi militare, concepţia unică va fi cea adoptată de
comandamentele acestora. Când la luptă participă numai trupe ale M.I., comandanţii
marilor unităţi şi unităţilor sunt cei care stabilesc concepţia de întrebuinţare a forţelor
pentru apărarea ordinii constituţionale.
În războiul de apărare a ţării, pe lângă lupta propriu-zisă se desfăşoară
numeroase alte acţiuni şi activităţi care sunt, într-un fel sau altul, strâns legate de
aceasta: acţiuni şi activităţi desfăşurate de către comandamentele militare şi trupe
pentru pregătirea acţiunilor militare; măsuri destinate satisfacerii unor cerinţe
permanente sau impuse de situaţie, pentru menţinerea puterii de luptă a unităţilor şi
marilor unităţi şi de conducere a comandamentelor; acţiuni, stări şi activităţi
premergătoare, concomitente sau ulterioare luptei, ca: deplasări (marşuri,
transporturi), staţionări, regrupări şi înlocuiri101. Desfăşurarea lor trebuie să se supună
cerinţelor unităţii, pentru a asigura condiţii ca, în funcţie de împrejurări, lupta armată
să se angajeze după o concepţie şi un plan unic, în cele mai variate combinări, într-o
strânsă cooperare a multitudinii forţelor participante, cu folosirea celor mai diverse
metode şi procedee, într-o strânsă unitate dialectică, corelate între ele.
Unitatea acţiunilor de luptă (a comenzii) trebuie înţeleasă în strânsă legătură
şi cu formele şi procedeele întrebuinţate. Se pune în evidenţă unitatea în diversitate,
realizarea ei printr-o mare varietate de forme şi procedee.
Ceea ce le uneşte este misiunea, precum şi concepţia de ansamblu sau locală.
Unitatea prin diversitate are în vedere şi adaptarea continuă a formelor şi procedeelor
în vederea valorificării la maxim a tuturor condiţiilor situaţiei.
În confruntarea cu un agresor extern sau cu forţe ostile interne, menţinerea
permanentă a unităţii de comandă reprezintă o problemă vitală. Pentru anihilarea ei,
inamicul va executa permanent acţiuni vizând descoperirea, neutralizarea sau
nimicirea mijloacelor electronice de conducere a trupelor, de dirijare a armamentului
şi tehnicii militare. În cazul descoperirii punctelor de comandă, inamicul va urmări
nimicirea acestora prin acţiuni de foc, cu elemente teroriste şi de cercetare-diversiune
ori cu alte forţe destinate în mod special. Toate acestea solicită luarea unui ansamblu
de măsuri prin care să se asigure continuitatea conducerii, chiar în condiţiile în care
inamicul, prin acţiunile şi măsurile de luptă radioelectronică şi război psihologic
întreprinse, reuşeşte să dezorganizeze legătura cu superiorii şi subordonaţii. De
101
Cf. Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, Editura Militară. Bucureşti, 1982, p. 91-92.

103
asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată mascării, pazei şi apărării punctelor de
comandă.
Dinamismul şi complexitatea acţiunilor militare impun o conducere stabilă a
forţelor, atât în perioada de pregătire, cât şi pe timpul ducerii luptei, având în vedere
că punctele de comandă şi centrele de transmisiuni din cadrul lor constituie obiective
foarte căutate de inamic. Pentru a se putea manifesta ca factor principal în realizarea
unităţii, conducerea trebuie să fie continuă, fermă, oportună şi să se realizeze în
secret, să fie capabilă să însumeze permanent toate eforturile forţelor participante la
operaţie (luptă), dirijându-le potrivit scopului urmărit, indiferent de situaţie.
Participarea la lupta armată a tuturor forţelor umane şi materiale ale ţării
noastre presupune ca orice acţiune militară să fie concepută cu prevederi mai largi
decât în trecut şi în strânsă corelaţie la toate nivelurile artei militare.
În temeiul celor arătate mai sus, se poate conchide că principiul unităţii
comenzii vizează luarea în considerare a ansamblului acţiunilor militare, elaborarea
unor concepţii şi planuri prin care să se asigure îmbinarea judicioasă şi eficientă a
tuturor formelor şi procedeelor de luptă specifice atât pentru armată, cât şi pentru
formaţiunile de rezistenţă, pentru ca acestea să formeze un ansamblu coerent, care să
permită concentrarea eforturilor principale în vederea înfrângerii agresorului.
Menţinerea permanentă a unităţii comenzii presupune şi realizarea măsurilor de
protecţie a legăturilor împotriva acţiunilor de cercetare, dezinformare, diversiune şi
bruiaj, iar forţelor şi mijloacelor din punctele de comandă împotriva loviturilor
inamicului terestru şi aerian.
Fiind o expresie a cerinţelor legilor obiective ale luptei armate, principiul
unităţii comenzii se manifestă în strânsă legătură cu cel al concentrării eforturilor. El
nu exclude, ci, dimpotrivă, ridică pe un plan superior iniţiativa, capacitatea şi
voinţa forţelor participante la lupta armată de a înfrânge agresorul. Dacă
misiunea primită reflectă o anumită concepţie de ansamblu, indispensabilă în
finalizarea oricărei acţiuni, realizarea ei presupune o gamă largă de metode şi
procedee dintre cele mai diverse, care, de regulă, aparţin subordonaţilor, cu condiţia
ca aceştia să cunoască situaţia şi concepţia acţiunilor la nivel superior, iar conducerea
forţelor să aibă caracter de continuitate.
Căile de realizare a principiului unităţii de comandă
Practica militară ne arată că pentru fiecare misiune (obiectiv) se constituie o
conducere unică a forţelor participante, în vederea asigurării unităţii de efort a
trupelor şi formaţiunilor de rezistenţă (dacă există în zonă) în acţiunile proiectate.
În acelaşi timp, unitatea de comandă înseamnă că toate forţele angajate în
operaţie (bătălie, luptă) să se subordoneze aceluiaşi comandant şi cu forţele care nu îi
sunt subordonate, acesta va organiza o cooperare temeinică, realizarea unităţii de
efort prin coordonare şi cooperare fiind o problemă militară deosebit de importantă, o
condiţie a obţinerii succesului în acţiunile militare.
Din această cauză, cunoaşterea ansamblului de căi prin care se materializează
cerinţele principiului este benefică pentru comandamentele şi statele-majore
închegate, care cunosc foarte bine metodologia de pregătire a operaţiilor (luptelor) şi
de conducere a trupelor în vederea atingerii scopurilor acestora.

104
 Cele mai dese căi de realizare a unităţii comenzii sunt citate; centralizarea sau
descentralizarea conducerii; concentrarea puterii de luptă spre o misiune (obiectiv)
comună; asigurarea autorităţii necesare comandantului tuturor forţelor; coordonarea
şi cooperarea continuă între toate forţele participante.

A. Centralizarea şi descentralizarea conducerii

Conducerea centralizată a acţiunilor este unul dintre principiile de bază ale
conducerii militare, dar şi o cale importantă pentru realizarea unităţii de comandă.
Esenţa ei constă în caracterul unitar al dirijării eforturilor tuturor forţelor şi
mijloacelor participante la acţiunile militare, indiferent de formele şi procedeele
adoptate, în concentrarea la eşalonul superior a pârghiilor principale necesare
orientării acţiunilor după un plan unic, în vederea realizării scopului general.
În acest fel, conţinutul şi cerinţele unităţii comenzii imprimă conducerii un
caracter centralizat, aceasta presupunând existenţa coeziunii depline în cadrul tuturor
organelor de conducere strategică, operativă şi tactică. O conducere lipsită de
coeziune, divizată în grupări, tendinţe şi puncte de vedere opuse, va exercita o
influenţă negativă asupra desfăşurării acţiunilor militare.
Centralizarea conducerii acţiunilor de luptă este impusă de mai mulţi factori.
Unii dintre ei sunt generaţi de însăşi fizionomia războiului modern, de complexitatea
confruntării armate. Asigurarea unităţii nu se poate realiza fără dirijarea tuturor
eforturilor conform unei concepţii unice. Alţii sunt rezultatul participării la lupta
armată a unor forţe diverse, cu posibilităţi complementare, necesitând integrarea lor
într-o acţiune unitară. Angajarea întregului potenţial uman, material, tehnic, ştiinţific
şi de altă natură la efortul pentru respingerea agresiunii impune, de asemenea, o
conducere unică, centralizată.
Participarea simultană sau succesivă la lupta armată a forţelor din sistemul
naţional de apărare cere o centralizare a eforturilor lor, la toate nivelurile artei
militare, şi coordonarea permanentă a acţiunilor desfăşurate pentru realizarea
scopurilor unice indiferent de forma de luptă. În acest fel, se asigură comandanţilor
eşaloanelor superioare posibilitatea de a influenţa în mod hotărâtor desfăşurarea
luptei de către eşaloanele subordonate, de a pune de acord planurile de întrebuinţare a
unităţilor şi marilor unităţi ale armatei şi ale Ministerului de Interne.
La nivel strategic, centralizarea conducerii asigură o strictă subordonare a
tuturor forţelor sistemului naţional de apărare, instituţiilor şi organizaţiilor ce concură
la efortul de război şi o disciplină fermă în organizarea şi ducerea acţiunilor cu forţele
şi mijloacele puse la dispoziţie.
Conducerea centralizată nu poate fi înţeleasă în sens absolut, excluzându-se
descentralizarea. Pornindu-se de la fizionomia războiului modern - participarea la
luptă a unor arme şi trupe diferite, cu tehnică variată, caracterul manevrier al
acţiunilor şi ducerea lor pe direcţii, creşterea volumului activităţilor de conducere
concomitent cu scurtarea duratei de pregătire - se consideră că raportul dintre
conducerea centralizată şi cea descentralizată a suferit unele schimbări în sensul
acordării unei mai mari independenţe subordonaţilor, stimulând iniţiativa şi spiritul
lor creator în îndeplinirea misiunilor încredinţate.

105
 Problema raportului dintre centralizare şi descentralizare este complexă,
necesitatea unei autonomii cât mai mari la eşaloanele inferioare trebuind să se
armonizeze cu cea a asigurării unei depline unităţi a acţiunilor. La nivelul actului
decizional, descentralizarea îmbracă forma promovării stilului de muncă autoritar-
participativ, care presupune o largă consultare a factorilor de răspundere din
comandament, a specialiştilor, şi fundamentarea hotărârii pe criterii ştiinţifice. Ea este
mult mai pronunţată în fazele de planificare, organizare, îndrumare şi control, unde
delegarea de competenţă constituie o metodă foarte utilizată. în aceste etape, iniţiativa
subordonaţilor se manifestă în multiple forme, practic unitatea comenzii fiind
asigurată prin încadrarea măsurilor întreprinse descentralizat în concepţia unitară, de
ansamblu.
Pe timpul desfăşurării acţiunilor, iniţiativa fiecărui comandant şi chiar a
luptătorilor izolaţi trebuie pusă plenar în valoare, pentru a se putea rezolva
problemele complexe şi, de multe ori, neprevăzute, generate de acţiunea inamicului,
de prezenţa şi influenţa perturbatoare a altor factori.

B. Asigurarea continuităţii conducerii trupelor

Experienţa conflictelor militare de dată mai recentă atestă că în compunerea
armatelor moderne se găsesc anumite forţe şi mijloace cu instrucţie specială,
destinate să acţioneze asupra organelor de conducere ale adversarului, urmărind
scoaterea lor din luptă. În plus, în planurile ce se elaborează se prevede nimicirea, cu
toate categoriile de mijloace, a punctelor de comandă, începând cu cele ale
eşaloanelor strategice şi terminând cu cele tactice. O mare atenţie se acordă, în acest
caz, luptei radioelectronice, războiului psihologic şi informaţional.
În condiţiile când acţiunile se desfăşoară în ritm rapid şi în situaţii uneori
confuze, chiar şi dezorganizarea temporară a conducerii poate duce la pierderi mari
şi, în ultimă instanţă, să pună în pericol îndeplinirea misiunii. Aceasta poate avea loc
ca urmare a scoaterii din luptă a personalului din organele de conducere
(comandamentele militare), a neutralizării tehnicii de transmisiuni, în special a celei
radio, precum şi printr-o gamă largă şi extrem de diversificată de acţiuni de
dezinformare desfăşurate atât cu aparatură radioelectronică, cât şi cu ajutorul
grupurilor de cercetare-diversiune, teroriste sau cu mijloace de propagandă specială.
întreruperile în conducere se pot produce şi din cauza unor defecţiuni în stilul de
lucru al statelor-majore, neconcordanţei ce ar putea să apară în conţinutul unor
documente, a insuficientei operativităţi în executarea controlului la subordonaţi în
vederea cunoaşterii modului de îndeplinire a planului operaţiei (luptei) sau din
disponibilităţile reduse în mijloacele tehnice de legătură.
În funcţie de forţele şi mijloacele folosite de inamic, de durata acţiunilor lor
asupra punctului de comandă, precum şi a eficienţei măsurilor de asigurare a
stabilităţii lucrului, conducerea poate fi dezorganizată în totalitate 102 sau parţial. La
determinarea gradului de neutralizare sau nimicire a punctelor de comandă trebuie să
se pornească de la faptul că se poate asigura continuitatea conducerii dacă se menţine
102
Se consideră că un punct de comandă îşi pierde în totalitate rolul în cazul când sunt scoşi din luptă comandantul şi
statul-major, precum şi centrul de transmisiuni, iar pierderile la restul compartimentelor şi mijloacelor de transmisiuni
depăşesc 70%.

106
un raport minim între numărul de cadre cu funcţii de conducere şi cel al ofiţerilor din
compartimentul de execuţie ale comandamentului.
Posibilitatea dezorganizării frecvente a conducerii la toate nivelurile impune
stabilirea din timp a unor măsuri speciale. Sistemul de transmisiuni se organizează
astfel încât să asigure legături stabile în cele mai dificile condiţii şi restabilirea rapidă
a acestora în cazul când au fost dezorganizate. Organizarea punctelor de comandă de
rezervă, care sunt destinate să preia conducerea trupelor în cazul nimicirii punctului
de comandă de bază sau întreruperii parţiale a activităţii acestuia, constituie încă o
cale pentru asigurarea continuităţii. Aceasta se poate realiza însă şi pe alte căi. Dintre
ele, s-au impus prin importanţă: perfecţionarea neîntreruptă a metodelor de lucru ale
organelor de conducere din întregul sistem al apărării naţionale; îmbunătăţirea
organizării şi înzestrării punctelor de comandă şi diversificarea mijloacelor de
legătură; cunoaşterea şi aplicarea tuturor măsurilor de protecţie şi apărare a punctelor
de conducere în toate formele de acţiune; asigurarea stabilităţii lucrului mijloacelor
de transmisiuni în cazul întrebuinţării masive de către inamic a bruiajului;
prevederea, în planurile de apărare a punctelor de comandă, a măsurilor ce se vor lua
în cazul dezorganizării totale sau parţiale a conducerii; întocmirea unor planuri de
pază şi apărare a organelor de conducere luând în calcul cele mai grele situaţii în care
acestea s-ar putea găsi.
Continuitatea conducerii presupune nu numai funcţionarea sigură a sistemelor
de transmisiuni, ci şi existenţa unor rezerve de forţe şi mijloace de legătură, în măsură
să fie folosite pentru restabilirea eventualelor pierderi pe timpul ducerii luptei. În
vederea asigurării lucrului neîntrerupt al mijloacelor de transmisiuni proprii, în
condiţiile bruiajului intens, se impune ca în hotărârea comandantului şi în planurile pe
linie de armă să se prevadă măsuri de protecţie a acestuia. Esenţiale sunt şi acţiunile
de lovire a mijloacelor de luptă radioelectronică ale inamicului. Pe aceeaşi linie se
înscrie perfecţionarea organizării punctelor de comandă şi înzestrarea lor cu un număr
suficient din cele mai noi aparaturi de transmisiuni, precum şi cu mijloace de
transport cu mare capacitate de manevră. Ducerea luptei moderne pe fronturi şi
adâncimi mari, cu folosirea trupelor aeropurtate, teroriste şi de cercetare-diversiune,
impune ca la toate tipurile de unităţi şi mari unităţi să se organizeze două puncte de
comandă, eşalonate în adâncime. Deşi cu aceeaşi destinaţie, diferă însă cantitatea de
forţe şi mijloace ce le încadrează, ele trebuind să fie în măsură să preia comanda
trupelor în condiţiile cele mai complexe, de dezorganizare a conducerii, sau când
unul dintre acestea a fost izolat de forţele principale. Un roi important îl va avea
dispunerea judicioasă în cadrul punctelor de comandă a diferitelor elemente
componente, amenajarea genistică şi mascarea raioanelor ocupate de acestea, precum
şi deplasarea lor oportună şi în siguranţă pe timpul ducem luptei. În funcţie de
caracterul şi volumul pierderilor suferite, restabilirea capacităţii organelor de
conducere se poate realiza prin: concentrarea forţelor şi mijloacelor rămase în punctul
de comandă şi reorganizarea lucrului lor; preluarea conducerii de către unul din
punctele de comandă nelovite ale eşalonului respectiv sau de la un eşalon inferior;
constituirea unei grupe operative din forţele şi mijloacele eşalonului superior şi
destinarea acesteia pentru conducerea forţelor ale căror puncte de comandă au fost
scoase temporar din funcţiune; exercitarea conducerii trupelor cu două eşaloane mai
107
jos, trecând peste eşalonul al cărui punct de comandă a fost scos din luptă;
subordonarea temporară a forţelor ale căror puncte de comandă au fost nimicite unor
grupări vecine.

C. Concentrarea puterii de luptă spre o misiune (obiectiv) comun

În literatura militară românească sintagma putere de luptă este de curând
introdusă în circulaţie, înainte de aceasta folosindu-se conceptul de capacitate de
luptă. Ambele au însă aproximativ acelaşi înţeles.
Astfel, prin putere de luptă se înţelege totalitatea posibilităţilor pe care le are
o unitate, mare unitate sau armată în întregime de a îndeplini cu succes o misiune.
Nivelul maxim al puterii de luptă se obţine, în toate perioadele războiului, prin
aplicarea şi sincronizarea tuturor elementelor ce o definesc.
Privită astfel, puterea de luptă este o mărime de stare care poate evolua în
raport cu elementele sale de bază: conducerea, puterea de luptă, manevra şi
protecţia.
Concentrarea puterii de luptă pentru îndeplinirea misiunii comune reprezintă,
prin urmare, o cale de rezolvare a principiului unităţii comenzii, întrucât atingerea
obiectivului de către forţele participante la luptă se poate face numai în condiţiile în
care elementele de bază ale puterii de luptă sunt adaptate, combinate, aplicate şi
susţinute potrivit eşalonului şi situaţiei.
Totodată, puterea de luptă ridicată a unităţilor şi marilor unităţi creează
capacitatea şi priceperea de a lupta şi de a decide deznodământul acţiunilor militare în
curs de desfăşurare.
Concentrarea rapidă a puterii de luptă asupra unui obiectiv este pe deplin
realizabilă în condiţiile integrării elementelor sale cu factorii de putere daţi de:
nivelul de organizare, completare cu efective şi înzestrare tehnică; gradul pregătirii
pentru luptă a trupelor, pregătirii şi închegării comandamentelor şi statelor-majore;
starea morală a întregului personal; starea de sănătate; aptitudinile de conducere ale
comandanţilor; experienţa de luptă şi gradul de antrenament; nivelul artei militare;
pregătirea de mobilizare şi posibilitatea de a intra rapid în acţiune; condiţiile de
mediu, timp şi situaţiile operaţionale favorabile.

D. Asigurarea autorităţii necesare comandantului tuturor forţelor

După cum se ştie comandantul (şeful) militar este investit prin lege cu putere
de comandă, cu autoritate legală. în literatura de specialitate se arată că între căile de
materializare a principiului unităţii de comandă este şi cea care se referă la autoritatea
comandantului, şi nu numai a celor de subunităţi, unităţi şi mari unităţi, ci şi a celor
care au răspunderea conducerii tuturor forţelor participante la luptă, operaţii, în
campanie şi chiar război.
În teoria şi practica managerială modernă se consideră că această cale
contribuie la eficientizarea actului de conducere, la sporirea autorităţii şi prestigiului
comandantului (şefului), ale celui investit cu responsabilitatea conducerii.
Luând în seamă cele arătate mai sus, se poate spune că autoritatea reprezintă
ansamblul de calităţi de care dispune comandantul, al conduitei sale, în general al
întregii lui personalităţi materializate în activitatea de zi cu zi, un fenomen de natură
108
psihosocială fără de care nu se poate vorbi de o personalitate autentică. Teoria
aceasta, dincolo de valoarea intrinsecă, trebuie să fie cunoscută şi, deopotrivă,
recunoscută de colectivitate103.
În dicţionarele autohtone se arată, totodată, că "autoritatea constituie un raport
psihosocial între puterea legitimă, care atrage după sine subordonarea, şi dreptul unei
persoane (instituţii) şi a comanda, aproba, permite şi de a exercita influenţe asupra
altor persoane ori grupuri umane"104.
În viaţa cotidiană din oştire şi în caz de război întâlnim două căi de
manifestare ale autorităţii: calea instituţională, cea care este specifică exercitării
unei funcţii de conducere militară în cadrul unui sistem ierarhic, şi calea personală,
care s-ar baza, după unii autori, pe calităţile, aptitudinile şi conduita comandantului
(şefului), am putea spune pe întregul său mod de a fi şi a se comporta.
Într-o lucrare recent apărută în România se arată că "autoritatea îndeplineşte
trei funcţii: (a) a impune interesele sociale în raport cu interesele individuale; (b) a
simplifica şi face posibil procesul de decizie; (c) a oferi un cadru unic pentru
activitatea organizată a unui grup, colectivităţi, organizaţii" 105. Privită astfel,
autoritatea reprezintă o necesitate pentru unitatea comenzii şi pentru buna exercitare a
atribuţiilor de conducere, întrucât decurge din statutul de şef investit cu drepturi şi
îndatoriri riguros determinate, din raporturile ce se stabilesc oficial între comandanţi
şi subordonaţi, din cerinţele ordinii şi disciplinei militare.
În Armata Română, încă de la înfiinţarea ei, s-a spus şi s-a scris că autoritatea
constituie o virtute a oricărui comandant şi echivalează cu recunoaşterea meritelor
individului, cu însuşiri morale pozitive, cu un nivel de cunoştinţe generale şi de
specialitate ridicat.
Principiul unităţii comenzii cere ca atunci când se numesc comandanţii
diferitelor eşaloane militare să fie preferaţi acei militari care au priceperea să îmbine
valorile personale cu responsabilitatea funcţiei şi calităţile celor pe care îi va conduce.
"Un conducător - spunea Agathon - trebuie să ţină minte trei lucruri: mai întâi că el
conduce oameni, al doilea că îi conduce după legi (şi) al treilea că nu conduce
întotdeauna". Cu alte cuvinte, comandantului (şefului) şi statului-major li se cere să
rămână mereu competenţi în probleme de serviciu şi în cele general - umane, să
cunoască temeinic prevederile legale şi regulamentare, să le aplice corect, să
organizeze bine munca, să dea ordine clare, să controleze executarea lor, să ia măsuri
corespunzătoare pentru corectarea neajunsurilor ce apar.
Experienţa de război arată că cele mai grele situaţii în care se realizează rapid
autoritatea conducerii asupra trupelor este atunci când se creează noi organisme
militare şi se organizează, în vederea ducerii acţiunilor militare, grupări (strategice,
operative sau tactice) şi detaşamentele cu diferite destinaţii.
Pentru a se scurta perioada de închegare a comandamentelor, practica arată că
în aceste situaţii vor fi numiţi comandanţii cei mai experimentaţi şi care au statele-

103
Cf. general-locotenent dr. Gheorghe Arădăvoaicei, Autoritatea şi prestigiul comandantului..., în revista Gândirea
militată românească, nr.6/1994, p. 77.
104
Dicţionar de psihologie sociala, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 37.
105
Dicţionar de sociologie, Editura Babei, Bucureşti, 1993, p. 61.

109
majore cele mai complete, iar ca şef al Marelui Cartier General va fi preferat şeful
Statului Major General al armatei.
Soluţia optimă, ideală în situaţiile arătate mai sus, este deci realizarea
concordanţei, în cel mai înalt grad posibil, între prestigiul personal şi cel al funcţiei,
între capacitatea, pregătirea şi valoarea obiectivă a activităţii comandantului (statului-
major) şi cerinţele funcţiei pe care o deţine. Adoptându-se această soluţie, se asigură
o relaţie directă între prestigiul personal al conducătorului, dat de calităţile sale
personale, şi prestigiul funcţional, izvorât din statutul său de şef.

E. Coordonarea şi cooperarea continuă între forţele participante la

acţiunile militare
Aceste două căi de materializare a principiului unităţii comenzii asigură
acţiunea unitară a forţelor şi mijloacelor pentru îndeplinirea scopurilor propuse în
luptă, păstrarea legăturilor proporţiilor necesare între toate părţile componente,
soluţionarea contradicţiilor ce ar putea apare pe timpul îndeplinirii misiunilor ş.a.106.
Totodată, prin coordonare se realizează unitatea de acţiune, se menţine
ritmicitatea şi succesiunea atingerii obiectivelor şi se corectează neconcordanţele
generatoare de dificultate în folosirea forţelor şi mijloacelor în alternarea formelor şi
procedeelor de operaţie (luptă), în atingerea scopurilor parţiale (intermediare).
în regulamentele militare din armata noastră nu se operează cu binomul
coordonare-cooperare, dar se prevede ca în cadrul organizării conducerii trupelor să
existe o permanentă coordonare, ca de exemplu organizarea cooperării - o activitate
importantă, destinată tocmai coordonării eforturilor tuturor forţelor participante la
luptă pentru îndeplinirea misiunii. Aceasta este o coordonare dinamică, care se
desfăşoară pe calea dialogului cu subordonaţii şi nu limitează iniţiativa creatoare a
acestora.
Decurgând din cerinţele principiului unităţii comenzii, cooperarea largă în
cadrul eşaloanelor militare şi între acestea şi formaţiunile de rezistenţă constituie o
condiţie de prim ordin pentru valorificarea eficientă a potenţialului sistemului
naţional de apărare în timp de pace şi război.
Într-o accepţiune mai largă, cooperarea este deosebit de importantă, având în
vedere că în războiul de apărare sfera lui de acţiune s-a extins considerabil,
nemaiputând fi limitată strict la lupta armată. Potrivit strategiei noastre militare, el se
referă la concentrarea eforturilor şi coordonarea acţiunilor din cadrul tuturor
domeniilor-militar, politic, economic, informaţional, psihologic şi de altă natură-care
concură la realizarea scopului apărării armate a ţării. Totodată, cerinţele binomului
coordonare-cooperare se manifestă începând din timp de pace, se continuă în caz de
război până la obţinerea victoriei şi vizează: pregătirea într-o concepţie unitară a
tuturor elementelor componente ale sistemului naţional de apărare şi coordonarea
eforturilor acestora în caz de necesitate (apărarea ordinii constituţionale, calamităţi
naturale, incendii etc.); crearea condiţiilor pentru prevenirea oricărui atentat la
independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României, respingerea
agresiunii, în cazul în care forţele duşmănoase ne-ar impune-o.

106
Cf. general-locotenent dr. Iulian Topliceanu, Conducerea acţiunilor de luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.71.

110
 Privită din punct de vedere al apărării naţionale şi la nivelul cel mai înalt al
războiului, luat în ansamblul său, ca fenomen social deosebit de complex, cooperarea
constă în coordonarea în timp şi pe obiective a acţiunilor militare, politice,
economice, psihologice şi de alta natură, desfăşurate în toate domeniile de activitate a
statului, în scopul concentrării într-un efort unitar a tuturor resurselor umane,
materiale şi spirituale ale naţiunii, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi
integrităţii teritoriale a patriei. Datorită anvergurii activităţilor implicate în actul de
coordonare, organizarea cooperării în acest cadru se face de către conducerea
politico-militară a statului.
Din punct de vedere militar, coordonarea acţiunilor forţelor participante la
operaţie (luptă) ţine seama de destinaţia acestora, de posibilităţile de cumulare a
eforturilor în vederea completării reciproce a capacităţii lor şi rezolvării optime a
diferitelor situaţii pe câmpul de luptă. Aceasta se întâmplă din cel puţin trei puncte de
vedere. În primul rând, pentru că la luptă iau parte forţe şi mijloace care au
organizare şi subordonare diferită şi sunt dotate cu tehnică militară variată. În al
doilea rând, misiunile se îndeplinesc printr-o multitudine de forme şi procedee de
luptă ia care participă unităţi aparţinând armatei, Ministerului de Interne, Serviciului
Român de Informaţii etc. În al treilea rând, coordonarea acestora se face pe baza
relaţiilor stabilite prin legislaţia privind apărarea naţională, în cadrul unui sistem de
conducere unitar, cu legături de colaborare precise între comandamentele militare şi
organele administraţiei publice centrale şi locale.
Importanţa cooperării creşte şi datorită perfecţionării accelerate a mijloacelor
de luptă din înzestrarea armatei şi forţelor teritoriale, caracterului, conţinutului şi
fizionomiei luptei armate şi a însăşi esenţei războiului de apărare, care implică o
temeinică, permanentă şi minuţioasă coordonare în timp şi spaţiu a eforturilor tuturor
elementelor participante, potrivit concepţiei privind ducerea acţiunilor militare.
Totodată, complexitatea cooperării creşte şi ca urmare a necesităţii de a fi rezolvate
problemele de coordonare la două niveluri. Primul se referă la procedeele şi
metodele adoptate pentru a conjuga eforturile trupelor armatei cu ale celorlalte forţe
participante la o acţiune. Al doilea vizează metodele şi procedeele de cooperare ce se
utilizează la nivel naţional, pentru orientarea eforturilor din toate domeniile implicate
în războiul de apărare a ţării şi a tuturor elementelor sistemului naţional de apărare în
vederea înfrângerii agresorului.
În acest context, binomul coordonare-cooperare implică punerea în valoare, la
întreaga capacitate, a tuturor forţelor, în vederea executării unor acţiuni închegate,
simultan sau succesiv, folosind toate mijloacele disponibile, întrucât victoria
împotriva inamicului nu se poate obţine decât prin conjugarea eforturilor, printr-o
temeinică coordonare a acţiunilor duse la nivel strategic, operativ şi tactic.
În procesul de conducere a forţelor participante la acţiunile militare,
coordonarea eforturilor acestora şi sprijinul reciproc în luptă între unităţile militare şi
formaţiunile de rezistenţă prezintă aspecte multiple. Astfel, nu se pot concepe eforturi
coordonate ale trupelor fără sprijinul lor reciproc şi, invers, sprijinul reciproc nu
poate să existe acolo unde acţiunile forţelor nu sunt coordonate. De asemenea,
cooperarea intervine şi în activităţile de organizare şi menţinere a legăturii între
forţele implicate în îndeplinirea unei misiuni şi cele prevăzute să soluţioneze unele
111
situaţii care ar putea să apară ca urmare a acţiunilor inamicului ori a altor factori
perturbatori (schimbarea situaţiei, a condiţiilor meteo, pierderea legăturii etc.).
Ca urmare a acestor aspecte, funcţia coordonatoare a principiului unităţii de
comandă are o structură complexă, evidenţiind mai multe laturi: conjugarea acţiunilor
marilor unităţi (unităţilor, subunităţilor), a eforturilor umane şi materiale pentru
concentrarea acestora în scopul îndeplinirii misiunilor; ajutorul reciproc în luptă;
coordonarea activităţii în interiorul organelor de conducere şi cu organele locale de
apărare107.
Privită astfel, esenţa cooperării în domeniul luptei armate constă în
acţiunea coordonată a forţelor întregului sistem naţional de apărare - atât în timp
de pace, în procesul de pregătire pentru luptă sau în caz de criză politico-strategică,
cât şi în timp de război - pentru obţinerea victoriei asupra inamicului. De altfel,
noţiunea de "sistem" arata existenţa unei legături strânse între elementele ce-1
compun, astfel încât să reprezinte un tot organizat, un ansamblu coerent, capabil să
dea o ripostă totală agresorului prin operaţii (lupte) duse simultan sau succesiv, pe
spaţii mari, pe uscat, în aer şi pe mare.
Se poate aborda semnificaţia conceptului din mai multe puncte de vedere: ca
atribut al conducerii, acela de comandă-coordonare, şi ca activitate organizatorică. În
majoritatea lucrărilor de specialitate, autorii se preocupă mai des de definirea
cooperării ca activitate de comandă-cooperare. Astfel, se consideră că "în calitatea sa
de principiu al luptei armate, cooperarea se constituie ca element fundamental al
convergenţei eforturilor pentru îndeplinirea scopului 108" sau "prin cooperare se
înţelege coordonarea în timp, în spaţiu şi pe misiuni a acţiunilor de luptă ale unităţilor
(marilor unităţi), mijloacelor de întărire şi ale celorlalte elemente ale sistemului
apărării naţionale, între acestea, cu vecinii, aviaţia şi cu marina militară (la litoral şi
fluviul Dunărea), precum şi sprijinul reciproc pe care şi-1 acordă, în scopul
concentrării tuturor eforturilor în vederea îndeplinirii misiunii primite" 109. Ambele
definiţii conţin elemente care ne dau o imagine a ceea ce înseamnă cooperarea ca
atribut al conducerii. Având în vedere şi aspectul său organizatoric-metodologic,
putem considera cooperarea ca orientare permanentă a organelor de conducere
pentru a asigura o coordonare riguroasă a acţiunilor tuturor forţelor
participante la operaţie (luptă) în timp, spaţiu şi pe misiuni, în scopul
concentrării tuturor eforturilor acestora în vederea îndeplinirii misiunii primite,
pe baza unei concepţii şi planificări unitare.
În acest fel, cooperarea neîntreruptă a forţelor din cadrul sistemului naţional
de apărare devine o expresie caracteristică a dialecticii acţiunilor militare în cadrul
războiului de apărare a ţării, asigurând ducerea acestora în ritm rapid, executarea unor
lovituri puternice asupra inamicului, a unei largi manevre de forţe şi mijloace,
folosind pe deplin toate posibilităţile de care dispun elementele participante.
Conţinutul cooperării se lărgeşte mult în condiţiile acestui tip de război,
deoarece în sfera sa intră nu numai categoriile de forţe ale armatei şi genurile de armă
107
Cf. General-locotenent dr. Iulian Topliceanu, Op.cit., p. 71.
108
Locotenent-colonel Emil Gheorghe,. locotenent-colonel Ion Cristea, Cooperarea în luptă, Editura Militară,
Bucureşti, 1983, p. 18.
109
Colonel Aurică Minei, Principiile cooperării armatei cu celelalte componente ale sistemului apărării naţionale,
în Probleme de artă militară, nr. 1-2/1982.

112
- ca în trecut -, ci toate forţele luptătoare din sistemul naţional de apărare. Misiunile
se îndeplinesc în contextul unor situaţii şi acţiuni foarte variate şi a unor aspecte în
mare parte noi, cum ar fi: cooperarea dintre armată şi forţele teritoriale integrate în
dispozitivele trupelor; dintre aviaţie şi formaţiunile de apărare ce acţionează
independent, dintre forţele care acţionează în zona de contact şi în adâncimea
teritoriului naţional şi cele care duc acţiuni izolate în spatele dispozitivului inamicului
etc. Orice dereglare în coordonarea acţiunilor acestora poate duce la pierderi
nejustificate în personal, tehnică militară, scăderea eficienţei iar, uneori, la
nerealizarea scopului propus.
Dacă în trecut coordonarea în timp şi spaţiu a forţelor şi mijloacelor care
participau la îndeplinirea unor misiuni în comun era considerată ca o problemă
organizatorică, în prezent aceasta este socotită ca o condiţie de care depinde succesul
în lupta armată, iar cunoaşterea şi aplicarea cu măiestrie a cerinţelor acesteia
constituie o obligaţie de prim ordin a comandanţilor şi statelor-majore de la toate
eşaloanele.
Pentru valorificarea integrală, cu maximum de eficienţă, a posibilităţilor
tuturor elementelor componente ale sistemului naţional de apărare, se impune, ca o
primă cerinţă, necesitatea cunoaşterii de către comandanţii tuturor eşaloanelor a
modului de întrebuinţare a acestora, a organizării şi înzestrării lor, pentru a restabili
misiuni conform posibilităţilor de luptă reale ce le au şi care să reflecte integral
imperativele doctrinei noastre militare. Strâns legat de aceasta se impune, ca o altă
cerinţă, să se însumeze eforturile tuturor forţelor şi mijloacelor pentru îndeplinirea
misiunii principale. Se relevă astfel necesitatea ca, în funcţie de condiţiile concrete
ale situaţiei, organizarea cooperării să se facă în folosul acelui element al
dispozitivului care are rolul principal în realizarea obiectivului urmărit.
Valorificarea integrală a puterii de luptă a fiecărei subunităţi, unităţi şi mari
unităţi şi însumarea eforturilor acestora cu cele ale trupelor Ministerului de Interne şi
S.R.I. evidenţiază o altă cerinţă a cooperării, şi anume coordonarea acţiunilor într-o
concepţie unitară. Aceasta presupune subordonarea unor forţe teritoriale existente la
un moment dat, pe o direcţie sau într-un anumit raion, marilor unităţi sau unităţilor
care acţionează în spaţiul respectiv. În cazul când nu există unităţi militare, forţele
respective vor acţiona independent, dar în concordanţă cu planul general al luptei.
Coordonarea acţiunilor într-o concepţie unitară se realizează ţinându-se seama
de situaţia inamicului, de locul unde se găsesc forţele în cadrul dispozitivului şi mai
ales de posibilităţile reale de a îndeplinii misiunile încredinţate, folosind cu maximă
eficienţă potenţialul existent în momentul respectiv. Potrivit acestei cerinţe,
coordonarea se poate face şi din iniţiativa comandanţilor care cooperează, fără să
aştepte indicaţii de la eşalonul superior, cu condiţia să se facă în strânsă concordanţă
cu planul general de acţiune.
Precizarea modului de cooperare pe timpul pregătirii luptei nu presupune că
problemele sunt soluţionate definitiv până la realizarea integrală a scopului operaţiei
(luptei). Caracterul des schimbător al situaţiilor şi marea rapiditate cu care se
desfăşoară acţiunile fac ca unele probleme de cooperare stabilite iniţial să nu mai
corespundă pe parcurs, impunându-se luarea unor noi măsuri, adaptarea la noile
condiţii ale situaţiei. De aici decurge o altă cerinţă a principiului, aceea a continuităţii
113
cooperării, în sensul menţinerii ori reorganizării ei pe tot timpul ducerii acţiunilor
militare. Această cerinţă este realizabilă atunci când se cunoaşte bine misiunea şi
concepţia eşalonului superior, misiunile vecinilor, iar legătura cu aceştia funcţionează
neîntrerupt.
Analizând întregul complex de probleme pe care le ridică cooperarea
neîntreruptă, pentru a putea pătrunde în esenţa lor şi a da unele soluţii practice,
realiste, este necesar să se facă distincţie între "cooperare neîntreruptă" - ca o
cerinţă a principiului unităţii comenzii şi "organizarea cooperării" - ca parte
integrantă a activităţii de conducere.
Ca o cerinţă a principiului studiat, aceasta exprimă şi necesitatea concentrării
şi coordonării într-o idee unitară a efortului trupelor şi formaţiunilor de rezistenţă, a
celorlalte componente ale sistemului naţional de apărare ce participă la îndeplinirea în
comun a scopului operaţiilor (luptelor), campaniilor şi războiului şi a sprijinului
reciproc între ele în vederea valorificării cu eficienţă maximă a posibilităţilor lor de
acţiune.
Ca activitate importantă a conducerii, organizarea cooperării exprimă modul
în care se realizează în concret cerinţele principiului, în cadrul acţiunilor desfăşurate
pe timpul ducerii operaţiei (luptei) în timp, spaţiu şi pe misiuni, de către organul
coordonator-comandantul şi statul-major al eşalonului respectiv. De fapt, în
literatura de specialitate, majoritatea autorilor se referă mai mult la metodologia
(tehnicile) de organizare a cooperării decât la cerinţele principiului unităţii comenzii,
socotindu-se că a coordona înseamnă a pune de acord, a îndruma într-un sens unitar
acţiunile ce se desfăşoară de mai multe elemente în vederea îndeplinirii aceluiaşi
scop. Concret, bazele cooperării constau în repartizarea judicioasă a misiunilor şi
asigurarea condiţiilor care să permită însumarea eforturilor tuturor forţelor
participante la luptă pentru realizarea în totalitate a scopurilor propuse. Distingem
deci cooperarea între categoriile de forţe ale armatei, între acestea şi forţele
Ministerului de Interne, formaţiunile serviciilor de informaţii ale statului etc.), între
organele de conducere ale marilor unităţi, unităţilor şi subunităţilor, precum şi
cooperarea între arme: infanterie, tancuri, artilerie, artilerie antiaeriană, trupe de
geniu, trupe chimice, ca şi cooperarea între elementele de dispozitiv ale diferitelor
grupări de forţe ce îndeplinesc o misiune comună. Această coordonare conţine de fapt
formele cele mai concrete de manifestare a cerinţelor principiului unităţii comenzii şi
are la bază, pe de o parte, natura, valoarea şi misiunile pe care le pot îndeplini forţele
şi mijloacele ce intră în compunerea fiecărui element de dispozitiv, iar pe de altă
parte (şi în mod deosebit), rolul şi locul pe care îl ocupă în ansamblul dispozitivului
strategic, operativ sau de luptă.
Aplicarea în practică a cerinţelor principiului unităţii de acţiune (comenzii)
are multiple şi variate aspecte şi în funcţie de perioada în care se realizează: în timp
de pace sau la război. Acestea sunt prevăzute în regulamentele militare şi în alte acte
normative şi asigură însuşirea şi aplicarea unitară a formelor şi metodelor de
cooperare.
În timp de pace, cooperarea urmăreşte atât atingerea obiectivelor prevăzute în
procesul de pregătire militară în comun a forţelor armate şi forţele de protecţie, cât şi
îndeplinirea unor misiuni în cazul declarării stării de asediu sau stării de război.
114
 Organizarea cooperării în timp de război diferă în raport cu situaţia şi
specificul fiecărui element al sistemului naţional de apărare şi cu forma de acţiune.
Având un caracter centralizat, rolul de coordonator al tuturor eforturilor
trupelor şi formaţiunilor de apărare revine comandantului. În funcţie de situaţia
concretă şi forma de acţiune, pe baza însuşirii temeinice a misiunii primite şi analizei
multilaterale a situaţiei, acesta ia hotărârea, după care, folosind ajutoarele sale,
stabileşte principalele probleme de cooperare, pe care le comunică subordonaţilor
prin ordine sau dispoziţiuni şi apoi le precizează în teren sau pe hartă.
În apărare, cooperarea se referă la toate acţiunile şi activităţile ce se
desfăşoară pe întreaga adâncime a dispozitivelor trupelor, pe direcţiile principale de
ofensivă ale inamicului, pe variante şi pe următoarele misiuni: interzicerea apropierii
şi desfăşurării inamicului pentru ofensivă, lupta în fâşia de asigurare şi pe poziţia
înaintată (dacă aceasta se organizează); respingerea atacului inamicului şi nimicirea
celui pătruns în interiorul dispozitivului. În ofensivă, problemele de cooperare se
stabilesc pe misiuni (etape), aliniamente şi în timp, mai detaliat pe adâncimea
misiunii imediate. În ambele forme, aceste linii generale, orientative, sunt detaliate şi
concretizate de factorii de răspundere din comandamentele respective, pentru
situaţiile cele mai deosebite în care forţele subordonate urmează să acţioneze.
Problemele de cooperare la nivel strategic se referă la însumarea eforturilor
tuturor forţelor sistemului naţional de apărare care sunt încadrate în diferite elemente
ale dispozitivului strategic. Ele vizează repartiţia obiectivelor ce trebuie nimicite
(distruse) pe categorii de forţe şi coordonarea în timp, spaţiu şi pe misiuni a acţiunilor
ce se execută de către trupele terestre, împreună cu cele ale altor categorii, în operaţia
de apărare (ofensivă) strategică. La eşaloanele operative (tactice) detalierea
problemelor este mai pronunţată şi vizează coordonarea eforturilor forţelor
subordonate în ansamblu şi în interiorul lor, precum şi între acestea şi cu vecinii,
exploatarea în timp oportun a efectelor loviturilor executate de eşalonul strategic
(operativ), a succesului desantului aerian şi formaţiunilor de rezistenţă.
La toate eşaloanele, cooperarea se organizează de comandant pe baza
hotărârii şi planului de acţiune. Statul-major are datoria să asigure o sincronizare
perfectă a activităţilor şi acţiunilor desfăşurate de forţele participante, atât pe timpul
realizări grupării de forţe şi mijloace şi constituirii dispozitivelor, cât şi pe timpul
ducerii acţiunilor.
Organizarea şi menţinerea cooperării este strâns legată de pregătirea
temeinică a ofiţerilor de stat-major, de eficienţa metodelor de lucru adoptate şi de
folosirea unor mijloace perfecţionate pentru transmiterea şi recepţionarea
informaţiilor. Pentru organizarea cooperării pe hartă sau în teren este recomandabil să
se folosească, acolo unde este posibil, fotograme panoramice terestre şi aeriene,
secvenţe filmate ale terenului, imagini luate cu ajutorul aparaturii de televiziune din
diferite puncte ale terenului etc.
Din punct de vedere metodologic, organizarea cooperării se face în trei etape
distincte. Prima se referă la pregătirea nemijlocită a cooperării în cadrul punctului de
comandă, cea de a doua constă în organizarea propriu-zisă a cooperării în teren, iar
cea de a treia se referă la menţinerea (reorganizarea) cooperării pe timpul ducerii
operaţiei (luptei).
115
 Pentru desfăşurarea activităţilor în teren sau pe hartă se pot folosi mai multe
metode. Astfel, în situaţiile în care pe timpul transmiterii succesive a misiunilor la
subordonaţi nu s-au dat indicaţii cu privire la cooperare, comandantul o va organiza
personal, precizând modul în care se va coordona efortul diferitelor elemente de
dispozitiv şi al acestora cu vecinii pentru fiecare misiune şi variantă. Atunci când pe
timpul transmiterii succesive a misiunilor s-au precizat şi unele probleme de
cooperare, comandantul poate folosi o metodă combinată. El va indica varianta şi
concepţia sa, iar pentru precizarea unor probleme de detaliu referitoare, în special, la
întrebuinţarea armelor (sau altele pe care le consideră necesare), se poate folosi de
aportul ofiţerilor din comandamentul său şi de comandanţii marilor unităţi (unităţilor)
subordonate, care arată modul de acţiune al forţelor de care dispun. Din practică a
rezultat că nu poate exista o delimitare strictă între aceste metode, întrucât atunci
când timpul este foarte scurt, comandantul va folosi, de obicei, prima metodă sau
întreaga activitate de organizare a cooperării se va rezuma numai la stabilirea
problemelor şi transmiterea lor la subordonaţi prin ordine (dispoziţiuni) de luptă.
Dacă se dispune de timp suficient, în special atunci când se trece de la o formă de
acţiune la alta, pe lângă indicaţiile ce se dau verbal sau în scris se va organiza în
detaliu cooperarea după cea de-a doua metodă.
Menţinerea cooperării pe timpul ducerii acţiunilor reprezintă o sarcină
deosebită în activitatea de comandament, întrucât pe timpul desfăşurării luptei
intervin deseori schimbări care fie că o dezorganizează, fie că impun modificări la
planurile iniţiale. în asemenea cazuri, când variantele studiate în procesul pregătirii
luptei nu mai corespund, comandantul trebuie să intervină prin luarea unor măsuri
suplimentare, aducând corectivele necesare. Atunci când schimbările sunt esenţiale,
pentru a pune de acord acţiunile subordonaţilor cu conţinutul situaţiei, comandantul
poate aduce modificări substanţiale coordonării stabilite iniţial, iar dacă a luat o nouă
hotărâre, el reorganizează cooperarea pe baza acesteia.
Pentru a se putea menţine cooperarea neîntreruptă pe timpul ducerii operaţiei
(luptei), comandantul trebuie să urmărească dacă acţiunile subordonaţilor se
încadrează în modelul stabilit şi să dea ajutor acestora când se găsesc în momente
grele, intervenind oportun cu mijloacele de care dispune. Totodată, comandanţii de la
toate eşaloanele trebuie să aprecieze momentul când, datorită schimbării situaţiei,
modul de acţiune al forţelor subordonate începe să nu mai corespundă variantei
studiate. În raport cu condiţiile nou create, aceştia pot adopta alt procedeu de folosire
a forţelor şi mijloacelor, ţinând însă seama de concepţia eşalonului superior.
Schimbarea atitudinii este posibilă atunci când pe timpul pregătirii operaţiei (luptei),
la organizarea cooperării, fiecare comandant s-a convins personal că subordonaţii
cunosc bine planul său de acţiune, conţinutul misiunilor proprii şi ale vecinilor, iar
procedeele de luptă adoptate de aceştia sunt în concordanţă cu posibilităţile lor.
Organizarea şi menţinerea cooperării între toate forţele sistemului naţional de
apărare are o importanţă deosebită, întrucât asigură pregătirea în comun a acestora în
timp de pace, iar în caz de război permite ducerea acţiunilor într-o concepţie unitară,
potrivit cerinţelor doctrinei noastre militare.
Căile de realizare şi domeniile de aplicare a principiului unităţii comenzii sunt
mai numeroase şi nu ne-am propus o elaborare exhaustivă. Le-am abordat pe cele cu
116
implicaţii mai evidente în desfăşurarea procesului de perfecţionare a pregătirii
cadrelor militare şi trupelor. Pe această bază, studierea şi aprofundarea lor pot oferi
noi soluţii în arta conducerii unitare şi centralizate a acţiunilor forţelor şi mijloacelor
în războiul de apărare a ţării.

3.3.6. Surprinderea inamicului

Preocuparea permanentă pentru crearea condiţiilor de realizare a surprinderii

inamicului şi prevenirii acesteia din partea forţelor lui constituie o premisă importantă
a succesului. Principiul surprinderii a fost şi este prezent în teoriile militare mai vechi
şi mai noi. Experienţa istorică demonstrează că cel care a reuşit să realizeze
surprinderea a dobândit şi menţinut iniţiativa în ducerea acţiunilor, iar cel care a fost
supus efectelor surprinderii şi nu a putut acţiona rapid la situaţia creată a pierdut,
până la urmă, lupta. Deşi atât de prezent, "binecunoscut şi folosit de toată lumea" 110,
principiul surprinderii rămâne, în acelaşi timp, cel mai greu de examinat în
profunzimea sa. Dificultatea este determinată de faptul ca surprinderea nu poate fi
concepută decât în strânsă legătură cu ceea ce se relevă ca imprevizibil, nu chiar ca
necunoscut în lupta armată, un vast şi diversificat câmp de fenomene, care se
adresează cu prioritate psihicului uman.
Teoreticianul german Clausewitz, care a înscris surprinderea printre
principiile războiului, arata ca realizarea acesteia "stă, mai mult sau mai puţin, la
baza a tot ce se întreprinde, pentru că, fără surprindere, de fapt nu se poate
închipui superioritatea punctului hotărâtor"111.
Experienţa de război a dovedit că efectele surprinderii sunt atât de ordin moral
cât şi material. Din punct de vedere moral, cel surprins are, cel puţin la început,
sentimentul inferiorităţii şi imaginea înfrângerii, trăirii foarte greu de stăpânit, atât de
comandanţi, cât şi de subunităţi. Cu toate acestea, efectele morale sunt diferenţiate, în
funcţie de numeroşi factori: nivelul pregătirii pentru luptă, starea moral-politică,
gradul de coeziune în luptă, capacitatea de conducere etc. Un rol important îl are
atitudinea adversarului şi capacitatea lui de a exploata efectele morale ale
surprinderii. Rolul surprinderii, prin efectele ei morale, a fost descifrat de multă
vreme, problema făcând obiectul a numeroase elaborări teoretice. "Surprinderea
devine, deci, mijlocul superiorităţii, dar mai trebuie privită şi ca un principiu
independent, anume prin efectul ei moral. Unde reuşeşte la un grad înalt, ea are drept
consecinţă confuzia şi descurajarea adversarului, şi există multe exemple, mari şi
mici, cum acestea multiplică succesul"112.
Efectul moral este însă numai un aspect. întotdeauna acesta se combină cu cel
material (pierderi mari în personal şi tehnică, dezorganizarea sistemelor de conducere
logistice şi a cooperării etc.). Dacă efectul moral poate fi, într-un fel sau altul,
diminuat, cel material este absolut, constituind modalitatea principală prin care
surprinderea îşi manifestă influenţa asupra raportului de forţe şi câştigării iniţiativei.
"Dar dacă la un comandament cu sânge rece şi la o armată cu moralul ridicat

110
Tadeusz Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1973,p. 322.
111
Carl von Clausewitz, Op.cit, p. 185.
112
Carl von Clausewitz, Op.cit, p. 185.

117
efectele surprinderii morale pot fi limitate, cele ale surprinderii materiale
produc întotdeauna un efect hotărâtor"113.
Cel mai adesea, ambele efecte se realizează prin devansarea inamicului în
deschiderea focului, prin executarea loviturilor în locurile neprevăzute de el, cât şi
prin aplicarea unor forme ingenioase de manevră, pentru a-1 găsi nepregătit să pareze
acţiunile noastre sau a-1 obliga să reacţioneze cu întârziere. El va fi surprins şi atunci
când nu este în măsură să facă faţă situaţiei, chiar dacă ar lua de la început unele
măsuri de prevenire. Surprinderea se manifestă şi în cazul când inamicul cunoaşte
acţiunea noastră dar nu poate lua măsuri de contracarare, fie pentru că acţiunea lui
este tardivă, fie că forţele lui sunt angajate în alte acţiuni şi nu le poate întrebuinţa
nestingherit. Această formă a surprinderii este condiţionată, deci, de rapiditatea
execuţiei manevrei şi loviturii, de angajare a forţelor lui, în special a rezervelor, în
acţiuni numeroase, diseminate spaţial, un rol hotărâtor avându-1 infiltrările
numeroase, cu subunităţi mici, lupta grupărilor încercuite de diverse obiective, a
subunităţilor izolate în adâncimea dispozitivului său, lupta de rezistenţă.
Surprinderea, în acest caz, este în strânsă legătură cu realizarea libertăţii de acţiune şi
pierderea acesteia de către inamic şi cu asigurarea unui caracter deosebit de
manevrier tuturor acţiunilor proprii. Apărarea teritorială intervine cu o pondere
însemnată, fiind hotărâtoare în diseminarea acţiunilor inamicului.
Ducerea în eroare a inamicului asupra situaţiei şi intenţiilor noastre constituie
o altă premisă şi ipoteză a surprinderii. La realizarea ei contribuie, în primul rând, o
asigurare temeinică a acţiunilor, în special prin dezinformare, mascare, cercetare,
siguranţă.
Ca normă (regulă) de conduită strategică (operativă şi tactică), surprinderea
inamicului, fiind rezultatul unor activităţi îndelung studiate şi dirijate spre o anumită
direcţie - lovirea adversarului în mod neaşteptat; trebuie să se sprijine pe analiza
condiţiilor în care urmează să se desfăşoare acţiunile militare. Cerinţele principiului,
nu se realizează din întâmplare ori în urma inspiraţiei, ci ca urmare a activităţii
creatoare a comandantului, statului-major şi a trupelor, este rezultatul unei conduceri
ferme şi al ingeniozităţii în conducere şi executare.
Realizarea surprinderii prezintă întotdeauna două aspecte (laturi) şi anume:
activitatea părţii care a iniţiat-o şi lipsa de activitate a părţii adverse (sau dirijarea
activităţii sale în altă direcţie decât aceea în care se pregăteşte acţiunea prin
surprindere). Ambele laturi sunt inseparabile şi implică atât pregătirea în secret a
acţiunilor de luptă, cât şi dezinformarea inamicului, inducerea lui în eroare asupra
intenţiilor noastre114.
În arta militară românească, realizarea surprinderii asupra inamicului s-a
manifestat prin găsirea unor căi ingenioase de acţiune: executarea pe scară largă a
hărţuirii, folosirea condiţiilor meteo nefavorabile (ceaţă, întuneric etc.), manevre
ingenioase, de multe ori pe direcţii interioare, lovituri fulgerătoare şi replieri bruşte,
inducerea în eroare asupra locului, momentului şi forţelor folosite în bătălie. Manevra
de mijloace tehnico-materiale, considerată o achiziţie recentă a ştiinţei şi practicii
113
Sichitiu I., Ioaniţiu Al., Op.cit., p. 66.
114
Cf. General-maior (r) dr. Valentin Arsenie, colonel Cornel Sârbu, Surprinderea în lupta armată, Editura Militară,
Bucureşti, 1993, p. 23-24.

118
militare, se regăseşte în chip strălucit în strategia "pământului pârjolit", care urmărea
nu numai să-1 lipsească pe inamic de mijloacele de subzistenţă necesare, dar şi să
conserve capacitatea de luptă şi rezistenţă proprie. Surprinderea prin această atitudine
s-a realizat întotdeauna, determinând inamicul sa abandoneze planurile iniţiale.
O scurtă retrospectivă istorică poate pune în evidenţă aceste afirmaţii. Ştefan
cel Mare a realizat surprinderea în bătălia de la Baia (1467) prin executarea atacului
de noapte, în bătălia de la Vaslui (1475) acelaşi domnitor a surprins şi înfrânt oastea
turcească alegând cu pricepere locul bătăliei şi executând o lovitură fulgerătoare în
flancul şi spatele acesteia; la Călugăreni (1595), Mihai Viteazul, executând prin
surprindere atacuri asupra ambelor flancuri, a înfrânt puternica oaste otomană; în
campania din anul 1917, trupele române au realizat surprinderea tactică şi strategică
şi au înfrânt inamicul în valea Siretului (Mărăşeşti), cât şi în acţiunile duse în munţi,
în zona Oituz, şi prin adoptarea unor procedee de luptă noi (ruperea dispozitivului
inamicului pe mai multe direcţii, concentrarea forţelor şi mijloacelor pe direcţii
principale, folosirea cavaleriei în grupări mobile ş.a.).
O surprindere totală a realizat România prin acţiunea hotărâtă din august
1944, prin care a întors armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-se cu întregul
ei potenţial militar şi economic Coaliţiei Naţiunilor Unite. Caracterizată ca
"eveniment uimitor", "exemplu de urmat", "mare victorie", "act
extraordinar", "lovitură grozavă", cu consecinţe "incurabile", "lovitură fatală
data Reichului german", "lovitură năprasnică", "fapt mai mult decât eroic",
acţiunea României a avut o însemnătate uriaşă în desfăşurarea celui de-al doilea
război mondial. Surprinderea a fost cu atât mai mare cu cât România intra în război
împotriva Coaliţiei hitleriste atunci când sorţii conflictului mondial nu fuseseră încă
hotărâţi, când Germania hitleristă era departe de a fi învinsă, în condiţiile în care, pe
de o parte, la începutul lunii august 1944, în cadrul unei întâlniri avute cu Hitler, Ion
Antonescu şi-a reafirmat hotărârea de a continua războiul, iar măsurile stabilite cu
acest prilej, ca şi ulterior, vizau un război total 115. Pe de altă parte, conducerea
strategică a Germaniei naziste era informată de ataşatul militar german la Bucureşti
că, după această întâlnire, s-a observat "o îmbunătăţire a stării de spirit în cercurile
militare şi civile romaneşti"116.
În perioada postbelică, în conflictele militare care au avut loc sau care se mai
desfăşoară încă, forţele beligerante au acordat o mare atenţie atât realizării, cât şi
prevenirii surprinderii. Evidente în acest sens sunt conflictele din Orientul Apropiat.
Ultimele două campanii ale războiului israeliano-arab (campania din 1967 şi cea din
1973) au debutat prin surprinderea adversarului. în 1967 surprinderea a fost realizată
de armata israeliană, iar în 1973 de către armatele Egiptului şi Siriei. În ambele cazuri
s-au obţinut succese importante pentru partea ce a realizat surprinderea.
În literatura militară se consideră că locul şi rolul surprinderii în lupta armată
în condiţiile contemporane trebuie revăzute fundamental, având în vedere realizarea
şi funcţionarea permanentă a unor sisteme ultramoderne de cercetare. Astfel, sateliţii
militari de telecomunicaţii au devenit "ghizi" moderni ai comandamentelor în toate
115
Cf. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997,
p. 434-442.
116
Arhivele statului, Bucureşti, fond microfilme S.U.A., nota nr. 283, cadrul nr. 5.631.430

119
cele trei medii, aceştia indicând obiectivele cu o eroare de ±10m. în timpul războiul
arabo-israelian, de pildă, în 1973, sateliţii americani de comunicaţi militare au
detectat, în zona Lacurilor Amare, un spaţiu neacoperit de forţele egiptene şi au
indicat comandamentului israelian locul unde are şanse de a da o lovitură decisivă.
Chiar în aceste condiţii nu se poate renunţa la cunoaşterea şi aplicarea cerinţelor
principiului, exemplul de mai sus fiind edificator. Evoluând de la Calul troian la
întrebuinţarea armelor nucleare şi a celor de înaltă precizie, deşi a îmbrăcat
forme diferite ca procedee şi mijloace de realizare, surprinderea a rămas o
condiţie de căpetenie pentru obţinerea succesului.
Trebuie spus că "surprinderea" nu este acceptată de toţi teoreticienii militari
ca principiu al luptei armate (al strategiei, nu al războiului). Gânditori militari
renumiţi, cum ar fi prusacii von Clausewitz şi von der Galtz, englezii D. Colins şi
B.H. Liddel-Hart, românii I. Sichitiu şi A. Ioaniţiu, FI. Ţenescu ş.a., consideră că
"surprinderea" este o regulă (normă), o metodă care se utilizează în activităţile şi
acţiunile de organizare şi ducere a acţiunilor militare şi, foarte rar, în activitatea de
concepţie (în lucrarea Elemente de strategie, de I. Sichitiu şi A. Ioaniţiu, este
asemuită cu siguranţa). Că poate fi şi aşa, o demonstrează şi războiul din zona
Golfului Persic. Acţiunile militare şi chiar cele politice şi economice nu s-au
declanşat prin surprindere de către Coaliţia forţelor multinaţionale. Prin nerespectarea
Rezoluţiei nr.660 a O.N.U., de evacuare condiţionată a statului Kuweit, ocupat de
către Irak la 02.08.1990, Saddam Hussein se aştepta, după blocada economică totală
ce i-a fost impusă de O.N.U., ca forţele multinaţionale să recurgă la arme. Data
începerii cu aproximaţie a acţiunilor militare era prefigurată la ultimatumul ce i-a fost
dat - cu termen limită 15.01.1991 - pentru a-şi retrage trupele; necunoscută era
puterea loviturilor ce urmau să se execute şi tehnica ce se va folosi. De fapt, acţiunile
militare au început imediat după expirarea termenului fixat - în noaptea de
16/17.01.1991. Ele au conţinut însă, în modul de organizare şi desfăşurare, prin
raportul de forţe, tehnică militară ultraperfecţiontă şi puterea loviturilor - elementele
surpriză. Cu toate că războiul a fost declarat "ca în vremuri trecute", Irakul nu a
putut para loviturile forţelor aliate, suferind în 38 de zile, cât au durat operaţiile din
aer (peste 110.000 ieşiri avion) şi pe apă, pierderi foarte mari, în personal şi tehnică
militară. Nici declanşarea acţiunilor terestre nu a constituit o surpriză pentru Irak.
Data la care urma să se producă atacul terestru era uşor de dedus, întrucât S.U.A. i-au
dat lui Saddam Hussein, la 21.02.1991, un ultimatum pentru evacuarea teritoriului
ocupat prin săvârşirea agresiunii asupra Kuweitului până la 23.02.1991. Dacă a fost
bine sau rău cum s-a procedat în acest caz, vom putea spune abia atunci când se vor
face publice planurile războiului şi, în detaliu, modul cum au acţionat ambele părţi.
A trebuit să recurgem la această mai largă explicaţie pe care am găsit-o
necesară, întrucât cu ajutorul ei se poate susţine cu uşurinţă că surprinderea
constituie, chiar când ne referim la unele particularităţi ale realizării ei, un principiu
al luptei armate.
Într-o încercare de a sintetiza principiul, având în vedere fizionomia luptei
armate în războiul de apărare a ţării, se poate afirma că principiul surprinderii cere
a concepe şi a executa acţiuni militare în siguranţă, încât inamicul să fie lovit în

120
locul, momentul şi cu mijloace neaşteptate, găsindu-1 nepregătit sau punându-1
în situaţia de a lua cu greu măsuri de contracarare.
Surprinderea trebuie deci să permită lovirea în ascuns a inamicului, să
provoace panică în rândurile sale, să-i reducă capacitatea de ripostă şi să-i
dezorganizeze conducerea, creând condiţii favorabile nimiciri lui cu forţe şi mijloace
angajate în acţiunea militară.
De-a lungul istoriei artei militare şi în practica noastră militară, realizarea
surprinderii şi nimicirea inamicului se consideră ca fiind unul din cei mai importanţi
indici ai măiestriei comandanţilor şi statelor-majore în conducerea trupelor.
În războiul de apărare a ţării, superioritatea iniţială putând fi temporar de
partea agresorului, creşte importanţa acţiunilor desfăşurate prin surprindere.
Realizarea cerinţelor acestui principiu este în bună măsură favorizată de
participarea la acţiuni, împreună cu armata, a celorlalte elemente ale sistemului
naţional de apărare şi de acţiunile desfăşurate de forţele care luptă în spatele
dispozitivului inamicului, care au posibilitatea să execute loviturile pe neaşteptate,
care să producă cel puţin întârzierea conştientizării şi a reacţiei eficiente a acestuia. În
acelaşi sens poate fi privit şi faptul că acţiunile se desfăşoară pe teritoriul nostru
naţional. Cine cunoaşte bine terenul are avantajul net al posibilităţii realizării
surprinderii asupra adversarului şi evitării situaţiilor de a fi surprins117.

Domenii de manifestare şi căi de acţiune pentru realizarea surprinderii

În timpul de război preconizat de strategia noastră militară, surprinderea poate
fi realizată în cadrul acţiunilor militare de amploare diferită - strategice, operative şi
tactice. în toate cazurile ea amplifică efectele acţiunilor, motiv pentru care trebuie
căutată oricând şi sub orice formă. Realizarea surprinderii este strict condiţionată de
formarea anumitor deprinderi, luarea unor măsuri şi stimularea atitudinilor cu valenţe
calitative, cum sunt: păstrarea secretului în legătură cu tot ceea ce priveşte apărarea
naţională şi acţiunile militare; ascunderea ingenioasă a intenţiilor, precum şi abilitatea
în inducerea în eroare a adversarului; exploatarea situaţiilor favorabile apărute pe
neaşteptate; stimularea iniţiativei etc. Îndrăzneala este, de asemenea, o cerinţă
importantă în realizarea surprinderii. Ea trebuie asociată cu celelalte calităţi ce se cer
unui comandant şi îndeosebi cu voinţa de a accepta riscul raţional. "Acesta trebuie să
fie însă bine cumpătat la o armată mică, care nu-şi poate permite riscuri mari ce i-ar
periclita existenţa"118.
A. Surprinderea inamicului la nivel strategic presupune un ansamblu de
măsuri adoptate de conducerea politico-militară în cadrul operaţiilor de amploare
strategică sau al unei perioade a războiului pentru înşelarea agresorului, astfel încât
acţiunile politice, diplomatice, militare, economice, informaţionale şi psihologice
întreprinse, amploarea lor, locul, momentul şi mijloacele prin care se realizează să
aibă un caracter neaşteptat pentru acestea. Ea constituie una din principalele căi prin
care se asigură condiţii pentru dobândirea şi menţinerea iniţiativei şi crearea unui nou
raport de forţe la nivel strategic. Surprinderea în sine, susţin unii analişti militari, este

117
Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tactice, p. 144.
118
Orientări spre o nouă doctrină, Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul "Comitetul materialelor de
război ", dosar nr. 949/811, fila 164.

121
lipsită de calitate - nu este nici bună, nici rea. Surprinderea – scriu aceştia - poate fi
folositoare numai dacă autorul câştigă un avantaj real din aplicarea ei. Deoarece acest
lucru este evident, el poate ajuta specialiştii la nivel didactic să se concentreze pe
costurile potenţiale, precum şi pe avantajele urmărite prin surprindere119.
Din analiza modului de declanşare a unor agresiuni militare în perioada
postbelică în diferite regiuni geografice, se pot desprinde unele concluzii - dacă
surprinderea este bună sau nu - analizând căile prin care agresorii au realizat
surprinderea strategică, unele variante ale acestora putând fi folosite şi în viitor. Cel
mai des folosite au fost: inducerea în eroare a adversarului asupra intenţiilor proprii
prin acţiuni politice, economice, diplomatice etc.; păstrarea secretului asupra
pregătirilor în vederea trecerii la agresiune şi concepţiei acţiunilor planificate;
declanşarea pe neaşteptate a acţiunilor militare; executarea unor manevre şi acţiuni de
lovire acolo unde adversarul se aşteaptă mai puţin; întrebuinţarea unor mijloace noi
de luptă etc. De asemenea, s-au folosit masat trupele aeromobile, elementele terestre
şi grupurile de cercetare-diversiune care au contribuit la realizarea surprinderii,
datorită timpului scurt în care au fost transportate şi debarcate (lansate) în raioanele
cele mai neaşteptate. O altă metodă a constat în realizarea unor măsuri deosebite de
mobilizare, precum şi constituirea unor forţe de angajare ulterioară din trupele cu
mobilitate mare.
Faţă de acest model şi altele asemănătoare, pentru potenţarea acţiunilor
militare împotriva unui inamic superior şi diminuarea decalajului iniţial, prezintă
importanţă: cunoaşterea multilaterală a agresorului potenţial, a posibilităţilor lui de
declanşare şi desfăşurare a invaziei; structurarea şi pregătirea forţelor şi mijloacelor
proprii pentru acţiuni diversificate în raport cu acţiunile concrete ale agresorului;
înzestrarea corespunzătoare a forţelor proprii cu armament şi mijloace tehnice de
luptă, îndeosebi cu cele antiblindate şi antiaeriene; pregătirea multilaterală a
teritoriului pentru apărare în vederea asigurării economiei de forţe şi mijloace şi a
manevrelor pe direcţiile şi în zonele hotărâtoare, precum şi pentru menţinerea
raioanelor "cheie"; optimizarea desfăşurării strategice a forţelor în timp operativ
pentru prevenirea surprinderii; asigurarea mobilizării economiei naţionale în caz de
necesitate şi a subordonării posibilităţilor economice cerinţelor ducerii războiului de
apărare120.
În acest cadru, modalităţile de realizare a surprinderii sunt foarte numeroase şi
depind, în cel mai înalt grad, de situaţia concretă în care s-a declanşat sau se
desfăşoară războiul. Mai frecvent, în domeniul strategic pot fi utilizate: executarea
cercetării strategice; inducerea în eroare a inamicului şi dezinformarea acestuia
asupra acţiunilor proiectate; zădărnicirea acţiunilor cercetării agresorului; siguranţa
funcţionării mijloacelor electronice de conducere ale eşaloanelor strategice şi a
tehnicii militare din înzestrare; păstrarea secretului acţiunilor proprii; realizarea, încă
de pe timpul perioadei de tensiune (criză) a unor lucrări de apărare pe direcţiile cele
mai expuse unei eventuale agresiuni, concomitent cu organizarea luptei împotriva
blindatelor, trupelor aeropurtate, elementelor teroriste şi de cercetare - diversiune;
119
Cf. General de brigadă Vasile Paul, Principiile duceri războiului la nivel strategic, în săptămânalul Observatorul
militar, nr. 30, 1997.
120
Cf. Coordonate ale doctrinei militare româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p.233-234.

122
pregătirea pentru distrugerea căilor de comunicaţii pe care inamicul s-ar putea angaja
cu principalele grupări de invazie; mobilizarea în siguranţă a trupelor şi trecerea
oportună la capacitatea completă de protecţie civilă; nimicirea în timp scurt a trupelor
aeropurtate ale inamicului, grupurilor teroriste şi paramilitare ostile autohtone,
crearea în ascuns a grupurilor de forţe şi desfăşurarea lor în zonele de operaţii, în
vederea trecerii la acoperire sau apărare şi respingerii agresiunii începând de la
frontieră; mutarea efortului acţiunii de pe o direcţie pe alta în mod neaşteptat pentru
inamic; întrebuinţarea unor mijloace şi procedee noi de luptă, necunoscute de inamic;
folosirea condiţiilor geoclimatice din zonele de operaţii şi combinarea iscusită a
formelor de acţiune; hărţuirea permanentă şi nimicirea succesivă a forţelor inamice,
prin acţiuni rapide, executate printr-o cooperare strânsă între toate forţele sistemului
naţional de apărare; declanşarea oportună a luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic
ocupat de agresor ş.a.; apărarea pe direcţiile cele mai expuse unei eventuale agresiuni,
concomitent cu organizarea luptei împotriva blindatelor, trupelor aeropurtate,
elementelor teroriste şi de cercetare-diversiune; pregătirea pentru distrugerea căilor
de comunicaţii pe care inamicul s-ar putea angaja cu principalele grupări de invazie;
mobilizarea în siguranţă a trupelor şi trecerea oportună la capacitatea completă de
protecţie civilă; nimicirea în timp scurt a trupelor aeropurtate ale inamicului,
grupărilor teroriste şi paramilitare ostile autohtone; crearea în ascuns a grupurilor de
forţe şi desfăşurarea lor în zonele de operaţii, în vederea trecerii la acoperire sau
apărare şi respingerii agresiunii începând de la frontieră; mutarea efortului acţiunii de
pe o direcţie pe alta în mod neaşteptat pentru inamic; întrebuinţarea unor mijloace şi
procedee noi de luptă, necunoscute de inamic; folosirea condiţiilor geoclimatice din
zonele de operaţii şi combinarea iscusită a formelor de acţiune; hărţuirea permanentă
şi nimicirea succesivă a forţelor inamice, prin acţiuni rapide, executate printr-o
cooperare strânsă între toate forţele sistemului naţional de apărare; declanşarea
oportună a luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat de agresor ş.a.

B. Surprinderea inamicului la nivel operativ constituie rezultatul unor

acţiuni concepute, organizate şi executate astfel încât să-1 găsească nepregătit pe
inamic sau să-1 pună în situaţia de a lua cu greu măsuri de contracarare a loviturilor
de amploare operativă ale forţelor noastre. Ea se realizează prin procedee diferite şi
prin desfăşurarea celor mai diverse activităţi. În războaiele trecute, de cele mai multe
ori, surprinderea operativă s-a realizat în cadrul acţiunilor ofensive, iar uneori şi în
apărare, dar tot prin riposte de tip ofensiv, fapt ce a asigurat îndeplinirea, în timp
scurt, a scopurilor fixate.
În condiţiile actuale, stabilirea dinainte a unor metode şi procedee, noi şi
neaşteptate de inamic, care să fie valabile pentru orice situaţie, este greu de realizat.
Unele dintre acestea pot fi însă indicate, cu condiţia ca alegerea celor mai potrivite să
se facă în raport cu: situaţia concretă, concepţia şi planul operaţiei, iniţiativa şi
creativitatea comandanţilor şi statelor-majore. Metodele şi procedeele de realizare a
surprinderii operative se pot referi la: alegerea cu pricepere a direcţiilor de acţiune şi
executarea loviturii principale în ofensivă (a contraloviturii în defensivă), acolo unde
inamicul se aşteaptă mai puţin, mai ales noaptea şi în condiţii de vizibilitate redusă;
întrebuinţarea unor tipuri de armament, a tehnicii de luptă sau folosirea unor procedee
123
de acţiune necunoscute de inamic sau care nu pot fi contracarate prin mijloacele de
luptă existente; schimbarea metodelor de nimicire prin foc a inamicului; ascunderea
rezervelor şi inducerea în eroare asupra direcţiilor (raioanelor) de folosire a acestora;
introducerea în bătălie din mişcare a forţelor de angajare ulterioară pe direcţiile pe
care inamicul se aşteaptă cel mai puţin sau unde s-au obţinut succese importante;
organizarea mascării centralizate a acţiunilor viitoare şi executarea acesteia după un
plan unic etc.

C. Surprinderea inamicului la nivel tactic este una dintre condiţiile de bază

ale obţinerii succesului în luptă. Ea este rezultatul măsurilor luate de toate tipurile de
subunităţi şi unităţi în vederea executării pe neaşteptate a condiţiilor favorabile pentru
nimicirea lui cu forţe şi mijloace puţine, cu un consum redus de muniţii şi materiale.
Măsurile care contribuie în mod efectiv la realizarea surprinderii tactice se
referă la ascunderea acţiunilor proprii şi asigurarea prevenirii acesteia din partea
inamicului dar, mai ales, la executarea loviturilor astfel încât el să nu mai poată
reacţiona eficient.
În prima categorie ar putea fi grupate: cercetarea permanentă a inamicului şi
zădărnicirea acţiunilor de cercetare ale acestuia; siguranţa informaţională, acţională,
morală şi materială, necesare pregătirii şi ducerii acţiunilor; păstrarea desăvârşită a
secretului asupra acţiunilor proprii şi permanenta inducere în eroare a inamicului
asupra acţiunilor noastre reale; realizarea rapida şi în ascuns a regrupărilor şi
manevrei trupelor; inducerea în eroare asupra limitei dinainte a apărării,
determinându-1 să atace în gol; folosirea întunericului, condiţiilor de vizibilitate
redusă şi a celor meteorologice grele pentru ducerea unor acţiuni de luptă de mică sau
mare amploare. Măsurile care sa-i facă imposibilă riposta eficientă sunt posibile şi
indicate la toate eşaloanele tactice, izvorând din strategia războiului de apărare a ţării,
din capacitatea de acţiune pe întregul teritoriu, cu forţe şi mijloace dintre cele mai
diverse, din valorificarea superioară a condiţiilor geografice, economice, demografice
ale ţării noastre. Ele trebuie să se concretizeze în: atragerea inamicului în locul unde
poate fi lovit mai eficace prin riposte hotărâte; hărţuirea permanentă a acestuia pe
timpul ducerii acţiunilor de luptă prin ambuscade, incursiuni, raiduri, capcane, atacuri
de scurtă durată etc.; promptitudinea în declanşarea acţiunii; folosirea de noi forme şi
procedee tactice şi mijloace de luptă necunoscute de inamic sau Ia care acesta nu se
aşteaptă; siguranţa funcţionării sistemelor de transmisiuni, precum şi respectarea
regulilor de conducere în secret; fermitatea în conducerea trupelor; lovirea inamicului
cu aviaţia, elicopterele, rachetele, artileria, tancurile şi celelalte categorii de
armament pe timpul ieşirii din raioanele de concentrare, pe căile de acces îndepărtate,
pe aliniamentele de desfăşurare (sau pe baza de plecare) pentru ofensivă.
Surprinderea se poate realiza mai frecvent la subunităţi şi unităţi, datorită
condiţiilor concrete legate nemijlocit de execuţie şi de aria mai restrânsă a spaţiului
pe care se desfăşoară lupta. în domeniul tactic, prin surprindere se asigură succesul
chiar şi fără a dispune de o superioritate în forţe şi mijloace. Pe plan superior,
surprinderea comportă, pe lângă o concepţie ingenioasă, şi ample elemente de
execuţie, unele chiar specifice (de exemplu, la nivel strategic şi operativ: executarea
mobilizării în ascuns; desfăşurarea forţelor în zonele de operaţii etc.), iar realizarea
124
acestora presupune o perioadă mai mare de timp, în funcţie de condiţiile concrete ale
situaţiilor în domeniul tactic.
După cum s-a putut vedea, în arta militară românească surprinderea are un loc
bine statornicit, socotindu-se ca fiind rezultatul unei activităţi îndelungat studiate şi
dirijate spre o anumită direcţie, în funcţie de forma de acţiune, scopul urmărit, forţele
şi mijloacele de care se dispune.
Ea nu se realizează din întâmplare sau în urma inspiraţiei de moment, ci este
rodul activităţii creatoare a comandantului şi statului-major şi rapidităţii cu care
desfăşoară acţiunea respectivă trupele şi formaţiunile teritoriale. Inamicul nu va putea
fi întotdeauna luat complet prin surprindere. în acest caz trupele noastre trebuie săi
acţioneze astfel încât forţele sale să fie conştiente că e prea târziu pentru a reacţiona
eficient.
O problemă esenţială în realizarea unei eficiente superioare prin surprindere
este stabilirea şi luarea în considerare a raportului real între dezideratul de a realiza
surprinderea şi posibilităţile concrete oferite de câmpul de luptă. Cu alte cuvinte, este
important în ce măsură se pot pregăti acţiuni contând pe surprindere. Putem porni de
la adevărul că pregătind şi executând acţiuni cu forţe şi mijloace puţine, contând pe
obţinerea succesului în urma surprinderii, atunci când nu există condiţii reale de
realizare a acesteia, efectul este invers. Rezultatul luptei va fi favorabil inamicului,
acesta realizând surprinderea asupra forţelor noastre, ca urmare a aprecierii eronate a
situaţiei, a subestimării adversarului. De aceea, fiecare acţiune trebuie pregătită pe
baze realiste, care să asigure succesul şi în cazul în care surprinderea nu s-a putut
realiza, în conformitate cu principiul economiei forţelor. Surprinderea are, astfel, un
puternic rol în amplificarea succesului, în obţinerea unor rezultate cu mult peste
posibilităţile obişnuite ale grupărilor de forţe întrebuinţate. îndrăzneala în acţiuni nu
are nimic comun cu aventurismul, cu declanşarea luptei în condiţii neavantajoase,
scontând pe realizarea surprinderii.
Practica militară arată că surprinderea este incompatibilă cu şablonismul.
De aceea este necesar să se caute în permanenţă noi procedee de acţiune întrucât,
dacă ai reuşit să-1 înşeli pe inamic odată, acesta nu se va lăsa înşelat a doua oară, prin
acelaşi procedeu.
Modalităţile de realizare a surprinderii care au fost prezentate nu pot fi luate
ca reţete, întrucât aceasta ar fi împotriva esenţei însăşi a principiului. Aplicarea în
lupta şi operaţia modernă a unor scheme rezultate din experienţa războaielor nu poate
constitui rezolvarea cea mai justă, ele fiind probabil cunoscute şi prevăzute chiar de
inamic. Dacă insistăm, totuşi, asupra unor probleme şi aspecte pe care le ridică
realizarea surprinderii, o facem numai în scopul de a contura mai bine domeniile în
care se poate acţiona şi orientările generale.
Pentru a lua o hotărâre optimă, comandatul va trebui să folosească metode şi
tehnici cu ajutorul cărora, simulând diferite variante de desfăşurare a acţiunilor, va
analiza efectele probabile ale celor care asigură într-o măsură mai mare îndeplinirea
misiunii, apoi va alege acea variantă ce are efectele cele mai neaşteptate pentru
inamic şi creează condiţiile cele mai favorabile realizării scopului acţiunii. În acest
fel, hotărârea, iar din cadrul acesteia, concepţia operaţiei (luptei), se situează pe
primul plan între factorii de realizare a surprinderii. Din aceasta cauză, toate
125
activităţile desfăşurate de comandamentele militare în pregătirea şi ducerea luptei
(operaţiei) trebuie să asigure păstrarea în cel mai strict secret a concepţiei
comandantului şi planurilor elaborate de statul-major. Acest deziderat se poate realiza
prin: limitarea numărului de persoane care vor avea acces la hotărârea comandantului
şi la planurile întocmite pe baza ei; elaborarea unui număr restrâns de documente, de
regulă într-un exemplar; darea misiunilor de luptă verbal sau prin extrase din ordinul
de bază, în părţile ce-i privesc pe subordonaţi; păstrarea în mare siguranţă a
documentelor ş.a.
Înşelarea inamicului poate contribui la realizarea surprinderii numai dacă
produce suficienţi indici care să dea impresia pregătirii activităţi principale, în
punctul şi momentul ales, şi dacă acţiunile sunt completate cu măsuri de
dezinformare. Trebuie să se îmbine cu pricepere acţiunile reale, care mai devreme sau
mai târziu vor fi cunoscute de inamic, cu acţiunile false, dar perfect verosimile.
Ficţiunea, sprijinită pe unele informaţii reale, poate crea o versiune perfect credibilă
pentru inamic asupra intenţiilor noastre. Pentru executarea lucrărilor şi acţiunilor
false, precum şi pentru animarea lor, se pot folosi cu succes subunităţi din trupele
teritoriale şi detaşamente de lucrători civili.
Un rol important în realizarea surprinderii îl are ascunderea forţelor
împotriva mijloacelor de cercetare de tot felul ale inamicului, care, datorită
perfecţionării continue, "pot vedea" pe întuneric, pot detecta şi identifica obiective
aflate la mari depărtări. Fără rezolvarea calitativă a acestei probleme, cele mai
originale hotărâri şi procedee de luptă (operative sau strategice) nu pot asigura
realizarea surprinderii.
Procedeele de ascundere folosite în trecutul apropiat îşi menţin eficienţa dacă
se practică împreună cu alte măsuri, cum ar fi: interzicerea folosirii mijloacelor de
legătură radio până la începerea luptei; crearea unei situaţii radioelectronice false;
folosirea fumului de mascare şi a detaliilor de planimetrie şi relief pentru ascunderea
forţelor proprii; schimbarea periodică a raioanelor de dispunere şi crearea de raioane
false.
Având în vedere că acţiunile prin surprindere sunt eficiente pe o durată relativ
scurtă de timp, pentru menţinerea şi amplificarea succeselor obţinute la început este
necesară cunoaşterea în detaliu a terenului, pregătirea minuţioasă şi asigurarea
logistică a luptei sau operaţiei planificate. În caz contrar, efectele scontate se vor
transforma cu greu într-un succes real.
Surprinderea în luptă şi operaţie se realizează şi prin executarea unor
manevre neaşteptate de inamic (metoda cea mai frecvent folosită de comandanţi).
Caracterul neaşteptat se poate realiza prin: înşelarea inamicului asupra scopului şi
amplorii manevrei, precum şi a puterii loviturilor pe care le pregătim; pregătirea şi
executarea unor acţiuni demonstrative; combinarea manevrei frontale cu lovitura în
adâncime; îndreptarea efortului asupra celui mai sensibil punct al dispozitivului
inamicului, care determină zdruncinarea întregului sistem al acestuia; asigurarea
concentrării în ascuns a forţelor şi mijloacelor, care să realizeze o superioritate
cantitativă şi calitativă pe direcţiile hotărâtoare; adoptarea unui dispozitiv
corespunzător manevrei concepute, căruia inamicul să nu-i poată face faţă la timp cu

126
rezervele lui; răspândirea prin diverse mijloace a datelor false despre aspectele care
se presupune că îl interesează cel mai mult pe inamic ş.a.
În condiţiile acţiunilor intense ale aviaţiei inamicului, întunericul, vizibilitatea
redusă provocată de ceaţă, ploaie sau viscol, creează, de asemenea, premise pentru
realizarea surprinderii. Pentru aceasta este necesar ca trupele să fie bine antrenate şi
să-şi formeze deprinderea de a se orienta repede şi de a acţiona în siguranţă, în astfel
de condiţii, pe întuneric. Acţiunile pe timp de noapte pretind din partea
comandanţilor iniţiativă, dinamism, spirit de organizare şi încordarea tuturor forţelor
fizice şi morale. Aceste calităţi se formează printr-o asiduă muncă şi printr-o instruire
permanentă.
Pentru ca la apariţia în luptă să realizeze surprinderea, armamentul şi
tehnica de luptă nouă trebuie să fie păstrate în cel mai mare secret. Este necesară, în
acelaşi timp, cunoaşterea perfectă şi pregătirea desăvârşită a celor ce o vor folosi pe
câmpul de luptă; dar nu numai apariţia unui armament nou poate provoca surprindere,
ci şi folosirea armamentului existent într-un mod neobişnuit, neîntâlnit încă (folosirea
artileriei antiaeriene pentru lupta cu blindatele inamicului, a rachetelor antitanc
dirijate pentru combaterea aviaţiei care zboară la joasă înălţime, a elicopterelor pentru
plantarea rapidă a câmpurilor de mine şi pregătirea unor aliniamente antitanc etc.)
poate duce la aceleaşi rezultate.
În războiul de apărare a ţării, posibilităţile pentru executarea unor acţiuni prin
surprindere de către forţele care acţionează în spatele dispozitivului inamicului sunt
nelimitate. Exemplele din războaiele trecute duse de poporul nostru şi de alte popoare
sunt revelatoare. Ele nu sunt incluse în regulamente, iar diversificarea lor nu are
reguli prestabilite. Studiul acestor experienţe, completat cu o bună pregătire bazată pe
o înaltă conştiinţă revoluţionară şi un puternic patriotism, este fundamentul
condiţiilor de succes în acţiunile prin surprindere.
Analiza căilor prin care se poate realiza surprinderea ne obligă, în acelaşi
timp, la studierea şi găsirea unor procedee de luptă noi, mai eficiente, pentru
ducerea acţiunilor militare, în scopul evitării surprinderii. În toate situaţiile din
război, trebuie să avem un spirit larg de prevedere şi să pregătim temeinic acţiunile
noastre pentru cele mai neprevăzute eventualităţi. Evitarea surprinderii este în raport
direct cu informaţiile ce le deţinem despre inamic şi intenţiile lui.
Priceperea de a realiza surprinderea asupra inamicului (şi, ca rezultat al
acesteia, înfrângerea unei grupări mai mari de forţe), corelată cu măiestria de a evita
surprinderea, dobândeşte în lupta modernă valoarea de criteriu definitoriu al
măiestriei în concepţie şi în desfăşurarea acţiunilor, un important factor în cucerirea
sau menţinerea iniţiativei, în modificarea raportului de forţe.
Din cele câteva aspecte, succint prezentate, se poate constata că executarea
acţiunilor prin surprindere şi prevenirea acesteia au un câmp larg de manifestare în
luptă şi operaţie. Aplicarea creatoare a cerinţelor acestui principiu depinde însă de
nivelul de instruire a trupelor, de capacitatea de concepţie a comandanţilor, de
orizontul de cunoştinţe militare şi tehnico-ştiinţifice ale acestora.

3.3.7. Manevra

127
 Una din problemele principale ale teoriei şi practicii militare o constituie
manevra, sub toate aspectele şi cu toate implicaţiile ei în fizionomia şi deznodământul
operaţiei şi luptei.
Rolul manevrei a fost sesizat din cele mai vechi timpuri, fiind considerată un
instrument principal în realizarea unor condiţii favorabile ducerii acţiunilor militare.
Influenţa deosebită a manevrei asupra luptei rezultă, în principal, din faptul că
este indispensabilă realizării cerinţelor unor principii de bază: libertatea de acţiune,
concentrarea eforturilor pe direcţiile şi în momentele hotărâtoare, realizarea
surprinderii inamicului etc. Esenţa manevrei rezidă în punerea permanentă a grupării
proprii în situaţia cea mai favorabilă faţă de adversar. Privită astfel, manevra "este un
joc al unor forţe echilibrate, pentru a provoca o ocazie favorabilă unor succese şi a o
folosi apoi ca o superioritate asupra adversarului"121.
Datorită rolului important al manevrei în obţinerea succesului, rol demonstrat
de întreaga experienţă de război, teoreticienii militari îi acordă şi în prezent o atenţie
deosebită. Perfecţionarea tehnicii militare şi apariţia armelor de nimicire în masă,
creşterea mobilităţii, dinamismului, puterii de lovire a unităţilor şi marilor unităţi,
amploarea tot mai mare a unităţilor militare au sporit considerabil rolul şi importanţa
manevrei în îndeplinirea scopului operaţiei (luptei), situând-o în rândul principiilor
importante ale luptei armate. Manevra oferă, de asemenea, multiple modalităţi
acţionale prin care să se aplice toate celelalte principii şi să se finalizeze cu succes
concepţia stabilită122.
Statutul de principiu al luptei armate deţinut de manevră derivă din multiplele
ipostaze ale acţiunii pe care o desemnează. Nici o acţiune militară nu poate fi gândită
şi desfăşurată fără manevră, ea fiind omniprezentă; în acelaşi timp, manevra este o
condiţie esenţială de succes, acţiunile cu caracter pasiv încheindu-se invariabil cu
înfrângerea. Caracterul manevrier al luptei se instituie, deci, ca o cerinţă de bază. în
plan subiectiv ea se impune în mod imperativ, orientând concepţia şi opţiunile,
neputând fi eludată în nici o elaborare teoretică sau acţiune practică.
Ca şi alte principii ale luptei armate, manevra a evoluat de la o categorie
relativ simplă, ce privea mişcarea forţelor şi mijloacelor (manevra trupelor), la
manevra focului; apoi, în epoca modernă, la categorii mai complexe, cum este cea de
tip material, industrial (manevra mijloacelor tehnice şi materiale); în prezent s-au
impus şi categorii noi, foarte complexe, cum sunt manevra ştiinţifică şi tehnologică,
manevra nucleară. Într-un viitor previzibil, foarte apropiat, se va putea vorbi şi de o
manevră cosmică123.
Pentru că manevra a jucat întotdeauna un rol important în obţinerea victoriei
pe câmpul de lupta, conducătorii militari au fost mereu preocupaţi de elaborarea
cadrului ei teoretic, identificarea cerinţelor acţiunii impuse de necesitatea unui ridicat
caracter manevrier, fundamentarea căilor prin care se poate obţine acest caracter. În
planul practicii, preocuparea a fost orientată spre precizarea formelor de manevră, a
procedeelor de acţiune, pentru a o face eficientă şi oportună, adaptarea ei la condiţiile
concrete ale situaţiei, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi execuţia.
121
Carl von Clausewitz, Op.cit., p.548.
122
Cf. Unele tendinţe şi perspective în dezvoltarea tacticii militare, p. 132.
123
Cf. general-maior dr. Gheorghe Marin, Manevra strategică, Editura Militară, Bucureşti, p.54-55.

128
 S-a impus concluzia că, atunci când manevra a fost simplă în concepţie şi
executată cu îndrăzneală, a contribuit la obţinerea unor succese de proporţii, de cele
mai multe ori în condiţii deosebit de grele, de inferioritate în forţe şi mijloace faţă de
adversar. "Nu ataca pe front poziţii pe care le puteai cuceri întorcându-le pe la
flancuri" arăta Napoleon. Simplitatea este prima condiţie a tuturor manevrelor
bune. Această cerinţă de bază a manevrei se impune cu acuitate în acţiunile
desfăşurate în războiul de apărare a ţării, asigurând folosirea eficientă a grupărilor de
forţe eterogene specifice sistemului naţional de apărare, punerea în valoare a
mobilităţilor şi avantajelor terenului, folosirea superioară a timpului şi sistemului de
comunicaţii etc.
Reuşita manevrei este incompatibilă cu şablonismul. Pentru evitarea lui,
trebuie să se folosească procedee de regrupare, deplasare şi de acţiune cât mai variate,
care să surprindă pe inamic, să-1 inducă în eroare, să asigure folosirea la maximum a
avantajelor terenului, întrebuinţarea cât mai judicioasă a trupelor şi formaţiunilor
populare de apărare. Aceste cerinţe pot fi îndeplinite printr-o concepţie largă a
acţiunii în general şi a manevrei în special, şi o pregătire minuţioasă. Evitarea
şablonismului este şi măsura măiestriei comandamentelor militare în conducerea
acţiunilor şi a fermităţii trupelor în îndeplinirea misiunilor.
În prezent, unul din principalele criterii de apreciere a puterii de luptă a
unităţilor militare îl constituie disponibilităţile lor de a se deplasa rapid în orice teren
şi de a duce acţiuni de luptă manevriere în condiţiile complexe ale războiului
manevrei. Pentru unităţile forţelor armate, principala modalitate de manifestare în
luptă o reprezintă acţiunea impetuoasă, rapidă, în ascuns, care imprimă luptei un
puternic caracter manevrier. La fel, pentru trupele Ministerului de Interne şi
Serviciului Român de Informaţii, ca şi pentru subunităţile armatei, viteza şi
manevrabilitatea în acţiunile de mică amploare şi loviturile rapide - executate prin
surprindere - constituie procedee de acţiune de bază124.
Efectele aplicării principiului manevrei la ansamblul de acţiuni şi combinaţii
ce se fac în război sunt marcante dacă se îndeplinesc şi alte cerinţe. Astfel, manevra
trebuie să fie bine organizată, să se distingă prin realism şi să necesite un timp minim
pentru executarea ei, să se încadreze în concepţia eşalonului superior şi să corespundă
misiunii, să se execute în ascuns şi în ritm rapid, încât să pună pe inamic în situaţii
dezavantajoase, în imposibilitatea de a face faţă acţiunii întreprinse. În orice situaţie,
manevra trebuie sa vizeze surprinderea şi dezechilibrarea inamicului, dezvoltarea
succesului, amplificarea libertăţii de acţiune şi protecţia forţelor proprii. Ea poate fi
considerată adecvată situaţiei numai dacă asigură realizarea unei permanente
cooperări, atât între trupele armatei şi cele ale Ministerului de Interne, cât şi cu
celelalte forţe şi mijloace care acţionează pe alte direcţii. O manevră judicioasă este
asigurată multilateral şi trebuie să permită exercitarea unei conduceri ferme şi
neîntrerupte. În execuţia manevrei trebuie să se valorifice pe deplin mobilitatea
trupelor şi marea rază de acţiune a mijloacelor de foc proprii, să se contracareze
posibilităţile inamicului, îndeosebi ale aviaţiei de toate categoriile, rachetelor şi
sistemelor de armamente de înaltă precizie, ale folosirii armelor de nimicire în masă,
să se diminueze caracterul dinamic al acţiunilor sale.
124
Cf. Lupta armata, p.139.

129
 Totodată, pregătirea şi executarea cu succes a manevrei se bazează pe
prevederi largi asupra luptei şi operaţiei, decizii oportune, iniţiativă şi asumarea
riscului necesar calculat în ceea ce priveşte punctele de efort, obiectivele, structura
grupărilor de forţe şi sprijin logistic125.
Pornind de la rolul acestui principiu în lupta armată, baza aspectelor şi
cerinţelor evidenţiate mai sus, într-o încercare de sistematizare şi omiţând elementele
de detaliu, se desprinde concluzia că, în războiul de apărare a ţării, manevra se
referă la un ansamblu complex de acţiuni prin care se realizează cea mai
corespunzătoare grupare de forţe şi mijloace (trupe ale armatei, Ministerului de
Interne, formaţiuni de apărare), în locul şi la timpul stabilit, şi punerea ei la
locul şi la timpul stabilit faţă de inamic, în scopul executării unei lovituri
hotărâtoare asupra agresorului, nimicirii forţelor sale sau respingerii acţiunilor
acestora, cât şi sustragerii forţelor noastre de sub loviturile lui. Constituirea celei
mai favorabile grupări de forţe şi mijloace pentru îndeplinirea scopului, operaţiei
(luptei), se realizează prin regruparea şi deplasarea organizată, rapidă şi în ascuns a
trupelor, pe toată durata războiului.
Într-o definiţie mai recentă se arată că "manevra constă în deplasarea
forţelor şi mijloacelor, în scopul aplicării favorabile a puterii de luptă
(conducerea, puterea de lovire, manevra şi protecţia n.n.) a acestora în timp şi
spaţiu pentru a obţine avantaj în raport cu inamicul" 126. Deşi este o definiţie
oficială, nouă ni se pare alambicată şi greu de înţeles.
După cum bine se ştie manevra se materializează în operaţie şi luptă prin
forme de manevre, care sunt specifice atât ofensivei, cât si apărării, fapt ce trebuie
evidenţiat şi în definiţie. Din definiţia de mai sus nu rezultă caracterul hotărâtor al
manevrei, faptul că ea precede, însoţeşte şi finalizează lupta, scopul acesteia nu poate
fi redus la sintagma "a obţine un avantaj în raport cu inamicul". Apoi, manevra apare
ca o componentă, un element de bază al puterii de luptă. A reduce importanţa
manevrei - ca principiu - la o componentă a puterii de luptă înseamnă a subordona
întregul (manevra ca principiu al luptei armate) unei părţi a acesteia (puterea de
luptă), ea reprezentând executarea loviturilor hotărâtoare asupra inamicului, în scopul
îndeplinirii misiunilor primite de către trupe.
Arta militară românească din vremea de glorie a oastei celei mari aşează
manevra în rândul celor mai eficace instrumente pentru crearea condiţiilor în vederea
obţinerii succesului împotriva unor armate invadatoare mult mai numeroase, care
atacau, de cele mai multe ori, pe mai multe direcţii, depărtate între ele. Adunarea
"Oastei cea mare" presupune formarea succesivă de cete, pe principiul teritorial, şi
dirijarea lor spre locul ales de comandantul suprem pentru concentrarea forţelor. În
acest timp, detaşamente înaintate constituite din forţe foarte mobile şi cete formate
din populaţia înarmată de pe direcţiile de invazie executau acţiuni deosebit de
dinamice de hărţuire, pentru a câştiga timp, a produce pierderi inamicului şi a-i stabili
capacitatea de luptă. Forţele principale, prin deplasări foarte rapide, nimiceau una din
grupările inamicului, interzicând pătrunderea în interior şi realizarea joncţiunii cu
celelalte. Urma apoi o noua manevră de amploare şi nimicirea altei grupări. Acest
125
Cf.A.N.-l, ediţia 1996.
126
Ibidem.

130
mod de acţiune, considerat de istoria artei militare ca un moment de vârf în aplicarea
manevrei strategice pe direcţii interioare, a constituit unul din mijloacele principale
prin care marii comandanţi de oşti româneşti - Ştefan cel Mare, Ion Vodă, Mihai
Viteazul, Iancu de Hunedoara - au folosit cu măiestrie forţele avute la dispoziţie şi, de
multe ori, deşi inferiori adversarului, concentrându-le în punctele hotărâtoare, au
obţinut victorii de răsunet.
Numeroase învăţăminte privind rolul şi locul manevrei rezultă şi din modul
cum au fost folosite diferitele forme ale acesteia de către armata română în primul
război mondial. în cursul primei campanii, forţele româneşti au executat două
manevre strategice pe direcţii de operaţii exterioare: prima în Transilvania (potrivit
planului de campanie iniţial), iar cea de-a doua pe frontul de sud, în septembrie 1916
(manevra de la Flămânda), prin care se urmărea nimicirea inamicului de la sud de
fluviul Dunărea, printr-o acţiune convergentă executată de Armata a III-a dinspre N-
E, şi armata din Dobrogea dinspre E127. Manevra strategică pe direcţii interioare a fost
aplicată de comandamentul român în Muntenia (noiembrie 1916). Pentru nimicirea
guvernului Kosch se prevedea combinarea unei lovituri frontale cu o lovitură în
flancul stâng. Loviturile frontale cu scop de rupere au fost executate pe frontul din
Moldova (din campania anului 1917) ş.a.
O caracteristică a operaţiilor executate de armata noastră în cel de-al doilea
război mondial o constituie manevra amplă şi frecventă de forţe şi mijloace,
restructurările de dispozitiv şi schimbarea formei de manevră, în funcţie de
modificările care se produceau în situaţia de ansamblu sau locală.
Un exemplu strălucit de realizare a manevrei, din multe altele, 1-a constituit
modul cum a acţionat Divizia Blindată română în perioada 10-12 iulie 1941 pentru
eliberarea unor localităţi din Basarabia. La 10 iulie unităţile diviziei, acţionând din
mişcare, cuceresc oraşul Soroca. În loc să continue ofensiva spre est, aşa cum era
normal, aceasta a fost dirijată spre sud, către oraşul Bălţi. Manevra spectaculoasă şi
neaşteptată de adversar a tancurilor a permis lovirea în flanc şi spate a trupelor
sovietice, care se apărau în raionul respectiv. Surprins de acţiunile în forţă executate
de trupele noastre, unităţile sovietice au început retragerea către fluviul Nistru, astfel
că la 12 iulie Divizia 1 Blindate română eliberează localitatea Bălţi.
În operaţia ofensivă din nord-vestul Transilvaniei, în perioada 9-25 octombrie
1944, s-au folosit ca forme de manevră, iniţial cea dublu învăluitoare, apoi cea simplu
învăluitoare, pentru întoarcerea apărării de pe Munţii Mezeşului, pentru ca, în finalul
operaţiei, în vederea cuceririi oraşului Cărei, să fie folosită lovitura frontală
combinată cu manevra dublu învăluitore.
În operaţia Roznava, executată de Armata 4 română pe teritoriul
Cehoslovaciei între 12-31 ianuarie 1945, la început s-a aplicat lovitura frontală cu
scop de rupere a apărării. Ulterior lovitura frontală a fost combinată cu o manevră
simplu învăluitoare, de la vest de localitatea Roznava, pentru ca apoi aceeaşi lovitură
frontală să fie combinată cu una dublu învăluitoare. În aceeaşi operaţie, gruparea de
forţe de la dreapta dispozitivului a executat şi urmărirea paralelă, Corpul 2 armată
trimiţând Divizia 9 Cavalerie peste cresta Munţilor Metalici pentru a intercepta

127
Cf. colonel Ion Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Editura Militară, Bucureşti, 1967, p. 181

131
comunicaţiile de pe partea superioară a Hronului, tip caracteristic de urmărire în
munţi, care au comunicaţii puţine şi numeroase puncte obligate de trecere.
Din cauză că manevra a jucat întotdeauna un rol important în realizarea
scopurilor operaţiilor (luptelor), campaniilor şi războiului, în teoria militară
contemporană s-a manifestat tendinţa de a identifica manevra cu orice acţiune
militară care se materializează prin foc, mişcare şi lovitură. Este adevărat că manevra
nu mai poate fi separată de luptă întrucât ea a devenit o componentă a acesteia prin
integrarea în conţinutul ei a regrupărilor şi deplasărilor, a acţiunilor şi combinaţiilor
executate cu forţele şi mijloacele la dispoziţie. Deşi manevra a început "nu numai să
preceadă loviturile executate cu foc şi trupe, ci şi să le însoţească în permanenţă,
literalmente să le pătrundă, să devină o parte integrantă a luptei moderne, care
reprezintă un şir de manevre de foc, de forţe şi mijloace, de lovituri simultane şi
succesive executate de ambii adversari"128. Socotim că există totuşi o linie de
separaţie între manevră, ca principiu, şi lupta armată în ansamblul său, care le face
inconfundabile. Treptat, cu fiecare etapă de dezvoltare a artei militare, s-au schimbat
rolul şi locul manevrei în lupta armată, a crescut cantitatea de forţe participante la
executarea ei, a sporit considerabil caracterul decisiv al scopurilor acesteia. În
perioada postbelică, de pildă, perfecţionarea sau introducerea în arsenalul armatelor a
unor noi mijloace de luptă a avut drept urmare o creştere bruscă a posibilităţilor de
foc, de izbire şi a mobilităţii trupelor. Mai mult ca oricând, în aceste condiţii,
manevra de forţe, mijloace şi de foc precede, însoţeşte şi materializează lovitura,
influenţează asupra desfăşurării şi rezultatului operaţiei (luptei). În acelaşi timp, a
aduce gruparea de forţe şi mijloace în locul şi la momentul potrivit pentru executarea
loviturii presupune, în multe cazuri, şi acţiuni de luptă. Rezultă de aici că între luptă
şi manevră se poate stabili o relaţie în dublu sens, prima incluzând-o pe ultima,
dar şi participând, cu alte elemente constitutive, la realizarea ei.
Ele se deosebesc şi în plan metodologic. Fiecare dintre cele două concepte îşi
are conţinutul său: (primul - lupta armată - nimicirea inamicului, cel de-al doilea -
manevra, ca principiu de bază al celui dintâi, dar şi ca parte integrantă are o cotă
importantă de participare la realizarea scopului luptei armate. În acest fel, manevra
este subordonată luptei, constituind o componentă a acesteia. Ambele concepte sunt
însă strâns legate între ele: manevra precede şi însoţeşte lupta, iar scopul acesteia din
urmă nu se poate realiza fără aportul manevrei. În războiul de apărare a ţării, lupta
armată, ca mijloc principal de nimicire a inamicului, se realizează prin mai multe
forme şi procedee. Acestea sunt stabilite prin directive (ordine), în timp ce forma de
manevră în vederea creării grupării de forţe şi mijloace şi executării loviturii sau
parării acesteia se stabileşte, de regulă, prin hotărârea fiecărui comandant.
Situaţiile în care se pregătesc şi se execută acţiunile de luptă în războiul de
apărare a ţării, ducerea lor pe direcţii, pe spaţii mari, cu intervale între grupările de
forţe ale agresorului, uneori acestea având flancurile descoperite, conferă manevrei o
serie de trăsături caracteristice.
La începutul agresiunii, în zona de frontieră, aceasta va avea o amploare
deosebită, având în vedere acţiunile dârze duse de forţele din apropiere sau care au
trecut la apărare, pentru interzicerea pătrunderii inamicului în adâncimea teritoriului
128
Lupta armată, p.110

132
naţional, cucerirea şi menţinerea iniţiativei încă din aceste raioane. Amploarea
manevrei va fi dată de cantitatea mare de forţe şi mijloace care se deplasează pentru
constituirea grupărilor de acoperire şi apărare, deplasare care se execută pe distanţe
apreciabile şi pe" un număr mare de itinerarii. Nu este exclus ca, pe unele direcţii,
manevra pentru constituirea grupărilor de apărare să se realizeze şi prin acţiuni de
luptă, în special cu caracter ofensiv, pe timpul luptei de întâlnire, pentru nimicirea
inamicului pătruns pe teritoriul naţional. În adâncime, manevra va îmbrăca forma
deplasărilor, regrupărilor şi acţiunilor de luptă duse pentru lovirea şi nimicirea
forţelor aeromobile şi de cercetare-diversiune folosite de inamic. O pondere
însemnată va reveni acţiunilor de constituire a forţelor de ajungere, angajare
ulterioară şi rezervelor. Angajarea trupelor teritoriale în acţiuni de luptă sau de
pregătire, pentru apărarea localităţilor, obiectivelor economico-sociale, comportă un
mare număr de manevre care, deşi de amploare mai redusă, dau manevrei un caracter
de mare extindere. Tot în această perioadă asistăm şi la o amplă manevră de materiale
de tot felul, atât pe timpul mobilizării, cât şi pentru realizarea dispozitivelor. Ulterior,
amploarea manevrei de toate tipurile creşte, prin angajarea masivă în luptă a trupelor
Ministerului de Interne şi extinderea acţiunilor pe teritoriul vremelnic ocupat, prin
luptele desfăşurate de forţe din zonele libere sau care se apără în încercuire.
Pe toată durata războiului, manevra, pregătind şi însoţind loviturile executate
de marile unităţi din trupele de uscat, Forţele Aeriene Militare şi, la nevoie, Forţele
Maritime Militare, împreună cu unităţile Ministrului de Interne şi cu celelalte forţe
ale sistemului naţional de apărare, trebuie să se execute într-o concepţie unitară.
Caracterul unitar al manevrei este impus de unitatea acţiunilor desfăşurate, indiferent
de domeniul sau forma desfăşurată. La început manevra trebuie să corespundă
cadrului unitar al operaţiilor, de apărare strategică şi acţiunilor de tip operativ şi
tactic, duse pentru respingerea agresiunii, producerea de pierderi mari inamicului,
menţinerea cu fermitate a aliniamentelor şi raioanelor din zona de frontieră, cucerirea
iniţiativei şi oprirea definitivă a înaintării acesteia. Ulterior, prin manevră se
urmăreşte asigurarea condiţiilor favorabile desfăşurării cu succes a ansamblului
operaţiilor (luptelor) ofensive succesive, duse în vederea nimicirii inamicului pătruns
pe teritoriul naţional şi îndeplinirii scopului strategic al războiului de apărare a ţarii.
Continuitatea manevrei în războiul de apărare a ţării rezultă din însăşi
continuitatea luptei armate care, în timp, va dura până la îndeplinirea scopului
strategic general al războiului. Fiind o componentă a luptei armate, în toate situaţiile
manevra de forţe şi mijloace se va combina cu manevra de foc şi mijloace
materiale.
În funcţie de scopul urmărit, amploare, natura forţelor şi mijloacelor
participante şi mediul de desfăşurare, precum şi de forma de acţiune în cadrul căreia
se execută, în teoria şi practica militară se operează cu diferite tipuri (categorii) şi
forme de manevră.
După mediul de desfăşurare, distingem următoarele tipuri (categorii de
manevră): terestră - se execută cu toate genurile de armă din compunerea trupelor de
uscat împreună cu forţele Ministerului de Interne, puternic sprijinite de celelalte
categorii de forţe armate. Ea constituie tipul de manevră de bază în timpul războiului
de apărare a ţării, în condiţiile ducerii acţiunilor militare fără întrebuinţarea armelor
133
de nimicire în masă; aeriană - constă în regruparea succesivă sau simultană a forţelor
de aviaţie şi apărare antiaeriană, dintr-un raion în altul şi în concentrarea efortului
acestora în locul şi momentul hotărâtor; navală - cuprinde acţiuni specifice forţelor
maritime militare desfăşurate în spaţiul maritim şi fluvial al tării. Ea se realizează în
cooperare cu aviaţia, iar la litoral şi cu trupele de uscat şi alte forţe militare; manevra
combinată îmbracă aspecte diverse: aero-terestră, aeronavală, de desant maritim sau
de desant aerian ş.a.
După criteriul amplorii acţiunii şi scopului urmărit, manevra poate fi
strategică, operativă sau tactică.

A. Manevra strategică presupune acţiuni ce pornesc din adâncimea

teritoriului naţional şi se realizează, în cea mai mare parte, în spaţiul pe care
acţionează eşaloanele strategice ale inamicului. Ea cuprinde un ansamblu foarte
complex de acţiuni ce se execută în operaţiile strategice sau în cadrul războiului,
în una sau mai multe zone de operaţii (direcţii strategice), de către grupări
aparţinând tuturor categoriilor de forţe armate, în cooperare cu unităţile
Ministerului de Interne, S.R.I. şi formaţiunile de rezistenţă, pentru a crea
condiţii favorabile în vederea realizării scopului strategic129.
În cadrul acestui ansamblu de acţiuni ce constituie conţinutul manevrei
strategice distingem: ample desfăşurări de forţe şi mijloace şi lovituri de amploare
diferită executate cu aviaţia marină militară, cu trupele de apărare antiaeriană a
teritoriului şi mijloacele radio-electronice pentru asigurarea mobilizării şi trecerii la
acoperirea frontierelor, concomitent cu nimicirea forţelor aeropurtate ale inamicului,
sau la realizarea dispozitivului strategic de apărare; desfăşurarea frecventă a
regrupărilor în cadrul unor zone de operaţii sau dintr-o zonă în alta pentru constituirea
grupărilor de forţe şi mijloace necesare executării contraloviturii strategice; deplasări
pe distanţe mari şi desfăşurarea succesivă sau simultană a regrupărilor pentru
concentrarea forţelor, mijloacelor de foc şi a materialelor de tot felul în vederea
creării grupărilor de manevră şi executării loviturilor care sa ducă la nimicirea
inamicului în cadrul ofensivei strategice.
Prin manevră strategică se urmăresc scopuri care, din punct de vedere al
acţiunii care urmează a se executa, constituie condiţii esenţiale de succes: constituirea
celei mai judicioase grupări de forţe, potrivit concepţiei şi planului operaţiei;
dispunerea dintr-o poziţie favorabilă a forţelor care urmează să execute loviturile;
dispersarea acestora în aşa fel încât să aibă posibilitatea de a se concentra rapid în
locul şi momentul hotărât; ocuparea unei poziţii favorabile faţa de gruparea de forţe
adversă (de flanc, flanc şi spate, frontală) în ansamblu, cât şi pe direcţii; dispunerea
forţelor pe cele mai scurte direcţii ce conduc spre obiectivele vizate de operaţia
strategică etc.
Compunerea grupărilor strategic implicate în manevră este foarte diferită.
Luând ca bază principiile artei militare româneşti contemporane, în funcţie de
concepţia şi amploarea acţiunii preconizate, precum şi de disponibilităţile în forţe şi
mijloace, manevra se poate executa cu: rezervele existente în adâncimea teritoriului şi
la nivelul forţelor de angajare imediată ale M.U. (grupărilor) strategice; trupe ale
129
Cf. general-maior dr. Gheorghe Marin, Op. cit, p. 22

134
apărării antiaeriene a teritoriului, aviaţia de toate categoriile şi, când este cazul,
marina militară; unităţi ale M.I. şi S.R.I., trupele teritoriale şi cele de protecţie, forţe
ce acţionează în spatele dispozitivului inamic, întreaga populaţie aptă de efort militar
din spaţiul de desfăşurare a manevrei.
Amploarea scopului şi a forţelor ce realizează manevra strategică, diversitatea
lor impun ca ea să organizeze şi să se desfăşoare sub conducerea Statului Major
General sau a Marelui Cartier General ori a comandanţilor eşaloanelor strategice
subordonaţi acestora.
B. Manevra operativă cuprinde un ansamblu de acţiuni desfăşurate în
comun de forţe de acest nivel şi trupele M.I. şi S.RI., prin care se urmăreşte
realizarea celei mai corespunzătoare grupări de forţe şi mijloace, deplasarea ei
organizată, rapidă şi în ascuns şi punerea acesteia într-o situaţie favorabilă
pentru executarea unor lovituri hotărâtoare asupra inamicului sau pentru a
para loviturile sale pe una sau mai multe direcţii de operaţii.
La executarea ei participă, în strânsă cooperare, trupele şi formaţiunile
teritoriale din spaţiul operativ şi strategic al confruntării, trupe de rachete, rezerve de
arme şi detaşamente cu diferite destinaţii, unităţi ale Forţelor Aeriene Militare
(apărării antiaeriene a teritoriului şi aviaţiei militare), ale M.I. şi S.R.I., forţele care
duc cu succes lupta în încercuire sau în zone libere create pe teritoriul vremelnic
ocupat de agresor.
In domeniul operativ, ca de fapt şi la celelalte niveluri, dinamismul accentuat
al acţiunilor, manifestarea iniţiativei şi libertăţii de acţiune, eforturile pentru
realizarea surprinderii impun o înaltă capacitate de a adapta formele de manevră la
condiţiile situaţiei. Din acest motiv, atât regrupările, deplasările, concentrarea şi
dispersarea, cât şi schimbarea eforturilor pe timpul acţiunii nemijlocite asupra
inamicului vor fi frecvente, se vor manifesta prin procedee diferite. în ansamblu,
formele de manevră nu vor fi aceleaşi pe toată durata operaţiei, ci vor alterna şi se vor
combina, urmărindu-se de fiecare dată adoptarea acelora care au o eficienţă ridicată.
Manevrele operative binecunoscute, executate la timp şi în ritm rapid,
suplinesc în bună parte insuficienţa unor forţe şi mijloace. Şi în acest domeniu arta de
a manevra este cea mai buna rezervă a comandantului. Pentru executarea ei se cere
însă o deosebită măiestrie în concepţie şi planificare, o mare capacitate organizatorică
şi o execuţie fermă.
C Manevra tactică este proprie subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi din
toate genurile de armă, cât şi formaţiunilor de apărare. Se execută pe tot timpul
ducerii luptei, având o frecvenţă mult mai ridicată decât la nivelurile superioare.
Structura ei este complexă, fiind mai strâns legată de schimbările bruşte şi
rapide ce se produc în situaţia tactică, de formele de luptă şi procedeele
adoptate. Materializarea manevrei tactice îmbracă forma deplasării dispozitivelor în
câmpul de luptă, în vederea realizării unor scopuri de amploare mai mică, în
comparaţie cu cele ale manevrei operative.
Faptul că scopurile acţiunilor militare la nivel operativ sau strategic se
îndeplinesc nemijlocit prin acţiuni tactice face ca întregul conţinut al luptei, inclusiv
manevra, să fie orientat spre realizarea cerinţelor primelor: rapiditate, hotărâre,
caracter decisiv etc. întrucât limitele ariei spaţiale de ducere a războiului de apărare a
135
ţării generează necesitatea ca actele conducerii strategice să vizeze frecvent nivelul
tacticii, manevra în acest domeniu al artei militare trebuie să se desfăşoare astfel încât
rezultatele ei să exercite o influenţă puternică asupra scopului operaţiei în cadrul
căreia se execută.
Manevra tactică poate fi executată atât de trupele din contact cu inamicul,
independent sau în cooperare cu cele care luptă izolat în spatele dispozitivului
acestuia, cât şi de forţele şi mijloacele aflate în adâncimea dispozitivului de luptă
(operativ) propriu, iar în compunerea grupărilor de manevră pot intra: subunităţi şi
unităţi de armă întărite cu mijloacele de întărire respective, independent sau împreună
cu unităţi ale M.I. şi S.R.I.; subunităţi şi unităţi de diferite arme, independent sau în
colaborare cu trupe teritoriale. Caracterul de specificitate al manevrei tactice rezultă
şi din faptul că deplasările în vederea constituirii grupărilor de forţe şi mijloace se
execută, de cele mai multe ori, sub presiunea inamicului şi sub focul mai multor
categorii de armament ale acestuia.
Din cele arătate mai sus rezultă că cele trei tipuri de manevră, deşi distincte,
ca şi părţile componente ale artei militare cărora le sunt specifice, constituie un tot
unitar, fiind într-o strânsă corelaţie, rolul conducător revenind celei strategice. Ele se
pot însă combina şi desfăşura simultan sau succesiv, astfel: în cadrul manevrei
strategice se pot executa 2-3 manevre de tip operativ iar în cadrul acţiunilor operative
câteva manevre tactice; în funcţie de situaţie şi scop, într-o zonă de operaţii se pot
executa, simultan sau succesiv, o manevră strategică pe direcţia principală, o manevră
operativă sau câteva tactice pe o altă direcţie (de exemplu: executarea unei manevre
strategice în scopul nimicirii grupării de forţe a inamicului pătrunsă pe direcţia
principală de interzis, combinată cu o manevră de tip operativ în vederea limitării
ofensivei agresorului şi opririi definitive sau întăririi lui pe alte direcţii şi câteva
manevre tactice pentru nimicirea trupelor aeropurtate folosite de inamic în adâncimea
teritoriului, independent sau în cooperare cu forţele ostile autohtone). Un rol
important în desfăşurarea cu succes a războiului de apărare îl are combinarea
judicioasă a manevrei de forţe şi mijloace (manevra trupelor) cu cea a focului, cu
manevra eforturilor prioritare ale forţelor teritoriale, cu cea de mijloace tehnico-
materiale etc.
D. Manevra trupelor (de forţe şi mijloace) constă în deplasarea rapidă,
ascunsă şi organizată, a trupelor cu toate mijloacele care participă efectiv la
luptă, crearea celei mai favorabile grupări, ocuparea poziţiei celei mai
avantajoase faţă de inamic pentru executarea loviturii care duce la realizarea
scopului acţiunii proiectate în cel mai scurt timp, cu forţe mai puţine şi cu eficienţă
maximă.
E. Manevra focului, denumită şi "manevra traiectoriilor", ca factor
important în realizarea succesului în operaţie (luptă), constă în concentrarea
succesivă sau simultană a focului diferitelor categorii de armament de pe unele
ţinte, obiective sau aliniamente pe altele, fără schimbarea poziţiilor de tragere.
Loviturile aviaţiei, elicopterelor şi rachetelor prelungesc manevra de foc şi asigură
îndeplinirea misiunilor în timp scurt. Manevra focului contribuie pe mai multe căi
la realizarea cerinţelor de ansamblu ale acestui principiu. Timpul scurt în care se
poate muta focul de pe un obiectiv pe altul, de pe o direcţie pe alta, duce la realizarea
136
rapidităţii, compensând creşterea duratei acţiunii impuse de necesităţile manevrei de
forţe şi mijloace (de material). Atunci când focul se execută prin surprindere în
sprijinul forţelor angajate în manevră, efectul obţinut concură la îndeplinirea misiunii
cu eficienţă maximă. Simplitatea manevrei, având drept suport calitatea superioară
a concepţiei planurilor şi ordinelor, se completează prin mutarea oportună al focului,
contribuind la evitarea regrupărilor, deplasărilor şi loviturilor în situaţii
nefavorabile. Manevra focului, ca şi a forţelor şi mijloacelor, sunt factori care
contribuie la realizarea unei mobilităţi ridicate, aşa cum s-a arătat într-un capitol
anterior.
F. Manevra eforturilor prioritare ale forţelor teritoriale are ca fundament
esenţial faptul că trupele MI. şi S.R.I. şi, după declararea mobilizării, subunităţile
teritoriale sunt structuri luptătoare, constituite în strânsă legătură cu structurile
militare. Marile unităţi, unităţile şi subunităţile din compunerea forţelor teritoriale
sunt astfel organizate încât pot trece în orice moment la îndeplinirea unei misiuni de
luptă, fără a fi necesar un anumit timp pentru închegarea lor. Cele două genuri de
activităţi specifice - apărarea ordinii constituţionale şi lupta - nu sunt despărţite, ci se
află una în prelungirea celeilalte, atât în timp de pace (executarea misiunilor de
asigurare a ordinii publice şi instruirea continuă), cât şi în timp de război (participarea
la luptă când este cazul şi reîntoarcerea la acţiunile specifice după îndeplinirea
misiunilor). în războiul de apărare a ţării, participarea la lupta armată a întregului
sistem militar al statului nu înseamnă abandonarea activităţilor din celelalte domenii:
economic, politic, financiar etc. Activităţile cu caracter economic se amplifică
datorită cerinţelor sporite de asigurare cu mijloace şi materiale de luptă a armatei şi
forţelor teritoriale. Populaţia aptă de muncă participă şi ea în unele situaţii la
autoapărarea unităţilor administrativ-teritoriale, localităţilor, întreprinderilor etc., dar
şi la realizarea producţiei de război potrivit planurilor. Alternarea preocupărilor
producţie - luptă se face în funcţie de necesitatea participării populaţiei civile la
nimicirea trupelor aeropurtate ale inamicului, grupurilor teroriste şi elementelor ostile
statului care execută acţiuni de destabilizare a ordinii constituţionale şi lichidarea
urmărilor atacului inamic din aer etc. şi de desfăşurare a unor acţiuni de securitate a
acţiunilor şi trupelor armatei în fâşiile în care se găsesc.
Manevra de mijloace tehnico-materiale (unii autori o denumesc manevra de
tip material-industrial) constă în deplasarea în lungul frontului sau în adâncime către
faţă, a materialelor de resortul serviciilor, mijloacelor tehnice şi medicale, în vederea
asigurării unităţilor şi marilor unităţi angajate în acţiunile de luptă. Ea contribuie la
realizarea unei capacităţi combative ridicate a forţelor, se execută după un plan unic
şi face parte din manevra de tip material-industrial, care are o sferă mai largă, fiind
organizată şi pusă în acţiune de conducerea politică şi strategică. Aceasta se referă la
menţinerea industriei de armament, concentrarea într-un anumit raion a mijloacelor
materiale şi tehnice necesare ducerii luptei armate, trecerea industriei la producţia de
război şi asigurarea cu materii prime.
G. Categoriile (tipurile) de manevră de mai sus se regăsesc, în forme
diferite, în manifestarea concretă a luptei armate. Prin urmare, formele de
manevră reprezintă modalităţile concrete prin care se manifestă diferitele categorii
ale acesteia în cadrul acţiunilor militare. Ele diferă unele de altele în funcţie de
137
nivelurile artei militare şi formele de operaţie (luptă) proiectată sau în curs de
desfăşurare. Alegerea unor forme de manevră care să favorizeze ducerea cu succes a
acţiunilor în condiţiile geoclimatice ale teritoriului naţional împotriva oricărui agresor
reprezintă o cerinţă de bază a strategiei noastre militare. Aceasta trebuie să se facă
întotdeauna ţinând seama de scopul acţiunilor militare, caracteristicile tehnico-tactice
ale armamentului, mobilitatea trupelor, concepţia şi planul operaţiei (luptei). în
alegerea formelor de manevră se ţine seama de aspectele concrete ale situaţiei, cum ar
fi: puterea de luptă a grupării de forţe şi mijloace proprii şi posibilităţile ei în timp şi
spaţiu; valoarea, caracterul acţiunilor şi starea morală a inamicului; posibilitatea
folosirii de către agresor a armelor de nimicire în masă, a mijloacelor incendiare, a
sistemelor de armamente de înaltă precizie şi mijloacelor de război electronic,
informaţional şi psihologic; configuraţia generală a liniei frontului; caracteristicile
terenului; valoarea forţelor care duc lupta în spatele dispozitivului inamicului şi
posibilităţilor lui de a executa lovituri sau de a menţine un timp lung raioanele pe care
le ocupă. Importanţa obiectivelor vizate prin manevră.
Totodată, pregătirea şi executarea manevrei necesită prevedere, decizie,
iniţiativă şi asumarea riscului necesar calculat în ceea ce priveşte punctele de efort,
obiectivele, structura grupărilor de forţe şi sprijin logistic130.
Formele de manevră sunt precizate în regulamentele militare, dar în război
este necesară adaptarea acestora la condiţiile specifice impuse de situaţiile concrete.
Ele au un conţinut specific, în funcţie de nivelul eşalonului (strategic, operativ sau
tactic) şi de forma de acţiune (apărare, ofensivă).
Teoria militară românească apreciază că în războiul de apărare a ţării pot fi
adoptate următoarele forme de manevră: manevra de-a lungul frontului, din adâncime
spre front şi invers pentru executarea ripostelor ofensive; manevra de forţe şi
mijloace pentru nimicirea trupelor aeromobile şi de desant aerian. O formă specifică
doar domeniului strategic este cea pe direcţii interioare (manevra strategică din
poziţie centrală, ea presupunând o anumită valoare a grupărilor care o execută şi
cerând un spaţiu de desfăşurare care nu se poate întâlni decât în operaţiile
strategice131.
Manevra de-a lungul frontului vizează regruparea unor forţe din sectoarele
(raioanele) neatacate sau slab atacate, îndeosebi din direcţiile principale de pătrundere
a agresorului, şi folosirea lor pentru întărirea apărării acolo unde s-a concentrat
efortul, în alte raioane sau pe direcţiile ameninţate; se adoptă şi în cazul în care este
necesar să se schimbe efortul apărării dintr-un raion (de pe o direcţie) în altul (pe altă
direcţie) sau se schimbă frontul apărării, pentru a zădărnici manevra de învăluire sau
întoarcere a inamicului.
Întărirea oportună a apărării pe direcţiile principale sau pe cele ameninţate, cu
forţe din alte sectoare, va obliga pe agresor să angajeze grupări însemnate şi pe durată
de timp mai mare pentru cucerirea sau recucerirea unor raioane importante din teren,
ceea ce va încetini ritmul ofensivei, va reduce puterea loviturii şi, în final, va
echilibra raportul de forţe, agresorul fiind împiedicat să pătrundă în adâncimea
teritoriului sau să producă pierderi grele trupelor noastre.
130
Cf. A.N.-l, ediţia 1996, art.81
131
Cf. Apărarea modernă, p. 169

138
 Manevra din adâncime spre front şi invers devine mai frecventă în războiul
de apărare a ţării, datorită fâşiilor largi de apărare, posibilităţilor inamicului de a trece
la agresiune pe direcţii îndepărtate între ele şi de a iniţia alte lovituri pe noi direcţii.
La executarea manevrei participă, de regulă, forţele de angajare ulterioară, forţele de
sprijin, rezervele, unităţile şi subunităţile din trupele teritoriale M.I. şi S.R.I. care nu
sunt angajate în misiuni specifice, în strânsă cooperare cu forţele care acţionează în
spatele dispozitivului inamic.
Manevra din adâncime către front vizează: închiderea unor breşe create ca
urmare a pătrunderii inamicului în dispozitivul trupelor sau prin folosirea masată de
către acesta a armelor de nimicire în masă; înlocuirea unor forţe din compunerea
forţelor de angajare imediată care au suferit pierderi însemnate; limitarea sau oprirea
înaintării inamicului şi crearea condiţiilor pentru executarea unor puternice riposte
ofensive. În aceste situaţii, forţele din adâncime ocupă şi pun în stare de apărare
aliniamente şi raioane pregătite din timp sau nepregătite şi toate localităţile, ori se
desfăşoară pe aliniamente stabilite şi execută contraatacuri sau contralovituri
puternice în scopul zdrobirii forţelor inamicului şi refacerii apărării.
Manevra din faţă către adâncime este mai greu de realizat, întrucât se execută
în contact şi sub presiunea puternică a inamicului, concomitent cu pregătirea apărării
pe noul aliniament, de obicei cu aceleaşi forţe, aceasta se execută numai pe baza
ordinului eşalonului superior şi are drept scop: scoaterea, prin luptă, a trupelor de sub
loviturile puternice ale inamicului şi menţinerea forţei combative principale; hărţuirea
şi uzarea inamicului, producerea de pierderi importante agresorului; organizarea în
timp scurt a apărării pe un aliniament cu proprietăţi naturale mai avantajoase, care
poate fi apărat cu forţe şi mijloace mai puţine; crearea condiţiilor pentru acoperirea
ofensivei inamicului şi trecerea la nimicirea acestuia. Mutarea apărării pe un
aliniament în adâncime se poate executa mai frecvent în câmpul tactic şi numai pe
unele direcţii la nivel operativ. Evitarea manevrelor de amploare este posibilă datorită
condiţiilor oferite de teritoriul naţional şi existenţei unor puternice forţe ale apărării
teritoriale. Pentru executarea acestei forme de manevră se folosesc mai multe
procedee: simultan cu toate forţele, atunci când există pericolul încercuirii şi nimicirii
lor, succesiv, prin salturi către înapoi (jocul eşaloanelor), dacă eşalonul tactic angajat
de acţiunea respectivă dispune de rezerve apropiate, iar presiunea inamicului pe unele
direcţii a scăzut în intensitate.
Manevra pentru executarea ripostelor ofensive asigură ducerea cu succes a
apărării împotriva inamicului pătruns în interiorul dispozitivului. În funcţie de
valoarea inamicului, numărul de direcţii pe care a pătruns şi adâncimea pătrunderii,
precum şi de posibilităţile forţelor noastre, manevra se execută pentru nimicirea
acestuia prin contraatacuri (contralovituri), pentru limitarea pătrunderii sau oprirea
înaintării trupelor sale. Scopurile manevrei trebuie să fie decisive, urmărind refacerea
apărării pe limita dinainte. La nivel operativ şi strategic, ripostele ofensive vor viza,
pe lângă nimicirea inamicului, şi cucerirea iniţiativei.
Pentru reuşita ripostelor ofensive, o mare importanţă o are realizarea
surprinderii. În acest scop, grupările de contraatac (contralovitură) se constituie în
timp scurt, din mişcare, iar direcţiile de acţiune trebuie să fie cât mai scurte şi alese
acolo unde inamicul se aşteaptă cel mai puţin.
139
 Concomitent cu executarea ripostelor ofensive şi restabilirea apărării, se
execută manevra de forţe şi mijloace pentru reconstituirea forţelor de angajare
ulterioară şi a rezervei în cazul când şi aceasta a fost folosită. Ulterior se iau măsuri
pentru refacerea sistemului de foc al apărării, în primul rând al celui împotriva
blindatelor.
Manevra pentru nimicirea trupelor aeromobile, de desant aerian,
maritim, şi a forţelor agresive (ostile) interne se execută, de obicei, atunci când
acestea sunt foarte puternice, iar acţiunile de front ale inamicului au fost oprite sau
încetinite. În celelalte situaţii, nimicirea lor se va face de către forţele teritoriale,
independent sau în cooperare cu unităţi ale armatei. În funcţie de valoarea grupării
inamicului şi situaţia concretă a forţelor noastre, această forţă de manevră se poate
executa în una sau două etape. Pe timpul debarcării (lansării) forţelor inamicului vor
fi hărţuite şi lovite din proprie iniţiativă, independent sau în cooperare, de către trupe
şi alte elemente ale sistemului naţional de apărare aflate în raionul respectiv, în
scopul producerii de pierderi, limitării acţiunilor şi zădărnicirii încercărilor de a
consolida obiectivele cucerite sau de a realiza joncţiunea cu forţele ostile interne care
au reuşit să destabilizeze ordinea constituţională în unele raioane de teren ori din
localităţi. Când situaţia permite, nimicirea grupării inamicului se va face de la
început, într-o singură acţiune. În caz contrar, în etapa a doua se vor destina forţele şi
mijloacele necesare, astfel încât acţiunea să dureze cât mai puţin. Constituirea
grupării destinate nimicirii desantului inamicului şi capturarea forţelor ostile
autohtone presupune o largă manevră de forţe şi mijloace, combinată cu manevra
focului. Deplasarea se face dispersat, cu măsuri de mascare, sub o puternică apărare
antiaeriană, iar atacul se execută din mişcare, lovind simultan pe câteva direcţii,
folosind intervalele şi locurile mai slab apărate. Prin manevra adoptată trebuie să se
realizeze iniţial fracţionarea dispozitivului desantului şi a forţelor ostile care au reuşit
să cucerească sau să blocheze unele localităţi, iar ulterior nimicirea sau capturarea lor
completă. De asemenea, ea trebuie să asigure regruparea rapidă a trupelor armatei şi
forţelor M.I. şi S.R.L, făcându-le disponibile pentru îndeplinirea condiţiilor în care
are loc ofensiva în războiul de apărare a ţării, chiar dacă nu se dispune de o
superioritate de ansamblu în trupe şi tehnică militară faţă de agresor, se impune cu
acuitate executarea manevrei de forţe şi mijloace, de foc şi mijloace tehnico-materiale
etc. pentru a realiza rapoarte superioare pe direcţiile principale.
În ofensivă, cel mai adesea, manevra îmbracă următoarele forme:
învăluirea, întoarcerea, lovitura frontală şi lovitura în adâncime. Pe plan strategic şi
operativ, ea poate fi executată pe direcţii interioare (divergente) sau exterioare
(convergente).
Învăluirea (dubla învăluire) este considerată ca o formă eficientă de manevră
în condiţiile războiului de apărare a ţării, mai ales când dispozitivele agresorului vor
prezenta goluri mari, flancuri descoperite sau insuficient supravegheate. învăluirea
rezultă din îmbinarea acţiunilor frontale ale forţelor noastre cu cele executate asupra
unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului. Între acţiunile frontale şi
cele de flanc trebuie să existe o strânsă cooperare. La nivel tactic se presupune şi
sprijinul reciproc cu foc.

140
 Deşi este o formă de manevră specifică ofensivei, învăluirea poate fi folosită
şi în apărare, pe timpul executării ripostelor ofensive. Contraatacurile şi
contraloviturile executate de către forţele de angajare ulterioară ale apărării vor viza
întotdeauna flancurile inamicului.
Pe plan tactic şi operativ, iar uneori şi la nivel strategic, manevra de învăluire
se execută cu gruparea principală, în timp ce pentru acţiunile frontale este destinată o
grupare secundară de forţe. Deşi întrebuinţarea forţelor principale la executarea
învăluirii ridică unele greutăţi din punct de vedere al constituirii în ascuns a grupării
de manevră, nu trebuie renunţat la avantajele pe care le oferă această soluţie, pentru
că ea duce la dezorganizarea dispozitivului inamicului şi asigură condiţii favorabile
pentru lovirea forţelor sale principale.
Pe plan strategic poate exista şi o altă variantă: pentru învăluire să se
folosească gruparea secundară de forţe, iar la acţiunea frontală să fie angajată cea
principală care, prin acţiunea ei, duce la fixarea celei mai importante grupări a
inamicului, la limitarea libertăţii sale de acţiune, obligându-1 să întrebuinţeze
majoritatea rezervelor pe aceasta direcţie. În acest timp, grupării secundare i se
creează condiţii favorabile de acţiune, putând obţine cu forţe puţine succese
hotărâtoare.
Dubla învăluire se execută mai frecvent la eşaloanele tactice şi operative,
atunci când se dispune de forţe şi mijloace suficiente şi de spaţiu convenabil lovirii
ambelor flancuri ale inamicului. O astfel de manevră îngreunează riposta
adversarului, pentru că nu poate interveni cu forţe suficiente concomitent la cele două
flancuri şi permite încercuirea lui în timp scurt. În acelaşi timp, efectul moral este mai
mare, succesul putând fi obţinut cu forţe mai puţine.
Întoarcerea este forma de manevră care se adoptă în situaţia că apărarea
inamicului prezintă unul sau mai multe "goluri", iar prin folosirea lor se poate
ajunge în adâncimea dispozitivului acestuia. Ea constă în angajarea şi fixarea
inamicului de front cu o parte din forţe, în timp ce gruparea principală acţionează prin
manevră adâncă la unul sau ambele flancuri, pentru a ajunge pe comunicaţiile din
adâncime şi a-i lovi apoi spatele întregului dispozitiv, silindu-1 să ducă acţiuni cu
frontul răsturnat. Cele mai hotărâtoare rezultate pot fi obţinute prin întoarcerea
ambelor flancuri. Între forţele care fixează inamicul de front şi cele care execută
manevra de întoarcere se stabileşte o strânsă legătură de cooperare pe toată durata
acţiunii; în condiţiile actuale este posibilă şi legătura de foc. O contribuţie deosebită
la reuşita manevrei de întoarcere a războiului de apărare a ţării o pot aduce
formaţiunile de rezistenţă, forţele care acţionează în zonele libere sau cele care lupta
cu succes în încercuire.
Pentru desfăşurarea cu succes a întoarcerii, gruparea de forte şi mijloace
destinată să acţioneze în adâncimea dispozitivului inamic trebuie să fie suficient de
puternică, capabilă să nimicească rezervele inamicului din spaţiul în care se execută
manevra, să cucerească obiectivul fixat şi, în acelaşi timp, să-şi asigure comunicaţiile
proprii. Gruparea secundară de forţe trebuie să aibă capacitatea de a fixa adversarul,
pentru a-i limita libertatea de acţiune, mai ales în ceea ce priveşte întrebuinţarea
rezervelor.

141
 În războiul de apărare a ţării, la începutul ofensivei, manevra de întoarcere, ca
şi cea de învăluire, poate fi realizată potrivit modelului de mai sus, la nivel tactic, şi
cu forţe de valoare redusă. Este greu de presupus că la începutul ofensivei în
dispozitivul inamicului vor exista "goluri" de asemenea amploare încât să permită
pătrunderea şi acţiunea în adâncime a unor grupări mari de forţe. La nivel operativ şi
strategic pot fi create condiţii de folosire a manevrei de întoarcere, cel mai adesea pe
timpul ducerii operaţiilor.
Lovitura frontală este forma de manevră care trebuie, pe cât posibil, evitată.
Se adoptă numai atunci când condiţiile permit ruperea frontului apărării în mai multe
sectoare şi crearea de breşe în dispozitivul inamicului, prin care forţele mobile
dezvoltă ofensiva, folosind una sau mai multe direcţii, folosind celelalte forme de
manevră, în scopul fracţionării grupării de forţe a inamicului, încercuirii şi nimicirii
ei în timp scurt, concomitent cu dezvoltarea ofensivei în adâncime în ritm rapid.
Adoptarea acestei forme de manevră este legată nemijlocit de realizarea unui raport
de forţe favorabil ruperii apărării, în sensul că acesta trebuie să aibă valori superioare
pentru forţele noastre, şi de organizarea pregătirii şi sprijinului de foc. Cantitatea
mare de forţe şi mijloace angajate pentru executarea loviturii frontale ridică serioase
probleme de ascundere u acestora, în vederea realizării surprinderii. Mai frecvent,
lovitura frontală se execută pe direcţiile unde gruparea inamicului are 0; valoare
scăzută, dispozitivele tactice şi operative sunt dispersate, rezervele sunt mai reduse,
iar amenajarea genistică a apărării este puţin dezvoltată. Pentru a surprinde pe inamic
şi a obţine succesul, este indicat ca direcţia (direcţiile) de rupere să fie aleasă(e) pe un
teren mai greu accesibil, unde inamicul se aşteaptă cel mai puţin, dar să permită
desfăşurarea şi întrebuinţarea forţelor şi mijloacelor, iar la ofensivă să se treacă
noaptea ori ziua în condiţii meteo grele.
Pentru obţinerea succesului, este indicat ca manevra să fia executată pe două
sau mai multe direcţii, în scopul de a micşora posibilităţile de ripostă ale inamicului.
În aceste condiţii, după ruperea apărării, loviturile se dezvoltă pe direcţii convergente,
care trebuie să conducă la încercuirea şi nimicirea unor grupări importante ale
inamicului, sau în adâncimea apărării acestuia, în scopul fracţionării şi nimicirii pe
părţi şi, de regulă, din mişcare a forţelor lui.
Manevra frontală nu trebuie să ducă la acţiuni de luptă de durată, care să dea
posibilitate inamicului să-şi constituie rezerva cu care să treacă la apărare pe diferite
aliniamente din adâncime. Odată ruptă apărarea, trebuie să se treacă imediat la
folosirea manevrei de învăluire şi întoarcere a diferitelor raioane şi localităţi pe care
inamicul a încercat să reziste.
Există o problemă ce se pune atunci când dispozitivul inamicului nu prezintă
goluri sau flancuri descoperite, caracteristice atât învăluirii, cât şi întoarcerii: care
trebuie să fie modul de acţiune pentru a apela totuşi la formele de manevră eficiente?
Pe timpul ducerii ofensivei, golurile şi intervalele se creează ca urmare a
dinamicii pronunţate a dispozitivelor şi vor fi cu atât mai mari, cu cât mai puternică a
fost lovitura asupra grupării principale a inamicului din eşalonul întâi. Această
realitate confirmată de fizionomia conflictelor postbelice oferă posibilitatea ca
învăluirea şi întoarcerea să fie utilizate ca forme de manevră aproape exclusivă în
adâncimea apărării inamicului.
142
 La începutul ofensivei, soluţia ridică probleme contradictorii, în sensul că
direcţiile trebuie alese, aşa cum afirmam anterior, acolo unde apărarea inamicului este
mai slabă, dar, în acelaşi timp, este necesar sa nu poată interveni cu gruparea
principală, iar terenul să fie favorabil. Deşi aparent aceste condiţii nu pot fi
îndeplinite simultan, sugerăm câteva orientări, care, desigur, se impun a fi
aprofundate.
Putem considera că în această etapă, ca o expresie a complexităţii manevrei,
lovitura frontală este parte integrantă a învăluirii sau întoarcerii, o modalitate, impusă
de situaţie, de a aduce gruparea proprie în locul şi momentul cel mai favorabil faţă de
inamic (în flancul sau spatele acestuia). Pentru a micşora efectele negative ale acţiunii
frontale se impune a utiliza cu multă ingeniozitate toate condiţiile oferite de teren, de
existenţa şi manifestarea sistemului naţional de apărare, în toate expresiile sale, de
aplicarea concepţiei strategice de ducere a războiului, conform căreia întregul
teritoriu trebuie să fie un adevărat câmp de luptă. Alegerea direcţiei loviturii în
porţiuni de teren nefavorabile este condiţionată de limitarea efectului acestora asupra
manevrei şi de eficienţa măsurilor de interzicere a intervenţiei grupării principale a
inamicului. Prin urmare, la acţiune trebuie să participe atât forţe care să blocheze
gruparea principală a inamicului (care, de obicei, interzice direcţii accesibile
ofensivei) şi să creeze condiţii de depăşire în scurt timp a raioanelor mai puţin
favorabile. Combinarea acţiunilor frontale cu cele din adâncimea apărării inamicului
sau executate de diverse grupări de blocare este, probabil, una din variantele posibil
de adoptat. Fixarea grupării principale a inamicului se poate realiza numai prin
acţiuni active, care să-i interzică manevra de-a lungul frontului, deci tot prin ofensivă,
desfăşurată însă după procedeul care, în teoria militară românească mai veche, se
numea "roaderea apărării", de fapt un complex de acţiuni de hărţuire de tip
ofensiv.
Lovirea frontală a grupării principale a inamicului nu poate fi acceptată decât
în condiţii deosebite, când în mod evident nu există altă soluţie.
Lovitura în adâncime constituie o formă de manevră relativ noua,
complexă şi eficientă în operaţia (lupta) ofensivă. Ea constă în lovirea simultană
şi rapidă a forţelor inamicului pe toată adâncimea apărării tactice sau operative,
acţionând după un plan unic cu o parte din forţe din contact nemijlocit, iar cu
alte forţe şi mijloace terestre şi aeriene asupra rezervelor tactice sau| operative,
punctelor de comandă, sistemelor logistice etc. în vederea atingerii rapide a
scopurilor ofensivei132. Cu alte cuvinte, prin lovitura în adâncime se urmăreşte
împiedicarea libertăţii de acţiune a rezervelor şi distrugerea coerenţei structurii
apărării inamicului (vizează obiective dincolo de adâncimea de 15-25 km).
Din definiţia de mai sus rezultă că această formă de manevrai are, printre
altele, o componentă principală, pe care specialiştii militari 133 au denumit-o "lupta în
adâncime" şi două componentei integratoare foarte importante, executate de trupele

132
Cf. locotenent-colonel dr. Nicolae Roman, Teză de doctorat, Academia de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997,
p.92
133
Colonel dr. Haralambie Georgescu, Lovitura în adâncime, Editura Militată, Bucureşti, 1996, p.101

143
de la contact, cunoscute sub denumirea de "ruperea apărării"134, "străpungerea
apărării inamicului"135.
Lupta în adâncime este compusă dintr-un ansamblu de acţiuni şi măsuri care
urmăresc procurarea informaţiilor (cercetarea), interzicerea acţiunilor de manevră a
rezervelor inamicului şi nimicirea (neutralizarea) acestora şi a eventualelor forţe de
angajare ulterioară (eşalon doi), crearea condiţiilor necesare înaintării rapide a
forţelor noastre, în special a grupurilor de rupere şi de manevră. "Ea este lupta unor
forţe şi mijloace destinate să reacţioneze în adâncimea (spatele) dispozitivului
inamic, concomitent cu lupta grupărilor care atacă frontal"136.
Forţele şi mijloacele ce se folosesc pentru executarea loviturii în adâncime
sunt: aviaţia, artileria, rachetele terestre, elicopterele de atac, subunităţile, unităţile şi
M.U. de paraşutişti, unităţi (subunităţi) de vânători de munte, mecanizate şi de
tancuri, forţele speciale de cercetare, sistemele specializate în lupta radioelectronică,
forţele destinate propagandei speciale, forţele navale şi fluviale, unităţi (subunităţi) de
infanterie marină, subunităţi de jandarmi şi grăniceri, formaţiunile de rezistenţă sau
marile unităţi (unităţi, subunităţi) cu care duc acţiuni de luptă pentru ieşirea lor din
încercuire.
Forţele şi mijloacele ce participă la acţiunile frontale sau de învăluire sunt
constituite din mari unităţi (unităţi) din compunerea trupelor terestre, forţele aeriene
militare, mari unităţi (unităţi) de arme şi logistică, mari unităţi (unităţi) de jandarmi,
grăniceri ş.a.
Acest ansamblu complex de forţe şi mijloace se constituie în grupări specifice
formei de manevră studiate, astfel: gruparea (grupările) destinată(e) executării
acţiunilor frontale sau de învăluire; gruparea (grupările) destinată(e) pentru lupta în
adâncime. În succesiunea desfăşurării manevrei aceste grupări execută următoarele
acţiuni: ruperea apărării inamicului şi străpungerea dispozitivului acestuia pe
adâncimea planificată; luptele în adâncime pentru angajarea rezervelor şi
dezorganizarea sistemelor de comand coordonare, control şi logistic; introducerea
succesivă în luptă bătălie a forţelor de angajare ulterioară pentru menţinerea
raportului de forţe favorabil, a iniţiativei, şi pentru realizarea unui ritm rapid c
înaintare; încercuirea şi nimicirea în timp scurt a grupărilor de for ale inamicului;
respingerea eforturilor ofensive ale adversarului infiltrarea unor subunităţi, unităţi sau
chiar a unor mari unităţi î interiorul apărării inamicului în vederea realizării joncţiunii
cu forţei care duc luptă în adâncime; menţinerea permanentă a contactului c forţele
inamicului care se retrag sau care încearcă să se consolideze p alte aliniamente,
susţinerea informaţională şi logistică a forţelor car duc acţiuni frontale, de învăluire
sau care luptă în adâncime; lupt permanentă cu aviaţia şi elicopterele inamicului şi
apărare antiaeriană fermă a trupelor proprii ş.a.

134
Ruperea apărării constituie una din etapele cele mai importante ale ofensivei. Ea este o acţiune de luptă dusă
împotriva unui inamic aflat în apărare, incluzând executarea loviturii frontale şi crearea unei breşe în dispozitivul
apărării inamice, de o lungime şi adâncime care să permită dezvoltarea ulterioară a ofensivei în adâncime şi spre
flancuri (cf. Lexicon militar, ediţia a Ii-a, p.287).
135
Străpungerea reprezintă ansamblul de procedee folosite de trupele terestre pentru pătrunderea în ritm rapid în
adâncimea apărării inamicului, în dispozitive premergătoare de luptă, de luptă sau marş, după ruperea apărării tactice a
acestuia.
136
Colonel dr. Haralambie Georgescu, Lovitura în adâncime, Editura Militară, Bucureşti, 1996, p. 102

144
 Cu privire la locul şi momentul aplicării efortului loviturii în cadrul manevrei
studiate, ar putea exista mai multe variante, astfel: în cazul în care o mare unitate
operativă sau strategică rupe apărarea frontal pe câteva direcţii, iar pentru lupta în
adâncime se foloseşte o grupare de valoare tactică, efortul loviturii frontale este la
început ce mai important. Efectele loviturii în adâncime asupra inamicului încep să
apară ulterior, după crearea breşelor în dispozitivul apărării tactice a inamicului; în
continuare străpungerea apărării se face în ritm rapid, întrucât forţele care acţionează
în gruparea destinată luptei în adâncime au blocat sau chiar au nimicit rezervele
inamicului destinate1 executării ripostelor ofensive; în situaţia în care o mare unitate
operativă sau strategică îşi constituie câteva grupări de rupere şi dom sau mai multe
grupări care acţionează în adâncimea apărării inamicului, manevra se desfăşoară în
trei timpi - la început efortul trupelor este la contact, apoi se deplasează în
adâncimea apărării pentru angajarea rezervelor inamicului, iar ulterior efortul este în
proporţii egale - fiecare grupare acţionând potrivit planului operaţiei| pentru ieşirea pe
aliniamentul misiunii următoare (etapei a 2-a sau a 3-a) şi trecerea în continuare la o
nouă operaţie ofensivă; atunci când se creează o singură grupare de forţe pentru
acţiunile frontale (ruperea putându-se executa în mai multe sectoare) şi 2-3 grupări de
forte în adâncime, efortul loviturii se materializează de la început în adâncimea
apărării, urmărindu-se realizarea, în timp cât mai scurt, a joncţiunii între forţele care
acţionează în ambele sensuri.
În toate cele trei cazuri mai pot fi şi alte variante. Se consideră că efectele
manevrei sunt maxime în momentul realizării joncţiunii dintre grupele care
acţionează de front (execută lovitura frontală) şi cele care duc lupta în adâncime.
Prin urmare, se poate spune că prin această formă de manevră, urmărindu-se
angajarea simultană a inamicului (atât a celui din contact, cât şi a rezervelor sale din
adâncime), se reuşeşte să se izoleze spaţiul în care se execută ruperea apărării
adversarului de acţiunile rezervelor apropiate şi îndepărtate ale acestuia, să se
angajeze foarte timpuriu (uneori, chiar de la declanşarea ofensivei) rezervele acestuia,
să se dezorganizeze structura apărării, sistemul de conducere şi logistic, să se creeze
condiţii favorabile ca trupele din ofensivă să-şi atingă relativ rapid obiectivele fixate
prin planul operaţiei.
Manevra pe direcţii interioare (sau dintr-o poziţie centrală) se adoptă atunci
când forţele agresorului acţionează din mai multe direcţii. Ea constă în fixarea, cu
elementele strict necesare, a grupărilor inamicului şi întrebuinţarea forţelor
principale pe rând asupra fiecăreia, în scopul înfrângerii lor succesive. În operaţia
de apărare, manevra pe direcţii interioare se foloseşte pentru a contracara acţiunea pe
direcţii exterioare a inamicului sau pentru executarea ripostelor ofensive. În operaţia
ofensivă, ea poate fi aplicată pentru nimicirea succesivă, pe părţi, a forţelor
inamicului. Executarea cu succes a acestei forme de manevră presupune: obţinerea
unor informaţii cât mai precise asupra agresorului; existenţa unor comunicaţii bune,
care să permită concentrarea succesivă a eforturilor; analiza temeinică şi rapidă a
situaţiei fiecărei grupări de forţe, pentru a identifica succesiunea cea mai avantajoasă
a acţiunilor; stabilirea direcţiilor şi momentului trecerii la acţiune.
Alegerea grupării inamicului asupra căreia urmează să se execute manevra nu
trebuie făcută numai din punctul de vedere al superiorităţii numerice, ci şi din acela al
145
gradului de periculozitate, fie că este cea mai puternică, fie că perspectiva acţiunilor
ei o face să devină cea mai periculoasă. De asemenea, gruparea inamicului asupra
căreia se va produce lovitura nu trebuie să aibă posibilitatea de a se uni cu altele într-
un interval mai scurt decât cel necesar nimicirii ei.
Folosirea acestei forme de manevră în războiul de apărare a ţării prezintă
avantaje evidente: contribuie la asigurarea libertăţii de acţiune şi a posibilităţilor de
ripostă în întreaga fâşie, iar pe plan strategic - pe toată adâncimea teritoriului ţării;
oferă condiţii pentru realizarea cerinţelor economiei forţelor şi mijloacelor, întrucât se
întrebuinţează în totalitate gruparea de manevră, într-un anumit moment, asupra unui
singur obiectiv; odată obţinut succesul asupra acestuia, acţiunea grupării de manevră
se dirijează pentru îndeplinirea unui alt scop. La începutul agresiunii, este posibil ca
eşaloanele operative şi strategice să nu dispună de toate forţele şi mijloacele pentru a
putea constitui suficiente grupări de forţe cu care să intervină simultan pe direcţiile
ameninţate. Din această cauză, păstrarea într-o poziţie centrală a unei (unor) grupări
de manevră suplineşte dezavantajul iniţial.
Mai mult ca în orice formă de manevră, în cadrul celei pe direcţii interioare
fixarea inamicului sau întârzierea înaintării lui au un rol deosebit. Ele trebuie realizate
în mod obligatoriu, pentru a împiedica adversarul să-şi scoată forţe pe care să le ducă
pe direcţia unde se execută acţiunea noastră principală. în compunerea grupării care
fixează (interzice) trebuie să se destine un minimum suficient de forţe, pentru a nu
permite trupelor inamicului ce acţionează pe diferite direcţii să se unească. În
războiul de apărare a ţării, în compunerea acestor grupări vor intra, cu precădere,
trupele Ministerului de Interne, ale S.R.I şi unităţi (subunităţi) din trupele teritoriale
existente pe direcţiile respective. Folosind la maximum proprietăţile naturale ale
terenului şi localităţile, ele trebuie să-şi asigure puterea de luptă necesară pentru a da
un caracter de stabilitate acţiunilor, făcând disponibile, în acelaşi timp, unităţile
armatei pentru acţiunea decisivă.
În gruparea principală de manevră, destinată executări loviturilor, este indicat
să intre trupe de tancuri şi mecanizate cu mare putere de foc şi izbire, dar şi cu
mobilitate ridicată.
Manevra pe direcţii exterioare se execută, de regulă, în cadrul operaţiei
ofensive strategice. Ea constă în executarea simultană a unor lovituri de către
grupări mari de forţe separate ca dispunere, dar care acţionează pe direcţii ce
converg spre obiective de importanţă strategică sau operativă din dispozitivul
inamicului.
Această formă de manevră oferă un grad sporit de libertate de acţiune, atât în
alegerea direcţiilor, cât şi în gruparea şi deplasarea forţelor; este determinată de
poziţia grupărilor criminale faţă de obiectivul vizat a fi lovit, care ocupă un raion, de
regulă, central în raport cu aceasta; poate rezulta din configuraţia generală a frontului,
care permite forţelor să acţioneze convergent.
Pentru reuşita manevrei pe direcţii exterioare este necesar ca fiecare dintre
grupări să fie suficient de puternică, în stare să reziste în cazul când inamicul execută
o manevră din partea centrală şi concentrează forţele principale asupra uneia dintre
ele, şi să nu fie dispuse la depărtare prea mare, pentru a nu fi contracarate pe rând.

146
 La această formă de manevră participă intens formaţiunile de rezistenţă prin
acţiuni întreprinse asupra comunicaţiilor, punctelor de comandă şi altor elemente din
adâncimea dispozitivului inamicului.
Analizele efectuate asupra tipurilor (categoriilor) şi formelor de manevră au
indicat şi unele modalităţi de aplicare a principiului. Pregătirea manevrei cuprinde
un ansamblu de măsuri şi acţiuni complexe, începând cu luarea hotărârii şi întocmirea
planificării privind regruparea şi deplasarea forţelor, mijloacelor şi resurselor
logistice şi concentrarea focului, urmată de darea misiunilor la subordonaţi, de
organizarea cooperării şi a conducerii şi terminând cu sistemul logistic. Din această
cauză, ea se integrează organic în procesul de pregătire în ansamblu a operaţiei
(luptei), când se soluţionează şi toate problemele legate de manevra de forţe şi
mijloace, foc şi materiale. În hotărârea comandantului, forma de manevră adoptată
este exprimată în concepţia operaţiei (luptei) în planificarea acesteia şi în conţinutul
misiunilor ce se dau forţelor subordonate. Spre exemplu, pe timpul dării misiunilor de
luptă se indică: cum, unde şi când, cu ce forţe şi mijloace se va executa o acţiune de
învăluire sau de întoarcere a grupării principale a inamicului, ce fel de manevră vor
executa forţele de angajare ulterioară (eşalonul doi) şi ce misiuni revin aviaţiei,
elicopterelor, artileriei şi celorlalte genuri de armă şi specialităţi, pentru asigurarea
acestora.
De obicei, pe timpul realizării dispozitivului se ţine seama de necesitatea
executării manevrei în vederea intensificării oportune a loviturii, schimbării efortului
de pe o direcţie pe alta, executării ripostelor ofensive, intervenţiei în folosul vecinilor
etc.
În practica militară românească, începând din anul 1936, conţinutul şi modul
de executare a manevrei se stabileau în mod concret la organizarea cooperării.
Suntem de părere că această practică ar fi bine să se menţină în continuare, iar în
cadrul acesteia, comandanţii să precizeze: formele de manevră folosite de trupele
armatei şi marile unităţi (unităţi) ale Ministerului de Interne pentru îndeplinirea
misiunii; scopul, timpul şi modul de realizare a acesteia şi compunerea grupării
destinate pentru a o executa; direcţia loviturii sau raionul unde se mută efortul; modul
de cooperare între marile unităţi şi unităţile care execută manevra cu cele care
acţionează de front şi cu formaţiunile de rezistenţă; misiunile aviaţiei şi artileriei ş.a,
în cazul când pe timpul ducerii acţiunilor apare necesitatea schimbării atitudinii,
comandanţii rezolvă aceleaşi probleme ca în situaţia pregătirii acesteia din timp.
În toate situaţiile, comandantul şi statul-major urmăresc modul de asigurare a
securităţii acţiunilor şi trupelor în timp şi spaţiu, iar în cazul când nu se desfăşoară
după plan se iau măsuri oportune pentru sprijinul sau întărirea grupării implicate, în
vederea realizării scopului propus, ori se adoptă o altă formă de acţiune, în funcţie de
situaţia nou creată şi misiunea primită. Pentru verificarea executării manevrei potrivit
planurilor întocmite, în funcţie de amploarea şi importanţa ei, se folosesc ofiţeri din
statul-major dotaţi cu mijloace de transmisiuni, în a căror delegare de competenţă va
intra şi posibilitatea de a lua hotărâri privind asigurarea continuităţii manevrei.
Într-un eventual război de apărare a ţării, principiul manevrei trebuie temeinic
cunoscut şi aplicat pe scară largă, în fiecare formă de acţiune. De asemenea,
comandanţii şi statele-majore trebuie să ia toate măsurile pentru ca manevra să aibă
147
un caracter de continuitate, să asigure, în locul şi momentul ales, superioritatea locală
în forţe şi mijloace necesare ducerii cu succes a acţiunilor militare, să evite
şablonismul, folosind forme cât mai variate, care să-1 inducă în eroare pe inamic şi
să-1 surprindă, asigurând, pe această cale, câştigarea şi menţinerea iniţiativei,
nimicirea, capturarea sau alungarea trupelor lui care au reuşit să pătrundă pe unele
direcţii, restabilind integritatea teritorială a patriei.

3.3.8. Securitatea acţiunilor şi trupelor

În limba română noţiunea de securitate semnifică "faptul de a fi la adăpost
de orice pericol; sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din absenţa oricărui
pericol"137. Din această definiţie rezultă că există o oarecare sinonimie între termenul
de securitate şi cel de siguranţă.
De altfel, multă vreme - aproape un secol şi jumătate - în şcolile strategice
europene principiul securităţii acţiunilor şi trupelor a fost denumit principiul'
siguranţei. Dintre autorii care i-au dat o interpretare adecvată au fost F. Foch, D.
Colin şi românul FI. Ţenescu. De pildă F. Foch scria: "Necunoscutul este o lege a
războiului ... Principiul libertăţii de acţiune cere să apărăm întotdeauna în
siguranţă. Aceasta se realizează în primul rând printr-un sistem de informare şi
prin organe de asigurare"138. Fiind buni cunoscători ai strategiei militare franceze şi
admiratori ai mareşalului F. Foch, I. Schitiu şi Al. Ioaniţiu, în lucrarea "Elemente de
strategie" arătau că siguranţa "ne permite să urmărim execuţia unui program, a
unui ordin primit, cu toate circumstanţele contrarii inerente războiului, cu tot
necunoscutul pe care-1 poate crea inamicul; ea ne mai permite să acţionăm în
siguranţă şi cu certitudine şi aceasta orice ar face inamicul, păstrându-ne
libertatea de acţiune"139.
După cel de-al doilea război mondial, în şcoala strategică germană şi în
şcolile strategice din Europa Centrală şi de Est, s-a considerat că siguranţa nu
constituie un principiu al luptei armate, întrucât se referă la organizarea şi
desfăşurarea acţiunilor militare, şi ca urmare, a fost inclusă în cadrul formelor de
asigurare a acţiunilor de lupta.
Şcoala strategică SUA a adoptat principiul sub denumirea de principiul
securităţii, încă din primul război mondial. în prezent, principiul a fost adoptat de
multe armate din N.A.T.O.; acesta sporeşte libertatea de acţiune prin reducerea
invulnerabilităţii trupelor la loviturile adversarului şi înlătură efectele negative ale
acţiunilor prin surprindere, altfel spus "securitatea rezultă din măsurile luate de un
comandant pentru a-şi proteja forţele"140.
Şcoala strategică românească actuală, în cadrul eforturilor pe care le face
pentru realizarea compatibilităţii ideatice şi acţionale, cât şi interoperativitaţii cu
armatele statelor participante la alianţa euroatlantică, a adoptat principiul în
formularea actuală de mai sus, lărgindu-i foarte mult sfera de cuprindere.

137
Cf. Nicolae Breban, Op. cit, p.541
138
F. Foch, Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p. 13
139
General de divizie Sichitiu Ioan, colonel Ioanfiu Alexandru, Elemente de strategie, Atelierele "Cartea
Românească", Bucureşti, p.59-60
140
F.M. 100-5, 1993

148
 Astfel se consideră că securitatea acţiunilor şi trupelor constă într-un
"ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate continuu pentru asigurarea
condiţiilor de siguranţă informaţională, acţională, morală şi materială necesare
pregătirii şi desfăşurării acţiunilor, prevenirii surprinderii şi reducerii
vulnerabilităţii forţelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul, spaţiul
şi necesităţile de luptă şi de trai ale trupelor"141.
Căile de materializare a principiului, în viziunea şcolii siguranţa
informaţională, siguranţa evitarea surprinderii şi reducerea strategice româneşti, ar fi:
acţională, siguranţa morală, vulnerabilităţii forţelor proprii.
A. Siguranţa informaţională - presupune implicarea tuturor
comandamentelor militare şi organelor administraţiei publice centrale şi locale (în caz
de război) în protecţia informaţiilor. Pentru aceasta, comandanţii şi statele-majore
trebuie să respecte conştient toate regulile de lucru în elaborarea şi exploatarea
documentelor, tehnicii şi materialelor de conducere în secret, pentru a evita scurgerea
informaţiilor.
Totodată, comandanţii vor stabili persoanele care au acces la informaţii în
interiorul comandamentelor şi vor indica cu precizie ce informaţii vor fi transmise la
eşalonul superior şi la subordonaţi şi asupra informaţiilor destinate publicului. Şeful
de stat-major, cu ajutorul organelor specializate, vor lua toate măsurile pentru
protecţia fizică şi criptografică a informaţiilor ce se transmit, pentru siguranţa
personalului şi mijloacelor de transmisiuni din cadrul punctului de comandă.
B. Siguranţa acţională reprezintă o cale importantă prin care se
urmăreşte interzicerea pătrunderii elementelor de cercetare ale inamicului în
dispozitivul propriu, preîntâmpinarea unor atacuri prin surprindere din partea
inamicului şi asigurarea condiţiilor fie pentru intrarea organizată în luptă a
trupelor proprii, fie pentru desfăşurarea după plan a acţiunilor militare în curs
de desfăşurare.
În practica militară distingem mai multe procedee de realizare a siguranţei
acţionale astfel:
 la nivel strategic şi operativ există acoperirea (siguranţa) frontierelor de
stat, siguranţa flancurilor şi intervalelor, menţinerea stabilităţii frontului
în afara direcţiilor pe care se trece la ofensivă etc;
 la nivel tactic întâlnim mai multe procedee de siguranţă; dintre acestea,
cele mai des folosite sunt: siguranţa de luptă în apărare, siguranţa
marşului, siguranţa staţionării, siguranţa nemijlocită (apropiată),
siguranţa flancurilor şi joncţiunilor (cu misiunea de a împiedica
executarea, de către inamic, a unor riposte prin surprindere).
Siguranţa morală şi materială se realizează prin măsurile de asigurare şi
protecţie a trupelor, care contribuie la menţinerea unui spirit de luptă ridicat şi o stare
sufletească adecvată condiţiilor grele ale câmpului de luptă modern. Dintre acestea,
cele mai însemnate contribuţii le au protecţia psihologică, asistenţa religioasă,
protecţia medicală, evitarea fratricidului, măsuri ferme pentru prevenirea sau uciderii
sau rănirii personalului subunităţilor, unităţilor etc. din forţele proprii, protecţia
împotriva armelor de nimicire în masă şi a mijloacelor incendiare (N.B.C.), realizarea
141
A.N.-1, ediţia 1996

149
oportună a unor sisteme logistice necesare pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare
şi asigurarea condiţiilor de luptă şi de trai corespunzătoare situaţiilor strategice
(operative şi tactice) concrete.
D. Prevenirea surprinderii şi reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii
constau într-un ansamblu de măsuri, metode şi procedee, concepute şi realizate
încă din timp de pace şi aplicate pe toată durata războiului, prin care se
urmăreşte punerea forţelor şi mijloacelor proprii în situaţia de a nu fi lovite pe
neaşteptate de inamic, asigurându-li-se condiţii favorabile executării misiunii.
Aserţiunea de mai sus pune în valoare un vechi deziderat militar: în toate acţiunile
noastre trebuie să prevedem totul şi să ne pregătim - cel puţin în concepţie - pentru
cele mai neprevăzute eventualităţi142.
În perioada de tensiune (criză) sau în celelalte perioade ale războiului, în
raport cu condiţiile concrete ale situaţiilor strategice, operative sau tactice şi misiunile
stabilite forţelor luptătoare din cadrul sistemului naţional de apărare se va urmări fie
descurajarea fermă a potenţialului agresor, fie lovirea pe neaşteptate a acestuia, ori
pararea loviturilor lui ce s-ar putea declanşa prin surprindere. Din această cauză căile,
metodele şi procedeele prin care se materializează prevenirea surprinderii şi
reducerea vulnerabilităţii trupelor nu diferă prea mult de cele prin care se realizează
surprinderea. Evident, vom întâlni şi deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul şi modul
de aplicare ale acestora.
Prin urmare, pentru cele mai semnificative măsuri şi condiţii necesare
prevenirii surprinderii şi reducerea vulnerabilităţii trupelor putem enumera:
executarea unei cercetări minuţioase şi neîntrerupte pentru cunoaşterea situaţiei şi
caracterului acţiunilor probabile ale inamicului, precum şi zădărnicirea acţiunilor de
cercetare ale acestuia; menţinerea unei capacităţi de apărare a ţării şi ridicare continuă
a nivelului puterii de luptă a trupelor; păstrarea secretului concepţiei şi pregătirii
acţiunilor de luptă, prin luarea celor mai corespunzătoare măsuri de siguranţă a
acţiunilor trupelor şi mascarea temeinică a lucrărilor de amenajare genistică a
terenului, a punctelor de comandă şi sistemului logistic, ca şi a altor obiective,
precum şi prin organizarea şi executarea centralizată a acţiunilor informaţionale,
psihologice şi de luptă radioelectronică, la care să participe toate elementele
sistemului naţional de apărare; nimicirea (neutralizarea) în timp scurt a forţelor ostile
autohtone cu participarea la restabilirea ordinii constituţionale a trupelor aeromobile
şi desantului maritim al inamicului; folosirea pe scară largă a întunericului şi a altor
condiţii de vizibilitate redusă; adoptarea unor dispozitive judicioase, lipsite de
schematism şi uşor adaptabile la cerinţele principiilor luptei şi operaţiei; organizarea
temeinică a cooperării între comandamentele militare şi a colaborării cu organele
administraţiei publice locale; efectuarea unui permanent schimb de informaţii şi
organizarea preluării în timp scurt a acestora; organizarea unor sisteme de conducere
şi logistice care să asigure îndeplinirea misiunilor de luptă în ritm rapid şi condiţii de
trai civilizate trupelor ş.a.
În actualele condiţii, surprinderea poate fi prevenită prin organizarea unui
apărări ferme începând cu frontiera de stat, combinată cu numeroase şi puternice
contraatacuri şi contralovituri, şi o pregătire psihologică minuţioasă a populaţiei.
142
Cf. general Sichitiu Ioan, colonel Ioaniţiu Alexandru, Op. cit., p.72

150
Acţiunile ofensive la toate nivelurile executate în perioada ripostei graduale sunt de
natură să surprindă pe inamic şi să prevină în acelaşi timp trupele noastre de loviturile
adversarului, prin faptul că ele pot fi executate cu forţe şi mijloace pe care inamicul
nu le cunoaşte. Prin măsuri preventive, trupele noastre vor fî în măsură să
zădărnicească rapid acţiunile ofensive ale inamicului.
Din cele de mai sus, se poate desprinde o concluzie importantă: securitatea
acţiunilor şi trupelor constituie o necesitate vitală şi o condiţie primordială a
succesului.

3.3.9. Simplitatea planurilor şi a ordinelor

Ca principiu al luptei armate, acesta are în vedere două atribute (funcţii) de

bază ale conducerii: comanda şi planificarea.
Luând în seamă conţinutul celor două atribute ale conducerii şi extrapolându-
le la principiul enunţat mai sus, se poate spune că simplitatea planurilor şi
ordinelor constă în elaborarea unor documente de conducere clare, concise şi
care să asigure o înţelegere completă a misiunii143.
În practica militară românească - începând dinainte de primul război mondial
şi până azi - după primirea misiunii de la eşalonul superior, comandamentele militare
încep activitatea de pregătire a operaţiei (luptei), elaborând decizia care cuprinde trei
componente principale: prima se referă la elaborarea deciziilor; cea de-a doua - la
planificarea acţiunilor, transmiterea misiunilor şi controlul îndeplinirii acestora; cea
de-a treia se referă la folosirea mijloacelor de transmisiuni şi de automatizare a
conducerii trupelor; de organizare a punctelor de comandă - cu mijloacele lor de
logistică, de pază şi apărare.
Dacă ne referim la componentele care privesc planificarea acţiunilor şi darea
misiunilor de luptă în prezent s-a realizat o unitate de vedere (de doctrină) în ceea ce
priveşte planificarea operaţiei (luptei), statele-majore elaborând două planuri de bază,
după care se pregătesc şi se conduc trupele în operaţie (luptă): planul operaţiei
(luptei), care va avea ca anexe planuri specifice ce se vor referi la apărarea
antiblindată, neutralizarea forţelor ostile autohtone, nimicirea trupelor aeropurtate ale
inamicului, amenajarea genistică etc; planul logisticii.
Prin urmare, planificarea acţiunilor militare se face de către statul-major pe
baza hotărârii comandantului. Totodată, se ştie că numai o planificare judicioasa şi
realistă, bazată pe criterii ştiinţifice, pe studii şi calcule precise poate asigura ca toate
forţele şi mijloacele angajate să primească misiuni în raport cu posibilităţile lor, iar
eforturile să fie îndreptate spre acelaşi scop - obţinerea succesului cu pierderi şi
consumuri minime. Aceste consideraţii readuc în actualitate necesitatea de a sublinia
rolul planificării, în dezacord cu unele opinii conform cărora, în condiţiile
desfăşurării acţiunilor militare în ritm rapid, ea nu-şi mai menţine importanţa pe care
a avut-o în trecut.
Nu poate fi eludat adevărul că planificarea este o funcţie de maximă
importanţă a conducerii. Aceasta nu înseamnă că se confundă cu altele, de pildă cu
actul decizional. Deşi există raporturi de determinare bine clarificate, planificarea
143
.Cf. A.N.-l, ediţia 1996

151
f[cându-se pe baza hotărârii, există uneori practica de a le situa pe acelaşi plan. De
aici şi tendinţa de a integra în documentele ce exprimă hotărârea comandantului şi
numeroase probleme de planificare, fapt ce îi micşorează, pe de o parte,
funcţionalitatea, iar pe de altă parte, se renunţă la elaborarea unor documente de
planificare necesare pregătirii şi ducerii acţiunilor. Este adevărat că planificarea poate
începe concomitent cu elaborarea hotărârii, dar ea reprezintă instrumentul principal
prin care se dirijează acţiunea tuturor forţelor în timp şi spaţiu, spre îndeplinirea
concepţiei unice a luptei. Din motivul arătat, planificarea presupune stabilirea
modului şi ordinii de executare a acţiunilor, a timpului afectat îndeplinirii
fiecărei misiuni, repartizarea forţelor şi mijloacelor, organizarea în detaliu a
tuturor activităţilor etc.
Realizarea unor planuri realiste încă din primul moment al agresiunii necesită
ca toate organele de conducere din sistemul naţional de apărare să fie în măsură să
treacă, în timp scurt, de la metodele de planificare din timp de pace, la cele specifice
conducerii în război, să reacţioneze rapid, să traducă cu perseverenţă în practică
hotărârile luate şi planurile elaborate, ceea ce se poate realiza prin adaptarea rapidă a
planurilor existente la condiţiile concrete şi prin prevederea desfăşurării acţiunilor de
luptă pe o durată mai mare de timp şi pe o mai mare adâncime. Subordonaţii trebuie
să fie informaţi despre misiune şi concepţia eşalonului superior în părţile ce-i privesc,
în detaliu şi pe o perioadă mai îndelungată.
Planificarea acţiunilor de luptă este cu atât mai mult un instrument principal
de realizare a unităţii acţiunilor de luptă cu cât ea se întocmeşte pe baza unei
concepţii clare, temeinic fundamentate, care să se remarce prin stabilitate, fiind puţin
supusă influenţelor perturbatoare ale unor factori neprevăzuţi, în special acţiunii
inamicului. Este foarte important efortul tuturor factorilor de conducere de a asigura
subordonaţilor, printr-o planificare judicioasă, maximum de timp pentru pregătirea
temeinică a luptei. Organizarea ei în detaliu la toate eşaloanele constituie una din cele
mai importante căi pentru a face ca acţiunea fiecărui element să fie perfect
sincronizată cu întregul ansamblu. În acest scop este necesar ca la toate eşaloanele să
se reducă la minimum timpul destinat elaborării hotărârii şi planificării operaţiei
(luptei), iar comandanţii să comunice statului-major, imediat după însuşirea misiunii,
ideile de bază ale concepţiei operaţiei (luptei). Pe această bază, planificarea acţiunilor
în cadrul comandamentului poate să înceapă imediat, chiar şi atunci când pregătirea
luptelor viitoare se face concomitent cu ducerea celor în curs de desfăşurare.
Desigur, este greu să se prevadă, în cele mai mici detalii, cum s-ar desfăşura
lupta, operaţia, o campanie sau războiul în întregul său şi să se pregătească soluţii
pentru toate situaţiile ce s-ar putea ivi pe câmpul de lupta. Planurile simple,
funcţionale, cu măsuri, activităţi şi acţiuni exprimate clar, judicios fundamentate din
punctul de vedere al situaţiei, misiunii şi hotărârii comandantului, reduc considerabil
pericolul confuziilor, uşurând materializarea lor de către executanţi şi acţiunea
unitară. Se poate aprecia că o planificare judicioasă, care poate fi aplicată cu
uşurinţă, în timpul cel mai scurt, este de preferat uneia de detaliu, dar realizată
cu întârziere, aceasta întrucât întocmirea ei cu întârziere este în detrimentul
eşaloanelor subordonate cărora, mai ales la nivel tactic, trebuie să li se acorde cel mai
mult timp pentru pregătirea acţiunilor.
152
 Metodele folosite în cursul celui de-al doilea război mondial pentru
transmiterea misiunilor de luptă la subordonaţi, în cadrul eşaloanelor tactice în
special, se apreciază că rămân în continuare bune pentru armata română, mai ales
metoda ordinului verbal dat de comandant. Cuvântul viu al comandantului, exprimat
pe timpul contactului nemijlocit, are o mare valoare practică şi morală, o influenţă
care nu se poate realiza cu nici unul din cele mai perfecţionate mijloace tehnice. Dar,
aşa cum a dovedit practica militară universală, misiunea de luptă are o mare
importanţă şi reclamă răspundere; de aceea, ea se consemnează într-un act oficial, un
document de luptă sau de operaţie, care în mod obişnuit poartă denumirea de
directivă la nivel strategic, ordin de operaţie pentru marile unităţi operative şi ordin
de lupta pentru toate tipurile de eşaloane de nivel tactic. În unele situaţii, când nu se
dispune de timp sau acestea nu impun doar un ordin de operaţii sau de luptă, statele-
majore elaborează dispoziţiuni strategice, operative sau tactice, ori pe linie de arme.
Ambele documente au aceeaşi formă juridică.
Cerinţele principiului studiat impun din punct de vedere ideatic şi acţionai ca
pentru eşaloanele din subordine să se urmărească mai mult precizarea corectă a
misiunilor ce revin acestora şi nu transmiterea unor "directive", "ordine de operaţii
sau de luptă" detaliate, în conţinut să fie stabilite misiunile cu două - trei eşaloane
mai jos şi alte măsuri care, de multe ori, nu corespund realităţilor din zona (raionul,
fâşia) de acţiune a acestora144.
Simplitatea ordinelor (care nu este totuna cu superficialitatea sau simplismul
acestora) constă în transmiterea la eşaloanele subordonate a informaţiilor strict
necesare, care să creeze condiţii cât mai bune pentru ca fiecare comandant să-şi
organizeze şi să conducă cu profesionalism şi personalitate propriul său eşalon, fără
ca eşalonul superior să se substituie activităţilor desfăşurate de acestea.
În afară de acestea, ordinele noi trebuie să îndeplinească şi unele cerinţe
psihopedagogice: ele trebuie să fie scurte şi precise. În luptă sunt necesare idei
exprimate, simplu şi clar. Pentru orice comandant precizia unui ordin reprezintă
expresia asumării răspunderii pentru o acţiune anumită. Lipsa preciziei naşte şovăieli
şi nesiguranţă145.
În concluzie, cerinţele principiului ar trebui materializate prin elaborarea unor
planuri simple şi ordine clare şi concise, care să înlăture (să reducă) neînţelegerile şi
să ducă la eliminarea confuziilor.
x
x X

În finalul acestui demers ne exprimăm convingerea că un domeniu atât de

complex şi vast, cum este cel al principiilor luptei armate în războiul de apărare a
ţării, nu poate fi epuizat într-o singură analiză. Lupta armată cu un eventual agresor
puternic, bine pregătit şi înzestrat, oferă spre studiu noi şi noi aspecte, cu atât mai
mult cu cât în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, şi, în viitor, a
Erei informaţionale, mutaţiile în cadrul ideatic şi material specific sunt multiple şi
deosebit de rapide. De aceea, putem considera că aprofundarea studiului, dezbaterea
144
Cf. colonel Dumitru Antohi, Sistemul de conducere al armatei...; în revista Gândirea militară, nr.6, 1996.
145
Cf. general-locotenent Ion Şuta, Conducerea trupelor în războiul de apărare a ţării, Editura Militară, Bucureşti,
1978, p.206.

153
largă de către toate categoriile de cadre militare, de toţi cei care au răspunderi în
asigurarea unei înalte capacităţi de apărare a ţării, nu poate decât să potenţeze rolul
instrumentelor teoretice în realizarea practică a strategiei de Securitate Naţională şi a
Strategiei Militare a României.

154
 CAPITOLUL IV

CONŢINUTUL STRATEGIC (OPERATIV) AL MĂSURILOR

Şl ACŢIUNILOR PRIVIND DESFĂŞURAREA FORŢELOR
SISTEMULUI MILITAR AL TĂRII

Fiecărui stat îi sunt proprii modalităţile specifice de folosire a forţelor armate

de care dispune, în funcţie de esenţa strategiei militare adoptate. Pentru ca în
momentul hotărât (impus) întregul sistem militar să poată materializa scopul strategic
general al războiului, mai întâi el trebuie să treacă printr-o serie de activităţi şi
acţiuni, care se încheie cu realizarea dispozitivului strategic defensiv sau ofensiv.
Pentru aceasta, se impune trecerea întregii ţări de la starea de pace la starea de război,
printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni executate treptat, după un algoritm prestabilit
sau impus de situaţia strategică concretă, în secret, public sau combinat, ansamblu de
măsuri propriu fiecărui stat, necesitând deci o bază teoretică specifică, adecvată
condiţiilor concrete.
Pentru a pune în valoare din plin superioritatea în forţe şi tehnică, agresorul va
urmări să realizeze surprinderea, lovind simultan elementele sistemului de apărare
antiaeriană, aviaţia pe aerodromuri, forţele şi mijloacele marinei militare în porturi şi
raioane de dislocare, unităţile trupelor terestre în garnizoanele de reşedinţă şi
raioanele de mobilizare sau concentrare, centrele politico-administrative şi economice
pe întreg cuprinsul ţării. Totodată agresorul va ocupa obiective în adâncimea
teritoriului pentru a zădărnici manevra de forţe, folosind în acest sens numeroase
grupări aeropurtate, maritime, de cercetare-diversiune şi elemente teroriste.
Conflictele care au avut loc în diferite zone ale globului au pus în evidenţă
faptul că victoria în război depinde de capacitatea statului agresat de a trece rapid de
la starea de pace la starea de război. În condiţiile României, care dispune în timp de
pace de o cantitate limitată de forţe armate, este necesar ca, împreună cu celelalte
forţe luptătoare, să se asigure anihilarea efectelor iniţiale ale invaziei, chiar declanşată
prin surprindere, şi amplificarea în scurt timp a capacităţii de apărare până la nivelul
cerut de respingere a agresiunii, proces denumit desfăşurarea forţelor şi mijloacelor
sistemului militar al ţării, mai concret desfăşurarea strategică. Prin aceasta se
poate evită surprinderea de către inamic sau diminua cât mai mult efectele acesteia,
acţiunea urmând să ducă, potrivit scopului strategic al războiului de apărare a ţării, la
respingerea agresiunii, asigurarea suveranităţii şi independenţei naţionale, menţinerea
unităţii statale şi integrităţii teritoriale.
Istoria zbuciumată a ţării noastre oferă multe exemple în care pregătirea
oştirii, mobilizarea prin chemare sub arme a poporului (oastea cea mare),
desfăşurarea forţelor pentru bătălie, desfăşurarea din timp a forţelor sistemului de
apărare a ţării aveau drept scop apărarea naţională, accentul punându-se pe caracterul
defensiv.
Din studiile realizate de specialiştii militari contemporani rezultă faptul că
desfăşurarea strategică se realizează după mai multe scenarii, în funcţie de situaţia

155
concretă. în condiţiile încordării situaţiei internaţionale sau la agravarea stării de
tensiune, potrivit hotărârii conducerii politice şi militare a statului, se trece la
aplicarea ansamblului de măsuri şi activităţi în vederea desfăşurării strategice a
forţelor sistemului naţional de apărare.
în continuare vom prezenta principalele probleme care definesc conţinutul
strategic (operativ) al măsurilor şi acţiunilor privind desfăşurarea forţelor sistemului
militar al României, respectiv căile prin care se asigură trecerea rapidă a ţării de la
starea de pace la starea de război.

4.1. Probleme generale ale desfăşurării strategice (operative)

Desfăşurarea strategică, una din laturile importante ale pregătirii nemijlocite

ale statului în vederea angajării acţiunilor militare, a avut şi are un rol complex146.
Pornind de la scopul strategic general al apărării armate a ţării, strategia
noastră militară actuală a stabilit tipul de ripostă pe care forţele militare îl va da
oricărui agresor, scopul şi obiectivele acţiunilor militare, misiunile strategice ale
armatei, caracteristicile principale ale structurii armatei, organizarea forţelor militare
la pace şi înzestrarea lor, obiectivul principal al pregătirii forţelor militare şi
conducerea acestora, precum şi căile de pregătire a economiei şi teritoriului,
cantitatea şi natura înzestrării tehnice a celorlalte forţe participante la efortul de
război.
Astfel, între temele de studiu pe care le oferă teoria şi practica militară
românească se află şi desfăşurarea strategică a forţelor militare ale statului.
Este foarte important, chiar şi în condiţiile participării României la
Parteneriatul pentru pace sau în situaţia primirii în NATO, să existe un plan de
desfăşurare strategică adaptat permanent la situaţia politică şi militară, economică şi
de altă natură.
Conceptul de desfăşurare strategică are o mare amploare în timp, un
profund caracter doctrinar, o semnificaţie strategică precisă, întrucât se referă în mod
explicit la măsurile şi activităţile distincte desfăşurate de forţele şi mijloacele
sistemului militar al ţării şi de economia naţională, încă din timp de pace - dislocarea
forţelor armate şi a rezervelor de stat. De asemenea, ea se continuă atât pe timpul
trecerii ţării de la starea de pace la starea de război, chiar dacă există o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de tensiune (criză) în relaţiile între state sau dacă declanşarea
agresiunii are loc prin surprindere, cât şi în cazul destabilizării grave a ordinii
constituţionale de către forţele ostile interne, independent sau cu sprijin din exterior.
În vederea asigurării fondului ideatic al problematicii, în continuare vom face
unele delimitări conceptuale şi acţionale privind desfăşurarea strategică (operativă).

146
În unele lucrări de teorie militară se pune semnul egalităţii între sintagmele "desfăşurare strategică" şi cea de
"proiectarea foiţei" (concept folosit îndeosebi de şcoala strategică a S.U.A.). Sintagmele nu pot fi considerate sinonime
având în vedere că în teoria militară a S.U.A. proiectarea foiţei reprezintă capacitatea de a alarma, mobiliza, dispersa şi
acţiona cu o forţă în lume. Ea reprezintă un element important al proiectării puterii, pentru a acţiona în situaţii de criză,
pentru a contribui la descurajare şi apoi la stabilitatea regionali (cf. F.M. 100-5, ediţia 1993). Prin urmare, proiectarea
foiţei are un conţinut foarte larg şi se referă la activităţile şi acţiunile pre-conflictuale, operaţionale, cât şi la atitudinea
strategică post-conflictuală.

156
 4.2. Definiţia şi conţinutul sintagmei de desfăşurare strategică (operativă)
a forţelor militare

În decursul timpului sintagma desfăşurare strategică147 a fost definită de cele

mai multe ori sumar (incomplet), în sens restrictiv, referindu-se în principal la măsuri
tactice, cum ar fi: desfăşurarea coloanelor de marş ale marilor unităţi tactice, ale
unităţilor şi subunităţilor acestora, constituirea grupării necesare în vederea luptei,
Literatura de specialitate a folosit de-a lungul timpului acest concept sub
diferite denumiri, având în fond un conţinut mai mult sau mai puţin apropiat de
actuala întrebuinţare. Astfel, Napoleon folosea termenul de reuniune a armatei
pentru bătălie, iar alţii l-au denumit ordinea de bătaie a armatei148, concentrarea
armatei149, desfăşurarea strategică150, desfăşurarea forţelor151 etc.
De abia de la începutul secolului al XX-lea teoria militară apreciază
desfăşurarea strategică drept o acţiune esenţială a strategiei militare a fiecărui stat-
major general. Ea avea un conţinut complex, cuprinzând efectuarea mobilizării,
deplasarea unităţilor şi marilor unităţi în raioanele de dislocare, realizarea acoperirii
(siguranţei) în zona de frontieră şi a dispozitivului, în vederea începerii acţiunilor
militare, ansamblu de acţiuni ce dura de la câteva zile la câteva săptămâni.
Adăugându-se la toate acestea şi trecerea economiei la producţia de război, se
prelungea durata desfăşurării de la una la mai multe luni după începerea conflictului
armat. Situaţia s-a repetat la o scară mai redusă în cel de-al doilea război mondial,
principalele grupări de forţe fiind desfăşurate până la începerea acţiunilor militare,
dar desfăşurarea bazei tehnico-materiale durând relativ mult.
Semnificaţia conceptului este însă diferită, fiind determinată cel mai adesea în
funcţie de tipul de război pentru care se prevede să se execute desfăşurarea strategică.
Astfel, într-o lucrare se apreciază: "... concepţia existentă până la cel de-al doilea
război mondial, potrivit căreia desfăşurarea strategică a forţelor armate este un
complex de măsuri efectuate succesiv, după un plan elaborat din timp, în
vederea acoperirii mobilizării, concentrării şi deplasării forţelor armate pe
teatrul de acţiuni militare, în perioada când războiul este iminent sau după
începerea războiului este, evident, perimată în prezent în condiţiile actuale, cea
mai mare parte a acestor măsuri pot fi efectuate din timp, urmând doar să fie
desăvârşite în perioada când războiul devine iminent. Prin urmare, în noua
accepţiune, desfăşurarea strategică este un proces de creare a grupărilor
strategice de forţe, în perioada premergătoare războiului, în concordanţă cu
planul de război şi cu condiţiile declanşării lui. O latură importantă a acestui

147
desfăşurare = trecerea unei subunităţi, unităţi sau mari unităţi, de la dispozitivul de marş la dispozitivul premergător
de luptă sau de luptă, Lexicon militar, ediţia 1980; acţiunea de a înfăptui ceva de durată pe etape succesive şi pe un
plan larg; a decurge, a evolua în fazele succesive şi rezultatele ei, Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia 1975.
148
Împărţirea şi dispunerea armatei într-o masă organizată în vederea bătăliei", Cari von Clausewitz, Despre război,
Editura militară, Bucureşti, 1982, p. 284.
149
Acest concept a fost folosit în literatura militară franceză începând din secolul al XIX-lea, iar în cea românească a
circulat până la începutul deceniului al IV-lea al secolului nostru.
150
În această exprimare, termenul s-a folosit pentru prima dală la sfârşitul secolului XlX-lea, în literatura militară
germană, iar în cea românească în anul 1930.
151
În funcţie de nivelul de conducere, volumul şi amploarea măsurilor efectuate, "desfăşurarea foiţelor" poate fi
strategică sau operativă, cf. Zdzislaw Golab, Desfăşurarea forţelor terestre în războiul modern, Editura Militară,
Bucureşti, 1970, p. 11.

157
proces o constituie trecerea forţelor armate la starea de capacitate de luptă
sporită"152.
Aprecierea făcută limitează desfăşurarea strategică numai la crearea
grupărilor strategice de forte armate şi se referă numai la statele care deţin arma
nucleară sau care pot menţine în timp de pace forţe numeroase sub arme, care să le
permită realizarea scopurilor în perioada iniţială a războiului, fără o mobilizare
suplimentară.
Într-o altă lucrare se foloseşte termenul general de desfăşurare a forţelor,
care include desfăşurarea strategică şi operativă, autorul considerând că desfăşurarea
forţelor reprezintă "...ansamblul măsurilor (organizatorice, operative, de
planificare şi practice) legate de pregătirea şi realizarea unei depline capacităţi de
luptă a unităţilor militare, de deplasarea lor în bune condiţii şi fără pierderi spre
raioanele de plecare planificate şi crearea anumitor grupări capabile să efectueze
din mişcare misiuni strategice sau operative..."153. Şi această definiţie este
restrictivă, întrucât nu surprinde complexitatea conceptului, definiţia exprimând
numai unele măsuri şi activităţi importante specifice nivelului strategic, cum ar fi
mobilizarea generală şi acoperirea frontierei de stat, accentul fiind pus pe trecerea de
la un dispozitiv la altul, acţiune caracteristică dinamicii luptei. În acest mod se
restrânge şi mai mult conţinutul desfăşurării | strategice, considerând că aceasta
înseamnă dislocarea şi aducerea la o anumită capacitate de luptă a anumitor grupări
de forţe armate pe teatrul de acţiuni militare, încă înainte de a începe lupta armată.
Pornind de la realităţile militare actuale, în care majoritatea statelor îşi reduc
efectivele militare, armamentul şi tehnica militară, problema desfăşurării strategice
va căpăta probabil rezolvări particulare de la o armată la alta, în funcţie de principiile
strategiei militare ale fiecărui stat.
Literatura de specialitate din ţara prezintă conceptul sub două denumiri,
existând tendinţa de a le considera sinonime: prima este desfăşurarea forţelor şi
mijloacelor, iar cea de-a doua desfăşurarea strategică (operativă).
Definirea conceptului de desfăşurare (a forţelor şi mijloacelor) dată de
Lexiconul militar are o arie foarte restrânsă şi nu arată conduita strategică a forţelor
militare, referindu-se numai la două măsuri tactice: desfăşurarea în coloanele de marş
ale marilor unităţi tactice, unităţilor şi subunităţilor şi constituirea grupărilor necesare
în vederea luptei.
Restrictiv a fost interpretat conceptul de desfăşurare strategică şi în literatura
militară de specialitate mai veche, în care se consideră că aceasta începe după ce s-au
concentrat forţele şi ar cuprinde două măsuri: deplasarea (marşul) şi realizarea
dispozitivului strategic pentru o operaţie154.
Se poate concluziona că între cele două concepte nu numai că nu există
similitudini, dar există diferenţe clare, ce demonstrează că prima este o componentă a
celei de-a doua.
152
V.D. Sokolovski, Strategia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p. 29
153
Zdzislaw Golab, Op.cit., p.11
154
Cf. FI. Tenescu - "Armata fiind complet concentrata pentru a trece la operaţiuni ce sunt impuse de proiectul de
operaţiuni sau de manevra strategică, trebuie să părăsească zona sau zonele de concentrare şi, sub protecţia serviciului
de acoperire, să ia o formaţie în general ceva mai largă, dispunându-se în coloane paralele şi eşalonate, ajungând de cele
mai multe ori serviciul de acoperire. Această operaţiune se numeşte desfăşurarea strategică", Cunoştinţe generale
asupra războiului şi studiul lui, voi 2, Bucureşti, Tipografia Şcolii militare de artilerie, 1921, p.132; Sichitiu Ion şi
Ioaniţu Alexandru - "Potrivit concepţiei operative din planul de operaţiuni, comandantul de căpetenie stabileşte zonele
iniţiale de concentrare a armatei, zone în care începe desfăşurarea strategică în vederea realizării manevrei proiectate",
Elemente de strategie, Atelierele "Cartea Românească", Bucureşti, p.230

158
 În condiţiile unui eventual război de apărare a ţării, desfăşurarea strategică
trebuie să exprime elementele tradiţionale de prognoză şi cele nou apărute în teoria şi
practica militară, iar conţinutul său să fie stabilit în funcţie de declanşarea războiului
după unul din scenariile posibile, să precizeze când încep şi când se preliminează să
se încheie ostilităţile, măsurile şi acţiunile, toate evenimentele pe care le comportă
aceasta.
Este necesar ca în cadrul desfăşurării strategice să se includă şi activităţi din
domeniul politic, economic, diplomatic, psihologic etc. care conferă caracterul
cuprinzător al acesteia, şi anume desfăşurarea strategică a sistemului naţional de
apărare.
Având în vedere cele arătate mai sus, credem că o definiţie mai actuală a
desfăşurării strategice, având la bază principiile strategiei militare româneşti, ar
putea fi următoarea: ansamblul de măsuri organizatorice şi de planificare,
precum şi activităţile practice începute din timp de pace şi continuate în
perioada de tensiune în relaţiile internaţionale sau după declanşarea acţiunilor
militare, pentru trecerea forţelor militare de la starea de pace la starea de
război, ridicându-le capacitatea de luptă succesiv sau direct prin mobilizare,
deplasarea lor în siguranţă către frontierele de stat, crearea grupărilor de forţe
şi a dispozitivului de apărare strategic preconizat, concomitent cu trecerea
economiei naţionale la producţia de război.
Menţionăm necesitatea includerii în definiţie a problemelor legate de trecerea
economiei la producţia de război, aceasta fiind legată nemijlocit de concluziile trase
din experienţa războaielor purtate în secolul al XX-lea şi a conflictelor recente.
În fapt, latura economică este cuprinsă în conţinutul acţiunii strategice, care
este "un ansamblu de masuri şi activităţi întreprinse (în domeniul politic,
diplomatic, economic, social şi militar - n.n.) care vor urmări realizarea scopului
politic general al războiului de apărare a ţării"155. În acest context, desfăşurarea
strategică a forţelor militare şi economiei naţionale are următoarele trăsături
specifice: este circumscrisă teritoriului naţional; are un scop exclusiv de apărare şi, ca
urmare, just şi legitim, este impusă de existenţa pericolului declanşării iminente a
agresiunii sau a începerii prin surprindere a acesteia.
Desfăşurarea strategică constituie componenta de cea mal mare importanţă
a capacităţii operaţionale a forţelor militare pentru prevenirea şi descurajarea oricărei
agresiuni la parametri calitativi reclamaţi de gama prezumtivelor riposte armate, ce ar
avea un impact decisiv asupra structurii, dislocării şi strategiilor acţionale ale forţelor
militare156.
Privit astfel, putem conchide că prin intermediul acestui concept strategic
putem înţelege rolul unor măsuri şi acţiuni de anvergură luate de statul nostru în
cadrul apărării suveranităţii, independenţei, unităţii naţionale şi integrităţii ţării.
În literatura de specialitate se arată că în funcţie de nivelul de conducere,
volumul şi amploarea măsurilor afectate, desfăşurarea forţelor poate fi strategică sau
operativă157.

155
Studii de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.124
156 2
Cf. Strategia de securitate naţională, proiect, 1997
157
Cf. Zdzislaw Golab, Desfăşurarea forţelor terestre în războiul modern, Editura Militară, Bucureşti, 1970, p.l1

159
 În ceea ce priveşte desfăşurarea operativă, aceasta constă în dobândirea
rapidă şi în secret de către marile unităţi operative, organele de conducere, unităţile şi
formaţiunile de logistică şi forţele de asigurare, a unei puteri de luptă complete (în
perioada de tensiune sau chiar după izbucnirea războiului) şi realizarea de către
acestea, într-un loc şi timp determinate (chiar şi din marş) a unui dispozitiv operativ,
conform planului şi scopurilor primei operaţii, care să asigure superioritatea necesară
asupra adversarului.
Într-o altă variantă, desfăşurarea operativă este un concept care se referă la:
trecerea marilor unităţi operative de la starea de pace la starea de război,
concomitent cu angajarea lor la îndeplinirea misiunilor încredinţate, realizarea
dispozitivului operativ de acoperire şi în continuare a dispozitivului operativ
impus de situaţie, nimicirea trupelor de desant aerian (maritim), aeromobile, a
grupărilor de cercetare-diversiune şi elementelor teroriste ale inamicului,
creând condiţii favorabile în vederea respingerii, în mod organizat, a agresiunii.
Din definirea conceptului rezultă faptul că desfăşurarea operativă are o sferă
mai restrânsă, iar măsurile şi acţiunile pe care le cuprinde trebuie tratate în două
variante: ca parte a desfăşurării strategice şi ca un act de sine stătător.
Ca parte a desfăşurării strategice ea începe în momentul trecerii la ridicarea
puterii de luptă, include toate celelalte măsuri şi acţiuni la nivelul marilor unităţi
operative şi se încheie odată cu realizarea de către acestea a dispozitivului operativ
(în cazul în care desfăşurarea strategică este parţială) sau a dispozitivului de acoperire
(ca parte a desfăşurării strategice) etc.
Ca act de sine stătător, poate fi atunci când forţe ostile interne au declanşat
acţiuni militare violente într-o zonă de operaţii. în acest caz măsurile şi activităţile
sunt: ridicarea puterii de luptă a forţelor militare; supravegherea frontierei de stat;
acoperirea şi închiderea acesteia în zona de operaţii respective; deplasarea trupelor în
raionul acţiunilor de luptă şi desfăşurarea organelor de conducere operativă şi tactică;
adoptarea dispozitivelor trupelor pentru lichidarea grupurilor de cercetare-diversiune,
elementelor teroriste, grupărilor paramilitare şi restabilirea ordinii constituţionale;
adoptarea dispozitivelor marilor unităţi operative - de regulă ofensive - concomitent
cu realizarea sistemului logistic, pentru crearea condiţiilor favorabile în vederea
respingerii în mod organizat a unei agresiuni externe ce s-ar declanşa în conjuncţie cu
cea internă.
■

4.3. Unele consideraţii generale privind tipurile de agresiune care ar viza

România
În prezent România parcurge o perioadă de tranziţie pe care o putem
considera mai bogată în transformări şi mai plină de consecinţe decât cea care a
urmat celui de-al doilea război mondial.
Pe fondul îmbunătăţirii relaţiilor dintre marile puteri şi ale celor! dintre statele
din vestul, centrul şi estul Europei, se constată o creştere a instabilităţii la nivel
balcanic, generată de multe situaţii de recrudescenţă a manifestărilor naţionaliste, atât
în cadrul fostelor state federale multinaţionale, cât şi în relaţiile dintre unele state
naţionale.

160
 În Europa are loc în prezent un proces de tranziţie către uni sistem de
securitate bazat pe integrarea europeană şi euroatlantică, la care aspiră ţările est-
europene şi cele din centrul Europei, din rândul cărora face parte şi România. Între
elementele fundamentale alei acestui proces, un loc important îl ocupă dezvoltarea
cooperării şi colaborării în domeniul militar, aplicarea programelor convenite în
cadrul Parteneriatului pentru Pace între NATO şi statele din centrul şi estul Europei,
precum şi extinderea legăturilor cu U.E.O. Acestea pot constitui, pe termen scurt şi
mediu, un factor important al sporirii încrederii şi stabilităţii, asigurând reducerea
pericolului unui conflict armat de mare amploare, în care să fie antrenată şi România,
precum şi posibilitatea unei agresiuni directe sau indirecte asupra teritoriului nostru
naţional.
"Stingerea războiului rece" a dus la dispariţia percepţiei de ameninţare
permanentă a statelor est-europene de către cele occidentale, dar, cu toate evoluţiile
pozitive ale actualului context strategic mondial, în plan regional au apărut noi factori
de risc în mediul internaţional şi factori de risc în mediul intern, care au condus la o
"pace fragilă". Se accelerează pericolul unor conflicte locale, care alături de apariţia
unor fenomene destabilizatoarea la nivel statal (violenţa de grup, crima organizată,
acţiunile diversionist-teroriste, susţinute de logistică militară, traficul de armament şi
muniţie, imigraţia ilegală), pun în pericol procesul de consolidare şi dezvoltare a
democraţiei constituţionale şi a statului de drept.
În aceste condiţii România, lipsită de aliaţi militari cerţi şi de garanţii de
securitate ferme, suportă presiunea unor stări de insecuritate şi a unor evenimente
militare destabilizatoare ce pot avea consecinţe negative importante asupra intereselor
sale fundamentale.
Declanşarea unor conflicte militare de diferite naturi, recrudescenţa unor
mişcări extremiste şi a unor tendinţe revizioniste pot genera situaţii de criză care să
pună în pericol stabilitatea în regiune şi pe continent, inclusiv conflicte armate cu
efecte imprevizibile la scară europeană şi chiar mondială.
Toate aceste probleme şi fenomene au creat o situaţie politică şi strategică
preponderent instabilă, căreia statul român trebuie să-i facă faţă atât în prezent cât şi
în viitor.
Analizând conflictele militare ce au avut loc în ultimii ani pe plan mondial se
poate concluziona că această clasificare face referire numai la agresiuni externe
armate.
Apreciem că în contextul geopolitic şi strategic regional şi subregional,
precum şi al situaţiei interne, tipurile probabile de agresiuni, îndreptate împotriva
intereselor naţionale fundamentale, ar putea fi grupate în acţiuni agresive: externe,
interne şi combinate.
Acţiunile agresive externe cele mai probabile pot fi: presiunile militare,
blocadele, expansiunile agresive a reţelelor şi activităţilor terorist-extremiste,
acţiunile agresive desfăşurate de forte militare externe (terestre, aeriene şi
navale) asupra teritoriului naţional sau asupra altui stat cu care România are
încheiate acorduri ce prevăd sprijin militar în caz de agresiune, cât şi existenţa
în proximitatea graniţelor naţionale a unor zone de gravă instabilitate politică,

161
socială şi militară, a unor conflicte potenţiale sau actuale, care ar putea afecta
România.
Acţiunile agresive interne sunt considerate a fi: acţiunile separatiste,
acţiunile diversionist-teroriste şi teroriste, sabotajele, blocările unor obiective
civile sau militare sau ale cailor de transport şi comunicaţii de importanţă
strategică, a sistemului energetic naţional, acţiunile de destabilizare gravă a
ordinii de drept (infracţiunile economico-fnanciare, corupţia, crima organizată,
cronicizarea unor dezechilibre economice majore la nivel macroeconomic,
degradarea unor sisteme vitale de conducere la nivel naţional ori a mediului ambiant
etc.).
După unii autori, acţiunile agresive interne, după amploarea lor, ar putea fi
clasificate în: conflicte violente la nivel local (zonal), care ar include 1-2 localităţi
mari sau teritoriul a 1-3 judeţe; acţiuni de destabilizare violentă a ordinii
publice, de amploare mare şi de interes naţional158.
Acţiunile agresive combinate, considerate a fi tipul cel mai periculos, sunt
organizate şi se desfăşoară de forţe militare externe, în conjuncţie cu acţiunile
agresive interne.
În cele ce urmează vom prezenta componentele acţiunilor agresive probabile.
Presiunile militare pot include: ameninţarea cu forţa şi folosirea aplicaţiilor
militare nenotificate, desfăşurate în apropierea graniţelor ţării, la care participă forţe
militare numeroase, cu importante cantităţi de armament şi tehnică de luptă,
redislocarea în apropierea frontierelor naţionale a unor mari unităţi şi unităţi militare,
demonstraţiile de forţă etc.
Blocadele pot cuprinde acele acţiuni desfăşurate de forţe externe sau interne
care au drept scop întreruperea căilor de legătura maritime, terestre şi aeriene, a
fluxurilor vitale de resurse energetice, materii prime şi materiale strategice necesare
desfăşurării normale a vieţii economice şi sociale a cetăţenilor ţării, împiedicarea
activităţii normale a unor obiective economice de importanţă vitală pentru viaţa
cetăţenilor ţării etc.
Acţiunile terorist-diversioniste desfăşurate de forţe externe sau interne
pot urmări sau provoca dezorganizarea sau paralizarea activităţii autorităţilor publice
centrale şi locale, scoaterea din funcţiune a unor obiective economice şi militare de
importanţă strategică, distrugerea sau dezorganizarea unor componente ale
infrastructurii teritoriale, distrugerea de bunuri proprietate publică şi privată,
distrugeri sau sustrageri de cantităţi importante de armament, muniţii şi tehnică de
luptă etc159.
Acţiunile agresive desfăşurate de forţe militare externe pot urmări atacarea
sau invadarea teritoriului naţional de către grupări de forţe militare a altor state sau
constituite pe teritoriul acestora, în scopul ocupării sau anexării unei părţi din acestea,
bombardarea sau lovirea cu orice mijloace militare a unor obiective economice
militare de pe teritoriul naţional, încălcarea acordurilor privind staţionarea sau
tranzitarea unor forţe străine pe teritoriul naţional etc.

158
Cf. general de brigadă dr. Chiţu Octavian, Teză de doctorat, Bucureşti, 1995, p. 15.
159
Cf. general de brigadă dr. Stîngaciu Stan, Strategia combaterii terorismului şi diversiunii, Bucureşti, 1996, p.24-25.

162
 Acţiunile separatiste pot urmări sau provoca afectarea unităţii şi integrităţii
statului român, prin desprinderea unor regiuni ale teritoriului naţional de sub
jurisdicţia acestuia, desfăşurate concomitent sau premergător unei agresiuni externe
ori în absenţa acesteia.
Specialiştii în domeniu apreciază că riscurile de producere a unor agresiuni în
etapa actuală se caracterizează printr-o mare diversitate de manifestări şi prin
modificarea ordinii de priorităţi, în sensul deplasării accentelor de la ameninţările
externe la cele interne, de la pericolele convenţionale la cele neconvenţionale, de la
cele directe la cele indirecte.
În actualul context strategic subregional, în statele din centrul şi estul Europei
există tendinţa de a se crea stări de insecuritate complexe, pe fondul unei evoluţii
necontrolate a situaţiei interne specifice fiecărei ţări, coroborată cu stimularea şi
întreţinerea acesteia de către factori externi interesaţi.
Ca urmare, se poate aprecia că acţiuni de tipul celor psihologice sau a
dreptului la intervenţie160 fără acordul statului respectiv pot constitui agresiuni cu
repercusiuni dintre cele mai grave (indirecte).
Acţiunea psihologică cuprinde un ansamblu de forme şi procedee de
realizare a persuasiunii (convingerii) asupra unei mase largi de cetăţeni. Acestea
însoţesc acţiuni ostile şi agresiuni sau pot fi desfăşurate de sine stătător, având drept
scop dezinformarea, dezorientarea, descurajarea forţelor militare şi populaţiei,
reducerea capacităţii de rezistenţă psihomorală şi de luptă a acestora, dezorganizarea
activităţii unor structuri statale, instaurarea stării de nesiguranţă şi confuzie în
societate, subminarea autorităţii organelor legitime ale statului, manipularea opiniei
publice internaţionale.
Agresiunea informaţională reprezintă un sumum de acţiuni cu scopuri
agresive care folosesc ca armă informaţia. Astfel de agresiuni rămân ascunse
(neafîrmate şi nerecunoscute public) şi pot viza centre de decizie (politice,
economice, militare, culturale, religioase, administrative) până se obţin efectele
scontate: fie aducerea acestora în situaţia de a lucra în favoarea agresorului, fie
dezorganizarea lor încât să nu mai fie funcţionale într-un anul context, deci să nu
poată afecta interesele agresorului. Prin agresiunea informaţională centrele de
decizie se dezorganizează, obţinându-se efecte mai puternice decât prin agresiuni
militare.
În încercarea de a descifra conceptul, analiştii români au ajuns la concluzia că
războiul informaţional reprezintă un colaj bine dozat de război informativ şi
contrainformativ, psihologic şi imagologic, însoţit de multe ori de război cald, pentru
ca decorul să fie cât mai plauzibil161.
Forţele militare ale României trebuie să fie pregătite pentru a putea descuraja
şi contracara şi alte tipuri de agresiune împotriva ţării noastre.
160
Dreptul la intervenţie, ca o nouă normă a relaţiilor dintre state, semnifică, cum aprecia fostul secretar general al
O.N.U., Perez de Cuellar, "Afirmarea necesităţii de protecţie a drepturilor omului, chiar dacă are loc o încălcare d
suveranităţii naţionale". În condiţiile specifice ţărilor din estul Europei, uncie conflictele interetnice se pot dezvolta pe
fondul tranziţiei, dreptul la intervenţie poate fi invocat în orice moment sub pretextul protecţiei drepturilor unei
minorităţi sau ale unei comunităţi, astfel lezând grav suveranitatea statului pe teritoriului căruia se acţionează armat de
către organisme internaţionale; Cf Gândirea militară românească, nr. 2/1992, p. 35.
161
Cf. Valentin Stancu, Agresiunea informaţională - generatoare de situaţii limită pentru naţiuni; România în situaţii
limită, Editura Licorna, Bucureşti, 1995, p.160.

163
 4.4. Desfăşurarea strategică, componentă a dreptului războiului şi a
dreptului păcii

Mutaţiile produse pe plan politic şi strategic, atât la nivel mondial, cât mai
ales în Europa, au deschis calea, afirmată de altfel de tot mai mulţi politicieni, de
excludere a pericolului unei confruntări directe, de proporţii globale, dar paradoxal,
au multiplicat gama aspectelor de risc, ameninţare şi confruntări existente la nivel
zonal şi subregional. Reactivarea unor vechi contradicţii şi conflicte de natură
teritorială, etnică şi religioasă, suprapusă pe serioase dificultăţi economice, sociale şi
politice, se conturează ca o perspectivă sumbră, avându-se în vedere că istoria a lăsat
multe probleme nerezolvate.
Analiştii politici şi militari apreciază că în lume sunt numeroase focare
potenţiale de conflict, care pot degenera în conflicte armate deschise, având ca
urmare dezmembrarea unor ţări şi care ar putea să degenereze în conflicte între state
sau la nivel continental.
Pornind de la caracterul exclusiv al suveranităţii, când este vorba de aspectul
ei extern, aceasta poate să constituie atât o garanţie a independenţei statului respectiv,
cât şi o sursă eventuală de conflict, statul fiind îndreptăţit, în ultimă instanţă, să
recurgă la forţă pentru a-şi asigura independenţa (dar forţa nu este decât o soluţie
extremă, excepţională).
Aceasta a generat crearea unui drept care să soluţioneze conflictele pe cale
paşnică, dreptul păcii, chiar dreptul la pace în beneficiul comunităţii internaţionale.
Dreptul păcii consfinţeşte normele ce reglementează soluţionarea paşnică a
diferendelor dintre state. Plecând de la premiza că dacă soluţionarea paşnică nu se
realizează, se ajunge la conflict armat, au apărut reguli juridice care reglementează
declanşarea şi desfăşurarea acestora (ca o nevoie de încadrare juridică a forţei), chiar
dacă realitatea ce trebuie normată este greu de stăpânit, dreptul războiului. Au
apărut aşadar două ramuri complementare ale dreptului internaţional, dreptul păcii,
drept ce încadrează juridic soluţionarea paşnică a conflictelor interstatale, şi dreptul
războiului (dreptul conflictelor armate), care reglementează modul de declanşare, de
desfăşurare şi de tratare a efectelor conflictelor armate.
Realitatea actuală şi prognozele de viitor arată că în continuare vor exista
diferende internaţionale vizavi de care dreptul internaţional enunţă două reguli
fundamentale: statele au obligaţia de a reglementa paşnic diferendele ce intervin
între ele; statele sunt libere să-şi aleagă mijloacele.
Reglementarea unui diferend este o operaţiune care constă în a-i pune capăt,
rezolvându-1 fie pe calea paşnică, fie prin forţă. După ce recurgerea la forţă pentru a
reglementa un diferend a fost definitiv prohibită prin Pactul Briand-Kellog din 27
aprilie 1928, corelativa de a reglementa paşnic diferendele a devenit obligatoriu una
din regulile cardinale ale dreptului internaţional public.
Dreptul păcii prevalează asupra dreptului războiului, regulile desfăşurării
sale devenind subsidiare regulilor soluţionării paşnice a diferendelor, cele din urmă

164
fiind consacrate într-o serie impresionantă de acte internaţionale162, chiar tratatele
militare prevăzându-le ca o regulă fundamentală.
Pornind de la principiul fundamental al dreptului păcii principiul
reglementării paşnice - se degajă principiul alegerii libere a mijloacelor paşnice de
soluţionare a diferendelor: nici un stat nu poate fi silit să adopte o anumită cale de
reglementare paşnică a diferendelor în care este implicat, fără consimţământul său163.
În afara acestor principii, dreptul păcii mai cuprinde reguli cu privire la
fiecare mijloc în parte, adică negocierea, consultarea, bunele oficii, medierea şi
ancheta.
Negocierea este examinarea unui diferend de către două sau mai multe state
părţi la acesta în scopul de a-1 soluţiona prin contacte directe. Practica arată că
tensiunile cele mai profunde, conflictele cele mai ascuţite au fost depăşite prin
utilizarea exclusivă sau împreună cu alte mijloace a negocierilor. Negocierea este
necesară datorită existenţei obligaţiei juridice generale a dreptului internaţional, cât şi
ca o necesitate logică şi materială a acestuia fondată pe acord, ceea ce o face
indispensabilă soluţionării unui diferend.
Consultarea este examinarea de către două sau mai multe state a unei
probleme care le priveşte într-o măsură mai mica sau mai mare. în practică, cei doi
termeni (negocierea şi consultarea) se folosesc uneori ca sinonime, deşi noţiunea de
consultare este mult mai largă decât cea de negociere, în măsura în care ea acaparează
nu numai negocierile întreprinse pentru a reglementa diferendul dintre părţile care se
consultă, ci şi examinarea unei situaţii faţă de care părţile care se consultă nu sunt
dinainte în opoziţie. Acest mijloc al dreptului păcii este prevăzut de diverse tratate şi
convenţii. Acordul general asupra tratatelor vamale şi de comerţ (Geneva, 30
octombrie 1947, art. XXII), Tratatul interamerican de asistenţă mutuală (Rio, 2
septembrie 1947, art. 6, 8, 9, 11-21), Tratatul Atlanticului de Nord (Washington, 4
aprilie 1944, art. 4) etc.
Bunele oficii, un alt mijloc al dreptului păcii, constă în acţiunea amicală a
unui stat terţ, a unei organizaţii internaţionale sau a unei persoane, care prin mijloace
diplomatice încearcă să convingă două state în conflict să angajeze negocieri directe,
să le reia sau să recurgă la un alt mijloc de reglementare paşnică a diferendului.
Dreptu] internaţional public reglementează chestiunile legate de acest procedeu,
pronunţându-se cu privire la următoarele: în ce măsură un stat poate să-şi propună
bunele oficii altor două state aflate în conflict? Secretarul general al O.N.U. posedă
aceasta putere? Statele implicate în conflict sunt obligate să accepte aceste bune
oficii? Care este întinderea puterilor de care dispune statul care-şi oferă bunele oficii?
Spre deosebire de alte tipuri de reglementare care presupun intervenţia
terţilor, în scopul bunelor oficii terţul nu participă la soluţionarea conflictului.
Medierea164 constă în acţiunea pe care un terţ, o organizaţie internaţională
sau o persoană privată o întreprinde pentru a rezolva un diferend internaţional
162
El este prevăzut de tratatele constitutive ale organizaţiilor internaţionale: Cart Naţiunilor Unite, art. 2 şi 3; Tratatul
Atlanticului de Nord, art. 1; Pactul Ligii Arabe, art. 5; fostul Pact de la Varşovia, art. 1; Declaraţia Adunării
generale O.N.U. asupra principiilor cooperării şi relaţiilor de prietenie între state, 24.10.1970, principiul al doilea,
etc.
163
A se vedea mai ales avizul C.P.J.I. din 23 februarie 1923.
164
Cf. Convenţia de la Haga din 1907, art. 4; Pactul de la Bogota din 30 aprilie 1948.

165
încercând să apropie poziţiile statelor aflate în diferend şi căutând împreună cu ele,
prin propuneri concrete, bazele unei reglementări sau ale unei soluţii definitive a
diferendului lor.
Ancheta este un ansamblu de acte prin care o instanţă internaţională încearcă
sa stabilească sau să pună în lumină faptele care sunt la originea unui diferend sau
care sunt strâns legate de acesta. Ea este bilaterală când este decisă de către statele
părţi în conflict sau organizatorică când este decisă de o instituţie internaţională.
Dreptul războiului (dreptul conflictelor armate) reglementează în primul
rând începerea ostilităţilor165 prin stabilirea unui proces de instituţionalizare a
avertizării prealabile, modalităţile juridice fiind declaraţia de război şi
ultimatumul. Instituirea stării de război are efecte juridice reglementate de dreptul
conflictelor armate asupra relaţiilor diplomatice şi consulare ale statelor beligerante;
acordurilor şi tratatelor internaţionale; proprietăţii statului inamic precum şi efecte
asupra resortistanţilor166 statelor inamice şi a raporturilor dintre cetăţenii statelor
beligerante.
Declanşarea unui conflict internaţional presupune din punct de vedere al
dreptului războiului următoarele probleme: a) categoriile de persoane care sunt legal
autorizate să ia parte directă la operaţiunile militare; b) mijloacele şi metodele de
luptă pe care sunt îndrituite să le folosească; c) locul unde se pot desfăşura
operaţiunile militare,
a) Cei care participă direct ia operaţiunile militare se numesc combatanţi şi li
se recunoaşte acest statut prin Convenţia de la Haga din 18 octombrie 1907;
Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 şi Conferinţele de la Geneva din 1974,
1977. Mercenarii şi spionii sunt persoane participante la operaţiunile militare al căror
statut este reglementat de dreptul conflictelor armate.
b) Dreptul conflictelor armate interzice anumite metode şi mijloace de război
care produc un rău superfluu167, mijloace şi metode de război cu efect nediscriminant
(armele chimice şi bacteriologice) etc.
Cu toate progresele făcute de dreptul conflictelor armate, există o serie de
armamente care nu sunt supuse unor reglementări speciale, cum ar fi: laserii de luptă,
armele radiologice, mijloacele şi metodele de război electronic, dispozitivele cu
infrasunete, dispozitivele cu fulgere luminoase, etc.
c) Dreptul conflictelor armate se referă la protecţia populaţiei civile în caz de
conflict armat pe teritoriul naţional, atunci când este sub dominaţia inamicului,
precum şi protecţia specială a femeilor şi copiilor. O categorie specială de reguli o
reprezintă cele cu privire la drepturile refugiaţilor. Dreptul războiului protejează de
asemenea bunurile culturale în caz de conflict armat168.
În al doilea rând, dreptul războiului se referă la încetarea ostilităţilor,
precizând următoarele modalităţi juridice: capitularea, armistiţiul, încetarea
ostilităţilor prin acord tacit.
165
Cf. "Convenţia relativă la începerea ostilităţilor", Haga 1907; Charles Rousseau, "Le droit de conflicts armşs",
Edition A. Pedone, 1893; Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, "Dreptul internaţional umanitar", Bucureşti, 1992, p.77-91.
166
Resortistanţi - persoane fizice sau juridice aparţinând unui stat aflat sub protecţia altui stat, cf. Mic dicţionar
enciclopedic.
167
superfluu - de prisos, inutil, cf. Mic dicţionar enciclopedic
168
Cf. Convenţiei de la Haga din 1907, Convenţiei de la Haga din 14 mai 1954, Protocoalele de la Geneva din 1977

166
 În concluzie, dreptul războiului este subsidiar dreptului păcii, regulile celui
de-al doilea creând în profitul indivizilor şi al comunităţilor internaţionale un drept la
pace, sancţionat prin existenţa obligaţiei de soluţionare paşnică a diferendelor.
Întrucât nu ne-am propus să detaliem din punct de vedere teoretic
problematica, considerăm necesar să scoatem în evidenţă câteva reglementări pentru
a putea prezenta în continuare opinii referitoare la faptul că desfăşurarea strategică
poate fi considerată ca o componentă a dreptului păcii şi dreptului războiului.
Pornind de la faptul că desfăşurarea strategică a forţelor militare are o mare
amploare în timp, un pronunţat caracter politic şi o amplă semnificaţie strategică, se
poate aprecia că aceasta este inclusă în reglementările dreptului păcii şi dreptului
războiului.
Amploarea în timp a desfăşurării strategice oferă posibilitatea dislocării încă
de pe timp de pace a forţelor şi mijloacelor sistemului naţional de apărare, inclusiv a
resurselor în concordanţă cu cerinţele strategiei militare a statului şi ale situaţiei
politice şi militare interne sau internaţionale pe termen mediu sau lung. Această
acţiune se desfăşoară în România pe baza principiului "suficienţei pentru apărare",
care exprimă nivelul şi starea organismului militar naţional, capacitatea şi
disponibilitatea acestuia de a descuraja, şi la nevoie de a respinge orice agresiune.
Orientarea defensivă a Strategiei de Securitate Naţională a României 169 scoate
în evidenţă în mod deosebit preocupările statului român de a folosi, în diferendele
existente în relaţiile cu alte state, mijloacele şi procedeele paşnice.
Aşa se explică faptul ca statul român nu consideră inamic nici unul din
"actorii" relaţiilor internaţionale; în nici o împrejurare România nu va pregăti, nu va
organiza şi nu va declanşa o agresiune împotriva altui stat; România va acţiona cu
prioritate pentru prevenirea, descurajarea şi rezolvarea pe cale paşnică a crizelor şi
conflictelor, constituindu-şi statutul de generator de securitate şi linişte regională şi
europeană; un eventual război va fi un război de apărare impus ţării; în conformitate
cu normele Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, România are dreptul la autoapărare,
are scopuri identice cu cele ale dreptului internaţional de a apăra valorile
fundamentale ale umanităţii etc.
Totodată desfăşurarea strategică, prin caracterul ei naţional, exclusiv
defensiv, impusa de pericolul declanşării unei agresiuni, se I circumscrie organic în
preocupările statului român de susţinere a procesului O.S.C.E. în aplicarea totală a
prevederilor Cartei O.N.U., a Actului Final de la Helsinki şi a Cartei de la Paris,
colaborarea constructivă cu N.A.T.O., U.E.O., C.E.E. şi dorinţa de a adera la
structurile de securitate colectivă şi de cooperare economică paneuropeană.
Diminuarea prin măsuri preventive de natură politică şi diplomatică a posibilelor
riscuri şi ameninţări asigură libertatea de acţiune a ţării, în contextul geopolitic dat,
facilitează punerea în aplicare a măsurilor organizatorice şi de planificare, pentru
trecerea la nevoie, în scurt timp, de la starea de pace la starea de război.
Nivelul foarte înalt presupus de desfăşurarea strategică impune ca ea să se
refere şi la ansamblul de forţe militare participante la război sau la restabilirea ordinii
constituţionale, şi nu numai la forţele armate sau la forţele luptătoare. Este esenţial de
169
Strategia de securitate a României are drept obiectiv protecţia cetăţenilor, garantarea drepturilor fundamentale şi
libertăţile individuale ale acestora. protejarea şi promovarea intereselor naţionale.

167
remarcat faptul că în cadrul acesteia nu numai activităţile din domeniul militar
trebuiesc luate în calcul, ci şi din domeniile: politic, diplomatic, economic,
psihologic, informaţional etc.
Analizând conflictele recent desfăşurate precum şi scenariile probabile de
agresiuni asupra României, este greu de spus că un eventual conflict armat va
respecta strict regulile prevăzute de dreptul războiului, acesta declanşându-se, de
regulă, prin surprindere, pe mai multe direcţii, folosind masiv războiul informaţional,
psihologic şi radioelectronic, Forţele Aeriene şi Maritime Militare, grupurile de
cercetare-diversiune şi teroriste etc.
Urmare a acestei posibile situaţii, desfăşurarea strategică, prin măsurile şi
acţiunile pe care le cuprinde, se înscrie perfect în regulile fundamentale ale dreptului
internaţional (obligaţia statelor de a reglementa paşnic diferendele şi de a fi libere să-
şi aleagă mijloacele).
Din cele prezentate mai sus rezultă că desfăşurarea strategică este o
componentă a dreptului războiului şi dreptului păcii, strategia ei fiind pregătirea în
vederea trecerii de la starea de pace la cea de război, oferind posibilitatea unei riposte
imediate, ferme şi decisive, a forţelor sistemului militar al statului, pentru nimicirea
sau neutralizarea grupărilor de forţe ale agresorului, începând încă din zona de
frontieră, concomitent cu organizarea apărării pe întreg teritoriul ţării, prin angajarea
întregului potenţial uman sau material, pentru oprirea, nimicirea sau alungarea
inamicului de pe teritoriul naţional.

4.5. Formele desfăşurării strategice

Analiza experienţei istorice mai vechi, cât şi a celei de după cel de-al doilea
război mondial, coroborată cu situaţia politică internaţională şi cu evoluţia fără
precedent a mijloacelor de luptă, arată că s-au conturat din punct de vedere acţionai
două forme de desfăşurare strategică: una având caracter ofensiv, cu scop de eliberare
naţională sau de agresiune, iar cea de-a doua de apărare, pentru respingerea agresiunii
şi evitarea surprinderii.
Agresiunile frecvente, începute după o perioadă de tensiune, au caracterizat
majoritatea conflictelor mondiale sau zonale, care au fost urmate de înrăutăţirea
situaţiei politice şi de o adâncire a crizei relaţiilor internaţionale sau bilaterale.
Privitor la desfăşurarea strategică cu scop ofensiv se poate aprecia că, în
perioada de tensiune, statele agresoare au luat de cele mai multe ori următoarele
măsuri: sporirea pregătirii militare, creşterea bruscă a producţiei şi importului de
tehnică militară şi de armament, amplificarea şi înmulţirea acţiunilor prin care se
urmăreau să creeze viitorilor adversari o serie de greutăţi; desfăşurarea unei intense
propagande ostile; trecerea la desfăşurarea strategică sub pretextul pregătirii unor
aplicaţii (ridicarea capacităţii de lupta mobilizarea în secret a unor forţe în
garnizoanele de dislocare; permanentă şi în raioanele de concentrare); începerea unor
aplicaţii de amploare, cu participarea tuturor categoriilor de forţe armate, al organelor
şi forţelor de apărare civilă şi a conducerii de stat intensificarea cercetării şi luarea
măsurilor de supraveghere şi pai întărită a frontierei de stat şi de apărare a spaţiului

168
aerian şi măritul concentrarea marilor unităţi ale trupelor terestre în raioanele situate |
zona de frontieră; redislocarea şi dispersarea Forţelor Aeriene Marinei Militare etc.
După rezolvarea acestor probleme sau numai a unora dintre ele s-a trecut la
agresiune militară prin surprindere, fără declaraţii prealabilă de război.
Este lesne de înţeles că statele agresoare, creând perioada de tensiune, au
utilizat-o cu mai multă eficienţă în vederea desfăşurării strategice a forţelor proprii şi
a declanşării acţiunilor militare prin surprindere.
În ceea ce priveşte desfăşurarea strategică cu scop ofensiv, în războaiele de
eliberare naţională, menţionăm că aceasta s-a făcut fie la începutul declanşării
acţiunilor militare (de exemplu: declanşarea ofensivei de către armata română în
campania din Transilvania din 1916), fie pe timpul desfăşurării războiului (România
în septembrie 1944).
Pentru statele agresate, alegerea momentului de trecere de la starea de pace la
cea de război a fost o problemă deosebită, în majoritatea cazurilor făcându-se cu
întârziere, în unele situaţii conflictele armate izbucnind fără să existe o perioadă de
tensiune (criză), ci numai o intensificare a încordării între state, punând mari
probleme desfăşurării strategice a părţii surprinse, acţiunile desfăşurându-se sub
loviturile puternice ale inamicului.
Pentru a evita aceste situaţii, forţele militare ale statului agresat "... trebuie să
folosească un sistem de mobilizare şi de desfăşurare operativă care să permită
atingerea unei capacităţi complete de lupta, atât în perioada creşterii încordării
în situaţia politică, cât şi a pericolului iminent de izbucnire a unui conflict
armat. În ambele cazuri, aceasta trebuie să se realizeze printr-o strânsă şi
judicioasă integrare a forţelor armate în ansamblul sistemului de apărare a ţării
într-un termen cât mai scurt, fie că este vorba de o trecere treptată, fie de una pe
cale de alarmă"170.
Condiţiile concrete şi complexe în care poate să se execute agresiunea şi
cuceririle tehnico-ştiinţifice în domeniul militar au avut şi vor avea mari influenţe
prin favorizarea declanşării prin surprindere a acţiunilor militare, fapt ce impune
pentru apărător desfăşurarea strategică oportună a tuturor componentelor sistemului
naţional de apărare, în scopul eliminării sau atenuării efectelor unor asemenea acţiuni
periculoase.
Desfăşurarea strategică cu scop de apărare constituie o preocupare intensă
a specialiştilor militari, în special a celor din armatele ţărilor mici şi mijlocii, care nu
au posibilitatea să menţină sub arme un efectiv numeros şi să realizeze stocuri mari
de tehnică militară pentru a face faţă unei agresiuni prin surprindere.
Considerând ca odată cu realizarea şi funcţionarea permanentă a sistemelor
ultramoderne de cercetare strategică producerea agresiunii prin surprindere nu ar mai
fi posibilă, unii analişti militari străini scapă din atenţie (poate intenţionat) faptul că
tehnica actuală fiind ultrasofisticată şi cu efecte distructive deosebit de mari, nu
numai că face surprinderea pe deplin posibilă, dar prezintă un grad sporit de
periculozitate.
Ca urmare, conducerea politică şi militară, în special din ţările mici şi mijlocii
care au adoptat o strategie de apărare, trebuie să pornească de la faptul că agresorul
170
Zdzislaw Golab, Desfăşurarea forţelor terestre în războiul modern, Editura Militară, Bucureşti, 1970, p. 37.

169
îşi fundamentează planurile sale pe surprindere, manevra ridicată a trupelor, o foarte
bună cercetare, dezinformare, informatizare, stabilitatea conducerii şi un secret
desăvârşit asupra momentului invaziei şi variantei de acţiune.
Limitarea surprinderii sau realizarea acesteia pe termen scurt se poate obţine
numai dacă statul agresat dispune de un sistem adecvat de desfăşurare strategică
bine pus la punct.
O desfăşurare strategică oportună, sprijinită de un aparat de cercetare la
nivelul tehnicii moderne, cu specialişti de înalt nivel profesional, capabil sa descopere
la timp planurile şi acţiunile agresorului şi apărarea dârză în zona de frontieră,
angajarea bătăliei hotărâtoare în acest spaţiu, sunt de importanţă vitală şi trebuie să
fie rezultatul angajării maxime a întregului sistemului militar al ţării.
Utilizând în analiză criterii ca: amploarea, durata sau succesiunea, spaţiul pe
care se realizează etc, formele desfăşurării strategice pot fi: totală, parţială sau
succesivă.
Desfăşurarea strategică totală este forma cea mai complexă şi angajează
toate forţele militare şi economia naţională. Ea se adoptă atunci când agresiunea
militară s-a produs prin surprindere sau când este iminentă şi ar putea începe printr-o
puternică operaţie ofensivă aeriană, concomitent cu utilizarea unor grupări de forţe
terestre de valoare strategică şi cu încercarea de a ocupa unele obiective aflate în
adâncime, pentru a împiedica manevra forţelor noastre, prin lansarea masivă de trupe
aeropurtarte (desant aerian, maritim). într-o asemenea situaţie strategică, cu
complexitate mare, vor fi întrebuinţate forţe importante în acţiunea de nimicire a
desantului aerian (maritim), a trupelor aeromobile folosite de inamic în adâncime,
concomitent cu realizarea dispozitivului de apărare pe frontieră, simultan pe toate
direcţiile de operaţii, continuarea executării mobilizării şi trecerea economiei la
producţia de război.
Desfăşurarea strategică parţială (mai cunoscută sub denumirea de
desfăşurare operativă) este forma limitată la anumite spaţii sau mase şi implică numai
unele categorii de forţe militare şi mijloace materiale.
Caracterul parţial poate fi determinat de stadiul desfăşurării strategice
propriu-zise: în cazul în care se coroborează executarea oportună a acesteia cu
succesul unui ansamblu de măsuri politice şi diplomatice, declanşarea agresiunii este
prevenită, diferendul soluţionându-se prin mijloace paşnice; angajarea numai a unei
părţi din forţe (mari unităţi de aviaţie şi apărare antiaeriană, mari unităţi şi unităţi din
trupele terestre) pentru interzicerea anumitor direcţii probabile de acţiune ale
agresorului şi menţinerea în rezerva generală strategică a celorlalte forţe, în scopul
întrebuinţării lor şi pe alte direcţii.
Raţiuni politice şi diplomatice rezultate din coordonatele esenţiale ale situaţiei
strategice sau operative pot determina opţiunea de a nu se realiza dispozitiv de
apărare pe frontiera de stat. În această situaţie apreciem că, chiar dacă forţele armate
sunt mobilizate, se poate recurge la un minim necesar de măsuri de siguranţă prin
acoperire strategică, urmând ca acestea să fie amplificate în cazul evoluţiei
nefavorabile a demersurilor politice171, rezultând în acest caz o desfăşurare
strategică parţială.
171
Cf. general-colonel dr. Iulian Topliceanu, Acoperirea strategică, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 104.

170
 Desfăşurarea strategică succesivă este o altă formă, care constă în realizarea
acesteia iniţial pe direcţia (direcţiile) de operaţii pe care agresiunea a devenit
iminentă, iar ulterior şi pe alte direcţii ameninţate.
Adoptarea acestei forme de desfăşurare strategică depinde de: caracteristicile
direcţiei (direcţiilor) de operaţii pe care se estimează declanşarea acţiunii, durata până
la care este posibilă extinderea acesteia pe celelalte direcţii şi nivelul puterii de luptă
a forţelor militare sau stadiul mobilizării generale în momentul respectiv.
Desfăşurarea strategică succesivă prezintă unele particularităţi care, în
anumite condiţii pentru ţara noastră, pot avantaja întreaga acţiune, cum sunt:
 forţele de supraveghere şi avertizare timpurie (constituite din unităţi şi
subunităţi de cercetare ale categoriilor de forţe armate, precum şi în
cadrul trupelor terestre din unităţi luptătoare mici, caracterizate prin
mobilitate) sunt deja angajate în acţiuni de descoperire a indiciilor de
pornire a conflictelor şi crizelor în apropierea spaţiului de interes
strategic sau în interiorul acestuia;
 forţele de reacţie în caz de criza (forţele de angajare zonală imediată şi
Forţa de Reacţie Rapidă) au trecut la operaţionalizarea zonelor de
operaţii, participând, în funcţie de situaţie, la îndeplinirea obiectivelor
strategice ale apărării ţării cu toate cele trei componente ale sale:
terestră, aeriană şi maritimă;
 Corpul de Reacţie Rapidă din cadrul trupelor de uscat a pus în aplicare
măsurile de siguranţă strategică pe frontiera de stat sau în raioanele
unde s-a deteriorat grav ordinea constituţională;
 corpurile de armata vor trece direct la apărare pe frontiera de stat, chiar
dacă acestea vor realiza dispozitivul de apărare succesiv, iniţial de
acoperire, concomitent cu executarea mobilizării pe direcţia de operaţii
unde pericolul agresiunii este iminent, iar ulterior de apărare pe
celelalte direcţii, evident luându-se măsurile ce se impun pentru
siguranţa strategică pe frontieră;
 Forţele Aeriene Militare au de la început posibilitatea să execute
misiuni cu majoritatea forţelor în folosul trupelor trecute la apărare, în
cadrul acoperirii pe direcţia (direcţiile) de operaţii pe care există
pericolul iminent al agresiunii militare, urmând ca pe măsură ce aceasta
se extinde să acţioneze şi pe direcţiile respective;
 la nimicirea desantului aerian, a trupelor aeromobile, a grupărilor
autohtone agresive şi a forţelor teroriste folosite de agresor, pot
participa iniţial forţe mai numeroase, având în vedere că trecerea la
apărare pe unele direcţii se face mai târziu; mijloacele necesare pentru
transportul trupelor, tehnicii militare şi materialelor se pot folosi
succesiv.
Măsurile organizatorice şi de planificare, activităţile practice şi acţiunile
militare ce formează desfăşurarea strategică se execută pe baza unui plan elaborat din
timp de pace, în diferite variante.

171
 Aplicarea lor se face potrivit particularităţilor situaţiei politice şi militare
concrete, materializându-se în pregătirea unui sistem judicios de trecere a armatei şi
economiei de la starea de pace la starea de război.
Pornind de la împrejurările în care s-ar trece la desfăşurarea strategică a
sistemului militar al ţării (situaţia în care inamicul poate trece la agresiune şi
condiţiile de trecere la apărarea strategică) şi de la experienţa de război acumulată, se
pot deosebi trei situaţii caracteristice: desfăşurarea strategică cu puţin timp înainte
de declanşarea agresiunii, executarea acesteia concomitent cu începerea
acţiunilor militare de către forţele inamicului şi combinarea celor două
(executarea desfăşurării strategice cu o parte din forţe, înainte de declanşarea
agresiunii şi cu celelalte pe timpul executării acesteia).
Prima poate avea loc în condiţiile existenţei unei perioade de tensiune (criză),
caracteristicile acestei situaţii fiind: existenţa unui timp la dispoziţie pentru punerea
în aplicare a măsurilor şi acţiunilor desfăşurării strategice; continuarea măsurilor
politice şi diplomatice pentru prelungirea acestei perioade sau pentru rezolvarea
diferendului; posibilitatea acoperirii frontierei de stat, concomitent cu realizarea unei
puteri de luptă complete a forţelor armate; posibilitatea , unei riposte hotărâte pentru
respingerea agresorului chiar din zona de frontieră.
A doua - şi cea mai dificilă - poate avea loc atunci când agresiunea se
declanşează prin surprindere (prezintă un grad ridicat de periculozitate, chiar dacă se
iau în calcul numai acţiunile militare cu tehnică clasică) şi când caracteristicile
acestei situaţii sunt: intensitatea atacurilor din aer, de pe mare şi de pe uscat (cu
scopul de a înfrânge adversarul într-un război de scurtă durată); acţiunile şi măsurile
desfăşurării strategice au loc sub loviturile puternice ale inamicului; ridicarea
capacităţii de luptă a forţelor armate are loc concomitent cu acoperirea frontierei,
folosind chiar unităţi şi mari unităţi de grăniceri şi jandarmi, sau prin realizarea
dispozitivului operativ de apărare pe direcţia (direcţiile) pe care s-a produs
agresiunea; utilizarea Forţelor Aeriene şi Maritime Militare şi a unor mari unităţi din
Corpul de Reacţie Rapidă, direct din raioanele de dislocare la pace etc.
A treia poate avea loc când declanşarea agresiunii are loc după o perioadă de
tensiune (agresiuni interne violente, manifestări de amploare ce au drept scop
autonomia teritorială etc.) urmată de o agresiune militară prin surprindere din exterior
(fie prin agresiune directă cu trupe terestre sub diverse pretexte, fie prin agresiune
indirectă cu forţe aeromobile, de desant aerian, cercetare-diversiune, elemente
teroriste etc.) şi când caracteristicile acestei situaţii sunt: măsurile şi acţiunile
desfăşurării strategice încep să se declanşeze succesiv, concomitent cu acţiunea
forţelor de ordine (declanşată în scopul restabilirii ordinii constituţionale) şi la nevoie
a unor mari unităţi şi unităţi din forţele de angajare zonala imediată (când au fost
depăşite posibilităţile primelor); alegerea momentului trecerii forţelor militare de la
starea de pace la starea de război este un atribut al conducerii politice şi se leagă de
datele şi informaţiile despre evoluţia stării de tensiune interne şi influenţa acesteia
asupra mediului extern.

4.6. Forţele şi mijloacele sistemului militar al ţării care execută

desfăşurarea strategică (operativă)
172
 Actualul sistem militar al României, măsurile de perfecţionare şi adaptare a
acestuia la noile condiţii de desfăşurare a războiului, în raport cu situaţia geopolitică
şi strategică, şi cu posibilele scenarii de agresiune cu care ţara noastră s-ar putea
confrunta, trebuie să permită folosirea eficientă a întregului potenţial uman şi
material de care dispunem.
Dată fiind starea în care se găsesc forţele militare în general, celelalte
componente ale sistemului naţional de apărare, precum şi a economiei, rezultate din
posibilităţile statului român de a susţine la pace un număr strict limitat de efective şi
tehnică, dar şi din obligaţia de a respecta hotărârile Tratatului de la Helsinki şi
Cartelor de la Viena şi Paris privind forţele convenţionale în Europa, România este
nevoită ca, printr-o desfăşurare strategică oportună, să realizeze un sistem judicios
de trecere, în mod organizat, de la starea de pace la starea de război, concomitent cu
punerea în stare de apărare armată a starului.
Pornind de la structura sistemului naţional de apărare, care cuprinde:
conducerea apărării; forţele destinate ducerii acţiunilor militare de apărare;
resursele şi infrastructura teritorială, în cele ce urmează vom prezenta pe scurt
componentele sistemului naţional de apărare care sunt implicate în desfăşurarea
strategică (operativă)172.
a) Pentru pregătirea şi executarea desfăşurării strategice (operative), în ce
priveşte conducerea apărării ţării, sunt angajate: Parlamentul, Preşedintele
României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul României, Ministerul
Apărării Naţionale, celelalte ministere şi organe ale administraţiei publice
centrale şi locale conform competenţelor referitoare la organizarea şi pregătirea
pentru apărare a ţării.
Parlamentul României aprobă mobilizarea generală sau parţială, a stării de
război, declarate de Preşedintele României în caz de nevoie, înainte de aceasta sau, în
unele cazuri excepţionale, ulterior, în cel mult 5 zile de la declarare.
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara
mobilizarea generală sau parţială şi starea de război, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, sau, în cazuri excepţionale, cu aprobarea ulterioară a acestuia în cel
mult 5 zile.
În caz de agresiune ia măsuri pentru respingerea acesteia şi le aduce imediat
la cunoştinţă Parlamentului. Tot el poate institui starea de asediu sau starea de
urgenţă în întreaga ţară sau parţial, cu încuviinţarea Parlamentului, obţinută în cel
mult 5 zile.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţarii este autoritatea ce organizează şi
coordonează activităţile care privesc apărarea ţării, stabileşte măsurile pentru
respingerea oricărei agresiuni întreprinse împotriva ţării, deci şi măsurile de
desfăşurare strategică. Este foarte important ca aplicarea măsurilor de desfăşurare
strategică să se facă potrivit hotărârilor organelor constituţionale şi la ordinul
C.S.A.T. care vor stabili: aproximarea perioadei de tensiune; existenţa pericolului
iminent al agresiunii; definirea momentului începerii războiului şi a perioadei ripostei
172
Cf.A-N.-l, ediţia 1997, art. 16

173
graduale; momentul declanşării desfăşurării strategice, care va asigura prin măsuri şi
activităţi specifice trecerea de la starea de pace la starea de război, până la realizarea
dispozitivului strategic preconizat; trecerea organelor de conducere strategică de la
starea de pace la cea de război, preluând conducerea acţiunilor militare la nivel
strategic şi a categoriilor de forţe armate de către Marele Cartier General (până la
constituirea acestuia, conducerea va fi realizată de Statul Major General) şi
comandamentele categoriilor de forţe armate, sau constituirea de structuri
operaţionale de conducere corespunzătoare grupărilor strategice ce se creează.
Guvernul României asigură realizarea politicii de apărare şi exercită
conducerea generală a organelor administraţiei publice în probleme ce privesc
apărarea ţării. Elaborează încă din timp de pace proiectul planului de mobilizare a
economiei naţionale, proiectul bugetului de stat pe primul an de război, precum
şi programele curente şi de perspectivă referitoare la pregătirea economiei şi
teritoriului pentru apărare.
Ministerul Apărării Naţionale, ca organ al administraţiei publice centrale,
organizează, conduce şi coordonează în mod nemijlocit activitatea în domeniul
apărării. Conducerea nemijlocită a forţelor participante la război se realizează de
către Statul Major General (S.M.G.) până la mobilizarea Marelui Cartier General
(M.C.G.).
Analizând o parte din atribuţiile organelor constituţionale în domeniul
conducerii apărării, se poate trage concluzia că acestea sunt nemijlocit angajate în
pregătirea încă din timp de pace a desfăşurării strategice (operative) cu
componentele ei şi implicit în conducerea acesteia, fie că se declanşează înainte de
începerea agresiunii sau odată cu aceasta. Principalele măsuri şi acţiuni ce se pot
include în prezent şi în viitorul previzibil în desfăşurarea strategică ar fi; dislocarea la
pace a forţelor militare, mobilizarea generală a armatei şi a economiei naţionale,
dispunerea asupra momentului trecerii la realizarea dispozitivului strategic,
desfăşurarea organelor de conducere strategică etc. Acestea şi încă alte câteva arată
gradul major de implicare a conducerii apărării armate a ţării în executarea
desfăşurării strategice (operative). De asemeni, aceste organe de conducere sunt
îndrituite să acţioneze prin măsuri: politice, diplomatice, economice, informaţionale,
psihologice etc. pentru rezolvarea diferendelor pe căi paşnice sau pentru prelungirea
perioadei de tensiune în scopul evitării surprinderii.
b) Referindu-ne la forţele militare considerăm că prin atribuţiile stabilite prin
legi şi regulamente, în conformitate cu strategia militară a ţării, acestea participă
implicit la măsurile şi activităţile de desfăşurare strategică (operativă) încă din timp
de pace, pentru întocmirea planurilor şi pregărtirea în vederea aplicării lor, cât şi pe
timpul declanşării activităţilor prevăzute în conţinutul acestora.
Din compunerea forţelor armate fac parte: armata; trupele Ministerului de
Interne (mari unităţi şi unităţi de jandarmi, mari unităţi şi unităţi de grăniceri, poliţia,
pompierii); unităţile şi formaţiunile serviciilor de informaţii ale statului; alte
formaţiuni care se constituie conform legii.
Din compunerea forţelor de protecţie fac parte: unităţi şi formaţiuni de
protecţie civilă, formaţiuni sanitar-veterinare de Cruce Roşie, alte formaţiuni care se
vor constitui conform legii.
174
 Armata, componenta de bază a forţelor militare, este destinată pentru ducerea
acţiunilor militare de apărare a ţării. În cooperare cu celelalte forţe ale sistemului
militar al ţării respinge (neutralizează) grupările de forţe ale agresorului pătrunse sau
care acţionează în spaţiul românesc şi contracarează acţiunile agresive interne, cărora
forţele de ordine publică nu le-au putut face faţa, aceasta numai în temeiul şi în
limitele mandatului conferit de autorităţile publice legale ale statului.
În caz de tentativă de agresiune sau de declanşare a agresiunii va întrebuinţa
toate mijloacele şi acţiunile militare care vor fi considerate necesare, în situaţia
concretă, pentru descurajarea şi respingerea agresiunii, şi îndeplinirea scopului
strategic general al războiului.
Ministerul Apărării Naţionale este alcătuit din: organele centrale (S.M.G.;
Departamentul pentru politica de apărare, Departamentul înzestrării, Inspectoratul
M.Ap.N.); categorii de forţe armate (Trupele de Uscat, Forţele Aeriene Militare,
Forţele Maritime Militare); organe militare teritoriale (comandamente militare şi
centre militare).
Marele Cartier General (se constituie la război) este organul militar specializat
al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării cu rol în conducerea nemijlocită a forţelor
operaţionale destinate apărării armate a ţării în caz de război.
Trupele de uscat sau mai corect Trupele Terestre reprezintă componenta de
bază a armatei, şi sunt destinate ca, independent sau în cooperare cu celelalte
categorii de forţe armate, sau/şi în compunerea unor grupări de forţe multinaţionale
interaliate, să desfăşoare acţiuni militare decisive şi să învingă forţele agresoare în
toate zonele şi direcţiile strategice operative şi tactice de pe teritoriul naţional. Ele
reprezintă cea mai completă forţa militară şi este singura în măsură să realizeze
dominarea în teren şi să susţină toată gama acţiunilor militare, inclusiv, dacă este
cazul, pentru restabilirea ordinii constituţionale173.
În componenţa T.U. sunt integrate trupele teritoriale, care iau fiinţă după
declararea mobilizării generale şi sunt destinate să apere raioane şi obiective
importante din punct de vedere operativ şi tactic.
Forţele Aeriene Militare constituie o categorie foarte importantă în războiul
modern. Ea este destinată ca, independent sau în cooperare cu celelalte categorii de
forţe armate, sau/şi în compunerea unor grupuri şi forţe multinaţionale interaliate, să
descopere şi să ducă lupta cu inamicul aerian, pentru câştigarea şi menţinerea
controlului asupra spaţiului aerian şi sprijinul din aer al forţelor terestre sau maritime
angajate în luptă.
Forţele Maritime Militare sunt o categorie de forţe armate destinate să
apere, independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe armate şi cu forţele
maritime militare aliate, spaţiul maritim şi de litoral, interesele statului şi obiectivele
economice şi militare din zona economică, maritimă exclusivă de pe litoral şi de pe
fluviu, precum şi să lovească forţele navale ale agresorului pe comunicaţii. în
perspectivă, ele trebuie să fie capabile să asigure protecţia liniilor de comunicaţie
maritimă, vitale pentru securitatea naţională.

173
Cf.A.N.-l, ediţia 1997.

175
 Organele militare teritoriale sunt destinate să asigure desfăşurarea
mobilizării şi completarea cu resurse umane şi materiale a forţelor militare ale ţării
independent sau în cooperare cu alte structuri ale S.M.G.
Ministerul de Interne are în structură: Inspectoratul General al Poliţiei,
Inspectoratul General al Jandarmeriei (în viitor), Comandamentul Naţional al
Grănicerilor, Comandamentul trupelor de pompieri, Direcţia generală pentru
Paşapoarte şi a Poliţiei de Frontieră, Serviciul de Informaţii şi Direcţia Generală a
Arhivelor Naţionale174.
Poliţia este compusă din: I.G.P., Inspectoratele judeţene de poliţie şi Direcţia
Generală a Poliţiei municipiului Bucureşti, Brigada de Asigurare a Ordinii şi Liniştii
Publice, poliţiile municipale (orăşeneşti) şi posturile de poliţie comunală. Este
destinată să îndeplinească misiuni specifice, menţinerea ordinii publice fiind una
din răspunderile acestei componente. În situaţii de criză şi în caz de război poliţia va
continua să-şi îndeplinească misiunile specifice conferite de lege, restabilirea ordinii
constituţionale, dacă aceasta a fost grav afectată, mutându-se la structurile ce pot
desfăşura acţiuni stradale în forţă, cum sunt unităţile de jandarmi, de grăniceri şi cele
ale armatei.
Trupele de jandarmi au în compunere: Comandamentul Trupelor de
Jandarmi (în viitor I.G.J.), brigăzi de jandarmi, centre de instrucţie, detaşamente,
Regimentul de Transmisiuni şi Şcoala de subofiţeri de jandarmi. Fiind organizate pe
principii militare, dispuse pe întreg cuprinsul ţării, în situaţii de criză şi în caz de
război vor continua să execute misiuni specifice, intensificându-şi acţiunile pentru
combaterea manifestărilor de violenţă şi restabilirea ordinii şi liniştii publice,
participarea la prevenirea, neutralizarea şi lichidarea acţiunilor ostile interne, la
început în cooperare cu poliţia, ulterior împreună cu mari unităţi şi unităţi ale armatei,
pentru restabilirea ordinii constituţionale. La nevoie pot participa la îndeplinirea unor
misiuni de luptă specifice marilor unităţi (unităţilor) din compunerea Trupelor de
Uscat, pe direcţii mai puţin importante, pe timp limitat şi cu efective disponibile.
Trupele de grăniceri au în compunere: Comandamentul Naţional al
Grănicerilor, brigăzi şi regimente de grăniceri şi divizioane de nave.
În situaţii de criză sau în caz de război mari unităţi şi unităţile de grăniceri vor
fi întrebuinţate în principal pentru: supravegherea şi paza frontierei de stat a
României; la închiderea frontierei de stat, independent sau în cooperare cu poliţia,
jandarmii sau mari unităţi (unităţi) ale armatei; participarea la acţiuni de restabilire a
ordinii constituţionale în zona de frontieră sau în raioanele de regrupare temporară
(stabilite prin ordin după realizarea dispozitivului strategic de acoperire sau de
apărare de către corpurile de armată).
Trupele de pompieri se compun din Inspectoratul General al Corpului
Pompierilor Militari, brigăzi şi grupuri dispuse pe tot teritoriul ţării; continuă să-şi
execute misiunile specifice şi în situaţii de criză sau de război, iar la nevoie participă
cu mijloace specifice la împrăştierea grupurilor turbulente precum şi la lichidarea
urmărilor I unor acţiuni violente îndreptate împotriva ordinii constituţionale.
Unităţile şi formaţiunile serviciilor de informaţii ale statului realizează, pe
lângă sarcinile specifice curente, asigurarea informativă şi contrainformativă a
174
Cf. Legea privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, art.2

176
comandamentelor strategice şi a forţelor I militare pe timpul desfăşurării strategice
(operative) şi după aceasta.
Forţele de protecţie sunt destinate să asigure apărarea populaţiei şi bunurilor
materiale, desfăşurarea vieţii economico-sociale, salvarea răniţilor, limitarea şi
lichidarea urmărilor loviturilor din aer, de pe uscat şi de pe mare.
O apreciere generală, ce ar rezulta din analiza atribuţiilor ce le revin forţelor
militare ale statului, este că forţele respective participă la planificarea, organizarea şi
executarea desfăşurării strategice încă din timp de pace, iar în condiţii speciale numai
la desfăşurarea operativă (avem în vedere situaţiile în care se produce o deteriorare
gravă a ordinii constituţionale ori când desfăşurarea strategică îmbracă un caracter
parţial).
c) Resursele apărării cuprind totalitatea posibilităţilor umane, financiare,
materiale şi de altă natură de care statul român dispune şi le angajează în susţinerea
eforturilor de apărare a ţării.
Toate măsurile şi activităţile cuprinse în desfăşurarea strategică au drept
suport resursele (politice, diplomatice, economice, financiare, umane, informaţionale,
psihologice, ştiinţifice, tehnologice etc), ele asigurând direct sau indirect nevoile
majore impuse de acest subsistem (desfăşurarea strategică) aparţinând apărării
naţionale.
Mobilizarea economiei naţionale, completarea şi desfăşurarea bazei logistice
şi desfăşurarea organelor de conducere strategică sunt măsuri şi activităţi prin care
resursele apărării (componentă a sistemului naţional de apărare) execută
desfăşurarea strategică.

4.7. Obiectivele desfăşurării strategice (operative) în cazul unor acţiuni

agresive externe sau interne

Teoreticienii şi practicienii militari sunt unanimi în a considera că

desfăşurarea strategică (operativă) nu este o operaţie militară în sens strict, de natura
şi nivelul celor de apărare sau ofensive, ci un complex de acţiuni militare175 de sine
stătător, care marchează un act strategic (operativ), un episod care precede sau ar
trebui să preceadă declanşarea luptei armate şi că, prin recurgerea la aceasta, se
urmăreşte realizarea unui scop militar deosebit de important, care, de regulă, se
înscrie în cadrul perioadei angajării generale a forţelor militare, iar după alţi autori, a
primei forme de ripostă dată agresorului176.

În funcţie de condiţiile concrete ale situaţiei strategice (operative), de forţele

şi mijloacele de care se dispune, de spaţiul şi timpul în care se vor executa măsurile
(activităţile) şi acţiunile militare, prin desfăşurarea strategică (operativă) se urmăreşte
realizarea unor obiective strategice militare riguros determinate şi obligatorii, ce
derivă nemijlocit din scopul fundamental al Strategiei Militare a României,
175
Acţiune militară semnifică activitatea desfăşurată de trupe pentru îndeplinirea misiunilor ce Ie revin. În timp de
pace are sensul cel mai larg, incluzând activităţile ce se desfăşoară de comandamente şi trupe în vederea pregătirii
pentru luptă; aplicaţii cu caracter militar, serviciu de gardă etc.
176
Cf. General de brigadă dr. Liviu Habian, Teză de doctorat, 1994, p.93.

177
garantarea, prin folosirea mijloacelor militare, ca ultimă instanţă, a integrităţii
teritoriale a ţării şi, prin acţiuni stabilite prin lege, a democraţiei constituţionale.
Pentru realizarea scopului de ansamblu se stabilesc obiective prioritare la
nivel strategic (uneori operativ), primul ca succesiune fiind cel ce vizează
desfăşurarea strategică totală (parţială, denumită şi operativă) sau succesivă.

4.7.1. Obiectivul general al desfăşurării strategice

La modul cel mai general, obiectivul desfăşurării strategice constă în:
asigurarea condiţiilor favorabile angajării şi ducerii cu succes a acţiunilor
militare pentru respingerea hotărâtă a agresiunii, prin aducerea sistemului
naţional de apărare sau numai a unor mari unităţi operative şi tactice din cadrul
armatei, Ministerului de Interne şi S.R.I. la potenţial maxim, ca urmare a
trecerii de la starea de pace la starea de război. Aceasta se realizează prin activităţi
(măsuri) şi acţiuni concrete, adecvate fiecărei situaţii în care se execută desfăşurarea
strategică (operativă).
Stabilirea concretă a obiectivelor fundamentale ale acestui amplu moment din
cadrul apărării armate a ţării trebuie să fie întemeiată pe studiile privind modalităţile
de acţiune, pentru folosirea judicioasă a diferitelor categorii de forţe şi genuri de armă
existente la pace, a forţelor principale (ce devin operaţionale numai după completarea
lor cu resurse umane şi materiale şi după o perioadă de pregătire intensivă pentru
luptă) şi a celor de rezervă (ce se înfiinţează la mobilizare), ale întregii populaţii apte
de efort militar, atât în zona de frontieră cât şi în adâncimea teritoriului naţional;
obţinerea, prin măsuri organizatorice, de planificare şi prin acţiuni militare, a unor
rezultate decisive cu caracter hotărâtor, inclusiv nimicirea forţelor inamicului,
pătrunse sau lansate (debarcate) pe teritoriul naţional, pe timpul creării grupărilor de
forţe şi realizării dispozitivului strategic de apărare, determinarea riguroasă a
ipotezelor de agresiune asupra ţării noastre, a condiţiilor de timp şi spaţiu a forţelor
şi mijloacelor ce ar putea fi folosite; stabilirea măsurilor (activităţilor) şi acţiunilor
prin care urmează să fie îndeplinite obiectivele desfăşurării strategice (operative),
începând cu delimitarea proporţiilor între diferite categorii de forţe armate şi genuri
de armă şi dislocarea lor la pace, şi încheind cu constituirea grupărilor de forţe
necesare respingerii inamicului pe fiecare direcţie; studierea şi adaptarea celei mai
indicate forme de manevră pentru realizarea dispozitivului de acoperire strategică
(operativă) sau de apărare; pregătirea teritoriului pentru apărare, în special a
raioanelor din zona de frontieră, care să asigure interzicerea principalelor direcţii de
pătrundere a inamicului, folosirea judicioasă a tuturor localităţilor pentru
consolidarea apărării; organizarea din timp a conducerii etc177.
Pentru atingerea obiectivului strategic al desfăşurării strategice, în practica
militară românească se stabilesc obiective prioritare specifice pentru cele trei stări
distincte: la pace, în timp de criză şi în caz de război.
Obiectivele pentru starea de pace ar urmări: construcţia şi dislocarea
forţelor militare care să asigure prevenirea şi descurajarea oricărei agresiuni armate
împotriva României; pregătirea forţelor militare în vederea ripostei rapide, ferme şi
177
Cf. colonel (r) cir, Valentin Arsenie, colonel Mihail-Constantin Cornăţeanu. Desfăşurarea strategică, Editura
Militară, Bucureşti, 1990, p. 51-52.

178
decisive împotriva oricărui tip de agresiune, pentru evitarea surprinderii strategice şi
ducerea acţiunilor militare în orice zonă de operaţii de pe teritoriul naţional.
Obiectivele pentru starea de criză s-ar referi la: ridicarea treptată a
capacităţii de luptă a unei părţi sau a majorităţii forţelor militare, pentru ca pe baza
directivelor autorităţilor constituţionale să se realizeze siguranţa strategică pe
frontiera de stat, mobilizarea parţială sau generală a armatei şi economiei naţionale,
sau, după caz, realizarea dispozitivului de apărare strategică (operativă) pe graniţă, în
vederea prevenirii unei agresiuni armate prin surprindere sau pentru apărarea ordinii
constituţionale grav deteriorate.
Dacă desfăşurarea strategică se produce pe timpul războiului - cazul petrecut
în istoria militară a României după actul de la 23 august 1944 - obiectivul acesteia ar
consta în crearea condiţiilor pentru obţinerea victoriei asupra agresorului care
acţionează în spaţiul de interes strategic al României.
În concordanţă deplină cu scopul fundamental al strategiei militare a
României definit de Strategia Securităţii Naţionale - înfrângerea militară a forţelor
agresoare şi apărarea valorilor fundamentale ale statului - căile prin care se ating
obiectivele desfăşurării strategice militare ar fi: realizarea unei dislocări judicioase
la pace a tuturor forţelor militare; scoaterea lor oportună de sub loviturile din
aer şi de pe mare ale inamicului; în cazul unei agresiuni iminente asupra ţării
noastre, realizarea dispozitivului strategic de acoperire strategică şi în
continuare de apărare sau direct a dispozitivului de apărare; concomitent cu
acestea executarea mobilizării forţelor militare; trecerea economiei naţionale la
producţia de război, în varianta corespunzătoare agresiunii; crearea condiţiilor
necesare respingerii în mod organizat a ofensivei strategice a inamicului.
Obiectivele desfăşurării operative vizează atingerea aceloraşi obiective ca şi
în cazul desfăşurării strategice, cu menţiunea că amploarea lor este mai redusă.
În ceea ce priveşte căile prin care se atinge obiectivul operativ al desfăşurării
respective, menţionăm că în acest caz nu se are în vedere dislocarea la pace a marilor
unităţi şi unităţilor. În unele cazuri, atunci când desfăşurarea operativă se execută în
vederea restabilirii ordinii constituţionale grav tulburată, de regulă nu se execută
mobilizarea generală a forţelor armate; se poate executa însă completarea marilor
unităţi şi unităţilor armatei, a trupelor de jandarmi şi grăniceri cu efective sub 50%
din necesar.
Obiectivul desfăşurării strategice (operative) capătă conţinut şi dimensiuni
pentru fiecare variantă (ipoteză) de acţiune, în raport cu modul în care factorii şi
condiţiile situaţiei concrete influenţează sistemul general de măsuri organizatorice de
planificare şi activităţi practice.
4.7.2. Obiectivul desfăşurării strategice (operative) în cazul unei
agresiuni militare directe
Conceptul de agresiune directă este menţionat în multe articole ale Cartei
O.N.U. fără a fi definit explicit, acest proces fiind finalizat prin aprobarea de către
Adunarea Generală a O.N.U. a Rezoluţiei 3314 (XXIV) din 14 decembrie 1974. Ea
are o întindere limitată, întrucât în articolul 3 se enumera cazurile care sunt calificate

179
ca agresiune directă, iar la articolul 4 se lasă Consiliului de Securitate facultatea de a
califica agresiunea pentru a fi conformă cu Carta O.N.U.
Potrivit rezoluţiei sunt calificate ca acte de agresiune (directă) următoarele:
orice invazie sau atac, orice ocupaţie militară, chiar temporară, orice anexiune, orice
bombardament sau întrebuinţare a armelor, blocada maritimă, atacurile împotriva
forţelor terestre, navale sau aeriene, sau împotriva aviaţiei şi marinei civile, utilizarea
forţelor armate pe un teritoriu străin contrar angajamentelor în vigoare, utilizarea
teritoriului unui stat de către forţele armate, bandele de mercenari sau alte forţe,
împotriva securităţii unui stat178.
Analizând cele prezentate mai sus se poate trage concluzia că asupra
României se pot produce următoarele acte militare violente în cadrul agresiunii
directe: invadarea sau atacarea teritoriului României de către forţele armate ale unuia
sau mai multor state; bombardarea teritoriului României; atacul susţinut al forţelor
aeriene ale unui stat asupra trupelor terestre sau a flotilei maritime şi aviaţiei militare
sau civile din România.
Principalele tipuri de agresiune directă la care poate fi supusă ţara noastră
sunt: acţiunile agresive desfăşurate de forţe militare externe (terestre, aeriene şi
navale) asupra teritoriului naţional sau asupra altui stat cu care România are încheiate
acorduri ce prevăd sprijin militar în caz de agresiune şi acţiunile diversionist -
teroriste.
Analizând modalităţile probabile de agresiune directă ce pot fi folosite de
inamic, obiectivele desfăşurării strategice (operative) pot fi formulate plecând de la
obiectivul general al acesteia şi de la specificul fiecărei variante de acţiune în raport
cu situaţia strategică (operativă) concretă.
În cazul agresiunii directe cu forţe militare externe pe o direcţie strategică sau
pe două direcţii în nişte condiţii speciale (sprijinul agresorului de către alte state, atât
în sfera politică şi diplomatică cât şi în înzestrarea cu tehnică modernă etc.) agresorul
va urmări declanşarea ofensivei în 1-2 zone de operaţii concomitent cu folosirea
grupurilor de cercetare-diversiune şi teroriste, cât şi a desantului aerian.
Caracteristicile unei asemenea agresiuni sunt: declanşarea prin surprindere,
fără declaraţie de război; lovitura principală se va da pe 1-2 direcţii care duc la
îndeplinirea obiectivului atacului; organizarea concomitentă a unor atacuri de mică
amploare pe alte direcţii, cu scopul de a împiedica armata română să-şi concentreze
eforturile, intensificând diversele forme de dezinformare şi luptă psihologică.
În context, obiectivul desfăşurării strategice poate fi: trecerea rapidă la
acoperirea frontierei cu forţele destinate în acest scop, punând în valoare dislocarea
forţelor armate din timp de pace, concomitent cu ridicarea capacităţii de luptă a
trupelor; declanşarea mobilizării în mod succesiv, cu prioritate în zona (zonele) de
operaţii afectată; dislocarea marilor unităţi şi unităţilor, inclusiv a celor de aviaţie şi
apărare antiaeriană din zona de operaţii, pentru a fi scoase de sub loviturile din aer ale
inamicului şi sprijinirea efortului pentru realizarea dispozitivului pe graniţă;
realizarea dispozitivului de apărare la nivel operativ, creând condiţii pentru
respingerea în mod organizat a agresiunii; mobilizarea parţială a bazei logistice
pentru asigurarea efortului material în zona de operaţii; intensificarea acţiunilor
178
Rezoluţia 3314 (XXIV), art. 3.

180
organelor de ordine pentru a avea controlul asupra ordinii interne din celelalte zone
de operaţii; pregătirea, prin măsurii specifice desfăşurării strategice, a forţelor
militare din celelalte zone de operaţii pentru a face faţă unei agresiuni pe altă direcţie,
din partea unui alt stat, şi pentru a sprijini efortul forţelor din zona de operaţi afectată
(contralovituri sau contraatacuri, acţiuni ofensive antidesant lupta împotriva
grupărilor teroriste, paramilitare, de diversiune şi ale căror acţiuni se pot intensifica
pe direcţia de efort a inamicului).
În cazul unei agresiuni de scurtă durată, de mare intensitate cu obiectiv
limitat, inamicul urmăreşte lovirea ţării noastre terestru de pe mare, din aer, cu o
violenţă mare, limitată în timp şi spaţiu, scopul nimicirii parţiale a armatei, ocuparea
unei părţi din teritoriu sau a unor obiective strategice pe care şi le-a propus, care să
determine conducerea politică sa accepte condiţiile de negociere ale adversarului.
Corespunzător acestei situaţii, scopul desfăşurării strategice va fî: scoaterea
oportună a forţelor şi mijloacelor sistemului naţional de apărare de sub loviturile
inamicului din aer şi de pe mare; realizarea dispozitivului de acoperire la nivel
strategic cu trupele armatei dislocate la pace în apropierea frontierei de stat şi cu
unităţi şi subunităţi de grăniceri; constituirea unor rezerve puternice la nivel operativ,
pe măsura ridicării capacităţii de luptă complete; constituirea unei rezerve generale
strategice puternice formate din mari unităţi şi unităţi ale Trupelor de Uscat şi
Forţelor Aeriene Militare; dislocarea adecvată a aviaţiei şi apărării antiaeriene pentru
a da riposta cuvenită atacului din aer, pentru dobândirea şi menţinerea supremaţiei
aeriene; declanşarea mobilizării generale şi crearea condiţiilor necesare pentru
respingerea agresiunii în zona de frontieră, concomitent cu nimicirea grupărilor
aeromobile şi de desant aerian; intensificarea acţiunilor unităţilor şi formaţiunilor
Ministerului de Interne pentru lupta împotriva grupurilor de cercetare-diversiune,
teroriste şi paramilitare, pentru paza şi apărarea obiectivelor de importanţă deosebită
şi participarea lor la acţiuni de nimicire a desantului etc.
Analizând în continuare tipurile de agresiune directă, se poate aprecia că
acţiunile terorist-diversioniste desfăşurate de forţe externe sau interne pot urmări
sau provoca: dezorganizarea sau paralizarea activităţii autorităţii publice centrale şi
locale; scoaterea din funcţiune a unor obiective economice şi militare de importanţă
strategică; distrugerea sau dezorganizarea unor componente ale infrastructurii
teritoriale; distrugerea de bunuri proprietate publică şi privată; distrugeri sau
sustrageri de cantităţi importante de armament, muniţii şi tehnică de luptă etc.
În această situaţie, de regulă, se pun în aplicare măsurile şi acţiunile din
desfăşurarea operativă, scopul ei fiind; ridicarea capacităţii de luptă a trupelor
Ministerului de Interne şi S.R.I. pentru a fi în măsură să desfăşoare acţiuni militare
rapide; întărirea pazei şi apărării obiectivelor de importanţă strategică; amplificarea
măsurilor informativ-operative şi a controlului antiterorist la frontieră, puncte
obligate de trecere etc., asigurarea pazei şi apărării transporturilor speciale; asigurarea
măsurilor de descoperire şi identificare a organizaţiilor terorist-diversioniste aflate
clandestin în România; instituirea unor dispozitive de intimidare şi descurajare;
stabilirea marilor unităţi (unităţilor) armatei care să acţioneze împreună cu trupele
Ministerului de Interne împotriva forţelor diversionist-teroriste (pregătirea lor încă

181
din timp de pace, cum ar fi subunităţi de cercetare, poliţie militară, forţe de angajare
zonală imediată, Forţa de Reacţie Rapidă etc).

4.7.3. Obiectivul desfăşurării parţiale sau totale a forţelor militare în

cazul unor acţiuni agresive (ostile) interne de mare amploare şi
violente
Din categoria acţiunilor agresive interne, cele mai periculoase par a fi:
acţiunile separatiste; acţiunile diversionist - teroriste; sabotajele; blocările unor
obiective civile sau militare şi a căilor de transport şi comunicaţii de importanţă
strategică, a sistemului energetic naţional; acţiunile de destabilizare a ordinii de drept.
Aşa cum s-a arătat mai sus, după amploare, acestea pot fi la nivel local (1-2
localităţi mari sau 1-3 judeţe) şi acţiuni de destabilizare violentă a ordinii publice
de amploare foarte mare şi de interes naţional. în ambele situaţii este de aşteptat
ca forţele ostile să beneficieze de un imens sprijin extern, atât diplomatic cât şi
logistic.
Analiştii români apreciază că de cele mai multe ori tipurile de agresiuni
interne se pot desfăşura simultan sau se ierarhizează de la acţiuni nonviolente la
acţiuni violente, putându-se ajunge în timp foarte scurt la acţiuni agresive de
amploare strategică.
Scopurile politice şi militare urmărite de forţele ostile vizează în principal
următoarele: controlul exclusiv al unor suprafeţe care să facă obiectul unor negocieri,
fie în vederea anexării la alt stat, fie a folosirii lor ca argument de schimb; menţinerea
unor zone până la realizarea joncţiunii cu forţele armate din exterior; ocuparea şi
controlul unor suprafeţe cu densitate mare de localităţi, cu resurse naturale sau unde
sunt amplasate depozite strategice; blocarea cazărmilor, atacarea, izolarea, precum şi
cucerirea lor şi a obiectivelor administraţiei publice locale; exercitarea controlului
asupra unor noduri de comunicaţii interne şi feroviare pentru împiedicarea
transporturilor în vederea realizării capacităţii de luptă şi eventual a mobilizării;
producerea de pierderi în personal şi tehnică unităţilor armatei şi forţelor de ordine;
realizarea unei autonomii militare; executarea de acţiuni în vederea joncţiunii cu
trupele aeropurtate ale agresorului extern (dacă este cazul).
Apreciem că în cazul producerii unui conflict violent la nivel local, pe spaţiul
a 1-2 localităţi mari sau pe teritoriul a 1-3 judeţe, de regulă desfăşurarea forţelor
militare va fi parţială (operativă) şi va cuprinde forţele de ordine publică principale
(compuse din jandarmerie, poliţie, grăniceri, pompierii militari, poliţia de frontieră);
forţele de ordine publică complementare (compuse din unităţi şi subunităţi de
poliţie militară, ale armatei, brigada antiteroristă din structura S.R.I., din Serviciul de
Protecţie şi Pază, garda financiară, gardienii publici etc.) şi formaţiuni aparţinând
structurilor informative ale statului şi cele ale Ministerului Apărării Naţionale şi
Ministerului de Interne.
Obiectul desfăşurării operative (parţiale) în acest caz poate fi: amplificarea
activităţii informativ - operative a unităţilor de profil din Ministerul Apărării
Naţionale şi S.R.I. pentru cunoaşterea amplorii acţiunilor ostile şi scopurile propuse;
ridicarea capacităţii de luptă a marilor unităţi şi unităţilor din zona afectată până la
treapta capacitate de luptă ridicată, intensificarea supravegherii, pazei şi controlului
182
la frontiera de stat a României din locurile de dislocare la pace; trecerea la paza
întărită a obiectivelor de importanţă deosebită şi luarea în pază şi apărare a altor
obiective de importanţă strategică nepăzite pe timp de pace; asigurarea deplasării
forţelor şi mijloacelor şi constituirea grupărilor necesare în perioada preconflictuală
şi în cea denumită riposta graduală179 pentru restabilirea ordinii constituţionale,
direct din garnizoanele de dislocare la pace sau din locuri de dislocare pentru
activităţi militare; pregătirea pentru apărare a unor obiective de importanţă tactică sau
strategică din adâncimea teritoriului.
În cazul unor acţiuni de destabilizare violentă a ordinii publice, de amploare
foarte mare şi de interes naţional, desfăşurarea forţelor militare va fi totală
(strategică), aceasta executându-se atât de forţele de ordine publică principale, de
forţele de ordine publică complementară, cât şi de forţele de excepţie (compuse
din mari unităţi şi unităţi ale armatei). La acestea se adaugă structurile informative ale
statului şi cele ale Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne.
Scopul desfăşurării strategice (totale) în astfel de situaţii poate fi: asigurarea
folosirii marilor unităţi şi unităţilor Ministerului de Interne şi armatei din locurile de
dislocare la pace în mod operativ (operaţional); creşterea capacităţii de luptă în trepte
(gradual) până la declararea mobilizării generale (daca se prevede conjuncţia cu o
agresiune armată externă); asigurarea deplasării forţelor destinate acoperirii
frontierei, cu prioritate în apropierea celei mai afectate zone, închiderea frontierelor
de stat şi intensificarea activităţii politice şi diplomatice; luarea în pază a tuturor
obiectivelor de importanţă strategică şi întărirea pazei şi apărării la cele păzite din
timp de pace; exercitarea conducerii strategice din locurile de dispunere la pace;
asigurarea logisticii acţiunilor imediate şi a rezervelor necesare ducerii războiului de
către sistemul naţional de apărare, dislocarea marilor unităţi şi unităţilor în raioanele
de unde pot trece la realizarea dispozitivului de apărare strategică; folosirea
sprijinului aviaţiei şi marinei militare în sprijinul trupelor de uscat, a forţelor de
ordine, şi întrebuinţarea lor pentru menţinerea supremaţiei aeriene şi maritime, pentru
lupta împotriva trupelor aeropurtate etc.

4.7.4.Obiectivul desfăşurării strategice (operative) în cazul unei agresiuni

militare combinate (agresiune indirectă)
Actualul context geopolitic şi strategic ne arată că natura factorilor de risc din
mediul internaţional şi factorii de risc din mediul intern care ar putea afecta
securitatea României s-au schimbat, în mod deosebit cei din mediul internaţional,
aceştia putând deveni operaţionali când forţele inamicului trecute la agresiune
acţionează în conjuncţie cu forţele ostile interne.
Carta O.N.U. şi rezoluţia Adunării Generale a O.N.U.180 (principiile de drept
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state) se referă la
agresiunea armată indirectă, care cuprinde actele ce pot fi catalogate astfel:
infiltrările sau incursiunile, în numele unui stat, ale unor forţe armate paramilitare pe
teritoriul altui stat; acţiunile subversive care vizează răsturnarea ordinii de drept a

179
Cf. general de brigadă dr. Chiţu Octavian, Teză de doctorat, 1995, p. 65-66.
180
Rezoluţia 2628 din 1970 a Adunării Generale a O.N.U.

183
unui stat, prin ajutorul dat, cu folosirea forţei; acţiunile desfăşurate pe teritoriul
acestuia de către forţe rebele, teroriste.
Procedeele de exercitare a agresiunii indirecte sunt paşnice (care nu sunt
incriminate, în mod expres, de comunitatea internaţională, prin documente oficiale, şi
anume: penetraţia economică, sustragerea de tehnologii avansate, încurajarea
exodului de inteligenţă, propaganda, influenţa, informarea, subversiunea, traficul de
droguri, armament şi materiale explozive, spionajul etc.) şi violente (incriminate de
dreptul internaţional, şi anume: sabotajul, terorismul, lupta de gherilă etc).
Forţele care pot participa la agresiunea militară indirectă sunt de natură
externă şi de natură internă.
Forţele de natură externă sunt statele care au interese directe şi urgente în
zonă şi care acţionează prin: exercitarea de presiuni asupra comunităţii internaţionale;
acordarea de sprijin pentru lobby-ul creat, forţele rebele sau statele ce sprijină forţele
rebele; presiuni asupra statului român etc.
Forţele de natură internă sunt aşa-zisele forţe paramilitare din care pot
face parte elemente externe (grupuri de cercetare-diversiune, grupuri şi organizaţii
teroriste, subunităţi de paraşutişti, specialişti în sabotaje, diversiune, propagandă,
telecomunicaţii etc.) şi elemente interne (grupuri autohtone extremist - şovine;
elemente autohtone certate cu legea, foşti deţinuţi, delincvenţi, emigranţi, autoexilaţi
instruiţi special în afara ţării, deţinuţi evadaţi, dezertori, mercenari etc).
Scopul pe care îl urmăresc în aceste acţiuni forţele prezentate se referă la:
obiectivele de natură politică, economică şi militară, ce vizează autonomia, valoarea
resurselor naturale, crearea pretextului unei intervenţii militare externe şi slăbirea
forţelor care se opun agresiunii externe.
Privind acţiunile îndreptate împotriva sistemului militar, scopul urmărit
vizează: participarea la câştigarea supremaţiei aeriene, prin blocarea aerodromurilor
(aviaţiei la sol); dezorganizarea logisticii; întârzierea mobilizării; îngreunarea
manevrei; dezorganizarea conducerii; diminuarea asigurării şi protecţiei trupelor etc.
Analizând acţiunile agresive indirecte, forţele participante şi mai ales
scopurile urmărite, se poate constata rolul deosebit ce-1 are desfăşurarea strategică
a forţelor militare în consens cu starea de tensiune creată şi cu evoluţia acesteia până
la agresiunea militară directă (violentă).
Stabilirea obiectivului desfăşurării strategice în asemenea situaţie se leagă de
faptul că acţiunile se duc numai pe teritoriul naţional; Ministerul de Interne,
Ministerul Apărării Naţionale, S.R.I., Serviciul de Protecţie şi Pază instruiesc forţe
speciale pentru restabilirea ordinii constituţionale; intervenţia se execută gradual, la
început cu forţe ale Ministerului de Interne şi S.R.I., iar la nevoie cu trupe din Forţele
de Reacţie Rapidă. Când situaţia impune se pot aplica treptele de ridicare a capacităţii
de luptă a forţelor armate sau gradele capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi
ale Ministerul de Interne.
Apreciem că scopul desfăşurării strategice într-o asemenea situaţie poate fi
următorul: crearea condiţiilor pentru închiderea imediată a frontierelor folosind
grăniceri, subunităţi de jandarmi chiar unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale;
intensificare activităţii organelor vamale şi poliţiei de frontieră, precum şi organelor
de poliţie din locurile de dislocare de la pace; întărirea pazei şi apărării instituţiilor
184
statului, a obiectivelor de importanţă deosebită pentru siguranţa statului, a punctelor
de comandă de la pace sau în locurile de dislocare (dacă se execută), a tuturor
unităţilor şi formaţiunilor din sistemul militar; ridicarea capacităţii de luptă în mod
gradual, cu măsuri de asigurare corespunzătoare; declanşarea măsurilor de asigurare
şi protecţie a trupelor pe timpul deplasărilor, în acţiune şi pe timpul regrupărilor;
pregătirea forţelor militare pentru a trece rapid, cu toată puterea de luptă, şi, la
nevoie, concomitent cu restabilirea ordinii constituţionale, la respingerea unei
eventuale | agresiuni directe. Aceste obiective nu se pot disocia de o intensă I
activitate politică şi diplomatică desfăşurată de conducerea strategică a ţării şi de
factori influenţi în a contracara acţiunile (presiunile) externe şi a prezenta
legitimitatea intervenţiei armatei în caz de nevoie, pentru restabilirea ordinii
constituţionale.
Pornind de la faptul că nu sunt excluse dintr-un posibil scenariu declanşarea
agresiunii armate indirecte în combinaţie cu actele de agresiune armată directă şi
că cea dintâi poate fi folosită în mod speculativ pentru motivarea celei de-a doua, se
poate afirma că pot fi situaţii în care agresiunea directă poate să preceadă
agresiunea indirecta, iar pe fondul unei crize interne grave, ca urmare a
intensificării acţiunilor diversionist - teroriste şi de influenţare psihologică,
desfăşurarea unor acţiuni separatiste şi a unor confruntări interetnice să se transforme
într-o agresiune indirectă şi, în consecinţă, declanşarea celor două tipuri de agresiuni
în conjuncţie dă naştere celei de~al treilea tip de agresiune, agresiunea militară
combinată.
Este de înţeles deci că forţele participante şi modalităţile de acţiune ale celor
două tipuri de agresiuni determină natura forţelor participante şi modalităţile de
declanşare a agresiunii militare combinate.
Apreciem că situaţia cea mai grea în care poate să se găsească România într-
un eventual conflict armat este acela în care agresiunea militară probabilă este
combinată.
Acestei situaţii deosebite în prima perioadă a războiului (a ripostei graduale)
trebuie să i se opună o desfăşurare strategică bine organizată, condusă unitar, activă şi
elastică.
Prin urmare, fiecare din cele două agresiuni militare (directă şi indirectă) pot
genera agresiunea militară combinată, apreciem că obiectivul desfăşurării strategice
în această situaţie ar fi: realizarea unei judicioase dislocări la pace atât a unităţilor
aparţinând armatei, cât şi a celor aparţinând Ministerului de Interne, S.R.I. etc;
scoaterea lor oportună de sub loviturile din aer şi de pe mare ale inamicului şi intrarea
cu unele unităţi şi mari unităţi direct în dispozitivele strategice sau operative impuse
de situaţie (acoperirea strategică a frontierei de stat sau direct la apărare, ofensiva
strategică antidesant, acţiuni de amploare pentru restabilirea ordinii constituţionale);
ridicarea succesivă a capacităţii de luptă sau declanşarea direct a mobilizării pentru
completarea unităţilor şi marilor unităţi existente la pace şi crearea de noi unităţi şi
mari unităţi necesare efortului de apărare strategică; asigurarea unei dislocări
operative (rapide) a Forţelor Aeriene Militare şi a Forţelor Navale Militare pentru a
asigura scoaterea lor de sub loviturile din aer ale inamicului şi pentru a dobândi
supremaţia în aer, pe mare şi fluviul Dunărea; în cazul agresiunii directe iminente să
185
ducă la realizarea dispozitivului de acoperire şi în continuare de apărare (sau direct la
apărare); trecerea economiei la producţia de război, progresiv sau total, în funcţie de
intensitatea agresiunii; numărul direcţiilor de acţiune şi zonele afectate; evacuarea şi
paza bunurilor evacuate, precum şi a obiectivelor de importanţă deosebită;
supravegherea frontierei până la producerea agresiunii, închiderea acesteia înainte de
declanşare şi lai nevoie paza acesteia până la realizarea acoperirii; crearea condiţiilor
pentru a respinge în mod organizat agresiunea, concomitent ci restabilirea ordinii
constituţionale, folosind toate forţele militare; asigurarea condiţiilor pentru organele
de conducere strategice, atât în locuri de dispunere la pace cât şi pe timpul dislocării
lor în alte puncte; realizarea măsurilor de asigurare multilaterală etc.
Totodată, apreciem că obiectivele desfăşurării strategice trebuie să fie în
concordanţă deplină cu scopul strategiei de securitate principiile strategiei
militare a României împotriva oricărei agresiuni, angajând numai o parte sau toate
componentele sistemului militar al ţării, atât în timp de pace cât şi în timp de război,
pentru realizarea siguranţei naţionale şi ordinii publice, precum şi pentru respingerea
oricărei agresiuni armate, din orice direcţie ar veni ea.

4.8. Măsurile şi acţiunile privind desfăşurarea forţelor militare.

Conţinutul acestora

Strategiei militare şi strategiei de apărare a ordinii publice le revin sarcini de a

elabora măsuri adecvate, de a concepe şi organiza cele mai eficiente activităţi, care să
permită desfăşurarea strategi (operativă)181 a forţelor şi mijloacelor sistemului
naţional de apărare, pentru a fi în măsură să respingă, rapid şi ferm (printr-o ripostă
flexibilă în toate direcţiile) orice agresiune militară ce ar viza România, sau să
combată orice acţiuni ostile ţării noastre.
Elaborarea măsurilor şi activităţilor aferente desfăşurării strategice
(operative) trebuie să aibă la bază îmbinarea tradiţiilor istorice şi experienţa de luptă
a poporului român, cu învăţămintele reieşite din: desfăşurarea celui de-al doilea
război mondial; conflictele militare postbelice; revoluţia din decembrie 1989;
analizele şi prognozele conflictelor recente privitor la caracterul unui viitor război;
analiza situaţiei geopolitice şi strategice a ţării noastre şi a posibilităţilor de apărare în
condiţiile Parteneriatului pentru Pace sau a aderării în perspectivă la N.A.T.O.,
plecând de la adevărul confirmat de istorie că o ţară mica sau mijlocie, cu posibilităţi
reduse în ceea ce priveşte menţinerea unei forţe luptătoare numeroase şi cu
posibilităţi limitate de resurse, poate schimba pozitiv cursul desfăşurării războiului
printr-o reuşită a desfăşurării strategice (acţiune de anvergură).
În esenţă, desfăşurarea strategică (operativă) este rezultanta acţiunii
conjugate a cerinţelor strategiei noastre militare, de a respinge orice agresiune armată,
şi a următorilor factori: dislocarea la pace a forţelor armate şi a forţelor de protecţie;
sistemul adoptat pentru menţinerea şi ridicarea în trepte a capacităţii de luptă a
trupelor, inclusiv pentru mobilizarea armatei şi trecerea economiei la producţia de
război; gradul de asigurare logistică a forţelor militare; modul probabil de acţiune al
181
operativ - eşalonul care execută desfăşurarea; care lucrează repede, expeditiv, activ; care are efect rapid; eficace,
eficient, Cf. D.Ex., edţia 1975, p. 628.

186
agresorului; raportul de forţe probabil şi dinamica acestuia; nivelul de cunoaştere şi
aplicare a artei militare; situaţia politică, militară şi geoclimatică de pe direcţia de
operaţii pe care s-ar produce cel mai probabil agresiunea.
Luând în seamă cele arătate mai sus, precum şi opiniile cuprinse în literatura
de specialitate, se poate aprecia că, în sinteză, măsurile şi acţiunile incluse în
desfăşurarea strategică (operativă) a forţelor sistemului naţional de apărare se
referă la: dislocarea la pace a unităţilor şi marilor unităţi ale armatei, ale
Ministerului de Interne şi ale S.R.I., precum şi ale rezervelor tehnico -
materiale; ridicarea capacităţii de luptă a forţelor armate; trecerea unităţilor de
grăniceri la supravegherea frontierei de stat în condiţii de război, cât şi luarea în
pază şi apărare de către trupele de jandarmi a obiectivelor de importanţă
deosebită nepăzite pe timp de pace; manevra de forţe şi mijloace pentru
realizarea dispozitivului de acoperire strategică (operativă); mobilizarea forţelor
militare şi a economiei naţionale; redislocarea Forţelor Aeriene Militare şi
trecerea Forţelor Maritime Militare la acoperirea pe mare şi pe fluviul Dunărea;
desfăşurarea organelor de conducere strategică şi de apărare a ordinii publice;
completarea şi desfăşurarea bazei logistice; adoptarea dispozitivelor trupelor în
funcţie de situaţia strategică concretă.
Conţinutul de detaliu al fiecărei măsuri şi acţiuni se stabileşte pentru a se
asigura valorificarea avantajelor oferite de participarea la luptă a tuturor resurselor
sistemului naţional de apărare, într-o organizare unitară şi o conducere unică, pentru
crearea rapidă a grupărilor de forţe necesare contracarării oricărei acţiuni militare a
inamicului şi pentru evitarea surprinderii, sau în cel mai rău caz, limitarea acesteia.
În funcţie de eşalonul militar la care se execută aceste măsuri şi acţiuni,
fiecare în parte reprezintă o atitudine strategică, operativă sau tactică. Exemplificăm
prin acţiunea de acoperire a frontierei de stat care "... este o măsură de siguranţă
strategică (operativă) la care se recurge pentru asigurarea mobilizării generale etc. şi
se execută de mari unităţi operative sau tactice. La nivel tactic, ea reprezintă o formă
de acţiune militară - apărarea pe front larg - adoptată de marile unităţi tactice sau de
alte eşaloane în scopul respingerii încercării inamicului de a pătrunde pe teritoriul
naţional. Raportată la ansamblul desfăşurării strategice, acoperirea frontierei
(acoperirea în general) constituie una din componentele sale"182.
Măsurile şi acţiunile ce se execută în cadrul desfăşurării strategice se
planifică şi se organizează încă din timp de pace, se, perfecţionează continuu, în caz
de necesitate sau la declanşarea agresiunii, şi se completează cu acţiuni militare de
contracarare a agresiunii în faza incipientă.

4.8.1. Dislocarea la pace a unităţilor şi marilor unităţi ale armatei, ale

Ministerului de Interne şi ale S.R.L, precum şi ale rezervelor
tehnico-materiale
Dislocarea la pace a forţelor militare şi a rezervelor tehnico-materiale
constituie o componentă a ansamblului de măsuri pentru continua perfecţionare a
acestora, problemă legată nemijlocit de planurile de organizare şi dotare, care
constituie un secret al fiecărui stat. În general, dislocarea la pace are o mare
182
Colonel (r) dr. Valentin Arsenie, colonel Mihail-Constantin Cormţeanu, Op.cit., p. 58.

187
durabilitate în timp, modificări sau redislocări făcându-se numai în cazuri de excepţie
ca: adoptarea unei noi strategii de securitate şi strategii militare, ca urmare a unor
mutaţii în situaţia de ansamblu, recenta restructurare, reorganizare şi redislocare a
marilor unităţi şi unităţi ale armatei, ale Ministerul de Interne şi S.R.L, desfăşurată în
perioada 1990-1996183; modernizarea radicală sau dezvoltarea forţelor armate la
încheierea unor noi alianţe militare; după terminarea unui război sau în alte condiţii
deosebite184.
De fiecare dată dislocarea la pace a forţelor armate s-a făcut în funcţie de:
principiile strategiei militare; tipul de război preconizat; elementele componente ale
sistemului militar; cerinţele impuse de necesitatea respectării principiilor luptei
armate; ansamblul problemelor din conţinutul planurilor de desfăşurare strategică;
cerinţele apărării ordinii constituţionale ş.a.
Realizarea în bune condiţii a dislocării la pace a componentelor sistemului
militar şi a rezervelor materiale asigură, încă din primul moment al unei eventuale
agresiuni declanşate prin surprindere sau în urma unei perioade de înrăutăţire a
relaţiilor internaţionale, ca forţele respective să poată trece la îndeplinirea misiunilor
de luptă stabilite.
Dislocarea la pace a forţelor, mijloacelor şi rezervelor tehnico-materiale ale
României, care să asigure cadrul organizatoric de constituire a întregii armate şi a
celorlalte forţe prevăzute să existe la război, precum şi în instruirea cetăţenilor pentru
îndeplinirea obligaţiilor ce le revin pentru apărarea ţării, depinde de următorii factori:
existenţa unor garnizoane tradiţionale şi a unor puternice centre politice, economice
şi administrative; situaţia politică şi militară internaţională; principiile şi caracterul
strategiei militare; aşezarea geografică, tradiţia şi alte condiţii specifice; alianţele
militare la care ţara noastră este parte, rolul lor şi obligaţiile ce decurg din ele; durata
relativ scurtă a serviciului militar obligatoriu; tendinţa de profesionalizare a
structurilor militare.
În opinia unor specialişti militari, dislocarea unităţilor armatei, încă din timp
de pace, trebuie făcută în scopul dispersării acestora, pentru a le scoate de sub
loviturile executate din aer, inclusiv cu armele de nimicire în masă 185. Unităţile
categoriilor de forţe trebuie să | poată acţiona cu maximum de rapiditate, în funcţie de
posibilităţile de deplasare şi intervenţie şi să poată îndeplini o misiune de lupta, chiar
fără a trece la organizarea de război186.
Istoria armatei române cunoaşte câteva etape distincte de dezvoltare a
organizării militare, care se leagă de condiţiile existente în etapele istorice respective:
perioada 1830-1859, după unirea Principatelor; perioada 1878-1815; după primul şi
al doilea război mondial, după 1964, după revoluţia din 1989, corespunzător
principiilor doctrinei militare româneşti şi a modului de structurare a sistemului
naţional de apărare.

183
Reînfiinţarea Jandarmeriei în 1990; constituirea S.R.L 1990, reorganizarea Poliţiei române 1990-1991; trecerea
grănicerilor în structura Ministerul De Interne 1991; restructurarea, reorganizarea şi redislocarea (dislocarea) marilor
uniaţi operative şi tactice 1994-1996.
184
Perioadele ce au urmat evenimentelor din anii 1859, 1918, 1940, 1944.
185
Cf Zdzislaw Golab, Op. cit., p.172
186
Cf. Sistemul militar, organizarea, recrutarea şi mobilizarea armatei, p.102.

188
 Referindu-ne la reorganizarea armatei după 1989, s-au avut îl vedere
următoarele: schimbările intervenite după Revoluţia din Decembrie 1989 în societate
şi armată; poziţia geografică şi strategica a României; situaţia politică şi militară
internaţională; îndeplinirea de către România a obligaţiilor asumate prin tratate şi
acorduri la nivel european; realizarea concordanţei între structuri, limita naţională de
efective şi plafoane de armament; reorganizarea să conducă lai compensarea, cel
puţin parţială, a reducerilor de armament şi efective;! menţinerea, pe cât posibil, în
compunerea armatei a corpului de cadre;; desfăşurarea reorganizării armatei,
concomitent cu menţinerea puterii de luptă; noua structură a armatei să permită
îndeplinirea misiunilor în absenţa unei alianţe militare; crearea unor structuri mai
suple şi mobile; repartiţia proporţională, pe zone de operaţii, a forţelor şi mijloacelor
şi reconsiderarea redislocării unor mari unităţi şi unităţi în concordanţă cu principiul
apărării omnidirecţionale; o mai bună corelare a structurilor de pace cu cele de
război; reorganizarea instrucţiei în condiţiile reducerii stagiului militar; reorganizarea
învăţământului militar; realizarea interoperabilităţii România-N.A.T.O.; crearea
posibilităţilor corespunzătoare participării la Parteneriatul pentru Pace187.
Cerinţa impusă în fiecare dintre aceste etape a constituit-o dislocarea la pace
pe direcţiile cele mai periculoase sau pe cele mai probabile de întrebuinţare a marilor
unităţi şi unităţi, în garnizoane aflate cât mai aproape de frontiera de stat şi în
adâncimea teritoriului, în funcţie de destinaţia strategică sau tactică a acesteia.
Aceeaşi cerinţă a fost valabilă pentru categoriile ce se constituiau la
mobilizare, precum şi pentru forţele ce intrau în compunerea rezervei generale
strategice (o poziţie centrală, de regulă).
O dislocare la pace care să ţină cont de această cerinţă, coroborată cu o
mobilitate sporită, asigură ca desfăşurarea strategică sa se execute într-o perioadă
scurtă şi nemijlocit la frontieră, sau imediat în înapoia acesteia.
Permanenta stare de operativitate şi de pregătire în vederea luptei a unei părţi
din forţele militare asigură avertizarea oportună a forţelor proprii şi oprirea
activităţilor agresive. Este cazul Forţelor Aeriene Militare, grănicerilor, jandarmilor,
o parte din trupele de uscat destinate să fie în măsură permanent să îndeplinească
misiuni de luptă.
La aceasta se adaugă dislocarea la pace a trupelor Ministerului de Interne şi
S.R.I. cu organizare specifică, ce asigură prezenţa forţelor pe zone de responsabilitate
cu obiective şi misiuni în folosul apărării naţionale (a ordinii interne). Prezenţa
acestora în toate localităţile ţării contribuie la desfăşurarea strategică oportună, dat
fiind starea lor permanentă de operativitate cerută de îndeplinirea misiunilor
specifice.
Dislocarea la pace a avut în vedere ca unităţile militare din toate categoriile
armate să treacă la îndeplinirea misiunilor de luptă, concomitent sau fără mobilizare,
direct din garnizoanele permanente sau din raioanele de concentrare apropiate de
acestea, după executarea unor deplasări de mică amploare, reuşind în acest fel să
respingă agresiunea, chiar declanşată prin surprindere.
Probabilitatea ca inamicul să deţină supremaţia aeriană şi maritimă, îl va
determina să folosească cu prioritate loviturile din aer asupra aerodromurilor şi
187
Cf. reforma în armata română, stadiul actual şi perspective, Ministerul Apărării Naţionale, 1995, p. 12

189
navelor militare aflate în porturi, ne poate duce la constatarea că se poate impune
dislocarea acestora încă din timp de pace, în aşa fel încât redislocarea să se producă
în scurt timp, înainte de începerea agresiunii.
Existenţa în organica trupelor de uscat a trupelor teritoriale (se constituie
după declararea mobilizării generale), precum şi existenţa forţelor de protecţie,
constituie un factor favorizant pentru ansamblul desfăşurării strategice (operative),
acestea oferind condiţii pentru dislocarea forţelor militare pe direcţiile de pericol
masiv. Prin prezenţa lor pe întreg teritoriul ţării, fără a fi obligate să execute deplasări
pe distanţe mari şi regrupări ample, participă la desfăşurarea strategică (operativă)
încă de la primul moment al declanşării şi în toate fazele realizării scopului acesteia,
indiferent de timp sau direcţie de operaţii, asigurând intrarea rapidă în acţiune a
ansamblului forţelor luptătoare. În funcţie de situaţie acestea pot executa:
desfăşurarea subunităţilor şi unităţilor lor în vederea participării la acoperirea
frontierei de stat, în subordinea unităţilor armatei sau independent; apărarea
întreprinderilor, localităţilor, căilor de acces către acestea; desfăşurarea unor acţiuni
de lungă durată în raioanele în care s-ai produs distrugeri ca urmare a acţiunilor
aeriene ale inamicului angajând pentru aceasta o parte a populaţiei valide. Astfel de
acţiuni contribuie la creşterea libertăţii de acţiune a trupelor, îndeosebi pentru
executarea manevrei, realizarea grupărilor de forţe pe direcţiile hotărâtoare, cât şi la
generalizarea acţiunilor de luptă asupra forţelor aeropurtate şi grupurilor de
cercetare-diversiune.
Ţinând cont de teoria militară, care a sesizat însemnătatea dislocării la pace a
forţelor militare, ca măsură de importanţă deosebită a desfăşurării strategice, forţele
sistemului militar al ţării sunt dislocate în concordanţă cu scopul strategic general al
apărării armate a ţării - care vizează respingerea oricărei agresiuni. în context se poate
afirma că au fost stabilite direcţii de perfecţionare ale dislocării la pace a forţelor
militare în noua lor structură, asigurând desfăşurarea strategică a forţelor sistemului
militar, bazându-se pe efectele produse de revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană,
pe dimensiunile de rezerve tehnico-materiale, precum şi pe stabilirea unor bugete
anuale în concordanţă cu cerinţele intrării în N.A.T.O. şi ale dotării la nivelul tehnicii
mondiale, ceea ce va da disponibilităţi puterii armate naţionale de a soluţiona
problema libertăţii de acţiune prin mascare, siguranţă, legături stabile, logistică,
asigurare genistică etc.
Dislocarea la pace a rezervelor tehnico-materiale este o componentă
importantă a dislocării la pace, aceasta având o importanţă covârşitoare pentru
desfăşurarea strategică, ceea ce va determina viitoare perfecţionări şi, odată cu ele,
perfecţionarea sistemului de încorporare şi profesionalizare, de mobilizare şi de
asigurare materială, în funcţie de realizarea cerinţelor strategiei de securitate
naţională privind pregătirea teritoriului şi economiei pentru apărare.
În funcţie de importanţa resurselor, nivelul la care se constituie, natura şi
caracterul lor, rezervele pot fi: de stat, de plan, valutare şi de mobilizare188.
Rezervele de stat se folosesc în situaţii deosebite şi în cazul când au fost
epuizate alte posibilităţi economice.

188
Cf. Probleme de artă militară, nr.2, 1984, p.76

190
 Rezervele de plan se constituie în scopul acoperirii unor nevoi de materiale
ce apar în cursul executării planului.
Rezervele valutare sunt formate în scopul efectuării unor plăţi pentru
acoperirea unor deficite în balanţa de plăţi sau a unor pagube datorate calamităţilor
naturale ori pentru nevoi de apărare a ţării.
Rezervele de mobilizare cuprind valori materiale acumulate din timp de
pace, în vederea asigurării desfăşurării producţiei în timp de război, conform
sarcinilor de mobilizare stabilite189.
Rezervele se împart în; rezerve create în cadrul economiei naţionale şi
rezerve de mobilizare în cadrul forţelor armate. Cele create în cadrul economiei
naţionale se constituie în: industrie, transporturi, telecomunicaţii şi în domeniul
ocrotirii sănătăţii. Rezervele create în agricultură sunt incluse în rezervele de stat.
Rezervele de mobilizare în cadrul forţelor armate cuprind: armament, tehnică de
luptă, muniţii şi alte materiale. Asigurarea tehnico-materială la mobilizare se face din
economia naţională şi din rezervele constituite încă din timp de pace în depozitele
armatei. Depozitele respective sunt dislocate după nevoi, pe întreg teritoriul, în
funcţie de: dislocarea la pace a forţelor militare, variantele de întrebuinţare a acestora
în perioada iniţială a războiului, nevoile de completare la mobilizare, caracterul
geograflco-militar al zonei sau direcţiei de operaţii etc.

4.8.2. Ridicarea capacităţii de luptă a forţelor militare

Această măsură reprezintă o preocupare deosebită, actuală, se manifestă
concomitent cu efortul de întărire a potenţialului de apărare, fiind o activitate de
importanţă deosebită în cadrul desfăşurării strategice (operative), care permite
executarea în termenul stabilit a acţiunilor de trecere de la starea de pace la starea de
război.
Încercând o definire a capacităţii de luptă în sens larg, ea exprimă
posibilităţile unei unităţi, mari unităţi, sau ale forţelor militare în întregime de a
desfăşura acţiuni cu succes. În sens restrictiv, aceasta înseamnă stadiul de
pregătire care permite unei mari unităţi (unităţi sau subunităţi) să treacă la
îndeplinirea misiunilor în intervalul de timp stabilit în planuri, direct din
garnizoana de dislocare la pace.
Se consideră că factorii ce influenţează capacitatea de luptai sunt: nivelul de
organizare, completare cu efective şi înzestrare cui armament, mijloace tehnice de
luptă şi materiale de toate felurile; gradul general de pregătire a trupelor, de pregătire
şi închegare a comandamentelor şi comenzilor de subunităţi; gradul în care este
organizată cooperarea între componentele forţelor militare şi în cadrul acestora;
starea morală a întregului personal: tăria fizică şi psihică, experienţa de luptă şi
gradul de antrenament, aptitudinile de conducere ale comandanţilor; pregătirea de
mobilizare şi posibilitatea j de a intra repede în acţiune; starea disciplinei militare.
Analiza fiecărui factor al capacităţii de luptă este relativ dificilă, întrucât
aceştia nu au valori constante, ci se schimbă permanent, modifîcându-şi ponderea în
raport cu condiţiile concrete.

189
Cf Lexicon militar, p.593

191
 Pornind de la necesitatea ca măsurile ce se întreprind pentru ridicarea
capacităţii de luptă, (măsură a desfăşurării strategice), să aibă o fundamentare
ştiinţifică şi un înalt grad de eficienţă practică, vom prezenta conţinutul factorilor
care determină capacitatea de luptă şi indicatorii analitici ai acesteia190 (anexa nr. l).
Un model matematic ce ar înlesni aprecierea capacităţii de luptă ar fi formulat
în urma analizei factorilor şi indicatorilor analitici, care pot fi reuniţi în trei grupe,
astfel: de la I1-I5, indicatori calitativi; de la I6-I12 indicatori cantitativi; I13-I14
indicatori de perfecţionare a sistemului de alarmare şi de mobilizare.
Formula matematică de calcul a capacităţii de luptă C este:

C  i 1 I i  p1  i  6 I i  p 2  i 13 I i  p3
5 12 14

unde:
C = capacitatea de luptă
Ii = indicatorul analitic (i=l÷14)
p - ponderea grupei (1÷3); într-o variantă p1=0,4-0,5; p2=0,2; p3=0,3-0,4
Aprecierea fiecărui indicator se face cu note de la 1÷10 (chiar cu fracţiuni).
Capacitatea de luptă a unei mari unităţi se calculează apreciind cu note fiecare
unitate componentă, după care se face media aritmetică pentru fiecare indicator
analitic (I). Notele obţinute la fiecare indicator se introduc în formula de mai sus,
obţinându-se nota ce reprezintă capacitatea de luptă (nota 6=60%; nota 8=80%; nota
10=100%)191.
Din examinarea acestor indicatori rezultă faptul că la determinarea capacităţii
de luptă participă un număr mare de factori, care-i dau o complexitate deosebită.
Ridicarea permanentă a acesteia, atât în timp de pace, cât şi în timp de necesitate,
contribuie la procesul obişnuit de pregătire sau la unele măsuri specifice.
Desigur că forţele militare ale României nu au posibilitatea (ca de altfel şi alte
armate) să menţină toţi factorii ce determină capacitatea de luptă la nivelul maxim în
timp de pace. Există chiar tendinţa ca acei factori care se referă la completarea cu
efective, tehnică militară şi materiale să fie realizaţi la cote mai mici, în funcţie de
puterea economică a ţării, situaţia internaţională şi strategia militară proprie. Odată cu
apariţia unor stări de tensiune sau ameninţări la adresa securităţii statului, realizarea
posibilităţilor necesare respingerii agresiunii amplifică sarcinile desfăşurării
strategice, în cadrul căreia ridicarea capacităţii de luptă a forţelor armate capătă un rol
de primă importanţă.
Capacitatea de luptă, prin prisma indicatorilor prezentaţi, rezultă din
conjugarea puterii de luptă a trupelor şi formaţiunilor (posibilităţile marilor unităţi şi
unităţi de a duce acţiuni de luptă pentru îndeplinirea misiunilor) şi starea de
190
Cf. colonel dr. Grigore Ciuruşniac, colonel Ion Dofarin, Opinii privind determinarea capacităţii de lupta a
unităţilor şi marilor unităţi, Probleme de artă militară, nr.2/1984, p.50-52.
191
Ibidem, p.50-54.

192
operativitate şi de pregătire în vederea luptei (posibilităţile, la un moment dat, de a
trece rapid şi în mod organizat la acţiuni, în vederea respingerii cu succes a unei
agresiuni). Intre cele două elemente există o intercondiţionare reciprocă.
Ridicarea capacităţii de luptă este un proces complex, o măsură importantă
din cadrul sporirii capacităţii combative a trupelor, prin care se urmăreşte pregătirea
în vederea trecerii în mod organizat şi treptat, pe cât posibil în secret, la niveluri
superioare ale capacităţii combative ale fiecărei categorii de forţe armate şi genuri de
armă, a forţelor sistemului naţional de apărare în ansamblu, în scopul îndeplinirii în
scurt timp a unor misiuni de luptă.
Aceasta se va realiza cel mai adesea în condiţiile unei perioade de tensiune pe
plan internaţional, a pericolului unei agresiuni, în cazul unor calamităţi naturale şi
atunci când sunt în curs de desfăşurare unele acţiuni ostile interne.
Analizând însă situaţia ţării noastre şi mai ales riscurile şi ameninţările
existente pentru securitatea statelor, se impune ca, din timp de pace, unele unităţi să
fie cu o capacitate de luptă cât mai apropiată de cea necesară la război, planificând de
la pace măsurile de ridicare a capacităţii de luptă prin trepte (etape, stări, grade etc.)
sau simultan (când există pericolul iminent al agresiunii prin surprindere).
Creşterea capacităţii de luptă se va face într-o perioadă de timp variabilă, prin
trecerea succesivă (în trepte) de la o organizare şi compunere mai redusă la alta, mai
amplă, altfel spus, prin trecerea de la starea de pace la cea de război prin anumite
trepte, în cadrul cărora se măreşte puterea de luptă a fiecărui eşalon.
În acest sens, în practica militară românească s-au stabilit următoarele trepte:
capacitatea de luptă de atenţie - treapta I; capacitatea de luptă ridicată - treapta a Ii-a;
capacitatea de luptă pericol de război - treapta a II-a; capacitatea de luptă completă -
treapta a IV-a192.
Capacitatea de lupta de atenţie reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi
ce se execută în scopul completării necesarului de pace sau de război a unor unităţi
existente la pace, creşterii puterii de foc şi creării posibilităţilor de intervenţie în orice
zonă de operaţii cu unităţi capabile să nimicească forţele agresorului care ar acţiona
asupra teritoriului României.
Prin ordinul ministrului apărării naţionale sunt stabilite unităţile care îşi
completează deficitele la pace, se completează potrivit organizării de război şi îşi
constituie nuclee de mobilizare.
Capacitatea de luptă ridicată reprezintă treapta în care se constituie
completarea cu efective şi tehnică potrivit organizării de război, mărindu-se numărul
unităţilor care să fie în măsură să treacă la îndeplinirea unor misiuni de luptă cu
capacitate de luptă completă. Creşte capacitatea combativă a apărării antiaeriene a
teritoriului şi trupelor, a aviaţiei, precum şi puterea de foc a trupelor de uscat, prin
înfiinţarea unor mari unităţi. Prin ordinul ministrului apărării sunt stabilite unităţile
care în această treaptă se completează potrivit organizării de război.
Capacitatea de luptă pericol de război reprezintă treapta în care toate
unităţile luptătoare existente la pace realizează capacitatea combativă de război, fiind
în măsură să respingă orice agresiune declanşată împotriva României şi să asigure
condiţiile necesare mobilizării întregii armate în deplină siguranţă.
192
Instrucţiuni B2/005100-M/1987, p.30-35.

193
 Capacitatea de luptă completă reprezintă completarea prin mobilizare, potrivit
organizării şi dotării de război, a tuturor unităţilor existente la pace şi care se
înfiinţează la mobilizare şi nu au fost prevăzute în treptele anterioare, realizându-se
astfel trecerea întregii armate la starea de război.
La expirarea termenului stabilit pentru executarea mobilizării, unităţile sunt
dispuse în raioanele de mobilizare prevăzute în plan sau în cele stabilite prin ordine,
în măsură să treacă la îndeplinirea unei misiuni de luptă.
Pentru unităţile şi organele Ministerului de Interne treptele de trecere la
capacitatea de luptă sunt formulate în acelaşi mod şi au următorul conţinut193.
Trecerea la capacitatea de luptă de atenţie - treapta I - reprezintă un
ansamblu de măsuri şi activităţi ce se execută în scopul: ridicării capacităţii
informativ - operative şi de luptă a unităţilor şi organelor Ministerului de Interne;
încadrării unor deficite conform cadrului organizatoric de pace; completării sau
înfiinţării unor unităţi (subunităţi) de importanţă deosebită stabilite prin ordin.
Trecerea la capacitatea de luptă ridicată - treapta a II-a - constituie
momentul în cadrul căruia se continuă creşterea capacităţii informative şi de luptă a
unităţilor şi organelor Ministerului de Interne prin: încadrarea majorităţii deficitelor
existente la pace; înfiinţarea unor noi unităţi şi subunităţi de intervenţie şi
completarea unor unităţi operative, centrale şi teritoriale.
Trecerea la capacitatea de luptă pericol de război reprezintă treapta a III-a
şi cuprinde: realizarea capacităţii de mobilizare a tuturor unităţilor şi organelor
existente la pace, înfiinţarea şi completarea unor unităţi centrale şi teritoriale pentru a
fi în măsură să îndeplinească misiuni specifice perioadei de tensiune şi să asigure
condiţiile necesare mobilizării întregii armate în siguranţă.
Trecerea la capacitatea de luptă completă reprezintă treapta a IV-a, în
cadrul căreia se completează prin mobilizare, potrivit organizării şi dotării de război,
unităţile, marile unităţi şi formaţiunile de conducere şi logistică, asigurarea materială,
tehnică şi medicală, realizându-se trecerea la starea de război.
Având în vedere faptul că unităţile şi marile unităţi ale Ministerului de Interne
execută misiuni de luptă încă din timp de pace, este de înţeles că încordarea
internaţională sau situaţia strategică internă la un moment dat, solicită acestor forţe
ridicarea capacităţii de luptă în scopul trecerii în scurt timp şi în mod organizat la
pregătirea şi organizarea unor misiuni specifice pentru prevenirea şi contracararea
acţiunilor îndreptate împotriva ordinii constituţionale, a obiectivelor de importanţă
deosebită şi în situaţii deosebite194. În acest sens s-au stabilit trei grade195 ale
capacităţii de luptă a unităţilor, marilor unităţi şi organelor Ministerului de Interne,
astfel: a) gradul I - constă în asigurarea condiţiilor strict necesare pentru sporirea
vigilenţei şi eficienţei în executarea misiunilor şi sarcinilor de serviciu şi pentru
193
Dispoziţia 0034970/01.07.1988 privind trecerea unităţilor şi organelor Ministerului de Interne de la starea de
pace la starea de război, în mod eşalonat, în trepte ale capacităţii de luptă, prin concentrări şi rechiziţii.
194
Prin situaţii deosebite - în contextul ordinului Ministerului de Interne 065/10.07.1990 - se înţelege instituirea stării
de urgenţă în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării; acţiunile unor grupuri turbulente, extremist-teroriste sau de
cercetare-diversiune; producerea unor calamităţi naturale, catastrofe de mari proporţii şi alte evenimente de natura să
afecteze ordinea şi liniştea publică, funcţionarea normală a organismelor statului, independenţa, suveranitatea şi
integritatea teritorială.
195
Ordinul Ministerului de Interne nr.065/10.07.1990 privind creşterea capacităţii de luptă a unităţilor Ministerului de
Interne în situaţii deosebite.

194
trecerea în timp oportun la îndeplinirea misiunilor specifice; b) gradul II - constă în
adoptarea măsurilor menite să asigure o eficienţă maximă dispozitivelor existente şi a
acţiunilor în curs de desfăşurare, precum şi posibilitatea de a trece, în scurt timp, cu o
parte din forţe, la executarea unor noi misiuni şi sarcini specifice; c) gradul III -
reprezintă o fază superioară a capacităţii de luptă, în care unităţile, organele şi
subunităţile sunt în măsură să intervină în scurt timp, conform planurilor de acţiune şi
de cooperare adaptate la situaţiile concrete.
Obiectivul central al întregii activităţi a comandamentelor, marilor unităţi şi
unităţi ale forţelor militare îl constituie ridicarea capacităţii de lupta a armatei,
unităţilor Ministerului de Interne şi ale S.R.I., perfecţionarea pregătirii ei, pentru a fi
în măsură să treacă în cel mai scurt timp la îndeplinirea oricăror misiuni, să dea
lovituri nimicitoare agresorului care ar atenta la independenţa, suveranitatea şi
integritatea statului român.
În procesul de ridicare a capacităţii de luptă, comandamentele militare
colaborează strâns cu organele administraţiei publice locale.
Ridicarea capacităţii de luptă presupune deci numeroase şi complexe
activităţi. Derularea lor la cei mai înalţi indici solicită să fie cunoscute în permanenţă
detaliile planurilor de ridicare a capacităţii de luptă şi asupra lor să se păstreze un
secret absolut.
4.8.3. Trecerea unităţilor de grăniceri la supravegherea frontierei de
stat în condiţiile stării de urgenţă, de asediu şi în caz de război.
Luarea în pază şi apărare de către trupele de jandarmi a
obiectivelor de importanţă deosebită nepăzite pe timp de pace
O altă măsură care face parte organică din desfăşurarea strategică (operativă)
este trecerea la supravegherea frontierei de stat şi luarea în pază a obiectivelor de
importanţă deosebită nepăzite pe timp de pace. Ea este executată de către grăniceri şi
jandarmi, atât în condiţiile stării de urgenţă, de asediu cât şi în condiţii de război, şi
constituie măsura prin intermediul căreia se asigură executarea în siguranţă, chiar din
primele momente, a celorlalte măsuri şi activităţi din cadrul desfăşurării strategice a
forţelor sistemului militar al statului.
Misiunea principală a trupelor de grăniceri, aceea de a asigura
supravegherea frontierei de stat, defineşte locul şi rolul acestora în desfăşurarea
strategica. Trupele de grăniceri, independent sau în cooperare cu unităţi (subunităţi)
de jandarmi şi organe de poliţie din zonă, cu concursul larg al populaţiei, interzic în
această perioadă pătrunderea pe teritoriul naţional a spionilor, teroriştilor,
diversioniştilor şi a altor elemente duşmănoase, anihilează acţiunile grupărilor care
violează în forţă frontiera, acţionează împotriva provocărilor şi incidentelor,
opunându-se primelor lovituri date prin surprindere de agresor. Aceste trupe
constituie una din principalele componente ale cercetării tactice la frontieră, pentru
descoperirea din timp a apropierii inamicului şi determinarea valorii, naturii,
posibilităţilor şi intenţiilor acestuia.
Contrar unor specialişti din cadrul Comandamentului Naţional al Grănicerilor,
noi apreciem că este necesar ca aceste trupe să aibă o pregătire în vederea luptei
terestre care să-i confere posibilitatea ducerii unor acţiuni integrate, dinainte
pregătite, puse de acord în timp şi spaţiu cu unităţile armatei (ale trupelor de uscat,
195
ale altor categorii de forţe). În cazul unei agresiuni prin surprindere, C.N.Gr. are un
rol important în desfăşurarea strategică a forţelor principale, dar având în vedere
efectivele şi dotarea limitată de care dispun, se impune un sprijin însemnat, mai ales
din partea forţelor de angajare zonală imediată sau a Forţei de Reacţie Rapidă din
apropierea frontierei, pe direcţia sau în zona în care aceasta s-a produs.
Începând cu perioada de tensiune, brigăzile şi batalioanele de grăniceri trec la
ridicarea capacităţii de luptă, realizează supravegherea şi apărarea întărită a frontierei
de stat, executând acţiuni tactice de frontieră prin forme şi procedee de luptă
specifice, în condiţiile stării de urgenţă, împreună cu detaşamentele înaintate ale
brigăzilor mecanizate (de tancuri sau infanterie), asigură realizarea dispozitivului de
apărare pe graniţă, după care, conform planului operaţiei, pot: să treacă la apărare pe
unele direcţii mai puţin vizate de agresor; să se regrupeze în rezerva Corpurilor de
armată sau a grupărilor strategice, a C.N.Gr. sau a M.C.G., în măsură să intervină
îndeosebi la menţinerea ordinii constituţionale sau să execute unele misiuni
neprevăzute.
Când desfăşurarea strategică (operativă) se execută concomitent cu
declanşarea agresiunii, grănicerii asigură apărarea frontierelor de stat în condiţiile
stării de război, participă la realizarea dispozitivului de apărare la nivel tactic şi
operativ, concentrând majoritatea forţelor şi mijloacelor proprii, cât şi a celor primite
în întărire pe direcţiile cele mai ameninţate. Organizând acţiuni de apărare şi hărţuind
permanent inamicul, ei produc pierderi elementelor înaintate ale trupelor acestuia,
încetinind ritmul de înaintare a acestora în adâncime.
Execută, împreună cu batalioanele de jandarmi şi organele de poliţie din zonă,
acţiuni de descoperire, capturare sau nimicire a grupurilor de cercetare-diversiune, a
celor paramilitare, elementelor teroriste, subunităţilor de desant aerian şi participă la
îndrumarea circulaţiei coloanelor în marş, lichidarea urmărilor loviturilor inamicului
executate din aer, mijloace incendiare sau obişnuite. În folosul desfăşurării strategice
a trupelor CA. sau a altor eşaloane operative, în cooperare cu unităţile teritoriale,
trupele de grăniceri pot îndeplinii misiuni foarte grele, cum ar fi: apărarea unor
aliniamente pe direcţia de pătrundere a inamicului; acţiuni de cercetare;
supravegherea prin patrulare şi scotocirea raioanelor unde s-au refugiat infractori, în
regiunea de frontieră; escortarea persoanelor reţinute şi predarea la organele de
poliţie; participarea la evacuarea populaţiei şi a bunurilor, concomitent cu asigurarea
ordinii şi pazei la raioanele de îmbarcare şi la punctele obligate de trecere;
îndrumarea circulaţiei şi asigurarea călăuzelor pentru unităţile şi subunităţile de arme
întrunite care trec la acoperire sau la apărare în zona de frontieră.
Paza şi apărarea obiectivelor de importanţă deosebită196 este una din
misiunile de baza pe care trupele de jandarmi o execută independent încă din timp de
pace şi care reprezintă un factor de stabilitate pentru ordinea constituţională, afirmaţie
ce are drept fundament pericolul ce-1 reprezintă pentru securitatea naţională, în
situaţia că ele ar fi ocupate de elemente agresive interne sau chiar trupe ale
adversarului infiltrate (debarcate) pe teritoriul naţional.
196
Obiectiv de importanţă deosebită - întreprindere, uzină, fabrică, nod de comunicaţii, puncte obligate de trecere,
porturi, depozite, instituţii de artă, politice, diplomatice etc. care au o însemnătate şi o valoare deosebită pentru
securitatea statului, pentru economie, cultură şi pentru apărarea ţării.

196
 Analizând misiunile ce revin trupelor de jandarmi în timp de pace, apreciem
că în caz de urgenţă, pe timpul stării de asediu şi mai ales la război, acestea nu numai
că se amplifică din punct de vedere al importanţei, dar se diversifică, se lărgesc,
jandarmeria luând în pază şi apărare noi obiective de importanţă deosebită care nu au
fost păzite în timp de pace197, cum ar fi: centrale telefonice; staţii şi noduri de cale
ferate; lagăre de zonă interioară; transporturi, comunicaţii în folosul trupelor ce
execută acoperirea sau trecerea la apărare; puncte de comandă; paza unor raioane cu
destinaţie specială etc. concomitent cu întărirea pazei la cele păzite încă din timp de
pace.
Încă din momentul încordării situaţiei politice şi militare, cu implicaţii asupra
securităţii noastre naţionale, trupele de jandarmi trec la paza întărită a obiectivelor
avute sub pază, asigurând prin trecerea în trepte la capacitatea de lupta sau direct,
prin aplicarea planului de mobilizare, necesarul de forţe şi mijloace pentru a lua în
pază acele obiective ce prezintă interes în fâşiile de apărare ale CA., precum şi în
folosul M.C.G. Cu forţele şi mijloacele la dispoziţie şi la nevoie cu sprijinul unităţilor
şi subunităţilor de grăniceri sau ale armatei, în scopul unor atacuri ale forţelor
agresive interne asupra obiectivelor păzite, asigură închiderea acestora cu efective din
interior şi iau măsuri de intervenţie rapidă cu subunităţile de intervenţie stabilite sau
în sprijin pentru despresurarea lor, neutralizarea sau lichidarea agresorului.
Pornind de la faptul că în această perioadă se pot produce tulburări ale ordinii
şi liniştii publice sau acţiuni ale elementelor ostile pentru deteriorarea ordinii
constituţionale, atât în adâncimea teritoriului, cât şi în fâşiile CA. şi a altor eşaloane
operative, trupele de jandarmi, împreună cu poliţia şi grănicerii (în zona de frontieră)
sau cu unităţi şi subunităţi disponibilizate după realizarea dispozitivului de acoperire,
vor acţiona rapid prin forme şi procedee specifice de luptă, principală fiind
intervenţia (formele acţiunilor de luptă specifice subunităţilor de jandarmi sunt:
gardarea, supravegherea, intervenţia, blocarea, cercetarea, încercuirea,
urmărirea, ambuscada, razia, barajul, escortarea şi paza persoanelor reţinute,
filtrul198).
Ele sunt în măsură să execute în perioada stării de urgentă, de asediu şi în
cazul agresiunii prin surprindere, independent sau în cooperare cu grănicerii, trupele
teritoriale şi unităţi ale armatei, şi alte misiuni ca: cercetarea tactică în zona de
responsabilitate; descoperirea, capturarea sau nimicirea grupurilor de cercetare-
diversiune; lupta împotriva desantului aerian, a forţelor teroriste sau duşmănoase;
asigurarea pazei şi apărării sectoarelor de comunicaţii pe care se execută transporturi
de trupe şi materiale; participarea la asigurarea măsurilor de pază şi ordine, pe timpul
evacuării persoanelor, bunurilor şi obiectivelor; participă la punerea în aplicare a
planului de mobilizare etc., acţiuni care sunt deosebit de utile desfăşurării strategice,
atât înainte de începerea agresiunii, cât şi concomitent cu aceasta.
Prin urmare, este evident că trecerea unităţilor de grăniceri la supravegherea
frontierei de stat, luarea în pază şi apărare de către trupele de jandarmi a obiectivelor
de importanţă deosebită nepăzite pe timp de pace, cât şi participarea la menţinerea

197
Regulamentul jandarmeriei, proiect, Bucureşti, 1996, p.9, art 5.
198
Cf. Regulamentul jandarmeriei, proiect, Bucureşti, 1996, p. 88.

197
ordinii şi liniştii publice, sunt măsuri foarte importante care asigură executarea rapidă
a desfăşurării strategice (operative).
Fără siguranţă la frontieră şi fără linişte în adâncimea teritoriului, brigăzile şi
batalioanele din compunerea marilor unităţi ale trupelor terestre se vor deplasa cu
viteze reduse şi vor întârzia realizarea dispozitivelor. înlăturarea acestor factori de
risc vor avea implicaţii şi contribuţii majore pe timpul realizării acoperirii sau apărării
pe frontiera de stat.

4.8.4. Manevra de forţe şi mijloace pentru realizarea dispozitivului

strategic (operativ) de acoperire (siguranţă) a frontierei de stat
Aplicarea succesivă a măsurilor de ridicare a capacităţii de luptă succesiv sau
sărind peste unele trepte, până la realizarea ei deplină, precum şi manevra trupelor în
vederea realizării celei mai favorabile grupări de forţe pentru respingerea agresiunii la
frontieră, impun luarea unor măsuri ferme de securitate a acţiunilor şi trupelor în
această zonă, măsuri care, de regulă, fac din acoperirea graniţelor o acţiune
strategică (operativă) distinctă în cadrul desfăşurării forţelor militare ale statului.
Condiţiile foarte grele în care se face trecerea ţării de la starea de pace la
starea de război nu permit realizarea de la început a dispozitivului de apărare pe
frontieră. Pentru a asigura raportul de forţe favorabil pe direcţii, de cele mai multe ori
se va apela la manevra de forţe şi mijloace pentru realizarea dispozitivului de
acoperire a frontierei de stat.
Teoria militară românească contemporană consideră că acoperirea spaţiului
terestru, aerian, maritim şi fluvial al ţării este o parte componentă a operaţiei de
apărare (strategică sau operativă). Ea începe în momentul când s-a dat semnalul în
vederea trecerii la apărare pe frontieră de către marile unităţi (unităţile) din cadrul
forţelor de angajare zonală imediată, împreună cu batalioanele de grăniceri şi
jandarmi şi se termină odată cu realizarea dispozitivului de apărare strategic
(operativ).
Teoria militară românească consideră că acoperirea cuprinde un ansamblu de
acţiuni militare cu rol de siguranţă strategică, desfăşurate simultan sau succesiv
de către marile unităţi cu rol operativ ale tuturor categoriilor de forţe armate
împreună cu mari unităţi (unităţi) ale "Ministerului de Interne (jandarmi,
grăniceri etc.) pe baza unei concepţii şi planificări unitare, pentru evitarea
surprinderii, opririi şi respingerii inamicului aflat în ofensivă, când aceasta s-a
declanşat, precum şi, în anumite situaţii, lichidarea pătrunderilor inamicului
peste frontieră sau în adâncimea teritoriului naţional 199. întotdeauna acoperirea
trebuie să asigure condiţii favorabile executării mobilizării şi desfăşurării forţelor
participante la război (ori la siguranţa pe frontieră în cazul unor acţiuni agresive
interne foarte violente).
La nivel strategic, acoperirea, componentă a desfăşurării strategice, se
organizează din timp de pace, cu forţe, de regulă, puţine ca număr, dar cu capacitate
de luptă ridicată şi la care participă toate forţele militare din zonă.
Caracteristica principală a manevrei de forţe şi mijloace pentru realizarea
dispozitivului constă în deplasarea şi desfăşurarea rapidă a batalioanelor şi brigăzilor
199
Cf.A.N.-l, ediţia 1997

198
din compunerea Forţei de Reacţie Rapidă (uneori a forţelor de angajare zonală),
începând cu frontiera de stat, iar cu celelalte forţe şi mijloace pe toată adâncimea
teritoriului naţional (în cazul unor acţiuni agresive interne de amploare, acoperirea se
face numai pe adâncimea zonei în care s-au declanşat acţiunile militare).
Batalioanele, brigăzile şi corpurile de armată din adâncime participă la
această manevră continuând executarea mobilizării sau schimbând raioanele în care s-
a executat aceasta prin deplasări, în vederea punerii în stare de apărare a unor
aliniamente şi raioane pregătite sau nepregătite, precum şi a tuturor localităţilor,
efectuând transporturi de material şi tehnică militară, în vederea redislocării bazei
logistice, potrivit condiţiilor în care se execută desfăşurarea strategică.
Principala modalitate de executare a manevrelor de forţe şi mijloace pe timpul
realizării dispozitivului strategic o reprezintă deplasarea trupelor din adâncime către
faţă (frontieră).
Distanţele relativ mari pe care se execută deplasarea fac ca această manevră
să fie complexă şi să fie determinată de: timpul scurt la dispoziţie; loviturile executate
de inamic cu aviaţia şi cu mijloacele de lovire de înaltă precizie; loviturile cu armele
de nimicire în masă; provocarea de distrugeri, incendii, în special la trecerile peste
diferite obstacole naturale importante; probabilitatea folosirii, pe scară largă, a
desantului aerian, trupelor aeromobile, grupurilor de cercetare-diversiune şi
elementelor teroriste, precum şi a procedeelor de război electronic, psihologic şi
informaţional.
Pentru ca toate deplasările să se facă în ordine şi la termenul stabilit, se iau
întotdeauna unele măsuri ferme de asigurare şi protecţie a trupelor. Totodată este
necesar să se stabilească din timp forţele şi mijloacele care vor executa deplasarea şi
cele ce vor desfăşura lupta împotriva desantului aerian şi trupelor aeromobile folosite
de agresor pe direcţiile de manevră.
Deplasarea trupelor se poate executa prin: marş (pe autovehicule sau pe jos),
transport (pe căile de comunicaţii feroviare, navale şi aeriene) sau combinat, în
funcţie de situaţia operativă şi condiţiile concrete, starea comunicaţiilor, cantitatea şi
capacitatea mijloacelor de transport utilizate.
Analizând prin prisma avantajelor utilizării unuia din procedeele de deplasare
pe timpul desfăşurării strategice, se poate trage concluzia că cel mai indicat este
marşul. Câteva din argumentele ce stau la baza acestei concluzii ar fi: folosirea
mijloacelor proprii şi a celor primite ca întărire; asigurarea reducerii efectelor
loviturilor executate de inamic din aer; ocolirea unor raioane care creează probleme;
reducerea timpului de deplasare; desfăşurarea rapidă a forţelor şi intrarea acestora în
luptă.
Pe timpul desfăşurării strategice (operative), mai ales când acoperirea se
realizează într-o perioadă mai îndelungată, procedeul prin transport poate fi uzitat:
a) pe calea ferată, mai ales pentru deplasarea tehnicii grele, cu deosebire a
tancurilor; b) pe calea aerului, în mod deosebit pe direcţiile unde comunicaţiile sunt
distruse sau în situaţiile care necesită dislocări urgente de forţe şi mijloace pentru
executarea unor manevre rapide - transportul desantului aerian, punerea în stare de
apărare a unor aliniamente sau obiective importante; transportul aerian fiind cel mai
rapid, dar şi cel mai limitat ca posibilităţi, va fi folosit intens pentru trecerea la
199
acoperire, activităţi de comandament, transport de materiale cu volume şi greutăţi
reduse, transportul unor subunităţi ce urmează să acţioneze în timp scurt; c) pe
comunicaţiile navale, folosind marea, fluviul Dunărea, râurile interioare şi canalele
navigabile, când situaţia permite.
Procedeul de deplasare combinat apreciem că are posibilităţi multiple de a fi
pus în valoare în funcţie de: natura misiunilor de îndeplinit până la acoperirea
frontierei; timpul şi mijloacele la dispoziţie; caracterul acţiunilor inamicului; nevoile
de forte şi mijloacele ce trebuie deplasate în timp şi spaţiu; practicabilitatea căilor de
comunicaţii etc., ponderea deţinând-o marşul şi transportul pe calea ferată.
Pe toată durata manevrei pentru acoperirea frontierei de stat, în cadrul
desfăşurării strategice (operative), comandamentele militare vor urmări utilizarea cât
mai judicioasă a forţelor militare din zonele respective, asigurarea operativă şi
protecţia trupelor pe timpul deplasării şi angajării acţiunilor militare împotriva
desantului aerian, trupelor aeromobile sau a grupurilor de cercetare-diversiune şi
teroriste. La nivel local multe probleme de logistică se pot rezolva de către prefecturi,
consiliile judeţene şi cele locale (orăşeneşti, comunale)200.
Manevrele de forţe şi mijloace pentru realizarea acoperirii sunt numeroase şi
se execută de toate categoriile de forţe. În unele situaţii ele se vor executa simultan cu
afluirea resurselor necesare mobilizării.
În această etapă a desfăşurării strategice (operative) se pun două probleme
deosebite, care constituie tot atâtea incertitudini, şi se referă la: modul de acţiune al
inamicului şi dispozitivul ce urmează a se realiza de către trupele noastre.
În cazul în care inamicul trece la agresiune cu forţele principale în zona de
frontieră, apărătorul îşi va grupa forţele de acoperire pe una sau mai multe direcţii de
operaţii. Deplasarea unor mari unităţi (unităţi) se va executa în condiţiile posibilităţii
întâlnirii cu inamicul, pe timpul marşului sau al realizării dispozitivului.
În cazul când agresiunea are loc simultan pe întreg teritoriul ţării, inamicul,
acţionând cu forţe importante atât din zona de frontieră spre adâncime (centre vitale),
cât şi cu grupări aerotereste şi paramilitare din interior către frontieră, trupele care
realizează dispozitivul strategic (operativ) de acoperire vor trebui sa facă faţă ambelor
situaţii, accentul fiind pus concomitent atât pe acoperirea frontierei cât şi pe
realizarea eliberării spaţiilor în care sunt forţe ale adversarului, destinând mari unităţi
şi unităţi ale Ministerului de Interne şi armatei care sa intervină rapid în scopul
lichidării grupărilor aeroterestre şi paramilitare ce ar continua să acţioneze în
adâncime.
Aşa cum s-a mai arătat, realizarea dispozitivului de acoperire este scopul
final al manevrelor de forţe şi mijloace în această etapă a desfăşurării strategice
(operative). Realizarea acestuia este influenţată de unii factori, dintre care cei mai
importanţi ar fi: locurile de dispunere a trupelor faţă de garnizoanele de reşedinţă în
momentul hotărârii de trecere la acoperire; dislocarea temporară faţă de garnizoanele
de reşedinţă; distanţele la care se găsesc trupele faţă de frontieră sau faţă de raioanele
viitoarelor acţiuni de luptă; gradul de înzestrare tehnică a trupelor şi starea
comunicaţiilor etc.

200
Cf Gândirea Militară Românească, nr. 2, 1996, p.32

200
 Dispozitivul de acoperire este elementul cel mai sintetic, de valorificare a
eficienţei forţelor participante, din sistemul de acoperire. El asigură stabilitate
acestuia, cât şi un pronunţat caracter dinamic şi manevrier.
Dispozitivul de acoperire se poate face din mişcare, ceea ce impune
constituirea coloanelor în aşa fel încât realizarea dispozitivelor să se poată face fără
manevre complicate, iar la nevoie să fie în măsură să angajeze lupta de întâlnire, să
execute contraatacuri din mişcare sau să treacă la nimicirea desantului aerian folosit
de agresor, toate cu măsuri de asigurare corespunzătoare situaţiei.
Deplasarea forţelor trebuie să se facă în două-trei urgenţe, în raport cu
succesiunea intrării trupelor în acţiune, cu gradul de completare şi locul lor în
dispozitivul de acoperire, şi ulterior în cel de apărare strategică.
Prima urgenţă o vor constitui unităţile din Forţa de Reacţie Rapidă (sau cum i
se zice în cadrul Trupelor de Uscat - Corpul de Reacţie Rapidă), destinate trecerii la
apărarea pe frontieră, trupele de apărare antiaeriană, aviaţia, marina militară care,
după redislocare, ocupă poziţiile, aerodromurile sau raioanele fixate pentru operaţia
de apărare strategică.
Deplasarea forţelor principale se poate executa în condiţiile începerii
concomitente a mobilizării generale, situaţie ce pune probleme deosebite. În acest
caz, în primă urgenţă, trupele de grăniceri ce execută supravegherea frontierei şi
detaşamentele înaintate ale marilor unităţi tactice din cadrul forţelor de angajare
zonală imediată, vor participa la realizarea siguranţei, asigurând Corpului de Reacţie
Rapidă libertatea de acţiune în realizarea dispozitivelor.
În a doua urgenţă ar intra forţele principale, care la pace au un nivel mai redus
de completare şi dotare dar care sunt apte să le realizeze în timp mai mare, iar unele
din cele nou înfiinţate până la 10-12 zile.
Marile unităţi din forţele de rezervă care nu pot ajunge la capacitatea de luptă
necesară decât după mai mult timp vor intra în urgenţa a treia, de regulă în F.A.U. sau
în rezervă.
Deplasarea trupelor şi realizarea dispozitivelor se poate executa în condiţiile
evacuării unor categorii de populaţie (bolnavi, copii, bătrâni etc.) şi bunuri materiale
din zona de frontieră, ceea ce impune realizarea încă din timp de pace în cadrul CA.
şi a unor planuri unice de deplasare pe variante, care să fie aplicate în condiţiile
concrete.
De remarcat este faptul că forţele folosite pentru acoperire vor executa numai
temporar această misiune, în cadrul desfăşurării strategice (operative) urmând ca,
prin restructurarea dispozitivelor, ele să rămână în apărare (în fâşiile în care au fost
ori în alte fâşii) sau regrupate în anumite raioane. De aceea ele pot sau nu pot fi
apreciate (denumite) decât peiorativ ca trupe de acoperire, unele sunt specializate
(special constituite) pentru asemenea misiuni, dar sunt pregătite să ducă orice acţiune
de luptă în orice loc din ţară.
Este de remarcat faptul că, datorită situaţiilor complexe care preced conflictul
militar, manevra trupelor pentru acoperire se va face în timp util numai după un plan
de operaţii judicios, întocmit din timp de pace, acesta urmând să fie adaptat la
situaţia strategică concretă.

201
 Apreciem că realizarea dispozitivului de acoperire (siguranţă) strategică
(operativă) se va face în funcţie de următoarele probleme: situaţia trupelor
inamicului; posibilităţile de a produce pierderi mari forţelor noastre, folosind armele
cele mai moderne, chiar din generaţia a treia; trecerea la acoperire direct din raioanele
de dislocare la pace, prin alarmare, chiar fără mobilizare, încât să ajungă în dispozitiv
în timp scurt şi în secret, pentru evitarea surprinderii; folosirea perioadei de tensiune
(criză) pentru a îmbunătăţi dislocarea trupelor şi ridicarea capacităţii lor de luptă;
existenţa pericolului ca la declanşarea acţiunilor militare unele unităţi să lupte fără
tancuri, existând riscul ca tehnica grea (tancurile) să nu ajungă în fâşiile ordonate
odată ci trupele ce se deplasează pe roţi, chiar dacă ar fi posibilă manevra pe cale
ferată201; folosirea transportului pe calea ferată (a tancurilor şi mijloacelor de apărare
antiaeriene) ca o condiţie a economisirii de moto-resurse şi deci a capacităţii de luptă,
luând în calcul factorul timp.
O remarcă în plus pentru rapiditatea executării deplasării şi realizarea în
secret a dispozitivului de acoperire, siguranţa strategică (operativă), cerinţe ce trebuie
satisfăcute cumulativ, urmărindu-se angajarea forţelor în acţiune la momentul
oportun.
Considerăm că, în funcţie de direcţia strategică (operativă), acţiunile
probabile ale agresorului vor avea unele particularităţi, îndeosebi sub aspectul
cantităţii forţelor. Fizionomia acestora însă, din punct de vedere al intensităţii, al
gradului de utilizare a tehnologiilor înalte, precum şi al formelor şi procedeelor de
întrebuinţare a diferitelor categorii de forţe şi genuri de armă, va fi oarecum
asemănătoare indiferent de zona de operaţii supusă agresiunii202.

4.8.5.Mobilizarea forţelor armate şi a economiei naţionale

Elementul cheie al desfăşurării strategice îl reprezintă mobilizarea la timp
şi în deplină siguranţă a forţelor militare şi a economiei naţionale. Prin mobilizare se
realizează trecerea de la starea de pace la starea de război.
Mobilizarea, deşi este considerată, în prezent, o situaţie de excepţie, permite
ca o armată cu efective reduse, dar cu o capacitate de luptă ridicată să-şi sporească
efectivele în timp scurt, prin înfiinţarea de comandamente, mari unităţi şi formaţiuni,
concomitent cu imprimarea unei dinamici adecvate economiei naţionale, realizând
capacitatea de ripostă necesară la nivel strategic. Aceasta pentru că forţele principale,
destinate să contribuie esenţial la îndeplinirea scopurilor războiului de apărare a ţării,
sunt dependente de completarea lor prin mobilizare şi realizarea la timp a capacităţii
operaţionale.
Deşi este considerată o situaţie de excepţie, mobilizarea este o acţiune foarte
importantă. Ea reprezintă de fapt scopul principal al desfăşurării strategice. De
asemenea, mobilizarea este o acţiune politică şi strategică cu implicaţii mari în plan
intern şi internaţional, întreaga ţară, fiecare cetăţean, fiind angajaţi în diverse
activităţi şi acţiuni pentru a asigura suveranitatea, independenţa şi integritatea
teritorială atunci când acestea sunt ameninţate, când agresiunea este iminentă sau
201
Cf. colonel (r) dr. Valentin Arsenie, colonel Mihail-Constantin Cornăţeanu, Op.cit., p. 103.
202
Cf. colonel Constantin Tăicuţoiu, locotenent-colonel Boris Popescu, Gândirea Militară Românească, nr. 4, 1994,
p. 4.

202
când s-a produs prin surprindere. În toate cazurile executarea mobilizării este
influenţată de următorii factori: stadiul pregătirii pentru război a agresorului; situaţia
politică şi militară concretă; capacitatea de luptă a forţelor armate; nivelul asigurării
de către economie a producţiei de apărare; măsurile luate pentru acoperirea frontierei
de stat etc. Existenţa acestor factori demonstrează faptul că mobilizarea nu este un
act de sine stătător, ci o activitate organizatorică şi practică, integrată în ansamblul
măsurilor desfăşurării strategice şi la care recurge conducerea statului pentru
asigurarea forţelor şi mijloacelor necesare apărării ţării.
Ca obiect de studiu al ştiinţei militare, mobilizarea este o componentă a
teoriei organizării puterii armate, iar în planul practicii, ca măsură esenţială a
desfăşurării strategice, este mijlocul care asigură efectiv condiţiile pentru respingerea
unei agresiuni, chiar declanşată prin surprindere, şi pentru realizarea scopului
strategic al primei perioade a războiului - riposta graduală.
Pornind de la aprecierile unor lucrări cu privire la mobilizare, care abordează
restrictiv domeniul ca fiind: trecerea forţelor armate de la starea de pace la starea
de război203, chemând sub arme rezervişti 204 sau a chema sub arme întreaga
armată de rezervă, a pune o armată pe picior de război, a strânge, a organiza, a
grupa forţe205, considerăm că este necesar ca elaborările teoretice să aibă în vedere
că aceasta vizează nu numai forţele armate, ci şi economia naţională, populaţia,
organele centrale ale administraţie de stat.
Mobilizarea este definită ca o măsura complexă ce se materializează pe
plan economic, administrativ şi militar în trecerea naţiunii de la starea de pace
la starea de război206. Ea este o măsură complexă a desfăşurării strategice, prin
care potenţialul se transformă în capacitate de apărare.
Mobilizarea poate fi generală sau parţială şi se poate executa public sau în
secret (mobilizarea parţială se execută numai în secret).
Mobilizarea parţială - în toate armatele din lume - se declară în secret, în
cazul când situaţia politică şi militară internaţională, ca urmare a stării de tensiune în
relaţiile între state, indică iminenţa pericolului de război 207 şi constă din completarea
cu resurse umane şi materiale a marilor unităţi ale armatei şi din mobilizarea
unei părţi din forţele şi mijloacele economiei naţionale, în primul rând a celor ce
reprezintă importanţă deosebită pentru apărare (transporturi, telecomunicaţii,
întreprinderile cu producţie de război etc.).
Mobilizarea generală a forţelor militare şi a economiei naţionale se declară
când există certitudinea începerii războiului şi constă în trecerea forţelor militare
de la starea de pace la cea de război, prin concentrarea efectivelor şi în punerea
în aplicare a planului de mobilizare al economiei. Ea se poate declara public sau în
ascuns, când toate măsurile vor fi aplicate în cel mai deplin secret. Se optează de

203
"Trecerea armatei de la starea de pace la starea de război constă în completarea unităţilor existente la pace, precum şi
a celor ce se transformă sau se înfiinţează, cu efective, tehnică şi materiale, potrivit organizării de război, Instrucţiuni
nr.B.2/005100-M/1987, Bucureşti, p. 5.
204
Vasile Breban, Op.cit, p. 358.
205
Florin Marcu, Constantin Mâneca, Op.cit., p. 695.
206
Lexicon militar, p. 451.
207
Cf Sistemul militar. Organizarea, recrutarea şi mobilizarea armatei, p. 297.

203
regulă pentru mobilizarea în secret, mai ales de către agresor, care în ultimele
conflicte a trecut la agresiune fără declaraţii prealabile.
Unii autori consideră mobilizarea ca o activitate de sine stătătoare, fără
legătură cu alte acţiuni din cadrul desfăşurării strategice, sau că mobilizarea
forţelor armate şi mobilizarea economiei naţionale sunt activităţi distincte
(diferite), independente una de alta. Alţii afirmă că este importantă doar trecerea
armatei la capacitatea de luptă sporită sau că mobilizarea nu este legată
nemijlocit de perioada de ameninţare cu agresiunea208..
Asemenea afirmaţii sunt infirmate de experienţa acumulată din analiza celor
peste 150 de confruntări armate ce au avut loc în deceniile postbelice şi care scot în
evidentă că mobilizarea, pe plan teoretic, este obiect de studiu al ştiinţei militare, iar
în plan practic o măsură (activitate) complexă, ce se încadrează în problemele ce le
rezolvă conducerea statului în cadrul desfăşurării strategice (proiectării forţei în
Şcoala strategică a S.U.A.), pentru a crea grupări de trupe şi resurse materiale
necesare respingerii unei agresiuni.
Mobilizarea nu poate fi despărţită de desfăşurarea strategică, care,
indiferent cum şi în ce condiţii se execută, urmăreşte adunarea forţelor şi mijloacelor
necesare ducerii războiului într-o nouă grupare,, diferită profund de cea existentă la
pace.
Algoritmul desfăşurării strategice cere ca activităţile să se execute succesiv
sau simultan, fără a se renunţa la nici una din componentele ce se găsesc într-o
intercondiţionare ce duce la faza finală - realizarea dispozitivului strategic.
Practica a demonstrat că la ţările mici şi mijlocii nu se poate aplica ideea unui
conflict fără executarea mobilizării generale, întrucât nu au posibilitatea să ţină sub
arme o forţă militară puternică, singura şansă find perfecta funcţionare a unui sistem
de mobilizare propriu. Nu este normal să se aducă drept argument conflicte armate
purtate de marile puteri în diferite zone ale lumii, pentru care nu a fost necesară
mobilizarea, dat fiind existenţa forţelor suficiente pentru asemenea acţiuni, dislocate
din timp de pace, gata de luptă.
Importanţa mobilizării a crescut, asigurând condiţii atât pentru realizarea
surprinderii, cât şi pentru prevenirea ei. Este mai evident că, pentru ţările mici şi
mijlocii, mobilizarea asigură un sistem amplu de forţe, atât de necesar apărării
graniţelor, pentru prevenirea surprinderii, fiind necesar să se execute concomitent cu
îndeplinirea unor misiuni de luptă. în plan strategic, aceste misiuni sunt cuprinse în
planul de război care, pus în aplicare, poate face posibilă evitarea surprinderii, o
rezistenţă îndârjită încă de la frontieră şi trecerea în timp scurt la apărarea strategică.
Sistemul de mobilizare209 cuprins în ansamblul desfăşurării strategice
influenţează hotărâtor nivelul de acţiune în caz de război, aceasta referindu-se în mod
special la acţiunile strategice (operative) pe care forţele mobilizate trebuie să le
îndeplinească în primă urgenţă, adică la deplasarea şi concentrarea forţelor într-o

208
Cf. N.D.Sokolovski, Op.cit., p. 29.
209
Sistemul de mobilizare reprezintă un ansamblu de principii şi reguli dependente între ele, precum şi măsurile
corespunzătoare, ce formează un tot unitar şi asigura ca un anumit stat să execute adunarea (concentrarea) foiţelor şi
mijloacelor în vederea ducerii războiului. Baza mobilizării a constituit-o întotdeauna şi resursele materiale din economia
naţională (cf. Sistemul militar. Organizarea, recrutarea şi mobilizarea armatei, p. 269).

204
anumită concepţie şi trecerea lor în mod organizat la acoperirea frontierei de stat sau
direct la apărare.
Acţiunile mai sus menţionate prezintă un grad sporit de dificultate, mai ales
sub raportul execuţiei, având în vedere că acţiunea se poate declanşa cu executarea
unor puternice lovituri din aer şi faptul că, simultan cu mobilizarea, forţele sunt
obligate să îndeplinească un număr însemnat de misiuni, în timp scurt, cum ar fi:
nimicirea grupărilor de forţe ale inamicului pătrunse pe teritoriul naţional; lichidarea
urmărilor atacurilor din aer; nimicirea desantului aerian, a elementelor diversioniste şi
teroriste, a forţelor paramilitare; schimbarea raioanelor de mobilizare etc.
Eficacitatea şi eficienţa sistemului de mobilizare, care determină într-o
măsură însemnată celelalte acţiuni ale desfăşurării strategice, este legată nemijlocit de
raporturile ce există între aceasta şi stadiul capacităţii de luptă a forţelor militare
existente la un moment dat, cât şi între aceasta şi capacitatea economiei naţionale
existente în timp de pace, care raport asigură viteza sporită de mobilizare, rapiditatea
executării primelor acţiuni militare şi trecerea economiei naţionale la producţia de
război.
Luând în seamă aceste cerinţe, Strategia Militară a României consideră că
sistemul de organizare, conducere şi desfăşurare a mobilizării armatei române va fi în
concordanţă cu situaţia economică, politico-militară şi socială a ţării şi se va baza pe
următoarele principii: stabilitatea clară a cadrului de război al armatei şi a fiecărei
structuri a acesteia la mobilizare; formarea, pregătirea şi folosirea eficientă a rezervei
armatei; apărarea teritorială prin utilizarea tuturor elementelor ce contribuie la
îndeplinirea misiunilor armatei; îmbinarea conducerii unitare, centralizate a
mobilizării cu autonomia diferitelor eşaloane, crearea resurselor necesare pentru
refacerea capacităţii de luptă a marilor unităţi şi unităţilor armatei, ca urmare a
pierderilor suferite; organizarea unitară a sistemului de asigurare cu armament,
tehnică militară şi materiale210 (aceste principii sunt valabile şi pentru marile unităţi şi
unităţile din cadrul Ministerului de Interne, nu însă şi pentru unităţile militare din
cadrul serviciilor de informaţii ale statului).
În mod concret, sistemul de mobilizare cuprinde: anunţarea mobilizării;
completarea efectivelor şi trecerea la organizarea de război a marilor unităţi,
unităţilor şi formaţiunilor existente la pace; înfiinţarea de noi mari unităţi,
unităţi şi formaţiuni; completarea cu resurse umane şi materiale din economia
naţională; asigurarea tehnico-materială de toate categoriile; constituirea,
închegarea şi pregătirea de luptă a comandamentelor, marilor unităţi, unităţilor
şi formaţiunilor; asigurarea şi protecţia trupelor la mobilizare; conducerea
mobilizării de către flecare eşalon în parte.
Existenţa pericolului unei agresiuni prin surprindere cere forţelor militare
existente la pace să fie foarte bine pregătite, să dispună de o capacitate de luptă
necesară pentru a riposta. Pericolul, însă, pentru ţările mici şi mijlocii, nu poate fi
înlăturat cu forţele existente la pace şi nici prin menţinerea permanentă în stare de
alarmă a sistemului militar în perioada de pace, ci numai printr-un foarte bun sistem
de mobilizare şi prin rapiditatea executării acesteia.

210
Cf Strategia Militară a României, proiect, 1997.

205
 Organizarea şi executarea mobilizării îşi pune amprenta în mod categoric mai
ales asupra războiului, în mod deosebit în perioada ripostei graduale, motiv pentru
care trebuie pregătită minuţios în toate componentele şi direcţiile sale.
În acest cadru este necesar ca mobilizarea să se execute în ordine, oportun, şi
să îndeplinească următoarele cerinţe: repeziciunea; ordinea şi simplitatea; supleţea;
siguranţa mobilizării; pregătirea şi protecţia resurselor umane şi a celor materiale;
asigurarea materială a mobilizării.
Situaţiile în care se execută mobilizarea decurg din cele specifice desfăşurării
strategice a forţelor militare şi economiei naţionale şi pot fi: executarea mobilizării
cu puţin timp înainte de declanşarea agresiunii; concomitent cu declanşarea
agresiunii prin surprindere, activităţile de mobilizare executându-se sub
loviturile puternice din aer ale inamicului; pe timpul ducerii luptei cu trupe
terestre ale acestuia în zona de frontieră, precum şi cu trupe aeropurtate,
grupuri de cercetare-diversiune, elemente teroriste, formaţiuni paramilitare, în
adâncimea teritoriului.
Obiectivul strategic pe care îl urmăreşte mobilizarea este: trecerea
armatei şi a economiei naţionale de la organizarea de pace la cea de război,
potrivit planurilor, şi asigurarea rezervelor de tot felul care să permită ducerea
războiului de apărare, cu participarea la luptă a întregului sistem militar al
ţarii.
Modalităţile prin care se atinge acest obiectiv sunt: pregătirea din timp de
pace a tuturor măsurilor pentru realizarea unei mobilizări cât mai simple în concepţie,
uşor de pus în aplicare şi capabilă să se adapteze la situaţii diferite; cunoaşterea
planurilor de mobilizare de către cei chemaţi să le pună în aplicare, în limitele
competenţelor fiecăruia, cu respectarea strictă a păstrării secretului; pregătirea şi
protecţia resurselor umane şi materiale; asigurarea multilaterală a acţiunilor;
realizarea unei mobilizări rapide, în ordine şi siguranţa etc.
Problemele de pregătire şi protecţie a resurselor umane şi materiale şi de
realizare a capacităţii operaţionale a trupelor se rezolvă din timp de pace, deoarece
numai astfel se poate asigura o mobilizare eficace.
Algoritmii după care se realizează o mobilizare eficace pot fi structuraţi în
două modele - cel tradiţional, după care s-a organizat şi executat mobilizarea până la
capătul anului 1997, şi cel actual care are la bază principiul necesităţilor (modelul
O.P.R.E.A.)211. Modelul tradiţional cuprinde, în general, următoarele activităţi:
mobilizarea iniţială (primară) a efectivelor celor mai recent instruite, în măsură să
lupte cu succes imediat după echipare şi dotare; completarea pierderilor probabile cu
rezervişti recent instruiţi (cel puţin pentru primele 3-4 luni de război); dispersarea
rapidă a resurselor umane pentru protecţia lor împotriva loviturilor cu armele de
nimicire în masă, aviaţia şi sistemele de armamente cu înaltă precizie şi dispunerea
acestora în raioane dinainte pregătite, folosind un sistem eficace de alarmare şi
evacuare; dispersarea corespunzătoare a efectivelor economice şi a rezervelor
materiale pe tot teritoriul ţării, în scopul limitării pierderilor pe timp de război, în
urma loviturilor din aer; proiectarea şi construirea unor obiective economice profilate
211
Modelul O.P.R.E.A. reprezintă iniţialele de la următoarele principii: organizare, planificare, reglare, eficienţă,
adecvare la situaţie în raport cu evoluţia de ansamblu.

206
pe producţia de pace, dar care să treacă în timp scurt la producţia de război;
realizarea măsurilor de protecţie a obiectivelor economice şi a lucrărilor de artă, de
refacere rapidă a celor ce ai suferit distrugeri sau avarii, pentru a fi repuse în
funcţiune în cel mai scurt timp posibil; organizarea unor depozite de materiale
dispuse la distanţe convenabile faţă de obiective economice sau de localităţi, protejate
corespunzător (necesare asigurării procesului de producţie şi aprovizionării forţelor
armate şi populaţiei).
Modelul necesităţilor (O.P.R.E.A.) poate fi definit astfel: forţele principale -
destinate să contribuie esenţial la atingerea scopurilor războiului de apărare a ţării -
şi, după integrarea euroatlantică, într-un eventual război de coaliţie, se vor asigura
prin completarea lor prin mobilizare, iar capacitatea operaţională a acestora se va
realiza în minimum de timp. Succesiunea activităţilor şi măsurilor în care se aplică
acest model este, în general, asemănător cu modelul tradiţional (denumit şi "modelul
universal"), acesta fiind perfecţionat de Statul Major German înainte de războiul din
1870 cu Franţa. Atunci generalul Moltke spunea: "statul-major trebuie să organizeze
astfel mobilizarea încât, în momentul declanşării acesteia, personalul Marelui Stat
Major să plece să se odihnească". Realizarea structurilor optime pentru război este
guvernată însă de următoarele necesităţi: corelarea structurilor de pace cu cele de
război şi menţinerea unui raport optim între acestea; constituirea unei "Forţe de
Reacţie Rapidă" şi a elementelor de siguranţă strategică în zona de frontieră, bazate
pe unităţi luptătoare mici, de cercetare şi pază a obiectivelor; asigurarea din timp de
pace a nucleelor pentru marile unităţi şi unităţi care se înfiinţează la război şi a
sistemului de pregătire a forţelor de rezervă; armata (forţele militare ale ţării în
general) să fie în măsură să treacă treptat de la starea de pace la cea de război în
secret, în raport cu evaluarea riscurilor. Acestea impun creşterea capacităţii de luptă a
armatei prin trepte succesive, potrivit planurilor întocmite în acest scop212.
Totodată, elementele principale de care trebuie să se ţină cont la mobilizare
sunt următoarele: dislocarea la pace a forţelor militare; cadrul de pace şi cel de
război al acestora; potenţialul uman din rezerva forţelor militare; mobilizarea
forţelor militare în condiţiile când teritoriul României este supus atacului
terestru, aerian sau/şi maritim; antrenarea comandamentelor operaţionale şi
organelor teritoriale pentru conducerea mobilizării în situaţii complexe.
Antrenarea sistematică trebuie să cuprindă toate structurile chemate să aplice
planurile de mobilizare atât din rândul forţelor militare, cât şi organele locale şi
centrale ale statului cu atribuţii în domeniu.
Dislocarea la pace a forţelor armate trebuie să asigure aplicarea într-un ritm
alert a planului de mobilizare, concomitent cu desfăşurarea forţelor, pentru trecerea la
acoperire (siguranţa pe frontiera de stat), direct la apărare sau la îndeplinirea unor
misiuni în adâncime, ţinându-se cont de importanţa fiecărei direcţii de operaţii, de
condiţiile geostrategice şi de natura forţelor şi acţiunilor agresive.
Cadrul de pace şi cel de război exprimă cantitatea forţelor la pace şi la
război, diferenţa reprezentând nevoile de completare la mobilizare. În condiţiile ţării
noastre, ca de altfel în toate ţările mijlocii, nu este posibilă menţinerea permanentă a
forţelor militare pe picior de război, din cauza nevoilor de forţe numeroase şi
cheltuielilor militare ridicate.
212
Cf. Strategia Militară a României, proiect, 1997.

207
 Caracteristica principală a structurii armatei - potrivit actualei Strategii
Militare a României - este diferenţierea ei, corespunzător capacităţii de luptă a
unităţilor şi marilor unităţi existente la pace. Această diferenţiere ar trebui să asigure,
la pace, eşalonarea stării de operativitate pentru forţele destinate acţiunii în situaţie de
criză şi conflict, precum şi dotarea lor treptată cu sisteme de armament performante.
Folosind acelaşi document213, ale cărui prevederi ni le-am însuşit, fiind întru
totul de acord cu ele, vom arăta în continuare cum este organizată, în general,
Armata României la pace: Trupele de uscat au în compunere Corpul de Reacţie
Rapidă şi Corpuri de Armată (acestea sunt formate din mari unităţi mecanizate, de
tancuri şi/sau vânători de munte, mari unităţi şi unităţi de arme şi logistică, dislocate
în fiecare zonă de operaţii); Forţele Aeriene Militare organizate pe Corpuri aeriene
care au în compunere un număr variabil de mari unităţi şi unităţi de aviaţie, artilerie
antiaeriană şi rachete sol-aer, radiolocaţie şi luptă radioelectronică; Forţele Maritime
Militare, care au în organizare o Flotilă Maritimă, o mare unitate mecanizată şi
Flotila de Dunăre; Unităţile de Trupe teritoriale, care se constituie la mobilizare214.
Pornind de la principiul diferenţierii şi de la principiile care stau la baza
organizării, conducerii şi desfăşurării mobilizării care, printre altele, au la bază şi
posibilităţile inamicului de a declanşa acţiuni agresive prin surprindere în conjuncţie
cu acţiuni agresive interne, a rezultat necesitatea ca prin restructurarea şi
modernizarea215 armatei sa se constituie:
 forţele de supraveghere şi avertizare timpurie. Acestea sunt destinate
pentru descoperirea indicilor de producere a conflictelor şi crizelor în
apropierea spaţiului de interes strategic sau în interiorul acestuia. Ele mai
pot executa şi alte misiuni cum ar fi: participarea la respingerea unor
elemente înaintate ale inamicului trecut la agresiune prin surprindere,
asigurarea condiţiilor trecerii forţelor principale şi de rezervă de la starea
de pace la starea de război, executarea serviciului de luptă permanent,
intervenţia la obiectivele militare şi civile, pentru limitarea şi înlăturarea
urmărilor unor dezastre, alte situaţii prevăzute prin Constituţia României
şi legile organice, participarea la misiuni de menţinere a păcii şi
umanitare, sub egida O.N.U. sau altor organisme internaţionale;
 forţele de reacţie în caz de criză 216 asigură prima ripostă în caz de criză
sau conflict şi participă la misiuni pe timp de pace. Ele sunt dislocate
213
Strategia Militară a României, proiect, 1997
214
Conducerea politico-strategică a României a pus la baza procesului de structurare şi modernizare a foiţelor militare
următoarele principii: interoperativitatea şi compatibilitatea cu structurile similare din armatele ţărilor membre
N.A.T.O.; concordanţa între structurile de organizare a foiţelor şi spectrul de misiuni pe care trebuie să le îndeplinească;
posibilitatea realizării unei conduceri unitare în condiţiile acţiunilor integrate; respectarea limitelor cantitative impuse
României prin tratatele privind armamentele şi foiţele convenţionale; asigurarea posibilităţii diferitelor eşaloane de a
desfăşura acţiuni independent sau în compunerea forţelor multinaţionale; caracterul modular a structurilor existente;
asigurarea stării de operativitate a unităţilor existente la pace şi a resurselor necesare în caz de război (Cf. Strategia
Militară a României, proiect, 1997).
215
Conducerea politico-strategică a României a pus la baza procesului de structurare şi modernizare a foiţelor militare
următoarele principii: interoperativitatea şi compatibilitatea cu structurile similare din armatele ţărilor membre
N.A.T.O.; concordanţa între structurile de organizare a foiţelor şi spectrul de misiuni pe care trebuie să le îndeplinească;
posibilităţile realizării unei conduceri militare în condiţiile acţiunilor integrate; respectarea limitelor cantitative impuse
României prin tratatele privind armamentele şi fotele convenţionale; asigurarea posibilităţii diferitelor eşaloane de a
desfăşura acţiuni independent sau în compunerea foiţelor multinaţionale; caracterul modular al structurilor existente;
asigurarea stării de operativitate a unităţilor existente la pace şi a resurselor necesare în caz de război (Cf. Strategia
Militare a României, proiect, 1997).
216
Cf. Strategia Militare a României, proiect, 1997.

208
 astfel încât să asigure operaţionalizarea zonelor de operaţii. Din cadrul lor
fac parte: forţele de angajare zonală imediată, Forţa de Reacţie Rapidă;
unităţile de menţinere (impunere) a păcii, comandamentele, marile unităţi
şi unităţile stabilite în cadrul Procesului de Planificare şi Evaluare a
Parteneriatului pentru Pace şi alte forţe destinate acestui scop;
 forţele principale217 sunt alcătuite la pace din mari unităţi şi unităţi cu
efective reduse sau numai cu cadre. Ele devin operaţionale numai după
completarea lor cu resurse umane şi materiale şi după o perioadă de
pregătire intensivă pentru luptă;
 forţele de rezervă218 sunt constituite, la pace, din nuclee de mari unităţi
(inclusiv de trupe teritoriale) ce se înfiinţează la mobilizare. Prin
completarea lor cu resurse umane şi materiale împreună cu marile unităţi
şi unităţile existente la pace, ele reprezintă cadrul de război al armatei.
Celelalte principii care se referă la organizarea, conducerea şi desfăşurarea
mobilizării vizează: importanţa rezervei armatei care trebuie organizată şi formată ca
o adevărată forţă, pregătirea acestei rezerve în condiţiile reducerii numerice a forţei
active (concepţia Armata 2000); un sistem nou de mobilizare a trupelor teritoriale,
redimensionarea lor şi subordonarea nemijlocită comandamentelor şi unităţilor
armatei; descentralizarea mai mare a activităţilor de conducere a mobilizării prin
creşterea competenţei eşaloanelor; prevederea a noi unităţi de completare
(permanenţe la instrucţie, centrele de instrucţie, rezerva calculată a unităţilor şi
disponibilul centrelor militare). Sarcina creării de mari unităţi şi unităţi la mobilizare
revine centrelor de instrucţie şi depozitare care înfiinţează noi unităţi.
Măsurile specifice pentru organizarea cât mai corectă unei brigăzi sunt:
existenţa forţelor şi mijloacelor la pace; sistemul de afluire şi de îndrumare a
resurselor; punctele de primire şi echipare a rezerviştilor; punctele de primire şi
repartiţie a autovehiculelor; deconservarea tehnicii, depozitarea, distribuţia şi
transportul materialelor de la stocul de mobilizare, conducerea, asigurarea şi protecţia
trupelor, pregătirea cadrelor, analiza pregătirilor de mobilizare, completarea cu
resurse pe plan local conform necesarului la mobilizare219.
În perioada mobilizării comandamentele teritoriale, centrele militare, centrele
de instrucţie şi depozitare asigură desfăşurarea cu succes a acesteia şi pregătirea de
noi efective pentru luptă.
Organele Ministerului de Interne, concomitent cu îndeplinirea misiunilor
specifice, execută planul propriu de mobilizare, iar cu forţele destinate şi cu cele
disponibile participă la: asigurarea desfăşurării mobilizării generale; descoperirea,
capturarea sau nimicirea grupurilor de cercetare-diversiune şi elementelor teroriste;
paza şi apărarea unor obiective de importată deosebită; îndrumarea circulaţiei pe căile
de comunicaţii şi paza transporturilor.

217
Cf. Strategia Militare a României, proiect, 1997
218
Cf. Strategia Militare a României, proiect, 1997.
219
Cf. General de brigadă Ion Lulache, Organizarea şi desfăşurarea mobilizării, Gândirea Militară Românească, nr.6,
1995, p. 13.

209
 Unităţile de trupe teritoriale, după constituire, trec la îndeplinirea misiunilor
stabilite prin planul propriu sau pot primi până la terminarea mobilizării alte misiuni
în sprijinul acesteia sau de luptă.
Formaţiunile de protecţie civilă previn, prin sistemul propriu, populaţia asupra
pericolului atacului din aer, prin înştiinţare şi alarmare; aplică măsurile de protecţie a
cetăţenilor împotriva efectelor armelor de nimicire în masă, mijloacelor de incendiere
şi a celor obişnuite, protejează bunurile prin dispersare, evacuare, mascare şi
camuflare.
Probleme deosebite se pun în ceea ce priveşte asigurarea forţelor militare
împotriva loviturilor din aer, urmare a posibilităţilor de care dispune inamicul de a
declanşa invazia simultan, cu toate categoriile de forţe, pentru a realiza surprinderea.
Scoaterea de sub loviturile inamicului, fie de pe uscat, din aer sau de pe mare, a
devenit una din problemele deosebite ale desfăşurării strategice (operative) şi deci ale
mobilizării, ceea ce a impus necesitatea organizării sistemului de ieşire la alarmă şi
ieşirea în raioane de dispersare.
Este de preferat ca aceasta să aibă loc după aplicarea unora din măsurile de
ridicare a capacităţii de luptă, stabilirea totuşi a momentului trebuind făcută totuşi cu
discernământ, fiind de importanţă hotărâtoare.
Timpul necesar părăsirii cazărmilor şi trecerea la îndeplinirea unor misiuni de
luptă influenţează desfăşurarea strategică (operativă), îndeosebi acoperirea
frontierelor, mobilizarea forţelor militare şi trecerea economiei la producţia de război.
Aceasta depinde de: stadiul pregătirii de mobilizare; măsurile organizatorice până la
primirea ordinului de dislocare sau de oportunitatea trecerii la îndeplinirea unor
misiuni de către forţele dispuse încă din timp de pace în apropierea frontierei, aceasta
pentru a nu crea inamicului pretextul de a trece la pregătirile de război; dislocarea la
momentul potrivit a trupelor pentru a nu oferi posibilitatea cercetării şi lovirii lor de
către inamic sau să nu fie surprinse în cazărmi ori pe timpul deplasării.
Logica acţiunilor militare impune ca raioanele de dispersare ale marilor
unităţi să fie alese pe direcţiile planificate pentru trecerea la îndeplinirea misiunilor în
cadrul desfăşurării strategice (operative), în apropierea raioanelor stabilite pentru
ocuparea dispozitivului de acoperire sau de apărare, evitarea dispunerii raioanelor în
apropierea obiectivelor importante, în aşa fel încât să fie scoase de sub loviturile
inamicului executate asupra garnizoanelor de dislocare la pace220.
Un rol decisiv îl are conducerea mobilizării care trebuie să asigure:
adaptarea la situaţii neprevăzute, adoptarea rapidă şi eficientă a întregului sistem,
asigurând în acest fel supleţea în domeniu.
Mobilizarea economiei naţionale cuprinde activităţile ce se desfăşoară în
vederea trecerii economiei de la starea de pace la cea de război, şi cuprinde: măsurile
de adaptare a economiei la cerinţele producţiei de război; redistribuirea forţei de
muncă şi pregătirea de noi cadre pentru asigurarea nevoilor de efective, concomitent
cu necesităţile sporite ale producţiei, mobilizarea tuturor resurselor alimentare şi
raţionalizarea consumului; reorganizarea comerţului şi a celorlalte activităţi
economice221.
220
Cf. colonel (r) dr. Arsenie Valentin, colonei Mihail-Constantin Cornăţeanu, Op.rit., p.126
221
Cf. Lexicon militar, p.451

210
 Esenţa planului de mobilizare a economiei constă în faptul că, încă din timp
de pace, asigură cadrul necesar adaptării acesteia la necesităţile de război, ceea ce
permite asigurarea forţelor militare cu armament, muniţie, tehnică de luptă,
carburanţi, lubrifianţi, echipament, mijloace de transport şi telecomunicaţii, asistenţă
medicală, reparaţii, investiţii, construcţii, mijloace băneşti pentru primul an de război,
precum şi satisfacerea nevoilor economiei şi populaţiei pe aceeaşi perioadă.
Trecerea economiei naţionale la producţia de război se realizează prin
mobilizarea rapidă a capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă; aplicarea
imediată a planului producţiei de război; militarizarea unor unităţi specializate;
crearea formaţiunilor de executare a reparaţiilor; aplicarea planului de redistribuire a
forţei de muncă, a celei de dispersare a întreprinderilor; realizarea rezervelor şi
raţionalizarea transporturilor interne; menţinerea în funcţiune a surselor de alimentare
cu energie, apă şi combustibil; raţionalizarea parţială sau totală a consumurilor;
reorganizarea activităţilor în agricultură; revizuirea duratei zilei de lucru şi a
normelor de producţie, impuse de nevoile de război; extinderea gradului de folosire a
forţei de muncă.
O sursă importantă de asigurare cu resurse materiale o constituie rechiziţiile.
Pot fi rechiziţionate bunurile materiale proprietate de stat sau particulare, care se pun
la dispoziţia forţelor armate pentru folosirea temporară, în scopul apărării ţării şi
menţinerii ordinii publice.
Capacităţile şi bunurile care fac obiectul rechiziţiilor sunt: mijloace de
transport auto, feroviare, navale, aeriene şi cu tracţiune animală, instalaţii şi tehnică
de aerodrom, de telecomunicaţii, tehnică de construcţii; mijloace şi materiale
topografice; piese de schimb şi mijloace de reparaţii, clădiri, terenuri, alimente,
animale, foraje, precum şi alte bunuri necesare forţelor armate. Cele mai multe dintre
acestea sunt cuprinse în planurile de mobilizare pentru completare în afara stocurilor
de mobilizare ale forţelor armate.
Mobilizarea economiei naţionale poate fi parţială sau generală. Dacă
mobilizarea se execută înainte de declanşarea agresiunii, perioada de tensiune va fi
folosită pentru mobilizarea sectoarelor de bază ale economiei, asigurând premizele
asigurării resurselor materiale necesare desfăşurării strategice (operative) şi în cadrul
acesteia a mobilizării economiei naţionale, asigurând protecţia necesară împotriva
aviaţiei şi rachetelor inamicului.
In concluzie, mobilizarea constituie o componentă de bază a desfăşurării
strategice, cuprinde toate domeniile vieţii economice, întregul sistemul naţional de
apărare şi se execută numai în cadrul ansamblului de măsuri incluse în aceasta
(desfăşurarea strategică).

4.8.6.Redislocarea Forţelor Aeriene Militare şi trecerea Forţelor

Maritime Militare la acoperirea pe mare şi pe fluviul
DUNĂREA
Redislocarea aviaţiei, apărării antiaeriene şi trecerea marinei militare la
acoperire pe mare şi pe fluviul Dunărea este o măsură a desfăşurării strategice, de o
importanţă considerabilă, ea reprezentând forţa de urgenţă care asigură desfăşurarea

211
trupelor de uscat şi acoperirea frontierei de stat pe apă, precum şi întregul ansamblu
de măsuri ale desfăşurării strategice împotriva atacului din aer şi de pe mare.
Experienţa războaielor purtate şi a conflictelor postbelice a demonstrat faptul
că agresorul, pe lângă celelalte măsuri utilizate pentru surprinderea statului agresat,
loveşte din aer sau de pe mare, aviaţia şi navele pe aerodromurile şi porturile, militare
sau civile, unde sunt dislocate la pace.
Aceasta impune cu stringenţă stabilirea măsurilor de redislocare, atât a
aviaţiei cât şi a marinei militare, pentru a le scoate operativ de sub focul inamicului,
evitând surprinderea pe aeroporturile (porturile) iniţiale, cu luarea tuturor măsurilor
pentru a nu se descoperi manevra efectuată.
În ce priveşte Forţele Aeriene Militare, se poate afirma că este de aşteptat ca
în războiul de apărare a ţării să ne confruntăm cu o agresiune ce va debuta prin
acţiuni aeriene intense ale inamicului, vizând în primul rând aerodromurile militare
(în special cele din apropierea frontierelor de stat) şi dispozitivele trupelor de apărare
antiaeriană, ceea ce va determina dislocarea aviaţiei şi apărării antiaeriene, în scopul
ripostei de răspuns pentru evitarea surprinderii şi cucerirea sau menţinerea
supremaţiei aeriene.
Zădărnicirea cuceririi spaţiului aerian de către inamic are o mare importanţă
pentru realizarea măsurilor desfăşurării strategice până la realizarea dispozitivului
strategic impus de situaţia concretă.
Pentru redislocarea aviaţiei se prevede folosirea aeroporturilor civile şi chiar
a unor porţiuni din autostrăzi (în construirea acestora trebuie să se aibă în vedere
acest aspect) stabilite prin planurile operative, în aşa fel încât aceasta să poată trece la
îndeplinirea unor misiuni imediate.
Având în vedere resursele limitate de aeronave şi mijloace antiaeriene,
precum şi necesitatea realizării conducerii unitare, încă de la pace au fost constituite
corpuri aeriene (în compunerea forţelor de mai sus), care au competenţe privind
pregătirea în comun şi întrebuinţarea într-o concepţie unitară a forţelor şi mijloacelor
proprii222.
Pe timpul desfăşurării strategice, concomitent cu redislocarea, aviaţia şi
apărarea antiaeriană pot îndeplini, în folosul propriu sau a celorlalte arme,
următoarele misiuni: cercetarea neîntreruptă a spaţiului aerian, înştiinţarea despre
situaţia aeriană a forţelor armate, asigurarea cu date de radiolocaţie a acţiunilor de
luptă a marilor unităţi şi unităţi de aviaţie, artilerie şi rachete antiaeriene; executarea
cercetării aeriene în câmpul tactic şi operativ, fără a depăşi frontiera de stat; nimicirea
mijloacelor aeriene ale adversarului care pătrund în spaţiul aerian al ţării; apărarea
împotriva cercetării şi lovirii din aer a grupărilor de forţe ce se constituie şi a
obiectivelor economice şi militare; nimicirea trupelor de desant aerian şi aeromobile,
pe timpul transportului şi deşănţării; executarea transportului aerian, în folosul
conducerii strategice, trupelor de uscat (desantul aerian etc), Forţelor Maritime
Militare şi a celorlalte componente ale sistemului militar; transmiterea datelor
referitoare la introducerea situaţiilor de prealarmă aeriană, alarmă aeriană şi
încetarea alarmei aeriene la Comandamentele de Protecţie Civilă şi la statele-

222
Cf. Gândirea Militară Românească, nr. 4, 1995, p.34.

212
majore judeţene de protecţie civilă223. Toate acestea se introduc în planurile de
cooperare ale marilor unităţi ale trupelor de uscat şi a celorlalte categorii de forţe
armate şi vor fi precizate, funcţie de situaţia concretă, odată cu începerea desfăşurării
strategice.
Se poate spune, prin urmare, că, pentru a evita dramatismul ce ar putea fi
creat de periculozitatea acţiunilor mijloacelor de atac aerian ale inamicului, se
impune asigurarea tuturor condiţiilor Forţelor Aeriene Militare pentru a fi în măsură,
din primele momente ale agresiunii aeriene, să acţioneze cu toate forţele şi mijloacele
pentru respingerea, atacurilor inamicului aerian. Aceasta se poate realiza printr-o
dislocare strategică coerentă şi continuă din timp de pace şi printr-o redislocare
oportună şi într-un secret desăvârşit.
Forţele Maritime Militare sunt destinate să asigure şi îndeplinirea scopurilor
desfăşurării strategice, redislocarea şi acoperirea pe mare şi fluviul Dunărea fiind o
măsură a acesteia.
Redislocarea unităţilor Flotei Maritime în mare sau a Flotilei de Dunăre pe
fluviu în raioanele stabilite trebuie să se facă în momentul cel mai potrivit, în timp
scurt, pentru a evita pierderile ce s-ar putea produce dacă acestea ar fi surprinse şi
lovite în porturi şi pentru a trece la dispozitivul de acoperire pe mare şi fluviul
Dunărea.
Dislocarea încă din timp de pace a Flotei Maritime de-a lungul frontierei
maritime (220 km) şi a Flotilei de Dunăre (1072 km), precum şi structurarea acesteia
pe trei componente de bază: navală (de suprafaţă şi submarină), aeriană (aviaţia
îmbarcată şi dislocată la sol) şi terestră (trupe de uscat şi infanterie marină) asigură
îndeplinirea misiunilor ce-i revin, atât în perioada de tensiune (criză), cât şi în scopul
respingerii unei agresiuni prin surprindere, după realizarea dispozitivului de
acoperire, trecând în timpul cel mai scurt la constituirea dispozitivului de acoperire
sau direct la apărare, cu toate forţele de care dispune224.
Ca urmare, majoritatea forţelor Forţelor Maritime Militare trebuie să fie gata
încă de ia pace pentru a trece în dispozitivul de acoperire direct din raioanele de
dispunere la pace, pentru a duce acţiuni de prevenire a surprinderii, diminuării
efectelor loviturilor inamicului, producerii de pierderi acestuia, pentru a asigura
intrarea în dispozitiv pe litoral şi pe fluviul Dunărea a trupelor de uscat.
Unele elemente ale Forţelor Maritime Militare pot intra în acţiune de pe
timpul perioadei de tensiune (criză), altele cu puţin înainte sau concomitent cu
declanşarea agresiunii, îndeplinind misiuni, cum sunt: cercetarea şi supravegherea
navală pe direcţiile cele mai probabile de acţiune ale inamicului şi amenajarea
raionului maritim cu mijloacele de poziţie, staţii de radiolocaţie, de ascultare
submarină, baraje de mine.
Pentru ca Forţele Maritime Militare să poată fructifica avantajele modului
propriu de acţiune, asigurând timpul necesar trupelor de uscat pentru desfăşurarea
strategică şi intrarea în acţiune, aliniamentele posibile de desfăşurare ale acesteia,
chiar înainte de declanşarea agresiunii (normele de drept maritim internaţional permit
223
Cf. Gândirea Militară Românească nr. 4, 1995, p.35
224
Cf. Amiral Gheorghe Anghelescu, Concepţia de acţiune a marinei militare în cadrul războiului de apărare, Cf.
Gândirea Militară Românească nr. 4, 1995, p.41-44

213
acţiunea în marea liberă), pot fi: aliniamentul de alarmare a Flotilei Maritime, la
100-120 Mm (185-222 km); aliniamentul de cercetare cu aviaţia şi de supraveghere
cu submarinele, la 150 Mm (278 km); aliniamentul de cercetare cu radiolocaţia de
pe litoral, la 80-100 Mm (148-185 km); aliniamentul de acţiune al aviaţiei de sprijin
cu aviaţia de vânătoare-bombardament la 200 km, cu aviaţia de vânătoare prin
procedeul vânătoare liberă la 100 km, cu aviaţia de vânătoare prin procedeul
serviciu în aer la 50 km; aliniament de lovire a grupărilor navale ale inamicului, cu
rachete navale la 70-80 Mm (130-148 km), iar rachetele de coastă la 45 Mm (84 km)
cu post de observare-dirijare înaintat naval225.
Pe fluviul Dunărea majoritatea forţelor Flotilei de Dunăre vor acţiona în orice
moment, imediat după dislocarea acestora, în raioanele stabilite prin planuri, pentru:
sprijinul de foc al trupelor de uscat; asigurarea libertăţii de navigaţie pe Dunăre;
apărarea comunicaţiei fluviale pentru executarea unor transporturi maritime pentru
aprovizionarea frontului sau a economiei naţionale.
Marea unitate mecanizată asigură de asemenea desfăşurarea strategică a
forţelor militare din Dobrogea, pentru apărarea direcţiilor sud-nord şi de litoral,
corelat cu acţiunea batalioanelor de infanterie marină, care apără Delta Dunării şi
complexul lagunar şi în cooperare cu marile unităţi maritime şi fluviale care se
desfăşoară.

4.8.7. Desfăşurarea organelor de conducere (operativă) şi de apărare a

ordinii publice
Conceptul cuprinde acele măsuri care nu afectează direct organismul militar
al adversarului, dar care pregătesc acţiunile politice, economice, militare, diplomatice
şi de altă natură, menite să asigure, în orice moment, riposta militară fermă,
materializată în loviturile executate prin intermediul forţelor militare proprii atunci
când se declanşează agresiunea.
O problemă deosebit de importantă în exercitarea conducerii o constituie
coordonarea acţiunilor forţelor armate cu ale forţelor de protecţie, cât şi cu
desfăşurarea organelor de conducere strategică.
Este de remarcat faptul că trecerea sistemului de transmisiuni existent la pace,
la cel de campanie şi momentul ocupării punctelor de comandă, reprezintă o măsură
deosebită care se realizează la momentul oportun.
Pentru desfăşurarea organelor de conducere strategice (operative) se prezumă
a fi două situaţii: una care coincide cu o anumită treaptă de ridicare a capacităţii de
luptă a trupelor (în cazul că agresiunea se declanşează după o perioadă de tensiune) şi
a doua care corespunde înrăutăţirii bruşte a situaţiei politice şi militare (agresiunea s-
a declanşat prin surprindere).
Desfăşurarea organelor de conducere poate fi parţială sau totală.
Desfăşurarea organelor de conducere - parţială: se realizează înainte de
declanşarea agresiunii (când există o perioadă de tensiune) respectiv numai la nivel
operativ şi tactic, urmărindu-se în acest timp continuarea demersurilor politice şi
diplomatice pentru împiedicarea agresiunii, organul de conducere la nivel strategic
urmând să ocupe locurile stabilite după acoperirea strategică (operativă).
225
Cf. Gândirea Militară Românească, nr.4, 1995, p.45

214
 Desfăşurarea organelor de conducere - totală: se execută la toate nivelurile
când agresiunea este iminentă şi când toate încercările de a împiedica agresiunea au
rămas fără rezultat sau când invazia s-a produs prin surprindere.
Asemenea abordare a dislocării organelor de conducere are la bază faptul că
în conflictele militare trecute au fost situaţii când între desfăşurarea organelor de
conducere strategică şi a celor operative şi tactice au existat decalaje destul de mari,
ca urmare a solicitărilor graduale impuse de situaţia strategică. Astfel, organele de
conducere la nivel operativ şi tactic s-au desfăşurat mai devreme pentru a asigura
trecerea la acoperire sau direct la apărare, în timp ce organele de conducere strategică
s-au desfăşurat mult mai târziu, activitatea de conducere putându-se asigura o
perioadă şi din locurile de dislocare la pace (având legături corespunzătoare uneori pe
parcursul întregului război, fără o nouă dislocare). Cu toate că, din locurile de
dislocare la pace, posibilităţile de conducere la nivel strategic sunt mult mai
avantajoase, având posibilitatea să analizeze şi să acţioneze pentru îndeplinirea
măsurilor pe linie diplomatică, pe linia conversiei economiei naţionale, de cooperare
şi de altă natură, trebuie să existe modalităţi organizatorice şi funcţionale de realizare
a desfăşurării organelor de conducere, păstrând secretul desăvârşit asupra viitorului
loc de dispunere.
Desfăşurarea strategică a elementelor componente ale sistemului naţional de
apărare, având loc în condiţii complexe, impune din partea conducerii strategice o
bună repartizare a forţelor şi o bună planificare a activităţilor, aceasta cu atât mai
mult când agresiunea se produce prin surprindere sau după o perioadă de tensiune şi
când toate măsurile şi acţiunile trebuie să se desfăşoare într-o concepţie unitară şi
după un plan unic, întocmit încă din timp de pace şi pus în permanenţă de acord cu
situaţia şi scopurile politice, printr-o acţiune suplă şi elastică, apreciind în mod just
oportunitatea hotărârilor.
Indiferent în ce situaţii se execută desfăşurarea organelor de conducere
strategică (operativă), succesul acesteia este legat nemijlocit de: cunoaşterea
temeinică a situaţiei politice şi militare; luarea oportună a deciziilor şi planificarea
rapidă a acţiunilor; informarea cu rapiditate a comandamentelor militare şi organelor
locale asupra situaţiei concrete, a deciziilor luate pe scară ierarhică; transmiterea
oportună a directivelor (ordinelor).
În funcţie de rezultatul studiilor efectuate, în cadrul zonelor de operaţii pe
direcţiile probabile de interes, este recomandat să se stabilească din timp de pace
locurile punctelor de comandă, să fie organizate centre de transmisiuni ale acestora,
să se elaboreze din timp documentele operative ale comandamentelor ce le ocupă,
corelate cu cele ale comandamentelor teritoriale.
Aceasta va asigura continuitatea, fermitatea supleţea şi oportunitatea
conducerii activităţilor şi măsurilor din cadrul desfăşurării strategice (operative),
îndeosebi pe timpul deplasării, în vederea acoperirii frontierei de stat, concentrării
grupărilor principale de forţe şi constituirii de către acestea a dispozitivului strategic.
În ce priveşte alegerea locurilor de dispunere a punctelor de comandă, mai
ales la nivel strategic şi operativ, s-au exprimat puncte de vedere diferite, cum ar fi
constituirea unor puncte fixe tip adăpost subteran, permanente sau opinii contrare
acesteia, plecând de la costurile necesare şi greutăţile de mascare.
215
 În condiţiile unui război de apărare a ţării noastre dispunem de posibilităţi
multiple pentru desfăşurarea organelor de conducere, în condiţii optime de
mascare şi siguranţă, în afara obiectivelor importante căutate şi lovite de inamic,
evitând concentrarea organelor de conducere strategică (operativă) într-un singur loc,
o perioadă mare de timp.
Conducerea fiind legată nemijlocit de sistemul de transmisiuni, acesta trebuie
conceput astfel încât să permită asigurarea la război printr-o extindere rapidă, cu
prioritate a forţelor de angajare zonală imediată şi din Forţa de Reacţie Rapidă care
trec la acţiune la primul semnal, cât şi a mobilizării, folosind în principal reţeaua
teritorială stabilită din timp, care se va completa cu mijloacele din înzestrare.

4.8.8. Completarea şi desfăşurarea bazei logistice

Această măsură a desfăşurării strategice (operative) reprezintă fluxul
resurselor economice de la bazele furnizoare la beneficiarii care au trecut sau trec de
la starea de pace la starea de război, printr-o reţea de căi şi instrumente, al căror
ansamblu este denumit sistemul logistic. El cuprinde totalitatea activităţilor ce asigură
condiţiile materiale, tehnice, medicale şi financiare necesare ca forţele militare şi
celelalte componente ale sistemului militar să fie în măsură să-şi îndeplinească
misiunile încredinţate.
Indiferent de denumirile care se uzitează încă în literatura de specialitate
pentru forţele şi mijloacele de sprijin logistic, de servicii, de aprovizionare, medicale,
tehnice, financiare, organizatoric ele se regăsesc de la nivel de minister până la
unităţi, instituţii şi formaţiuni, având un rol deosebit de important în desfăşurarea
strategică (operativă), completarea şi desfăşurarea bazei logistice constituind un
proces complex, planificat şi realizat în diferite stadii încă din timp de pace, condus
de cadre şi organe de specialitate, coordonate, corelate şi controlate de elemente de
conducere militară, care, având viziunea de ansamblu a activităţilor şi măsurilor ca:
ridicarea capacităţii de luptă, executarea mobilizării, acoperirea frontierelor sau
apărării, asigură subordonarea proceselor de asigurare a îndeplinirii scopurilor
stabilite la nivelul diferitelor eşaloane.
Odată cu începerea desfăşurării strategice (operative) eşaloanele superioare
pun în aplicare planurile de logistică a forţelor subordonate, întocmite din timp de
pace.
Trecerea bazei logistice de la starea de pace la cea de război se face treptat,
odată cu mobilizarea marilor unităţi şi unităţilor de logistică de la toate eşaloanele.
Ele pun în aplicare planul de completare cu stocurile necesare trupelor la toate
eşaloanele, luând măsuri de depozitare, sortare, distribuire şi transport la trupe a
tuturor tipurilor de materiale şi tehnică militară. Pentru satisfacerea la timp şi în
totalitate a necesităţilor de completare cu materiale de reparaţii, transport, medicale şi
de altă natură, în scopul menţinerii şi ridicării capacităţii de luptă a forţelor
luptătoare, în organica eşaloanelor strategice şi operative sunt prevăzute: mari unităţi
şi unităţi de aprovizionare şi transport; mari unităţi şi unităţi de asigurare tehnică;
formaţiuni sanitar-veterinare; formaţiuni medicale; mari unităţi şi unităţi de drumuri
şi comenduire; unităţi bancare de campanie.

216
 Organele specializate în logistică asigură şi activitatea de identificare şi
strângere a unor materiale din resurse locale, organizând achiziţii şi rechiziţii de
bunuri materiale, precum şi plăţile şi decontările conform normativelor în vigoare.
Desfăşurarea bazei logistice se execută concomitent cu celelalte activităţi şi
măsuri ale desfăşurării strategice (operative), asigurând manevra de materiale din
resortul aprovizionării, asigurării tehnice şi asigurării medicale, atât pe timpul
executării supravegherii frontierei de către grăniceri, pe timpul acoperirii frontierei,
pe timpul mobilizării şi realizării dispozitivului de apărare strategică (operativă) de
către compartimentele logisticii trupelor.
O menţiune în plus pentru organizarea, la cerere, a sprijinului logistic al
forţelor Ministerului de Interne şi S.R.I., stabilite prin planificarea desfăşurării
strategice (operative).
Organele de conducere logistică se desfăşoară odată cu cele de conducere
strategică (operativă). La nivel tactic ele se deplasează în cadrul coloanelor şi ocupă
locurile conform planului.
Această măsură din cadrul desfăşurării strategice (operative) a forţelor şi
mijloacelor militare se iniţiază din timp de pace şi se amplifică în perioada de
tensiune pe timpul trecerii ţării de la starea de pace la cea de război, succesiv sau
direct prin mobilizare.
■

4.8.9. Adoptarea dispozitivelor trupelor în funcţie de situaţia strategică

(operativă) concretă
Realizarea dispozitivului adecvat ducerii războiului de apărare a ţării
reprezintă ultima acţiune de amploare a desfăşurării strategice (operative), scopul
final al celorlalte activităţi şi acţiuni care o preced.
În spiritul doctrinei strategice militare a României potrivit căreia lupta armată
trebuie dusă pentru obţinerea victoriei militare, strategia militară românească
trebuie să dea o rezolvare nouă adoptării acelor forme de ducere a acţiunilor militare
în funcţie de situaţia strategică (operativă) concretă, atât apărarea cât şi ofensiva fiind
îndeobşte acceptate în cadrul conceptului de război de apărare a ţării, atâta vreme cât
se duce pe propriul teritoriu. Ca urmare, dispozitivul trupelor şi forma de ducere a
acţiunilor militare se va stabili în funcţie de datele reale ale situaţiei strategice;
evoluţia evenimentelor politice şi militare; intenţiile agresorului; posibilitatea de
realizare de către acesta a surprinderii; valoarea raporturilor de forţe ce se pot crea;
cine are iniţiativa; capacitatea de luptă a trupelor etc.
De remarcat că atitudinea dominantă la începutul războiului va fi probabil
constituirea dispozitivului de apărare strategic (operativ) în următoarele situaţii: după
realizarea acoperirii frontierei; fără acoperire, în condiţiile impuse de declanşarea
agresiunii prin surprindere etc. în orice situaţie realizarea grupărilor de forţe
trebuie să se facă în mod organizat, în secret, la timpul şi în raioanele stabilite, marile
unităţi şi unităţile fiind în măsură să angajeze şi sa* ducă lupta cu forţele inamicului.
Când dispozitivul strategic (operativ) se realizează după atingerea
obiectivelor acoperirii strategice, pe măsura sosirii de noi forţe din adâncime,
dispozitivul de acoperire se va transforma, treptat, în dispozitiv de apărare
strategic, prin regrupări şi înlocuiri de trupe mai ales în rândul forţelor de angajare

217
imediată a CA. şi ale brigăzilor, la care vor participa atât forţele de angajare
ulterioară, cât şi forţele aduse din adâncime.
Având în vedere că aceste măsuri se vor executa în contact nemijlocit cu
inamicul sau în condiţiile atacului permanent din aer este necesar ca decizia pentru
trecerea la acoperire şi cea de apărare să se ia simultan şi într-o concepţie unitară,
prima fiind considerată un element de bază a celei de-a doua, ceea ce oferă
posibilitatea aducerii, regrupării şi înlocuirii printr-o manevră simplă şi cu
perspectiva chiar în condiţiile lichidării pătrunderilor inamicului pe teritoriul naţional.
În cazul adoptării dispozitivului strategic, concomitent cu declanşarea
agresiunii de către inamic (rară acoperire), acesta se va realiza succesiv, pe măsura
ajungerii forţelor în raionul acţiunilor de luptă, în funcţie de: starea capacităţii de
luptă la momentul respectiv; distanţa la care se găsesc faţă de raionul respectiv;
numărul de subunităţi, unităţi, mari unităţi constituite în prima urgenţă. Dispozitivul
strategic (operativ) adoptat va fi de apărare, însă vor fi nenumărate situaţii când
pentru aceasta se vor desfăşura acţiuni ofensive de nimicire a desantului aerian şi
maritim, a trupelor aeropurtate, grupurilor de cercetare-diversiune, lupte aeriene sau
pe comunicaţiile maritime, luptă de întâlnire etc.
Situaţiile în care se va realiza dispozitivul de apărare la nivel operativ fără
acoperire se consideră a fi următoarele: când unităţile armatei existente la pace trec la
apărare în contact cu inamicul şi sub presiunea acestuia pe un aliniament favorabil, în
zona de frontieră, în continuarea unor acţiuni duse împotriva elementelor înaintate ale
trupelor de uscat inamice; când forţele proprii au ajuns pe aliniamentul cucerit prin
contraatacuri sau contralovituri; când lupta de întâlnire a fost favorabilă trupelor
proprii, ocupând un aliniament de apărare la nivel tactic, până la intervenţia unor
forţe puternice pentru a ieşi la frontiera de stat.
În cazul constituirii dispozitivului strategic în condiţiile impuse de
declanşarea agresiunii prin surprindere (când este de presupus ca inamicul să
realizeze o amplă manevră în adâncime, folosind forţe masive de trupe aeromobile şi
de desant aerian sub acoperirea unui atac aerian intens cu pătrunderi terestre în zona
de frontieră), dispozitivul strategic adoptat va fi cu o parte din forţele de angajare
imediată în apărare pe direcţiile favorabile, cu cealaltă parte executând acţiuni
ofensive, pentru realizarea apărării pe frontieră, iar cu forţele de angajare ulterioară,
rezervele şi alte componente ale sistemului militar se execută acţiuni ofensive în
adâncimea teritoriului, care uneori pot îmbrăca forma operaţiei ofensive antidesant,
urmând ocuparea locului în dispozitivul de apărare strategică (operativă).
Datorită cantităţii limitate de forţe până la terminarea mobilizării în prima
etapă a operaţiei strategice de apărare - acoperirea strategică (operativă) - dispozitivul
va fi constituit cu majoritatea forţelor către faţa apărării.
Se poate aprecia, prin urmare, că mobilitatea dispozitivului strategic rezidă în:
adoptarea Iui în funcţie de situaţia strategică concretă; capacitatea fiecărui element
din structura sa de a-şi îndeplini misiunile încredinţate; nivelul capacităţii de luptă la
un moment dat şi pregătirea acestora încă din timp de pace.
Adoptarea dispozitivului strategic este deci o componentă a desfăşurării
strategice, ea fiind un rezultat al derulării celorlalte măsuri şi acţiuni (activităţi) ca
dislocarea la pace a forţelor militare, ridicarea capacităţii de luptă, executarea
218
mobilizării, acoperirea strategică etc., fără de care acesta nu s-ar putea realiza în
perioada ripostei graduale a războiului.
X
X X
Actuala situaţie din estul şi centrul Europei demonstrează clar faptul că există
încă probleme nerezolvate între state, care constituie un real potenţial de conflict,
alături de cele existente şi de situaţiile interne, uneori incandescente, în aceste
condiţii, indiferent de aderarea la Parteneriatul pentru pace sau de posibila intrare în
N.A.T.O., obligaţia de a se apăra revine fiecărui subiect de drept internaţional (stat).
Sintetizarea într-o lucrare de artă militară a problemelor generale ale
desfăşurării strategice este o pledoarie la aprecierea conceptului prezentat, la
adevărata lui valoare, ca un ansamblu complex de măsuri ce asigură trecerea de la
starea de pace la starea de război.
Problematica desfăşurării strategice (operative) este abordată într-o serie de
lucrări, urmare a unor studii făcute de specialişti militari în diferite perioade istorice,
racordate la conflictele armate majore care au dominat lumea, însă o abordare actuală
a acesteia, cu aprofundarea unor aspecte mai puţin identificate şi care reprezintă unele
puncte de vedere pe care ni-1 rezervă epoca informaţională constituie o încercare de a
ne imagina comportamentul strategic acum, în pragul secolului al XXI-lea.
Strategia de securitate naţională şi Strategia Militară a României trebuie să
acorde desfăşurării strategice, ca ansamblu de măsuri de o deosebită importanţă încă
din perioada de tensiune (criză), o atenţie deosebită.
Este imperios necesar ca acest concept să fie aprofundat, găsindu-se şi soluţii
practice privind întocmirea documentelor de planificare şi organizare a desfăşurări
strategice (operative), sub forma unui plan unic, încă din timp de pace, adaptabil la
situaţiile concrete la declanşarea agresiunii, şi care să cuprindă planurile de punere în
aplicare a fiecărei măsuri ce o compun.

219
 CPITOLUL V
■

ACTUALITATEA Şl CONŢINUTUL ACŢIUNILOR MILITARE

DUSE ÎN SPATELE DISPOZITIVULUI INAMICULUI

După cum bine se ştie, pentru ţările mici şi mijlocii apărarea valorilor
fundamentale ale statului - independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială -
împotriva unor agresiuni militare externe directe sau indirecte constituie obiectivul
strategic principal în epoca contemporană, având în vedere că în lume se menţin
numeroşi faeton de risc: politici, economici, etnici, religioşi şi de altă natură.
In acest context au apărut şi apar teorii privind apărarea statelor deşi, în
prezent, toate ţările de pe continentul nostru şi din lume au adoptat strategii de
securitate şi strategii militare care pun accentul pe apărare. Fundamentalismul de
toate nuanţele - religios, cultural, istoric etc - terorismul, crizele de natură politică şi
economică, revendicările teritoriale ş.a. nu au exclus însă din viaţa internaţională
războiul, ca mijloc de rezolvare a diverselor probleme litigioase dintre state.
Noile centre de putere existente în lume, numeroasele şi puternicele
organizaţii internaţionale de tipul O.N.U., O.S.C.E., U.E.O. şi chiar a alianţei
N.A.T.O., cu toate eforturile făcute, nu pot gestiona operativ toate conflictele apărute
între state sau în interiorul lor. Se pare că războiul - ca o continuare a politicii, după
cum scria Clausewitz - rămâne încă, pentru multă vreme, mijlocul de rezolvare a
diferendelor dintre popoare şi naţiuni. Aşa ne explicăm tendinţa crescândă a statelor
din Europa centrală şi de est, de pildă, de a fi admise în N.A.T.O. şi U.E.O., a statelor
din alte zone geografice de a. avea "umbrela" marilor puteri.
În condiţiile în care România nu are încă alianţe ferme, deşi aspiră la
admiterea ei în viitor în N.A.T.O., nu poate exclude complet din politica sa militară
posibilitatea declanşării, pe termen mediu şi lung a unor acţiuni agresive externe,
interne sau combinate.
Din această cauză, Strategia Militară a României a adoptat, ca formă
principală de respingere a oricărei agresiuni, războiul de apărare a ţării, ca
modalitate specifică de ripostă pe care poporul nostru o va da, dacă va fI nevoit,
oricărui inamic şi din orice direcţie ar acţiona el. Ţara noastră a acumulat de-a lungul
istoriei o bogată experienţă în descoperirea şi aplicarea principiilor de bază ale
ducerii tipului de război preconizat de strategia militară naţională, iar, dintre acestea,
un principiu a devenit, s-ar putea spune, tradiţional. El se referă la combaterea
eficientă a acţiunilor duse pe teritoriul liber, cu acţiunile militare violente sau
nonviolente executate în spatele dispozitivului adversarului.
Datorită numeroaselor cauze (politice, diplomatice, internaţionale şi de altă
natură) elaborările teoretice privind ducerea acţiunilor militare în spatele
dispozitivului inamicului, mai ales cele privind mişcarea de rezistenţă pe teritoriul
ocupat vremelnic de inamic, au rămas în urmă sau au fost ignorate de teoria militară
în perioada postrevoluţionară. Această stare de lucruri trebuie eradicată, după părerea

220
noastră, având în vedere oportunitatea şi eficienţa luptei în spatele dispozitivului
inamicului în cele două războaie mondiale şi în conflictele militare postbelice.
Pornind de la necesitatea şi utilitatea fructificării celor mai înaintate idei
apărute în România, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, în capitolul de
faţă vom aborda, fizionomia şi trăsăturilor caracteristice ale formelor şi procedeelor
de luptă în spatele dispozitivului inamicului, într-un eventual război de apărare a ţării
ce ar fi impus României.

5.1. Probleme generale ale luptei în spatele dispozitivului în războiul

modern

În varietatea de acţiuni, puse în practică în majoritatea războaielor şi

conflictelor militare din secolul al XX-lea, lupta în spatele dispozitivului inamic
cunoscută sub diferite denumiri ("războiul absolut", "cel de-al doilea front",
"războiul ascuns", "acţiuni militare indirecte" etc.) a atins o amploare fără
precedent, constituind unul din procedeele strategice principale de slăbire sistematică
şi de combatere a forţelor adversarului, ajutând forţele militare regulate.
Despre lupta în interiorul dispozitivului inamicului, folosind forme de luptă
violente şi nonviolente de către trupele angajate în conflict ori de către populaţie, s-au
mai scris numeroase lucrări şi s-au făcut numeroase studii mai ample sau de mai mică
întindere.
După cum era şi firesc, în dezbaterea acestei teme, s-ar putea spune oarecum
neglijată de teoria artei militare în perioada postrevoluţionară, s-au conturat şi se
manifestă opinii şi puncte de vedere contradictorii, reflectând concepţii ideatice şi
acţionale diferite, dar şi evaluări ale trecutului pe baza unor criterii deosebite. Astfel,
teoreticianul militar francez Beaufre a demonstrat, pe baza eşecului american în
Vietnam, că este necesar să se dea o nouă dimensiune luptei în dispozitivul
adversarului, să se facă o nouă evaluare a caracteristicilor fundamentale ale acesteia,
luându-se cal bază cel puţin cincizeci de lupte din diverse zone ale Indochinei. Numai
după aceea se va vedea că, o proporţie de 17% din acţiunile de tipul celor arătate mai
sus nu au dat rezultatele scontate, ceea ce reprezintă un element foarte încurajator226.
Analistul militar englez Liddell-Hart arata că în perioada postbelică (abia în
anii 1970) a început studiul acestor tipuri de acţiuni militare, ele ocupând un loc mai
important în teoria militară227. În momentul în care s-a constatat ca acestea sunt
însuşite de doctrinele strategice ale unor state care adaptaseră atunci strategii de
apărare, marile puteri au renunţat la studierea lor.
Totodată, unele doctrine strategice aşează ideea luptei în spatele
dispozitivului inamic sub incidenţa juridică şi legislativă - deci a unor riposte foarte
dure date de inamic - în sensul că, pe teritoriul ocupat, adversarul va promulga legi
proprii, prin care va încerca să supună populaţia, să o constrângă, să interzică
acţiunile ostile violente sau nonviolente şi orice fel de împotrivire faţă de
administraţia sa, instaurată după ocuparea teritoriului. În ce priveşte formele de luptă

226
Cf. A.Beaufre, Strategie pentru viitor,Editura Militară,Bucureşti,1991,p.l3-14
227
Cf. B.H.Liddel Hart, Strategia, acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p.XVI

221
violente, acestea se vor executa de către ambii beligeranţi şi cu forţe foarte bine
pregătite şi mijloace deosebit de sofisticate.

Un alt teoretician arată că multă vreme specialiştii militari "au avut tendinţa
să minimalizeze rolul operaţiilor de gherilă pentru a-şi ascunde propria lor
ignoranţă". De această lipsă se făceau vinovaţi şi o mare parte din intelectualii din
Occident şi, mai ales, din fosta U.R.S.S. şi din S.U.A., care, după opinia aceluiaşi
autor, "se aflau cu mult în urmă în ce priveşte capacitatea de a sesiza natura
războiului contemporan"228 şi, adăugăm noi, a oportunităţii ducerii luptei de toate
tipurile cu adversarul, nu numai "la contact", ci şi în adâncimea dispozitivelor sale.
Şi teoria militară românească postrevoluţionară s-a remarcat prin diminuarea
studiului acestor forme de acţiuni; revistele militare de specialitate nu au mai publicat
decât sporadic materiale pe această temă (în Regulamentele T.U.-1/1995 şi A.N-l
(proiect)/1996), fie se fac puţine referiri la acestea, fie ele sunt doar enunţate.
Din acesta cauză, la început ne vom referi la actualitatea luptei în spatele
dispozitivului inamicului, la locul şi rolul pe care ea îl ocupă în atingerea rapidă a
scopurilor, operaţiilor, campaniilor şi chiar a războiului de apărare a ţării.

5.1.1. Actualitatea luptei în spatele dispozitivului inamicului în

războiul modern
Arta militară românească actuală se caracterizează prin orientări, direcţionări
şi condiţionări multiple, care vizează, pe de-o parte, evoluţia modalităţilor de
producere a agresiunii, conţinutul şi fizionomia acţiunilor militare şi, legat de acestea,
tipul de război preconizat şi caracterul apărării armate a ţării, iar pe de alta parte
impune în mod operativ satisfacerea prioritară a unor cerinţe privind formele şi
procedeele de ducere a acţiunilor militare în toate spaţiile - terestru, aerian şi naval -,
forţele militare participante, precum şi conducerea acestora în luptă şi operaţii.
Evident, ea ar trebui să acorde o importanţă mai mare luptei în spatele dispozitivului
inamicului.
Totodată, preocupările gânditorilor militari în acest domeniu urmăresc
adecvarea fondului ideatic la cerinţele şi exigenţele luptei armate în noile condiţii ale
contextului geopolitic şi strategic, la realizarea interoperativităţii cu armatele statelor
din cadru N.A.T.O., la asimilarea de noi concepte şi găsirea celor mai adecvate soluţii
privind ducerea luptei armate şi în spirit tradiţional.
În acest context, considerăm că este necesară o abordare mai amplă, din punct
de vedere ideatic şi acţionai, luptei în spatele dispozitivului inamicului, a
modalităţilor de exprimare a principiului războiului, de a combina acţiunile de
front cu cele din adâncimea spaţiului ocupat de adversar, pe baza studierii
conflictelor ce au avut loc şi încă mai au loc şi în acest moment.
Potrivit analizei acestora şi a propriei experienţe de luptă, indiferent de
amploare, acţiunile executate în spatele dispozitivului adversarului vor avea un rol
deosebit. Pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor strategice, operative şi tactice,
vor fi angajate toate forţele militare, atât pe frontul acţiunilor armate directe, cât şi

228
Cf Von der Hezdte, Der moderne KIeinkrieg..., Hollzner Verlog, Vurzburj p. 62-63.

222
în cadrul acţiunilor indirecte - în spatele dispozitivului inamicului - cum; spunea
Liddell-Hart, cel care a revigorat acest tip de acţiuni.
Mai mult chiar, aceste acţiuni indirecte, executate întotdeauna în folosul
forţelor noastre care acţionează de front asupra adversarului, sunt omniprezente şi se
execută în perioada preconflictuală, pregătesc şi însoţesc toate operaţiile şi
campaniile duse de forţele militare şi se continuă chiar şi pe timpul încetării
temporare a acţiunilor militare pe frontul de luptă.
Acest "statut special" al luptei în spatele dispozitivului adversarului
constituie de fapt un prim şi foarte important argument în a susţine caracterul de
actualizare a acestei forme de acţiune militară în războiul de apărare a ţării, dar şi a
necesităţii de a fi temeinic studiată de către doctrinele de luptă ale diferitelor categorii
de forţe armate şi introduse în practica pregătirii de luptă a trupelor.
Alt argument ar consta în aceea că lupta în spatele dispozitivului inamic,
utilizată cu măiestrie, poate concura atât la subminarea potenţialului militar şi moral
al agresorului, cât şi la temporizarea acţiunilor lui, iar lupta de rezistenţă violentă şi
nonviolentă, fiind nelimitată în timp şi spaţiu, se poate desfăşura până la obţinerea
victoriei. Referindu-se la această problemă, Ernesto Che Guevara arată că "războiul
de gherilă", baza luptei unui popor care vrea să se elibereze, prezintă diverse
trăsături şi forme distincte. Este evident că războiul se duce în conformitate cu legile
şi principiile luptei armate, iar cel care nu va ţine seama de aceste legi va cunoaşte
înfrângerea. Războiul de gherilă trebuie deci să fie purtat potrivit cerinţelor acestor
legi, totuşi, datorită conţinutului său specific, el mai depinde şi de legi proprii,
particulare, care de asemenea trebuie respectate cu stricteţe, pentru a se obţine
victoria. Condiţiile geografice şi sociale ale fiecărei ţări determină modalităţile şi
formele specifice pe care le va adopta războiul de gherilă, dar legile sale
fundamentale sunt valabile pentru orice luptă de acest tip229.
Totodată, actualitatea luptei în dispozitivul trupelor inamicului rezultă şi din
experienţa celui de al doilea război mondial şi a conflictelor militare contemporane.
Acestea au pus în evidenţă faptul că victoria pe câmpul de luptă poate fi obţinută cu
pierderi limitate, în cazul în care se întrebuinţează forţe şi mijloace capabile să
dezorganizeze şi să scoată din luptă obiective importante din dispozitivul inamicului,
să furnizeze comandamentelor date şi informaţii cu privire la forţele acestuia, la
starea morală a trupelor sale şi a populaţiei, potenţialul economico-militar, iar prin
acţiuni violente să dezorganizeze activitatea organelor administraţiei locale şi
conducerii politice şi militare impuse de agresor pe teritoriul vremelnic ocupat de
trupele lui.
De altfel, pe baza dezvoltării armamentului şi a tehnicii militare datorită
tehnologiilor moderne, specialiştii militari din tot mai multe ţări s-au orientat spre
crearea şi pregătirea unor unităţi speciale, destinate să ducă acţiuni în spatele
dispozitivului inamic230. Aceste forţe sunt destinate ducerii unor acţiuni specifice de
cercetare-diversiune, culegere de informaţii, crearea de panică în rândul populaţiei şi
a trupelor inamicului, acţionând în adâncimea operativă şi tactică, în funcţie de
scopurile urmărite şi forţele la dispoziţie, uneori chiar în adâncimea strategică.
229
1.- Ernesto Che. Guevara, Gherila rezistenţă, război popular, Editura Militară Bucureşti, 1972, pag. 47.
230
Cf. Sinteză informativă M.Ap.N. - Direcţia Informaţii, 1982, pag. 23.

223
 După părerea noastră, necesitatea executării acestui tip de acţiune nici nu mai
trebuie demonstrată. Actualitatea acesteia trebuie reconsiderată, întrucât arta militară
sugerează unele metode şi procedee noi de aplicare.
De asemenea, în aprofundarea formelor şi procedeelor de luptă duse în spatele
dispozitivului inamicului, a modalităţilor de aplicare şi a efectelor ce se urmăresc prin
executarea lor, este necesar sa se ţină seama de riscurile pe care le prezintă acest tip
de acţiune. Noi suntem de acord cu acei autori care consideră că: "oricât de mari ar
părea riscurile, tactica luptei în spatele inamicului porneşte de la faptul că orice
acţiuni care pot duce la slăbirea potenţialului militar şi moral al inamicului
concură la obţinerea victoriei"231. Prin urmare, cu toate riscurile, şi acestea trebuie
calculate, lupta în dispozitivul inamicului trebuie folosită intens.
După cum s-a mai arătat, actualitatea acţiunilor de luptă duse în spatele
dispozitivului inamicului rezultă din aceea că în unele publicaţii de specialitate ele
apar sub denumirea de "război special"232.
Acţiunile din cadrul "războiului special" sunt considerate ca o parte integrantă
a unor lupte şi operaţii de amploare. Acestora li se acordă o importanţă deosebită,
întrucât ele pot duce la cucerirea şi menţinerea iniţiativei, iar organizarea şi
desfăşurarea lor sunt incluse în planurile luptelor, operaţiilor ofensive sau de apărare.
Dintre acestea amintim: acţiuni subversive, psihologice, de cercetare-
diversiune, de rezistenţă ş.a. După cum s-a menţionat deja, aceste acţiuni se pot
executa în timp de pace, în perioada preconflictuală, în perioada ripostei graduale
şi pe timpul desfăşurării ripostei maxime, cât şi pe timp de pace, pentru a crea
complicaţii politice, economice, pentru a demoraliza populaţia pe teritoriul statelor cu
care sunt sau vor fi în conflict. Anticipând, se poate arăta că pe teritoriul adversarului
aceste forţe sunt infiltrate pe căi multiple: cu acoperire oficială, prin paraşutare, prin
trecerea ilegală a frontierei de stat etc.
Deşi acţiunile studiate sunt de mare actualitate, iar experienţa celui de-al
doilea război mondial şi conflictele militare postbelice le-au confirmat, considerându-
se că orice ripostă împotriva agresorului contribuie într-o măsură sau alta la succesul
luptei generale împotriva forţelor agresorului, trebuie arătat că acest tip de acţiuni,
duse în spatele dispozitivului inamic, au un rol complementar celor desfăşurate de
forţele militare de pe teritoriul liber, care au rol decisiv.
Aici se impune o precizare: în cadrul luptei în spatele dispozitivului
inamicului, un rol important îl au Forţele Aeriene Militare în folosul trupelor şi
celorlalte formaţiuni care duc lupta în acest spaţiu. în cazul luptei cu forţele agresive
interne care au destabilizat ordinea şi liniştea publică, trupele de paraşutişti şi aviaţia
pot interveni cu succes la neutralizarea şi capturarea teroriştilor şi forţelor
paramilitare şi deblocarea forţelor încercuite.
A doua menţiune: în condiţiile în care trupele şi formaţiunile care duc lupta în
spatele dispozitivului inamic, pe teritoriul ocupat de acesta sau în cazărmi, ori în
raioane din teren în care s-a produs destabilizarea gravă a ordinii constituţionale de
către forţele ostile interne şi în afara legăturii nemijlocite cu celelalte forţe, pot
231
Dr. Valentin Arsenie - Lupta de încercuire şi pentru ieşirea din încercuire,Editura Militară, Bucureşti, 1981, pag.
17.
232
Sinteza informativă - M.Ap.N., 1982, pag. 10.

224
supravieţui şi duce acţiuni timp îndelungat numai dacă vor fi sprijinite, în special în
momentele critice şi atunci când asigurarea şi protecţia trupelor permite îndeplinirea
misiunilor încredinţate.
Prin urmare, se poate spune că actualitatea acestor forme de acţiuni militare
rezultă şi din diversitatea lor, iar succesul sau insuccesul forţelor care le execută
decurge şi din posibilităţile de reacţie ale agresorului, din măsurile şi contramăsurile
pe care le întreprind forţele militare ale inamicului, pentru a restabili situaţia pe
câmpul de luptă. Întrucât şi adversarul se pregăteşte în această direcţie, în ultimele
decenii armatele unor state şi~au dezvoltat arsenalul de procedee şi mijloace de
combatere a luptei în spatele dispozitivului forţelor sale.
În cazul armatei noastre, lupta în spatele dispozitivului inamicului este de
mare actualitate şi se înscrie în efortul general al tuturor forţelor sistemului naţionale
de apărare de a-şi însuşi, pe de o parte, toate formele şi procedeele de luptă, iar pe de
altă parte ca forţele angajate în astfel de acţiuni să beneficieze de o tehnică militară
adecvată, dacă s-ar putea chiar din ultima generaţie tehnologică.

5.1.2. Definiţia unor sintagme: "lupta în adâncimea dispozitivului

inamicului", "lupta în spatele dispozitivului inamicului",
"lovirea în adâncimea inamicului"
Teoreticienii militari nu au ajuns la un consens în ceea ce priveşte denumirea
sintagmei care se referă la "lupta în spatele dispozitivului inamicului", astfel că în
prezent se folosesc mai multe definiţii, care însă au aceeaşi semnificaţie, evident cu
unele nuanţări. Pentru a se realiza o unitate de concepţie în lucrarea noastră, în
continuare ne-am propus să le definim pe toate. Menţionăm că optăm pentru sintagma
"lupta în spatele dispozitivului inamicului".
Pentru a defini sintagmele propuse spre analiză, considerăm că este necesar
mai întâi să definim conceptele care compun sintagma "luptă", "adâncimea
dispozitivului de luptă", "inamic", "lovitură" ş.a.
În dicţionarele şi lexicoanele româneşti "lupta" este considerata ca o acţiune
sau un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod organizat de subunităţi, unităţi şi mari
unităţi tactice care, folosind armamentul şi tehnica din dotare, urmăresc nimicirea
forţelor inamicului sau capturarea lor. "Este modalitatea de bază prin care se
realizează scopurile tactice în acţiunile militare"233.
Adâncimea dispozitivului de luptă reprezintă distanţa dintre subunităţile
cele mai înaintate şi cele de pe ultimul aliniament al dispozitivului de luptă din cadrul
unităţii (M.U. tactice sau operative respective aflate în apărare sau ofensivă234.
Conceptul de "inamic" indică un stat beligerant advers, împreună cu forţele
sale militare, cetăţenii şi toate mijloacele sale acţiune. De multe ori, în lucrările
militare şi în regulamente foloseşte noţiunea de "faţa dispozitivului inamicului",
adică forţei lui cele mai înaintate şi "spatele dispozitivului inamicului" respectiv
partea opusă a unui dispozitiv de luptă operativ sau strategic, marcat, de regulă, de o
linie convenţională ce indică raionul acţiunilor de luptă pentru un anumit eşalon.

233
Lexicon militar, Ediţia a Ii-a, Editura Saka, 1994, p.212
234
Cf. Lexicon militar, Editura Militară, 1980, p.25

225
 "Lovitura" poate fi identificată cu momentul culminant al acţiunii militare,
"momentul" în care se produce, de fapt, ciocnirea forţelor celor două părţi
beligerante, reprezentând lupta, bătălia propriu-zisă 235. Ea este o rezultantă a mişcării
forţelor, cumulate cu acţiunea destructivă a focului şi a altor mijloace de luptă
participante la coliziune.
Coroborând definiţiile de mai sus ar rezulta că "lupta în adâncimea
dispozitivului inamic" constituie o acţiune sau un ansamblu de acţiuni desfăşurate
de unităţi şi M.U. în interiorul dispozitivului inamicului. în vederea atingerii unor
anumite scopuri: nimicirea (capturarea) inamicului, dezorganizarea conducerii şi
sistemului logistic etc.
Sintagma "lupta în spatele dispozitivului inamicului" are acelaşi înţeles cu
sintagma definită mai sus, noţiunea de "adâncime" fiind înlocuită cu termenul de
"spate". Menţionăm că această luptă constituie un procedeu de combatere a
inamicului, constituind o componentă a bătăliei sau operaţiei în curs de desfăşurare,
sub raport spaţial ambele concepte sunt localizate înapoia dispozitivelor de luptă ale
agresorului, pe teritoriul aflat sub controlul forţelor sale.
În ceea ce priveşte "lovitura în adâncimea inamicului", această acţiune este
considerată ca o formă de manevră în luptă şi operaţie. Ea urmăreşte neutralizarea
simultană a apărării inamicului pe întreaga ei adâncime, ruperea apărării tactice şi
operative, acţionând terestru şi aerian într-o concepţie unitară (cu 1-2 sau mai multe
grupuri lovind inamicul de front şi cu 1-3 grupări de forţe acţionând în adâncimea
apărării, concomitent cu acţiunile de front). Din punct de vedere al luptei în spatele
dispozitivului inamicului interesează modul de deplasare şi de acţiune al forţelor în
interiorul raionului ocupat de inamic, în vederea angajării, blocării sau nimicirii
rezervelor acestuia236.
Lupta în spatele dispozitivului inamicului este, prin urmare, o formă de
confruntare militară şi se desfăşoară după legile şi principiile luptei armate. Ea va
avea o fizionomie proprie în funcţie de scopurile urmărite şi de dispozitivul de lupta
adoptat de inamic.
Aceasta nu este o inovaţie a artei militare contemporane, acţiunile desfăşurate
în dispozitivul adversarului sau pe teritoriul controlat de el au o evoluţie istorică.
Duse de unităţile izolate spaţial, cât şi cele desfăşurate de forţele înarmate de
rezistenţă, împreună cu acţiunile populaţiei aflate pe teritoriul vremelnic ocupat,
constituie o parte integrantă a războiului.
De asemenea, acest procedeu de combatere a inamicului îmbracă uneori
aspectul unei forme de manevră operative şi strategice, operaţiile ofensivei întrunite
având în vedere eficienţa acţiunilor duse împotriva unui inamic care luptă pe două
fronturi sau cu frontul răsturnat (de exemplu în cazul loviturii în adâncime).
Având în vedere cele prezentate mai sus, lupta în spatele dispozitivului
inamic integrează totalitatea acţiunilor militare armate şi nearmate duse de unităţi,
mari unităţi, forţe specializate şi populaţie, în scopul obţinerii victoriei, factorul
integrator fiind în toate cazurile Marele Cartier General sau comandamentele marilor
unităţi operative şi strategice. Pentru unele acţiuni de amploare mai redusă, factorul
235
Cf. Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, Editura Militară, Bucureşti, i 996, p. 72-74
236
Cf. Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.101

226
integrator îl pot constitui comandamentele tactice (de exemplu în cazul cercetării în
dispozitiv, incursiunii, raidului etc).
Prin urmare, acţiunile de luptă executate în spatele dispozitivului inamicului
completează în toate situaţiile multitudinea formelor de ripostă duse împotriva
oricărui agresor.

5.1.3. Categorii de acţiuni specifice luptei în spatele dispozitivului

inamicului şi situaţiile caracteristice acestora. Condiţii de
succes
Din diversitatea denumirilor sub care sunt cunoscute acţiunile de luptă în
spatele dispozitivului inamicului, unii autori237 scot în evidenţă două categorii mai
importante.
Astfel, într-o primă categorie s-ar încadra acţiunile manevriere şi loviturile în
forţă date în spatele grupărilor de trupe ale inamicului, de cele mai multe ori
executate concomitent cu loviturile frontale, de flanc şi în adâncime, în scopul
nimicirii lor, în timp scurt, prin lupte şi bătălii cu caracter decisiv. Acţiunile militare
din această categorie sunt o consecinţă a tendinţei fiecărui adversar de a exploata, în
avantajul său, părţile slabe ale celuilalt, cum ar fi, de pildă, spatele dispozitivelor de
luptă. Vulnerabilitatea acestui segment al dispozitivelor este pusă în evidentă de
dispunerea trupelor (sau a forţelor ostile interne) în mod neuniform.
Fiecare eşalon militar îşi concentrează trupe mai numeroase în raioanele şi pe
direcţiile pe care le consideră mai importante (direcţia loviturii principale în ofensivă,
direcţia principală de interzis în apărare etc), lăsând în celelalte sectoare şi pe direcţii
o cantitate mai mică de forţe şi mijloace sau destinând forţe strict necesare pentru
cercetarea sau supravegherea lor.
Acest mod de dispunere a trupelor face ca "partea din faţă a
dispozitivului", atât în apărare, cât şi în ofensivă, să fie mai densă (mai puternică),
creând totodată obiective vulnerabile, cum ar fi: intervalele dintre unităţi, flancurile
descoperite şi nu în ultimul rând spatele dispozitivului de luptă sau operativ. Deşi se
iau măsuri pentru protejarea acestora, din cauza forţelor mai puţine care le asigură ele
sunt întotdeauna vulnerabile.
În unele situaţii, măsurile luate se dovedesc ineficiente, fie din cauza
indisponibilităţilor de moment sau lipsei acute de forţe şi mijloace, fie datorită
celorlalte acţiuni frontale sau de flanc executate concomitent de adversar, cât şi din
cauza intervenţiei aviaţiei şi artileriei acesteia, care pot dezorganiza sistemele de
conducere şi logistic.
Tendinţele de a exploata părţile mai slabe ale adversarului s-au făcut
remarcate atât în marile bătălii, cât şi în operaţiile de amploare mai redusă,
statornicindu-se treptat ca unul din principiile artei militare. Această tendinţă s-a
materializat cu timpul în diferite forme de manevră (de exemplu învăluirea,
întoarcerea), a stilului indirect de acţiune.
Succesul luptei şi operaţiei în asemenea condiţii a fost favorizat de: existenţa
în spatele dispozitivului inamicului a unor mari unităţi (unităţi) ale trupelor noastre;
237
Gheorghe Stănciulescu, Acţiunile de luptă în spatele inamicului, Editura Militară, 1974; colonel dr. Valentin
Arsenie, Lupta în încercuire şi pentru ieşirea din încercuire, Editura Militară, Bucureşti, 1980

227
existenţa unor trupe mobile şi foarte bine pregătite, cu un înalt spirit ofensiv, în
comparaţie cu trupele adversarului; de luarea unor măsuri în vederea evitării
surprinderii în acţiune; de asigurarea acţiunilor; protecţia trupelor; unitatea comenzii;
simplitatea concepţiilor; flexibilitatea238.
Cea de a doua categorie de acţiuni executate în spatele dispozitivului
inamicului cuprinde o varietate mare de forme caracterizate, în majoritatea lor, prin
amploare şi durată relativ scăzută, dar care, în ansamblu, se desfăşoară timp
îndelungat, vizând slăbirea treptată a capacităţii de luptă a trupelor adversarului.
Potrivit doctrinei strategice militare româneşti, acţiunile de luptă prin care se
urmăreşte slăbirea treptată a capacităţii combative a trupelor inamicului şi producerea
de efecte materiale şi morale deosebite acestora sunt: izolarea spaţială a unor mari
unităţi (unităţi) sau grupări de trupe ca rezultat al pătrunderilor rapide şi al acţiunilor
manevriere ale adversarului în spatele şi pe liniile lor de comunicaţii; ocuparea
parţială a teritoriului unuia din adversari de către forţele militare ale celuilalt sau
blocarea ori cucerirea unor raioane (obiective) din teren de către forţele agresive
interne.
Ambele categorii de situaţii -foarte complexe şi dificile- sunt determinate de
desfăşurarea nefavorabilă a acţiunilor militare sau a actelor de diversiune şi sabotaj,
diversele forme de influenţare psihologică, informaţională etc.
Situaţiile de izolare spaţială obligă marile unităţi şi unităţile terestre să-şi
desfăşoare acţiunile de luptă în condiţiile nefavorabile, de regulă bazându-se aproape
în exclusivitate pe propriile posibilităţi şi resurse.
Astfel, în apărare, situaţii de acest gen se pot crea ca urmare a acţiunilor
manevriere executate la flancurile şi în spatele unor mari unităţi (unităţi) de către
trupele atacatoare pătrunse în adâncime, independent sau în cooperare cu trupele
aeropurtate. în anumite situaţii, izolarea spaţială şi ajungerea în spatele dispozitivului
trupelor se poate produce atunci când sunt folosite cu pricepere avantajele oferite de
existenţa unor obstacole naturale puternice (masiv muntos, litoral maritim, curs de
apă etc), la unul din flancuri sau în spatele grupării respective. De regulă, manevra de
învăluire sau de întoarcere, în acest caz, se desfăşoară concomitent cu alte lovituri
frontale şi de flanc, dirijate convergent, în scopul fracţionării pe părţi şi lichidării în
timp scurt a grupării adverse.
În alte situaţii, izolarea spaţială a unei mari unităţi (unităţi) tactice poate fi
identificată cu încercuirea trupelor acesteia şi rămânerea ei pe teritoriul vremelnic
ocupat de adversar, ca rezultat al manevrei dublu învăluitoare, executată de forţele
atacatoare.
Unele unităţi şi mari unităţi de arme întrunite şi de alte arme pot fi blocate din
punct de vedere operativ sau tactic în raioane importante, pe care le apărau, participau
la restabilirea ordinii constituţionale sau în care erau dislocate chiar de la declanşarea
agresiunii, ca urmare a folosirii de către agresor a trupelor aeropurtate, în scopul
cuceririi acestora, împreună cu forte teroriste şi paramilitare autohtone din raioanele
respective.

238
Cf.A-N.-l. 1997

228
 În acest context, trupele respective resping loviturile repetate ale inamicului,
iar batalioanele şi uneori brigăzile de jandarmi, grăniceri şi poliţie restabilesc parţial
sau total ordinea constituţională.
În anumite situaţii, forţele care intră în compunerea unor grupări de contraatac
sau lovitură pot fi încercuite atunci când acestea pătrund rapid şi adânc în dispozitivul
inamicului fără a se fi luat suficiente măsuri de asigurare a flancurilor.
Subunităţile, unităţile şi marile unităţi de arme întrunite pot fi încercuite şi
rămân în spatele dispozitivului inamicului şi în situaţiile când duc lupta de apărare pe
aliniamente intermediare. Din cauză că forţele respective nu reuşesc să rupă lupta la
momentul oportun şi să treacă la apărare pe aliniamente în adâncime, ele pot fi
depăşite de inamic pe flancuri, izolate parţial de restul forţelor şi obligate să ducă
lupta izolat (în încercuire) în spatele inamicului.
Alteori, pe timpul ducerii luptei de apărare, anumite obiective importante din
punct de vedere operativ sau strategic vor trebui menţinute şi după depăşirea lor de
inamic, în vederea creării unor avantaje teritoriale pentru desfăşurarea cu succes a
acţiunilor viitoare. Unităţile şi marile unităţi terestre aflate în această situaţie,
împreună cu formaţiunile de rezistenţă, pot duce lupta în spatele dispozitivului
inamicului.
Situaţiile şi condiţiile de pregătire şi ducere a acţiunilor de luptă în spatele
dispozitivului pentru apărarea localităţilor –element de bază al infrastructurii
teritoriale- a reprezentat şi continuă să fie una din cele mai importante probleme ale
ducerii luptei pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic. Oricât de controversate au fost
în diferite epoci părerile asupra necesităţii de a include ori de a detaşa complet
localităţile din spaţiul ce delimitează nemijlocit câmpul de lupta, istoria artei militare
relevă că nu au existat războaie sau campanii care să nu fi fost legate direct de
anumite localităţi. La apărarea localităţilor aflate pe teritoriul vremelnic ocupat
participă atât grupările de trupe şi formaţiunile de rezistenţă, cât şi alte forţe care se
găsesc în diferite misiuni în spatele dispozitivului. Pot apărea situaţii frecvente, în
condiţii de criză politică, strategică sau în caz de război, în localităţi unde au loc
acţiuni de destabilizare a ordinii constituţionale. În aceste situaţii o parte din forţe şi
în special cele ale Ministerului de Interne şi S.R.I. vor duce acţiuni de luptă pentru
deblocarea ori menţinerea cazărmilor şi instituţiilor publice sau în vederea menţinerii
ferme a unor obiective de importanţă deosebită. Este de aşteptat ca, datorită
însemnătăţii pe care o au obiectivele importante, inamicul să desfăşoare acţiuni
ample pentru cucerirea acestora sau să desfăşoare acţiuni pentru distrugerea lor. De
asemenea, apărarea şi menţinerea unor obiective importante pe teritoriul naţional
liber sau pe cel vremelnic ocupat contribuie în mod hotărâtor la succesul acţiunilor
militare viitoare şi logistica trupelor.
Crearea şi menţinerea zonelor libere reprezintă o situaţie cu totul aparte în
lupta dusă în spatele dispozitivului agresorului. Ele pot apare fie ca urmare a faptului
că inamicul nu a atacat în raioanele respective, fie că are forţe puţine în interiorul lor,
forţe care au fost lichidate rapid de către trupele noastre. Aceste zone mai pot apare şi
ca urmare a acţiunilor omnidirecţionale ale grupărilor de forţe folosite în cadrul
manevrei denumită lovitură în adâncime sau în cazul în care o mare unitate (unitate)
terestră, împreună cu unităţi de jandarmi şi de grăniceri, şi-a lărgit foarte mult raionul
229
luptei de încercuire, inamicul nedispunând de forţele necesare pentru a lichida zona
respectivă.
Menţinerea fermă a zonelor libere - care trebuie considerate teritoriu naţional
liber - de către unităţile armatei şi de cele ale: Ministerului de Interne aflate în aceste
locuri se poate face în condiţii foarte bune, atunci când în interiorul acestora nu se
produc acţiuni de tulburare a ordinii constituţionale, aceasta reprezentând o situaţie
cu totul deosebită pentru forţele din interiorul zonei. Dacă totuşi aceste acţiuni se
produc, o parte din forţele Ministerului de Interne şi S.R.I. vor restabili şi menţine
ordinea publică, iar marile unităţi şi unităţile din cadrul trupelor de uscat vor duce
lupta pentru apărarea perimetrului zonei.
Pe timpul retragerii, unităţile şi marile unităţi ale trupelor de uscat, de
jandarmi şi grăniceri, pot rămâne în spatele dispozitivului inamicului atunci când
ritmul înaintării inamicului este mai rapid decât cel al deplasării trupelor proprii. în
asemenea situaţii au loc interceptări de drumuri, puncte obligatorii de trecere sau, în
paralel cu acţiunile de urmărire şi folosirea desantului, unităţile rămân în spatele
dispozitivului inamic. Cel mai adesea, la începutul retragerii, ca şi pe timpul
deplasării, rămân în spatele dispozitivului inamicului elementele de acoperire, care de
obicei reuşesc mai greu să rupă şi să se desprindă de inamic.
În ofensivă, izolarea, încercuirea, blocarea etc. a marilor unităţi şi unităţilor
din cadrul trupelor de uscat, jandarmi, grăniceri şi trupe teritoriale, se produc, de
regulă, pe timpul ripostelor ofensive executate cu succes de trupele din apărare
(contraatacuri şi contralovituri) la baza pătrunderii forţelor noastre aflate în înaintare.
Forţele noastre, care nu şi-au luat din timp măsuri pentru respingerea ripostelor
ofensive, vor fi izolate spaţial de celelalte trupe ce acţionează pe direcţia respectivă
sau pe direcţii mai îndepărtate.
Alte situaţii de izolare spaţială a unor grupări şi forţe pot avea loc ca rezultat
al operaţiei ofensive desfăşurate pe mai multe direcţii, prin care atacatorul urmăreşte
ruperea apărării. Pe timpul replierii lor spre interior, marile unităţi şi unităţile noastre
din apărare, aflate în intervalele dintre direcţiile de pătrundere, sunt expuse fie
încercuirii, fie nimicirii prin lovituri în flancuri şi spate, executate de trupele
atacatoare.
În luptele executate pe teritoriul ocupat de forţele agresoare, acţiunile de luptă
în zonele invadate (pe teritoriul vremelnic ocupat) se înscriu în gama foarte largă a
formelor specifice rezistenţei.
În opinia noastră, deşi unii analişti militari şi politologi consideră că un
conflict militar care angajează România ar fi de scurtă durată,239 acţiunile de
rezistenţă împotriva trupelor agresorului (agresorilor) ar trebui declanşate din "prima
zi". Deci rezistenţa constituie un procedeu strategic eficient prin care statul invadat,
indiferent de capacitatea combativă a forţelor sale armate, caută să "oblige" pe
inamic să lupte pe două fronturi.
Totodată, acţiunile de rezistenţă constituie o cale sigură prin care ţara noastră
- în condiţiile în care agresiunea s-ar desfăşura cu succes sau raportul de forţe la un
moment dat ar fi superior forţelor militare ale statului român - va căuta să lichideze
239
S-au emis chiar prognoze. Războiul ar putea dura între trei şi şase luni, după care, indiferent de rezultatele acţiunilor
militare, acesta ar fi "îngheţat" (blocat) de N.A.T.O., O.N.U. şi O.S.C.E.

230
efectele surprinderii realizată de agresor (agresori), să compenseze şi să schimbe
treptat valoarea decalajelor dintre ea şi acesta.
Toate aceste lucruri sunt posibil de înfăptuit cu condiţia ca întreaga teorie şi
practică militară românească să reabiliteze teoria mişcării de rezistenţă, cel puţin la
nivelul deceniului al IX-lea al secolului nostru.
După cum bine se ştie, şi în prezent, căutările şi elaborările de ordin teoretic şi
aplicativ continuă să fie dominate în România de principii, idei şi procedee înfăţişând
în chip diferit arta de a-1 învinge pe adversar. Se mizează foarte mult pe manevre
îndrăzneţe şi lovituri date în punctele cele mai slabe ale inamicului. Evident că aceste
orientări sunt influenţate de teoria şi practica militară occidentală şi este normal să fie
aşa, atâta vreme cât dorim să intrăm în N.A.T.O. până la sfârşitul acestui secol.
Totuşi, în război elementele nu au evoluat întotdeauna în sensul celor
"cultivate" cu migală în anii de pace. Chiar şi cele mai puternice armate ale timpului
au gustat din amărăciunea înfrângerilor (S.U.A. în Vietnam, fosta U.R.S.S. în
Afganistan, Rusia în Cecenia, ca şi Franţa în Indochina, pentru a da câteva exemple).
Cu atât mai mare este posibilitatea ca şi într-un viitor război aceste două stări
contradictorii - victoria şi înfrângerea - vor trăi în simbioză. Ele nu pot fi despărţite
prin simpla negare a stării nedorite.
După cum în război este esenţial să stăpâneşti arta de a-1 bate pe adversar, tot
aşa de important este să ştii cum să previi o desfăşurare nefavorabilă a evenimentelor,
să găseşti o ieşire dintr-o situaţie destul de grea, să schimbi cursul evenimentelor în
favoarea ta. Priceperea de a depăşi, chiar şi din punct de vedere ideatic, o situaţie de
extremă dificultate este, în primul rând, o problemă de tărie morală, de opţiune
politică.
Dacă dorim să ştim bine arta de a-1 bate pe orice agresor, atunci trebuie să
ţinem seama şi de virtuţile luptătorilor noştri (e o idee fără să ignorăm importanţa
tehnicii militare în obţinerea victoriei).
Astfel, într-o lucrare240 foarte importantă pentru teoria militară naţională se
arată că temperamentul ostaşilor şi ofiţerilor români este preponderent ofensiv. În
lucrarea citată se arată: "ofensiva este forma de ducere a acţiunilor militare în
totul, potrivit ostaşului nostru"241, istoria artei noastre militare - completăm noi -
probează cu fapte acesta mare însuşire a neamului nostru. Dacă luptătorii români au
fost mai tari în această formă de luptă, este firesc ca orientarea generală a pregătirii
populaţiei şi armatei să fie prioritar ofensive, indiferent unde ar acţiona el: pe
teritoriul naţional liber sau pe cel vremelnic ocupat.
Aceasta nu înseamnă să schimbăm caracterul doctrinei strategice militare
româneşti, care, aşa cum este acum la modă, are caracter de apărare armată a ţării la
nivel global, politico - strategic. Dimpotrivă, să încercăm să reabilităm o veche
sintagmă românească în care se arată că în războiul de apărare a ţării "frontul
trebuie să fie peste tot", să impulsionăm studiul şi planificarea, încă din timp de
pace, a unor acţiuni de rezistenţă, indiferent că acestea la început vor fi nonviolente,
ulterior, dacă timpul permite şi situaţia o cere, ele să capete aspecte violente, adică să
combatem inamicul de pe teritoriul vremelnic ocupat şi pe cale armată. în acest fel,
240
Cf. Orientări spre o noua doctrina, Arhiva M.Ap.N. - M.St.M., dosar nr.948/811, filele 156-158.
241
Ibidem

231
apreciem că se va putea realiza o influenţă deosebita în subminarea potenţialului
militar şi moral al inamicului.
Referitor la condiţiile de succes în lupta în spatele dispozitivului inamicului,
trebuie arătat că acestea depind de numeroşi factori. Dintre aceştia, cei mai importanţi
sunt: cunoaşterea cât mai detaliată a inamicului, a modului de dispunere, de acţiune şi
a valorii acestuia; valorificarea superioară a avantajelor oferite de terenul în care
acţionează marile unităţi (unităţile) şi formaţiunile de rezistenţă; cooperarea
permanentă între trupele de pe teritoriul liber şi cele care acţionează în spatele
dispozitivului inamicului; adoptarea unor măsuri organizatorice corespunzătoare
situaţiei reale a forţelor aflate în spatele dispozitivului inamicului, care să asigure
cadrul folosirii eficiente a resurselor umane, materiale şi tehnice la dispoziţie; o înaltă
mobilitate şi flexibilitate în pregătirea şi executarea acţiunilor militare în orice
condiţii de teren şi stare a vremii; valorificarea oportună a unor avantaje tactice
posibile să apară pe timpul ducerii acţiunilor de luptă în adâncimea dispozitivului
adversarului ş.a.
Privită astfel, lupta în spatele dispozitivului inamicului demonstrează ca
îmbinând mai multe procedee strategice de combatere a adversarului, chiar în condiţii
nefavorabile create prin declanşarea unei agresiuni prin surprindere, succesul în lupta
armată nu va întârzia să apară. Poporul nostru s-a convins că baionetele armatelor
străine nu ne-au adus decât asuprire, mizerie şi exploatare. Deci, el nu se va intimida
în faţa agresorului, ci, punând mâna pe arme, va lupta până la sacrificiu, indiferent de
condiţiile în care aceasta se va angaja, pe frontul de luptă sau în spatele inamicului.
Important este acum să ne clarificăm ideatic şi acţionai asupra modului în care
vor fi folosite forţele şi mijloacele într-un eventual război de apărare a ţării.

5.1.4. Locul şi rolul luptei în spatele dispozitivului inamicului în

războiul de apărare a ţării
După cum s-a mai arătat, lupta în spatele dispozitivului inamicului este o
formă de acţiune militară exprimată printr-un ansamblu de procedee de amploare şi
dimensiuni diferite, ce se desfăşoară de către forţele militare şi formaţiunile de
rezistenţă, în vederea atingerii scopului strategic general al războiului de apărare a
ţării.
Prin urmare, locul acesteia poate fi stabilit cu precizie dacă pornim de la
premisa că lupta în condiţiile arătate este o parte componentă a acţiunilor militare
generale, acestea desfăşurându-se în adâncimea dispozitivului inamic, iar majoritatea
lor (mai puţin acţiunile mişcării de rezistenţă) sunt cuprinse în planurile de acţiune ale
marilor unităţi din cadrul trupelor de uscat, ale marilor unităţi şi unităţilor de
jandarmi, grăniceri etc.
Totodată, lupta dusă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic se încadrează în
concepţia M.C.G. de ducere a războiului, ocupând un loc important şi având un rol
deosebit, datorită efectelor materiale şi morale pe care le provoacă trupele
adversarului.
În ceea ce priveşte rolul luptei în dispozitivul inamicului în contextul
războiului de apărare a ţării şi al acţiunilor ostile interne, se poate aprecia că el rezultă
din faptul că acţiunile militare respective constituie o necesitate obiectivă,
232
obligatorie, pentru a-î diminua potenţialul militar şi moral şi a-1 determina să renunţe
la agresiune, părăsind astfel teritoriul naţional.
În condiţiile unei agresiuni militare combinate (cu forţele militare de la
graniţă iar forţele ostile reţinând în adâncimea teritoriului) acţiunile care vizează
ducerea luptei în spatele inamicului sunt din ce în ce mai complexe şi mai dinamice.
Odată cu dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicii şi armamentului, cu sporirea şi
diversificarea forţelor militare, cu creşterea dimensiunilor spaţiale ale războiului
modern, acest tip de acţiuni devin, sub o formă sau alta, o componentă operaţională la
toate nivelurile artei militare, de la cel conceptual specific domeniilor strategice şi
operative la cel de execuţie caracteristic domeniului tactic242.
Pentru determinarea locului luptei în spatele dispozitivului în războiul de
apărare a ţării este necesar a se avea în vedere următoarele criterii: a) al nivelului de
acţiune şi al eşaloanelor; b) al perioadelor războiului; c) al integrării forţelor.
a) După criteriul nivelului de acţiune şi al eşaloanelor, aceasta intră în
sfera de preocupări a M.C.G., comandamentelor de CA. şi ale grupurilor de
forţe de nivel strategic.
La nivelul strategic şi operativ se stabileşte o concepţie şi se elaborează un
plan unic de acţiune, pe baza căruia se coordonează eforturile tactice ale forţelor
angajate în luptă, iar când este cazul se adaugă la aceste trupe şi alte trupe sau chiar
categorii de forţe militare.
Prin urmare, acţiunile de luptă duse pe teritoriul vremelnic ocupat, deşi
urmăresc atingerea unor scopuri strategice sau operative la nivelul eşaloanelor de
execuţie, ele au un caracter tactic.
Acest criteriu exprimă foarte clar locul important al acestei forme de luptă şi
caracterul ei polivalent din punct de vedere conceptual şi acţionai.
b) După criteriul perioadelor probabile ale războiului, într-o accepţiune
mai largă se poate spune că acţiunile respective pot avea loc numai în condiţiile
în care inamicul a cucerit o parte din teritoriul naţional, dar nu exclude şi
posibilitatea ducerii acestor acţiuni şi în perioada preconflictuală, pe timpul
neutralizării (capturării) elementelor autohtone care au trecut la acţiuni ostile
interne de amploare.
Pe timpul ripostei decisive, acţiunile în forţă în spatele dispozitivului inamic
se desfăşoară concomitent cu ducerea luptelor de apărare sau ofensivă, în vederea
restabilirii ordinii constituţionale.
Acest criteriu demonstrează omniprezenţa acţiunilor militare în spatele
dispozitivului inamicului, locul în cadrul luptei armate, cu precizarea că acestea, deşi
la nivel strategic sunt considerate ca făcând parte dintr-un principiu al războiului, la
nivel operativ şi tactic ele fiind considerate forme acţionale243.
c) După criteriul integrării (întrunirii) forţelor în cadrul luptei duse pe
teritoriul naţional vremelnic ocupat de agresor, menţionăm că aceasta se face de
către comandamentele strategice şi, implicit, prin desfăşurarea nemijlocită a
tuturor formelor şi procedeelor operative, care stabilesc misiunile şi eşaloanele
care le vor executa, durata acţiunii şi căile de recuperare a marilor unităţi
242
Cf. Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, p. 158.
243
Cf. Valentin Arsenie, Lupta în încercuire, p.32

233
angajate în luptă. În ceea ce priveşte lupta de rezistenţă aceasta este coordonată
de M.C.G.
Se poate spune deci că acţiunile militare de mai sus se încadrează pe deplin în
lupta armată, ocupând un rol important în obţinerea victoriei în război.
Cu privire la rolul acestor acţiuni militare, duse în războiul de apărare a ţării,
se poate afirma că, deşi acestea au un rol deosebit în desfăşurarea cu succes a
acţiunilor militare, hotărâtor în atingerea scopului strategic (operativ) în operaţie
(luptă) îl au forţele militare care acţionează de pe teritoriul liber. Deci, ca parte
integrantă a unei operaţii, acţiunile de luptă desfăşurate în spatele inamicului au un
rol complementar în comparaţie cu rolul forţelor principale.
Rolul major al acestor tipuri de acţiuni este marcat şi de faptul că ele se pot
executa şi independent de acţiunile ce se duc pe frontul de luptă. În acest caz, ele
exercită o influenţă indirectă, favorabilă asupra acţiunii forţelor principale de pe
teritoriul liber.
Cel mai însemnat rol îl au acţiunile în spatele dispozitivului inamicului, atunci
când acestea sunt duse în conjuncţie cu cele ale forţelor militare, ele concurând direct
la îndeplinirea aceluiaşi ţel.
Rolul important al luptei în spatele dispozitivului inamicului este dat şi de
lupta de rezistenţă, care, în ansamblul războiului şi mai cu seamă în lupta dusă în
spatele dispozitivului, se va afla într-un raport direct proporţional cu mărimea
teritoriului invadat de către agresor. Cu cât suprafaţa cotropită de adversar va fi mai
mare, cu atât va creşte rolul şi amploarea luptei de rezistenţă, implicând rolul luptei în
spatele inamicului.
În fine, mai trebuie subliniat faptul că delimitările conceptuale şi acţionale
privind locul şi rolul luptei în spatele dispozitivului inamicului ne arată că
actualitatea acestei problematici rezidă însă din prospectivarea unor situaţii ce pot
decurge din analiza unor realităţi contemporane din care, în pofida cursului ascendent
spre pace, nu au dispărut riscurile unor agresiuni. Prin urmare, pregătirea pentru
apărarea armată a ţării nu trebuie să se rezume exclusiv la însuşirea a ceea ce este
convenabil. Războiul, îndeosebi în condiţiile geopolitice şi strategice ale României,
necesită o pregătire complexă, inclusiv pentru situaţii apreciate ca fiind foarte
dezavantajoase. Tocmai acestui ţel îi sunt consacrate problemele ce urmează.

5.1.5. Scopul luptei în spatele dispozitivului inamicului

Lupta în condiţiile menţionate mai sus trebuie considerată un sistem acţionai
de forma cuplului acţiune-reacţiune (sau contra-acţiune), expresie a ciocnirii
violente a două părţi adverse care, folosind forţa militară dotată cu o tehnică
sofisticată, urmăresc realizarea unor scopuri diametral opuse. Atingerea acestor
scopuri înseamnă pentru o parte câştig (succes), iar pentru cealaltă pierdere
(insucces).
În literatura de specialitate se arată că, întotdeauna, scopurile luptei în spatele
dispozitivului inamicului, ca de altfel scopurile fiecărei lupte (definită ca ansamblu de
acţiuni violente), se exprimă prin anumite efecte destructive care afectează, într-un fel
sau altul, pe inamic, sau prin alte rezultate de ordin material şi moral în favoarea
forţelor proprii. în prima grupă - aşa cum rezultă din definiţia conceptului de luptă -
234
s-ar înscrie scopuri ca: nimicirea, capturarea sau respingerea inamicului, producerea
de cât mai multe pierderi acestuia ş.a. Scopul principal al luptei în condiţiile arătate
este însă cel pus în evidenţă de doctrina de luptă a trupelor de uscat, potrivit căreia
lupta trebuie angajată în condiţii avantajoase, iar trupele agresorului să fie nimicite
sau capturate, cât mai rapid. Alte scopuri ce pot fi urmărite pe timpul luptei ar mai
putea fi: interzicerea unor direcţii, blocarea rezervelor, dezorganizarea conducerii şi a
sistemului logistic, apărarea sau eliberarea unei localităţi, cucerirea unei forme de
teren (obiectiv) importantă etc244.
Mai trebuie menţionat faptul că pe timpul oricărei acţiuni militare în spatele
inamicului se vor urmări şi diverse alte scopuri, cum ar fi: înfrângerea treptată a
inamicului prin istovirea lui fizică şi morală, hărţuirea şi temporizarea, împiedicarea
acestuia de a pune stăpânire pe raioane (obiective) vitale, blocarea rezervelor sau
oprirea acţiunilor ofensive ale acestuia etc.
Scopurile variază în raport cu situaţia tactică sau operativă concretă, iar pentru
îndeplinirea lor se adoptă forme şi procedee de luptă adecvate. Deci vor fi scopuri
specifice luptei de încercuire, apărării unor obiective importante din interiorul
dispozitivului inamicului, raidului, ofensivei împotriva rezervelor inamicului etc.
Luând în seamă cele de mai sus, putem spune că lupta pe teritoriul ocupat de
inamic poate să vizeze scopuri diversificate, cum ar fi: procurarea de informaţii (sau
verificarea lor), dezorganizarea şi disocierea dispozitivului marilor unităţi (unităţilor)
ale inamicului, producerea de pierderi umane şi materiale importante acestuia;
dezorganizarea conducerii şi a sistemului logistic; blocarea rezervelor inamicului în
raioane de dispunere sau pe comunicaţii; protecţia forţelor proprii şi scoaterea lor de
sub loviturile inamicului; atragerea la lupta împotriva agresorului a unei populaţii cât
mai numeroase de pe teritoriul vremelnic ocupat şi stimularea luptei acesteia;
angajarea inamicului în acţiuni care sa-i diminueze capacitatea combativă pe anumite
direcţii; sprijinul forţelor proprii care execută diferite forme de manevră, în special a
celor care activează în flancul şi spatele dispozitivului inamic; neutralizarea
(capturarea) forţelor agresive interne angajate în acţiuni militare, independent sau cu
sprijin logistic (cu forţe) din partea altor state ori de trupele trecute la agresiune pe
teritoriul naţional ş.a.
Marile unităţi (unităţile şi subunităţile) din cadrul trupelor de uscat, de
jandarmi, grăniceri şi poliţie, unităţile (subunităţile) de trupe teritoriale care duc
acţiuni în spatele dispozitivul inamicului, pe diverse adâncimi, cât şi forţele care
acţionează în cadrul mişcării de rezistenţă îşi ating scopurile propuse în mod
independent sau în cooperare cu alte elemente ale sistemului militar al ţării, într-o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, putând influenţa favorabil desfăşurarea cu
succes a acţiunilor militare de amploare tactică, operativă sau strategică, de către
forţele principale de la contact.
Totodată, scopurile luptei se ating pe căi diverse, de multe ori prin îmbinarea
a două sau mai multe procedee, uneori fără legătură aparentă cu obiectivul fixat, dar a
căror îmbinare eficientă asigură atingerea nivelului acţionai proiectat.
Pentru atingerea scopurilor pe care şi le propun, trupele noastre nu trebuie să
evite lupta cu inamicul ci, dimpotrivă, trebuie să o provoace, dar să urmărească să nu
244
Cf. Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, p.93

235
fie puse în situaţii dezavantajoase prin care să uşureze sarcina inamicului de a le
bloca şi nimici.
Aceste acţiuni se organizează şi se desfăşoară conform principiilor şi
normelor regulamentare. Diminuarea capacităţii combative a inamicului pe direcţiile
şi în raioanele stabilite prin planurile operaţiilor (luptelor) se poate realiza creându-se
o stare permanentă de nesiguranţă în rândurile acestuia, de teamă şi încordare, prin
aplicarea de lovituri de mică intensitate, în locuri, momente şi prin procedee
neaşteptate.
În acţiunile de luptă vor fi des utilizate unele procedee de luptă nonviolente
(neconvenţionale): lovituri în cascadă, pătrunderea în ascuns în interiorul
obiectivelor sau dispozitivului de luptă şi executarea unor lovituri în cooperare
cu formaţiunile de rezistenţă, desfăşurate de către plutoane, companii sau de
grupuri special pregătite în acest sens, în condiţii de teren şi stare a vremii
diversificate.
Dintre principalele misiuni ce pot fi îndeplinite de forţele proprii aflate pe
teritoriul ocupat de inamic se pot aminti: continuarea îndeplinirii unor misiuni
anterioare; producerea de pierderi importante inamicului; lovirea permanentă a
flancurilor şi spatelui dispozitivului inamic; eliberarea (menţinerea) unor obiective
importante; executarea de lovituri asupra unor rezerve, formaţiuni de logistică, puncte
de comandă; executarea unor acţiuni de cercetare şi furnizare către trupele proprii a
unor date şi informaţii referitoare la inamic; eliberarea prizonierilor; salvarea unor
bunuri materiale de valoare pe care inamicul intenţionează să le distrugă sau să le
scoată de pe teritoriul naţional; evitarea capturării, nimicirii sau distrugerii forţelor
umane şi materiale ale subunităţilor (unităţilor); dezorganizarea conducerii logistice
şi interceptarea unor comunicaţii vitale pentru inamic; capturarea de prizonieri sau
materiale; distrugerea unor tronsoane ale căilor de comunicaţie; paralizarea activităţii
de aprovizionare şi a evacuărilor executate de către inamic etc.
Se poate spune, prin urmare, ca scopurile luptei în spatele dispozitivului
inamicului sunt complexe, diversificate, de amploare mai mare sau mai mică, în
funcţie de valoarea forţelor care acţionează, şi se întind folosind o mare varietate de
forme şi procedee de acţiune ingenioase pentru a-1 surprinde pe inamic.

5.1.6.Tipuri de acţiuni militare executate de forţele militare ale

sistemului militar al ţării în spatele dispozitivului inamic
Conţinutul principiilor şi fizionomia luptei armate prezintă o mare importanţă
teoretică şi practică, deoarece el ne oferă posibilitatea de a cunoaşte mecanismul
luptei, de a ţine seama de el şi de a adopta tipurile de acţiune adecvate în funcţie de
specificul situaţiei, în vederea schimbării raportului de forţe în favoarea forţelor
noastre, a câştigării iniţativei, precum şi în vederea restabilirii ordinii constituţionale.
Prin prisma experienţei istorice şi a unor realităţi contemporane, lupta în
spatele dispozitivului inamic reprezintă o formă specifică de ducere a acţiunilor
militare. Ea se manifestă ca o stare de ostilitate şi împotrivire generalizată a unui
popor decis să-şi dobândească independenţa, cuprinzând totalitatea acţiunilor
forţelor militare, formaţiunilor de rezistenţă şi populaţiei, duse împotriva
inamicului şi a administraţiei instaurate de acesta, exprimându-se într-o arie
largă de tipuri şi forme de acţiuni.

236
 În opinia noastră, tipurile de acţiuni militare duse în spatele dispozitivului
inamic în operaţiile (luptele) de apărare şi ofensivă ar putea fi clasificate astfel:
acţiuni militare violente, acţiuni militare nonviolente, acţiuni militare executate
de populaţie.
În stabilirea tipului de acţiune trebuie avută în vedere protejarea forţelor şi a
populaţiei neînarmate împotriva unor pericole inutile. De asemenea, trebuie ţinut
seama şi de alţi factori care pot influenţa atât acţiunile militare violente, nonviolente,
cât şi pe cele ale populaţiei, cum ar fi: forţele şi mijloacele la dispoziţie, valoarea şi
compunerea forţelor de rezistenţă, valoarea forţelor inamicului, factorii geopolitici
etc, precum şi de obiectivele şi scopurile urmărite.
Analiştii militari autohtoni consideră că există o mare diversitate de
modalităţi de aplicare în practică a cerinţelor ca acţiunile de luptă duse în spatele
dispozitivului inamic, sa se execute permanent şi rapid. În acest context, fiecare
acţiune are o fizionomie proprie şi se manifestă în modalităţi distincte.
De asemenea, toate acţiunile desfăşurate de forţele armate, formaţiunile de
rezistenţă şi populaţie, în condiţiile arătate mai sus, se pregătesc şi se materializează
respectând normele generale ale acţiunilor militare violente şi nonviolente. În unele
situaţii sau perioade ale luptei armate pot avea prioritate acţiunile violente, iar în
altele cele nonviolente, după cum pot fi cazuri în care să se îmbine ambele tipuri,
pentru îndeplinirea aceleaşi misiuni, mai ales în perioada ripostei decisive date
inamicului.

A. Acţiunile militare violente

Ca mod de acţiune în războiul de apărare a ţării, analiştii militari arată că toate
marile unităţi din compunerea forţelor militare ale României vor fi pregătite să ducă
acţiuni de luptă în teritoriul ocupat împotriva trupelor inamicului, în orice situaţie şi
zonă de relief (munte, deal, şes, deltă), precum şi în localităţi245.
Ca acţiuni de luptă caracteristice acestui tip de ripostă: ofensiva, hărţuirea,
apărarea, rezistenţa armată, toate acestea vizând slăbirea sistematică a forţelor
armate ale agresorului şi nimicirea conducerii militare şi politice de ocupaţie, vor
avea caracter violent şi un rol hotărâtor în îndeplinirea misiunilor. Marile unităţi şi
unităţile trupelor noastre îşi realizează scopurile militare în acest caz prin luptă,
producând inamicului pierderi în personal, tehnică de luptă, paralizând activitatea pe
liniile de comunicaţii, creând în rândul trupelor de ocupaţie o stare de nesiguranţă şi
confuzie, dezorganizându-le conducerea, iar rezistenţa armată îşi schimbă treptat
condiţiile generale de desfăşurare a războiului în favoarea forţelor noastre armate.
Menţionăm că, deşi violente, acţiunile militare duse în spatele dispozitivului
inamic se caracterizează, printre altele, prin amploarea lor redusă, deoarece în acest
spaţiu forţele care duc lupta nu angajează de regulă mari bătălii cu trupele de
ocupaţie.
Pentru a contribui la echilibrarea raportului de forţe şi apoi la dobândirea
libertăţii de acţiune a forţelor noastre, este necesar ca acţiunile de luptă violente să fie
desfăşurate în număr mare, neîntrerupt şi în întreg teritoriul vremelnic ocupat.

245
Cf. Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1995,p.ll2-113

237
însumarea rezultatelor acestor acţiuni în cazul unei operaţii, de pildă, duce în mod
inevitabil la atingerea scopului propus în cadrul acesteia246.

B. Acţiuni militare nonviolente

Forţele noastre aflate în spatele dispozitivului inamic duc şi acţiuni militare
nonviolente, pentru a se infiltra şi a-şi atinge scopurile stabilite.
În opinia noastră, acţiunile de luptă nonviolente trebuie considerate ca o
formă de împotrivire a forţelor întregului sistem militar al ţării şi îndeosebi a
populaţiei faţă de actele şi măsurile întreprinse de forţele de ocupaţie. Cele mai
caracteristice acţiuni din acesta categorie sunt: acţiunile de cercetare, observarea,
supravegherea, intervenţia şi interdicţia, întrajutorarea, siguranţa, serviciul de
pază şi ordine, rezistenţa nearmată. Acţiunile nonviolente au ca scop să-1
împiedice pe agresor să instaureze o nouă administraţie pe teritoriul ocupat, să creeze
o "stare" de panică şi un moral scăzut în rândurile forţelor de ocupaţie, să cunoască
în permanenţă situaţia forţelor şi mijloacelor inamicului, să demaşte şi să neutralizeze
activitatea colaboratorilor agresorului, să menţină ordinea şi liniştea publică în zonele
libere şi în zonele în care forţele noastre duc acţiuni de luptă în încercuire.

C. Acţiunile executate de populaţie

Într-un eventual război de apărare a ţării, acţiunile executate de populaţie
împotriva agresorului sunt o formă principală de ripostă.
Orice act de nesupunere şi de ostilitate, protestul individual sau în grup,
demonstraţiile de masă, propaganda susţinută împotriva agresorului, demascarea
colaboratorilor, apărarea specificului naţional promovat prin limbă şi cultură,
sprijinul dat formaţiunilor de rezistenţă înarmate şi forţelor militare, sustragerea de la
muncă, grevele, protejarea valorilor naţionale şi insurecţia armată sunt cele mai
caracteristice acţiuni executate de populaţie.
Acest tip de acţiuni au rolul de a submina pe orice cale potenţialul moral şi
voinţa de luptă a forţelor de ocupaţie. De asemenea, ele contribuie la mobilizarea şi
amplificarea luptătorilor prin atragerea lor în formaţiuni de rezistenţă armată.
Aşadar, în războiul de apărare a ţării, acţiunile duse de populaţie, căzută
temporar sub ocupaţia agresorului, desfăşurate independent sau împreună cu mari
unităţi (unităţi) ale forţelor noastre militare, devin un imperativ, o formă importantă
de ripostă.
Studiul tipurilor de acţiuni militare ce s-ar executa de către forţele noastre
militare şi populaţia în teritoriul vremelnic ocupat de inamic are o mare importanţă
teoretică şi practică, întrucât într-un eventual război de apărare a ţării ele vor fi
impuse de cerinţa fundamentală a strategiei noastre de securitate - de a folosi forme şi
procedee de luptă eficiente şi temeinic organizate.
246
Ibidem, p.78

238
 5.2. Unele consideraţii privind fizionomia acţiunilor desfăşurate în
spatele dispozitivului inamic

Din experienţa de război şi din literatura de specialitate rezultă că toate aceste

acţiuni militare se integrează în aria generală a luptei armate, constituind o
componentă a ei.
Sub raport spaţial, ele sunt localizate înapoia dispozitivelor de luptă ale
agresorului, pe teritoriul aflat sub controlul forţelor sale. Sub influenţa aceloraşi
factori care au determinat dezvoltarea şi perfecţionarea luptei armate, ele au luat o
amploare tot mai mare în conflictele militare contemporane.
Fiecare război îşi are tipurile lui specifice de executare a acţiunilor militare.
Fiecare beligerant se străduieşte să găsească şi să aplice tipuri şi forme noi de acţiuni
necunoscute de partea adversă, pentru a-şi asigura superioritatea la nivel strategic,
operativ şi tactic. În condiţiile în care agresorul îşi concentrează forţele pe direcţiile
principale de ofensivă, apărătorul nu va avea succes dacă se va limita la tipurile şi
formele de luptă pe care le foloseşte atacatorul. De aceea, forţele proprii trebuie să
aplice tipuri, forme şi procedee specifice, menite să contracareze acţiunile inamicului.
Totodată, lupta în spatele dispozitivului inamic ca întreg ansamblul de acţiuni
duse în războiul de apărare a ţării trebuie să se înscrie în replica generală dată
agresorului, realizând, alături de alte acţiuni, lovirea lui concomitent, pretutindeni, cu
toate mijloacele, pentru a crea avantaje certe forţelor proprii, precum şi dificultăţi
insurmontabile inamicului.

5.2.1. Forţele şi mijloacele participante la lupta în spatele

dispozitivului inamicului
În războiul de apărare a ţării, forţele care duc lupta sau execută misiuni în
spatele dispozitivului inamic sunt: forţele şi elementele de cercetare în dispozitivul
inamicului; marile unităţi (unităţile) care se apără în încercuire; unităţile de
aviaţie şi de elicoptere; marile unităţi (unităţile) de paraşutişti; marile unităţi
(unităţile) din cadrul trupelor de uscat; unităţile (subunităţile) Ministerului de
Interne şi S.R.I.; subunităţi de luptă radioelectronică; forţe navale şi fluviale;
unităţile (subunităţile) de infanterie marină; unităţi de artilerie şi rachete;
unităţi din cadrul Forţei de Reacţie Rapidă; formaţiunile de rezistenţă.
a) Forţele şi elementele de cercetare în dispozitivul inamicului sunt
structuri militare pregătite în mod special pentru executarea unor acţiuni specifice în
folosul forţelor care acţionează la contact.
Ele sunt constituite din: forţele de cercetare în dispozitivul inamicului
(subunităţi de cercetare special organizate şi instruite, subunităţi de alte arme sau din
cadrul forţelor teritoriale); grupurile de cercetare din organica marilor unităţi tactice,
operative şi strategice (constituie forţele principale pentru executarea cercetării în
dispozitivul inamicului); subunităţi de cercetare ale trupelor mecanizate de tancuri,
vânători de munte şi din celelalte arme (pot îndeplini misiuni în dispozitivul
inamicului la ordin, pe o durată mai scurtă şi pe adâncimi mai mici, în vederea
procurării de date şi informaţii), subunităţi de scafandri de luptă (îndeplinesc misiuni
de cercetare în apele Mării Negre, în zona de litoral, în deltă şi la fluviu); subunităţile

239
din trupele Ministerului de Interne247 şi din alte trupe teritoriale (execută misiuni de
cercetare în dispozitivul inamicului pe adâncimi mici atunci când fac parte din
compunerea trupelor de uscat); subunităţile din formaţiunile de rezistenţă de pe
teritoriul naţional ocupat de inamic248. Elementele de cercetare în dispozitivul
inamicului se organizează temporar din subunităţile specializate, atât pe timpul
pregătirii cât şi pe timpul ducerii operaţiei (luptei), valoarea şi compunerea lor se
stabilesc în raport de: natura, complexitatea şi durata misiunilor, forţele de cercetare
la dispoziţie, mijloacele de transport destinate, situaţia locală în raionul de acţiune,
terenul şi posibilităţile logistice ale eşalonului care le trimite 249. Elementele de
cercetare în dispozitivul inamicului se subordonează comandanţilor şi statelor majore
care le trimit în misiune şi sunt conduse de către şeful compartimentului "B" din
cadrul punctului de comandă.
În acţiunile practice, elementele de cercetare în dispozitivul inamicului sunt:
cercetaşul, echipa de cercetare, grupul de cercetare, patrula de cercetare
independentă şi detaşamentul special de acţiune.
Pe timpul îndeplinirii misiunilor în spatele dispozitivului inamicului,
elementele de cercetare pot coopera cu luptătorii din formaţiunile de rezistenţă sau
din alte structuri militare care acţionează aici.
Misiunile pe care le pot îndeplini elementele de cercetare în dispozitivul
inamicului sunt: procurarea de date şi informaţii despre sistemul de conducere al
inamicului dispunerea depozitelor şi punctelor de aprovizionare, sistemele de
interceptare - lovire de înaltă precizie, modificări survenite în compunerea marilor
unităţi şi puterii de luptă a inamicului, descoperirea rezervelor inamicului, urmărirea
deplasării trupelor acestuia pe comunicaţii, cercetarea aerodromurilor inamicului şi a
activităţilor desfăşurate pe acestea, cercetarea şi marcarea raioanelor unde urmează să
se întrebuinţeze desantul aerian de către trupele noastre, obţinerea de informaţii
privind eficacitatea propagandei desfăşurate în rândul trupelor şi populaţiei;
desfăşurarea unor acţiuni cu caracter deosebit şi în spatele dispozitivului, în vederea
capturării de militari şi tehnică de valoare, scoaterii din funcţiune a unor obiective
militare sau economice din dispozitivul inamicului, blocării punctelor obligatorii de
trecere, distrugerii depozitelor de armament, contaminării surselor de aprovizionare
cu apă şi alimente.
Eficienţa acestor măsuri se apreciază în funcţie de oportunitatea,
continuitatea, fermitatea, caracterul activ al acţiunilor şi veridicitatea informaţiilor
obţinute.
b) Marile unităţi (unităţile) care se apără în încercuire
Potrivit teoriei militare româneşti, apărarea în încercuire constituie un
procedeu de lupta prin care marile unităţi (unităţile) menţin o suprafaţă de teren
(obiective), luptând cu inamicul care este dispus în jurul lor şi acţionează pe toate
direcţiile250.

247
Credem că a sosit momentul să se constituie şi unele subunităţi în cadrul trupelor de jandarmi şi grăniceri.
248
Cf. C.T.4-Regulamentul de cercetare în dispozitivul inamicului, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 1992
249
Ibidem
250
Cf. A.N.-1, Ediţia 1997

240
 De asemenea, apărarea în încercuire poate realiza temporizarea acţiunilor
inamicului, menţinerea îndelungată a unor raioane de teren sau centre politico -
administrative şi economice de pe teritoriul vremelnic ocupat, în jurul cărora să se
blocheze însemnate cantităţi de forţe ale agresorului. Dispersând în acţiuni secundare
importante trupe ale inamicului şi slăbind puterea lor de luptă, marile unităţi
(unităţile) încercuite sprijină indirect acţiunile forţelor principale. De asemenea,
menţinerea cu fermitate de către acesta a unor raioane de teren de pe teritoriul
vremelnic ocupat de agresor, care reprezintă de fapt zone libere ale ţării, contribuie şi
pe această cale la zădărnicirea încercărilor inamicului de a obţine o victorie rapidă.
Apărarea marilor unităţi în încercuire este avantajată de faptul că forţele
respective sunt sprijinite de întreaga populaţie, de formaţiunile de rezistenţă şi alte
trupe care duc lupta împotriva inamicului în acest spaţiu. Aceasta contribuie la
sporirea vitalităţii trupelor, reducând gradul de dependenţă al forţelor încercuite faţă
de sprijinul din exterior, ceea ce le oferă o înaltă autonomie în luptă251.
O analiză a condiţiilor de desfăşurare şi implicit a autonomiei acţiunilor ne
permite să arătăm că durata apărării eficiente în încercuire poate fi exprimată printr-o
relaţie de dependenţă de forma:
t =f(Ma; Mb; Ka; Kb; Na; Nb)
unde:
Ma;Mb = mărimea forţelor părţilor angajate în acţiuni de luptă;
Ka;Kb = factori de corecţie care reflectă influenţa calităţii
armamentului asupra rezultatului luptei;
Na;Nb = nivelul limită până la care trupele noastre îşi păstrează puterea de luptă,
altfel spus momentul până la care se poate conta pe îndeplinirea misiunii.
În acest caz, durata unei acţiuni de luptă independente este dată de formula:
Ta max = 1 - Nb/Nb xKax Mb
Tb max = 1 -Na/Na x Kbx Ma
Misiunile pe care le pot îndeplini marile unităţi (unităţile) care se apără în
încercuire sunt: menţinerea cu fermitate a unor zone libere de pe teritoriul
naţional, vitale pentru apărarea ţării; crearea condiţiilor pentru desfăşurarea cu
succes a unor acţiuni de amploare pentru eliberarea teritoriului naţional,
atragerea unor importante forţe ale inamicului de la acţiunile principale şi
producerea în cooperare cu formaţiunile de rezistenţă de pierderi mari
acestora252.
La lupta în încercuire pentru îndeplinirea misiunilor şi atingerea scopurilor
participă o multitudine de forţe, fiecare îndeplinindu-şi misiunile specifice astfel:
marile unităţi (unităţile) mecanizate de tancuri, infanterie şi de vânători de munte, cu
un minim de forţe, vor asigura pregătirea şi apărarea punctelor de sprijin şi a
raioanelor încredinţate pe toată adâncimea raionului luptei de încercuire; unităţile
(subunităţile) de jandarmi şi grăniceri sunt destinate, în special, pentru blocarea şi
nimicirea elementelor de cercetare-diversiune, executarea cercetării, menţinerea şi
restabilirea ordinii publice, paza unor obiective importante; subunităţile de tancuri
251
Cf. Lupta armată, p. 176
252
Cf. dr. Valentin Arsenie, Lupta în încercuire şi pentru ieşirea din încercuire, Editura Militară, Bucureşti, 1989,
p.60.

241
vor fi menţinute, de regulă, în rezervă, într-un loc cât mai central, pentru a interveni
pe mai multe direcţii, fiind destinate, de regulă, executării contraatacurilor;
formaţiunile de rezistenţă din afara raionului luptei în încercuire vor fi utilizate în
raport cu valoarea şi dotarea lor, conform misiunilor prezentate mai sus; artileria
antitanc rămasă în încercuire va fi folosită pentru neutralizarea sau nimicirea
personalului bateriilor de artilerie, aruncătoare, blindatelor inamicului, a punctelor de
comandă etc.
Forţele care se apără în încercuire folosind focul, barajele şi procedeele de
luptă eficiente, precum şi resursele locale, trebuie să menţină cu fermitate, cât mai
mult timp posibil, raioanele din spatele dispozitivului inamic, producând pierderi cât
mai mari trupelor acestuia.
c) Unităţile de aviaţie şi elicoptere
Aviaţia, "folosind diferitele mijloace de lovire, este capabilă, în cooperare
cu forţele ce duc lupta în spatele dispozitivului inamic, să dea lovituri decisive, să
schimbe în timp scurt raportul de forţe de la sol şi din aer"253.
În sprijinul acţiunilor de luptă de tipul studiat, aviaţia execută următoarele
misiuni: dezorganizarea conducerii şi sistemului logistic, lovirea rezervelor în
raioanele de dispunere şi pe timpul deplasării, în vederea introducerii acestora în
luptă; menţinerea marilor unităţi şi unităţilor de logistică în raioanele de dispunere şi
pe căile de aprovizionare; lovirea centrelor industriale şi a punctelor obligatorii de
trecere; sprijinul aerian al forţelor care duc lupta în spatele dispozitivului inamic.
Elicopterele de transport şi de atac reprezintă componente importante ale
grupărilor de trupe, destinate să ducă lupta în adâncime. Tendinţele moderne sunt de
creare a unor modele perfecţionate, capabile să transporte desantul aerian, materiale
sau alte forţe speciale în spatele dispozitivului inamic, sprijinind cu foc acţiunile
acestora.
Ele permit folosirea spaţiului aerian pentru a executa manevra, realizând
surprinderea şi lovirea unor obiective din spatele dispozitivului, mai greu de realizat
de către aviaţie sau alte forte.
În sprijinul luptei forţelor noastre, elicopterele pot executa următoarele
misiuni: să sprijine direct acţiunile forţelor de luptă în spatele dispozitivului, să
participe la apărarea zonelor libere create de unităţile şi formaţiunile aflate în spatele
dispozitivului inamicului; să dezorganizeze sistemul de conducere, logistic, şi să
neutralizeze mijloacele de luptă radioelectronice; să sprijine şi să aprovizioneze
forţele aflate în încercuire sau cele care acţionează în spatele dispozitivului inamic,
interzicerea aprovizionării inamicului şi a bazelor de aprovizionare.
Folosirea elicopterelor în acest tip de acţiuni sporeşte foarte mult posibilităţile
de luptă, atât ale grupărilor militare cât şi a celorlalte formaţiuni care acţionează aici.
d) Marile unităţi (unităţile) de paraşutişti
Acestea constituie o componentă principală a grupărilor destinate luptei în
spatele dispozitivului inamicului, ele fiind capabile să îndeplinească atât misiuni
independente, cât şi în cooperare cu mari unităţi (unităţi) din cadrul trupelor de uscat.

253
Alexandru Atanasiu şi Ion Alexandru, Acţiunile aviaţiei în folosul trupelor ce luptă în încercuire şi ale
formaţiunilor de rezistenţă, Buletinul Academiei Militare, 1989, p. 104.

242
 În cadrul formei de luptă analizate, marile unităţi (unităţile) de paraşutişti pot
executa următoarele misiuni: de procurare a informaţiilor, pentru dezorganizarea
conducerii şi sistemului logistic; blocarea rezervelor; cucerirea obiectivelor şi zonelor
importante din spatele inamicului; realizarea de zone libere; urmărirea şi încercuirea
unor forţe care se retrag; acţiuni false şi demonstrative în scopul inducerii în eroare a
trupelor adversarului şi întărirea forţelor care se apără în încercuire.
Acţiunile desfăşurate de unităţile şi subunităţile de paraşutişti pe teritoriul
ocupat de inamic au un caracter decisiv, angajarea luptei fiind totală sau sub aspectul
unei hărţuiri continue.
e) Marile unităţi (unităţile) din cadrul trupelor de uscat
Aceste structuri militare vor fi folosite în toate situaţiile şi condiţiile în care se
planifică şi se desfăşoară acţiuni militare în spatele dispozitivului inamicului.
Misiunile de luptă executate de acestea sunt specifice formei de luptă pentru
care sunt destinate. Ele pot pătrunde în interiorul dispozitivului inamicului prin
infiltrarea terestră sau pe calea aerului. Marile unităţi (unităţile) de tancuri,
mecanizate, infanterie, vânători de munte, sunt cel mai des folosite în compunerea
grupărilor de manevră atunci când se execută lovitura în adâncime, ca formă de
manevră specifică ofensivei.
Hotărârea privind folosirea trupelor de arme întrunite în adâncimea
dispozitivului inamicului aparţin eşalonul superior acestora, iar durata luptei este în
funcţie de scopul acţiunii, valoarea inamicului, sprijinul logistic şi caracterul
terenului.
f) Marile unităţi şi unităţile poliţiei, jandarmeriei, grănicerilor şi S.R.I.
După cum se cunoaşte, acestea sunt organizate pe principiul teritorial, având
pregătire şi dotare specifică, fapt ce le conferă posibilitatea de a duce şi acţiuni de
luptă în spatele dispozitivului inamic.
Aceste acţiuni se referă la menţinerea şi restabilirea ordinii constituţionale,
paza şi apărarea unor obiective, capturarea sau nimicirea grupurilor de cercetare-
diversiune în zonele libere. în zonele controlate de inamic ele îndeplinesc următoarele
misiuni: procurarea de date şi informaţii şi transmiterea acestora; organizarea şi
conducerea unor formaţiuni de luptă, îndeplinind cu acestea misiunile specifice
rezistenţei armate, executarea unor acţiuni de cercetare pentru procurarea şi
verificarea unor informaţii, capturarea sau nimicirea unor transporturi ale inamicului,
anihilarea sau nimicirea unor colaboratori ai inamicului, participarea împreună cu
marile unităţi (unităţile) de arme întrunite la apărarea în încercuire şi pentru ieşirea
din încercuire; nimicirea unor subunităţi sau grupuri izolate ale inamicului; asasinarea
sau răpirea unor personalităţi militare sau civile ale inamicului; participarea la unele
acţiuni de luptă împreună cu subunităţile de paraşutişti, distrugerea sistemului de
conducere şi logistică al inamicului; protecţia şi evacuarea populaţiei care este
împotriva agresorului.
g) Subunităţile de lupta radioelectronică participă la ducerea acţiunilor de
luptă în spatele dispozitivului, când rămân forţat pe teritoriul ocupat de inamic, ele
pot executa descoperirea, anihilarea şi neutralizarea prin bruiaj radio, radioreleu,
radiolocaţie a sistemelor de conducere şi cooperare radioelectronică ale inamicului

243
care sunt amplasate în spatele dispozitivului, urmărindu-se prin aceasta neutralizarea
sistemelor de conducere şi dirijarea tehnicii militare.
h) Forţele navale şi fluviale, unităţile (subunităţile) de infanterie marină
participă în anumite situaţii, pe timpul ducerii acţiunilor de luptă, atunci când se află
în spatele dispozitivului inamic, la executarea acţiunii militare independente sau în
cooperare cu alte forţe din cadrul trupelor de uscat şi ale Ministerului de Interne.
i) Marile unităţi şi unităţi de artilerie şi rachete
Execută misiunile specifice prevăzute în regulamente şi cele pentru pregătirea
şi sprijinul acţiunilor de luptă sau pentru apărarea antiaeriană a trupelor şi ale
obiectivelor.
j) În prezent, prin modernizarea armatei româneşti, unul dintre elementele
structurale, calitative, caracteristic armatelor moderne, îl constituie Forţa de Reacţie
Rapidă (F.R.R.).
Analiştii militari români apreciază că "este mai puţin probabil ca vreuna
dintre marile puteri să intervină direct împotriva României, deşi ipoteza nu poate fi
exclusă complet. Pot însă interveni prin interpuşi, iar aceştia vor acţiona probabil
pentru transpunerea în practică a principiului faptului împlinit, o acţiune fulgerătoare
cu un scop bine precizat în spaţiu şi timp, declanşată simultan, atât din interior cât şi
din exterior, pe mai multe planuri"254.
La astfel de acţiuni simultane, externe şi interne, armata noastră trebuie să fie
în măsură să răspundă rapid, în cooperare cu celelalte forţe din compunerea
sistemului militar al ţării, pentru zădărnicirea atingerii scopurilor propuse de către
inamic.
Prin structura, compunerea, înzestrarea şi pregătirea ei, F.R.R. este destinată
intervenţiei, în situaţii de criză, într-un timp scurt şi decisiv, pentru restabilirea ordinii
de drept şi asigurarea desfăşurării normale a vieţii economico- sociale în zonele
afectate, iar în caz de agresiune să creeze condiţiile necesare pentru pregătirea şi
introducerea în bătălie, în siguranţă, a forţelor principale ale armatei.
Potrivit specialiştilor militari, F.R.R. i-ar putea reveni următoarele misiuni în
spatele dispozitivului inamic: blocarea rezervelor inamicului; neutralizarea
formaţiunilor paramilitare infiltrate sau constituite ilegal pe teritoriul României;
eliberarea aerodromurilor, aeroporturilor, localităţilor sau a obiectivelor de interes
strategic ocupate de forţele străine; dezorganizarea conducerii şi sistemului logistic al
marilor unităţi (unităţi) ale inamicului.
k) Formaţiunile de rezistenţă
Rezistenţa, din punct de vedere militar şi politic, înseamnă opoziţia generală a
poporului faţă de agresor şi presupune o mobilizare a tuturor forţelor umane şi
mijloacelor materiale de care dispune pentru apărarea ţării. Lupta de rezistenţă sub
diferitele ei aspecte, se poate împărţi în: "rezistenţă armată şi rezistenţă
nearmată", "violentă" sau "nonviolentă".
În diversitatea organizatorică a forţelor înarmate din rezistenţă se disting
câteva tipuri caracteristice de unităţi sau formaţiuni luptătoare cu destinaţie, structură
şi principii de întrebuinţare aparte, care ar putea fi clasificate în "unităţi (formaţiuni
locale) regionale şi naţionale .
254
Cf. Gândirea Militară Românească, nr.l, 1996, p.5

244
 După unii autori, aproape fiecare cetăţean al ţării poate fi încadrat într-o
formaţiune de rezistenţă (...), se pot organiza spontan centre care vor constitui puncte
de adunare şi organizare a formaţiunilor. Comenzile acestora vor strânge în jurul lor
şi acele formaţiuni pierdute, cum ar fi: militari din unităţi ale trupelor combatante,
luptători din trupele teritoriale, voluntari şi alţii.
Formaţiunile de rezistenţă acţionează pe principiul conspirativităţii. în
teritoriul ocupat de inamic, îmbinând acţiunile de luptă cu viaţa cotidiană.
Acestea cuprind: organe de conducere, formaţiuni de luptă şi formaţiuni
de sprijin.
Luând în consideraţie lupta de rezistenţă a poporului român, ţinând seama de
specificul teritoriului naţional, organizarea formaţiunilor de rezistenţă din ţara noastră
ar putea fi: nucleele şi formaţiunile de rezistenţă independente, echipa de rezistenţă,
grupuri de rezistenţă, detaşamente de rezistenţă.
Formaţiunilor de rezistenţă luptătoare le revin misiuni de regulă "violente",
care implică folosirea armamentului şi muniţiilor, precum şi misiuni cu caracter
neviolent, acestea fiind: dezorganizarea conducerii inamicului; interzicerea sau
îngreunarea deplasărilor de forţe şi a transporturilor de toate felurile; distrugerea
depozitelor inamicului; distrugerea aerodromurilor, a aparatelor de zbor, nimicirea
personalului navigant şi tehnic; dezorganizarea sau neutralizarea acţiunilor şi
formaţiunilor logistice; dezorganizarea sistemului de legături şi a apărării antiaeriene
de pe teritoriul vremelnic ocupat; lupta împotriva garnizoanelor mici ale inamicului;
capturarea de armament, muniţii şi alte materiale; eliberarea prizonierilor;
neutralizarea sau nimicirea colaboraţioniştilor, a celor care sprijină inamicul;
executarea de sabotaje împotriva inamicului.
Formaţiunilor de logistică ale rezistenţei le vor reveni următoarele misiuni:
observarea permanentă a inamicului şi culegerea de informaţii; ascunderea şi
îngrijirea răniţilor, bolnavilor şi a persoanelor urmărite; transportul de materiale,
armament şi muniţii; participarea la acţiuni de rezistenţă nearmate; colectarea de
fonduri şi materiale; confecţionarea unor mijloace de luptă pe plan local etc.
Totodată, formaţiunile combatante ale rezistenţei, ca şi cele de logistică,
execută şi misiuni cu caracter neviolent, cum ar fi: cercetare; observare;
îndrumarea militarilor şi subunităţilor izolate către formaţiunile de rezistenţă;
dezorganizarea "spatelui" agresorului prin acţiuni de sabotaj; capturarea de
materiale informative; lupta împotriva colaboraţioniştilor; dezorganizarea
producţiei etc.
Prin complexitatea şi amploarea acţiunilor şi misiunilor care pot fi executate
de formaţiunile de rezistenţă, lupta acestora are un rol deosebit, întrucât contribuie la
dezorganizarea, neutralizarea sau capturarea unor forţe ale inamicului aflate în
diferite situaţii, precum şi schimbarea rapidă a raportului de forţe în favoarea trupelor
noastre.
1) Marile unităţi (unităţile) care se apără în încercuire
Potrivit teoriei militare româneşti, apărarea în încercuire constituie un
procedeu de luptă prin care marile unităţi (unităţile) noastre menţin o suprafaţă de
teren (obiective) luptând cu inamicul care este dispus în jurul lor şi acţionează pe
toate direcţiile.
245
 De asemenea, apărarea în încercuire poate realiza temporizarea acţiunilor
inamicului, menţinerea îndelungată a unor raioane de teren sau centre
politico-administrative şi economice.

5.2.2. Principiile luptei în spatele dispozitivului inamicului

Acestea reprezintă reguli (norme), atitudini comportamentale prin care forţele
luptătoare acţionează în spatele dispozitivului inamic. Aplicarea corectă a lor întreţine
o stare permanentă de nelinişte şi nesiguranţă, îl determină să angajeze mai multe
forţe, în scopul protejării obiectivelor sale. De aceea, această formă de luptă în
spatele dispozitivului inamicului îmbracă o diversitate de forme, de acţiuni militare şi
nemilitare, desfăşurate simultan sau succesiv, după norme (reguli) ale luptei cât şi
după principii specifice acesteia.
Dintre principiile specifice amintim pe cele care au o influenţă mai accentuată
în cadrul luptei executate de forţele noastre pe teritoriul vremelnic ocupat, cum ar fi:
surprinderea; economia forţelor; cooperarea; libertatea de acţiune; manevra;
continuitatea în timp şi spaţiu a acţiunilor de luptă; oportunitatea; principiul
mobilităţii forţelor.
Înainte de a detalia aceste principii, considerăm că este necesar să subliniem
faptul că acţiunile duse de forţele şi formaţiunile care acţionează în spatele
dispozitivului inamicului prezintă câteva trăsături proprii: au un pronunţat caracter de
independenţă, ducându-se în condiţiile lipsei unor vecini apropiaţi sau ajutoare ale
altor eşaloane; ele vizează în principal obiective ale inamicului de o dezvoltare mai
redusă, dar de mare importanţă tactică sau operativă pentru acestea, cum ar fi:
rezervele, bazele de aprovizionare etc; au un pronunţat caracter ofensiv, mai puţin în
cazul apărării în încercuire, bazându-se pe o largă manevră de forţe şi mijloace;
conspirativitatea totală; acţiuni de scurtă durată însă foarte violente, având aspectul
unor lovituri fulgerătoare; se desfăşoară cu forţe relativ puţin numeroase; necesită o
minuţioasă şi-atentă pregătire a tuturor luptătorilor; se desfăşoară, de regulă, în
condiţii de vizibilitate redusă, în momentul şi locurile în care inamicul se aşteaptă cel
mai puţin.
Surprinderea, pentru a se realiza în mod sigur asupra adversarului - şi
aceasta trebuie căutată în permanenţă - înseamnă, în principal, a acţiona într-un fel în
care el nu se aştepta. "Paradoxul surprinderii constă ... în aceea că uneori, tocmai
pentru a o realiza, este bine să ne îndepărtăm de la un mod de a proceda
raţional"255.
Prin urmare, desfăşurarea uniformă a acţiunilor, stereotipia în general, nu
numai că nu duce la realizarea surprinderii asupra adversarului, dar poate avea efecte
tocmai inverse. Principiul surprinderii reprezintă, tară îndoială, una dintre căile
principale care concură la anihilarea treptată a forţelor adversarului. Ea poate produce
asupra rezervelor şi formaţiunilor logistice ale inamicului importante efecte de ordin
material şi moral. Succesul realizării surprinderii inamicului este în bună măsură
determinat şi favorizat de participarea la luptă împreună cu forţele militare a
celorlalte formaţiuni care duc lupta aici, mai ales a formaţiunilor de rezistenţă şi a
populaţiei.
255
Cf, Tadeuz Kotarbinski. Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, 1976, p.322

246
 Principiul economiei forţelor, în cadrul luptei în spatele dispozitivului
inamicului, are ca scop obţinerea de rezultate maxime cu minimum de forţe şi
mijloace. Tot în acest sens se are în vedere stabilirea judicioasă a misiunilor, în
deplină concordanţă cu posibilităţile reale ale forţelor de care dispun marile unităţi
(unităţile) şi formaţiunile de rezistenţă, ţinându-se seama de valoarea inamicului şi
avându-se permanent în vedere ideea folosirii la maximum a avantajelor oferite de
teren şi de starea vremii.
Cooperarea, deşi este socotită ca un atribut al conducerii -derivat în
coordonare - în acest caz cooperarea, este unul dintre principiile de bază ale luptei în
spatele dispozitivului adversarului. Ea exprimă în esenţă necesitatea coordonării
tuturor eforturilor forţelor militare, formaţiunilor de rezistenţă, populaţiei, precum şi
altor formaţiuni care duc lupta în acest spaţiu. Eficienţa cooperării este dependentă, în
primul rând de realizarea unei concepţii unitare chiar în condiţiile unei autonomii
locale de conducere specifică acestui tip de luptă.
Cooperarea vizează întotdeauna îmbinarea eficientă a avantajelor pe care le
oferă formele şi procedeele de acţiune specifice luptei în dispozitivul inamicului, cu
acţiunile de amploare, executate de forţele care acţionează pe teritoriul naţional liber.
Principiul libertăţii de acţiune este cel mai important principiu în condiţiile
studiate. El pune în valoare unii factori de calitate, de natură să compenseze
inferioritatea cantitativă de forţe şi mijloace pe care o au forţele proprii care duc lupta
pe teritoriul vremelnic ocupat. Lipsa unui front continuu al vecinilor, a sprijinului de
natură militară din partea altor eşaloane, păstrarea secretului asupra acţiunilor
determină ca acţiunile de luptă duse în spatele dispozitivului agresorului să aibă un
caracter de independenţă în acţiune.
Pentru ca lupta în dispozitivul inamicului să se desfăşoare după plan, ea are
nevoie să cucerească şi să menţină la început iniţiativa pe plan local sau zonal, chiar
şi în cazul în care agresorul deţine iniţiativa pe plan general, iar ulterior în întreaga
zonă (raion) de acţiune.
Manevra are o însemnată cotă de participare la obţinerea succesului în
acţiunile de luptă duse în spatele agresorului. Ea oferă multiple modalităţi acţionale
prin care se aplică toate celelalte principii şi finalizarea cu succes a acţiunii de luptă
stabilite. Prin acest principiu se asigură atingerea scopului cu rapiditate şi eficienţă
maximă. Ea se adoptă de către forţele militare şi formaţiunile de rezistenţă cu
precădere pentru anihilarea sau nimicirea rapidă a forţelor agresorului, care se află în
staţionare sau în deplasare.
Continuitatea în timp şi spaţiu a acţiunilor reprezintă un principiu specific
al acţiunilor militare executate în condiţii deosebite de timp şi spaţiu de către forţele
destinate în acest scop.
Diseminarea forţelor armate şi formaţiunilor de rezistenţă pe întreaga arie
spaţială ocupată de inamic, precum şi desfăşurarea a numeroase acţiuni în mod
sistematic, simultan sau succesiv, prin surprindere, la un mare număr de obiective,
combinarea acţiunilor reale cu cele false sunt, rară îndoiala, de natură a duce la
întreţinerea unei permanente stări de nelinişte şi nesiguranţă în rândul forţelor
agresorului, la anihilarea trupelor sale care apără unele obiective, slăbindu-le în acest

247
fel capacitatea combativă, iar în unele condiţii determinându-l pe inamic să renunţe la
planurile iniţiale.
Oportunitatea, ca principiu al luptei, presupune o cât mai bună informare,
spirit de prevedere şi analiză în alegerea obiectivelor, în stabilirea procedeelor de
acţiune şi a modului cel mai potrivit declanşării acţiunilor de luptă, astfel ca acestea
să aibă efecte maxime.
Orice întârziere în declanşarea unor acţiuni, după ce obiectivul care urma a fi
atacat a fost mutat în alt raion, duce la executarea unei lovituri în gol şi la
deconspirarea formaţiunilor de rezistenţă sau a altor forme care duc lupta pe
principiul conspirativităţii.
Acţiunile duse de formaţiunile de rezistenţă trebuie să fie bine corelate cu
acţiunile forţelor militare proprii, pentru a nu li se crea greutăţi acestora.
Principiul oportunităţii cere ca de fiecare dată să se desfăşoare o activitate
informativă temeinică şi, în raport cu aceasta, să se treacă la desfăşurarea unor acţiuni
în timpul şi locurile cele mai favorabile care să ducă la producerea a cât mai multor
pierderi agresorului.
Principiul mobilităţii forţelor presupune că în lupta în spatele dispozitivului
agresorului să se acţioneze cu subunităţi mici, împărţite pe elemente de dispozitiv
suple dar eficiente, echipe, grupări de rezistenţă etc.
De asemenea, forţele care duc lupta în aceste condiţii nu trebuie să se lase
antrenate în forme de luptă clasice, deoarece inamicul, dispunând de superioritate
numerică şi ca înzestrare tehnică, le poate nimici uşor.
După cum se ştie, principiile luptei (indiferent de condiţiile în care se execută
aceasta) reprezintă norme sau orientări generale pe care comandanţii şi statele-majore
le au în vedere atunci când elaborează deciziile, planifică şi organizează acţiunile
militare. Totodată, aceste norme şi orientări generale sunt luate în seamă şi de forţele
care pun în operă planurile, având în vedere că principiile reflectă cerinţele legilor
luptei armate şi experienţa bogată obţinută în numeroasele războaie şi conflicte
militare locale.

5.3. Forme şi procedee de luptă executate în spatele dispozitivului

inamicului
În literatura noastră de specialitate se arată că în cadrul luptei armate formele
şi procedeele aparţin în întregime acţiunii şi exprimă modul în care se întrebuinţează
concret forţele şi mijloacele pentru atingerea scopurilor fixate.
Oricare dintre multiplele elemente componente ale luptei armate este o
variantă complexă, schimbarea conţinutului şi fizionomiei acestora de la o situaţie la
alta creează o gamă largă de condiţii, în care trupele şi celelalte elemente din sistemul
naţional de apărare sunt chemate să acţioneze în mod eficient.
Marea diversitate de principii care guvernează lupta armată şi mobilitatea
conţinutului acestora determină existenţa unei mari diversităţi de forme şi procedee
de luptă.
Condiţiile extrem de diferite în care se desfăşoară fiecare luptă determină într-
un anumit fel ca aceasta să fie un fenomen nerepetabil, fiecare acţiune avându-şi
propriile particularităţi.
248
 Ca urmare, fiecare luptă diferă de toate celelalte elemente acţionale care o
pregătesc, o însoţesc şi o finalizează (deplasarea, regruparea, înlocuirea şi staţionarea
etc.) prin forţele ce se înfruntă, prin formele şi procedeele folosite, prin locul şi
momentul angajării, prin concepţie şi planificare, manevră, mod de executare a
focului şi prin alte elemente specifice fiecărei situaţii.
Orice formă de acţiune care se duce în unul sau mai multe medii, forme de
relief şi condiţii climatice diferite de cele considerate a fi normale, capătă denumirea
de caz special sau de luptă dusă în condiţii speciale. Între cazurile speciale de acest
gen se include şi lupta dusă în spatele inamicului.
In acest sens se impune observaţia că în război - cum scria Ferdinand Foch -
nici o luptă nu seamănă una cu alta, că fiecare luptă este un caz concret care solicită
situaţii şi rezolvări originale. La război nu există decât cazuri particulare; totul este
deosebit, nimic nu se repetă256.
Toate aceste considerente au valabilitate asupra tuturor formelor şi
procedeelor de luptă în ducerea acţiunilor în spatele dispozitivului inamicului, în
războiul de apărare a ţării şi pe timpul restabilirii ordinii constituţionale grav
deteriorate.
Despre aceste forme şi procedee s-a scris, după părerea noastră, puţin în
literatura de specialitate şi în regulamentele de luptă.

5.3.1. Definiţia sintagmelor de "formă de luptă"şi "procedeu de luptă"

în contextul luptei în spatele dispozitivului inamicului
Pentru a realiza o unitate de doctrină (de vederi), noul regulament A.N.-l
defineşte sintagma de "formă de luptă". Se consideră că aceasta ar reprezenta
atitudinea uneia dintre grupările de forţe angajate în conflict şi se caracterizează prin
scop, dispozitiv şi modalitate de acţiune. Deşi oarecum restrictivă, suntem de acord
cu această definiţie, care are meritul de a pune punct unor lungi dispute ştiinţifice.
Dacă ne referim la lupta în spatele dispozitivului inamicului, definiţia ar
trebui oarecum lărgită, aceasta reprezentând un ansamblu
de atitudini complexe cu trăsături caracteristice specifice violente sau
nonviolente, desfăşurate integral sau independent de către marile unităţi
(unităţile) din cadrul trupelor terestre, împreună cu alte genuri de arme şi
categorii de forţe militare şi formaţiuni de rezistenţă pe teritoriul vremelnic
ocupat de agresor, şi se particularizează, în raport de situaţie, scop şi procedeele
(modalităţile) de acţiune specifice.
În ceea ce priveşte scopul formei de luptă în spatele dispozitivului
inamicului, acesta poate fi o parte componentă a scopului unei operaţii strategice sau
de tip operativ, poate fi de sine-stătător ca în cazul luptei unor formaţiuni de
rezistenţă (mai ales la începutul declanşării mişcării respective) sau se identifică cu
misiunea de luptă primită de o mare unitate (unitate) la nivel tactic. De cele mai
multe ori scopul luptei în dispozitivul inamicului nu este în concordanţă cu eşalonul
care o execută. De pildă batalioanele (de infanterie, paraşutişti, vânători de munte)
care intră în compunerea grupării de manevră în cadrul loviturii în adâncime vizează
atingerea unor obiective strategice sau operative, deşi ele sunt eşaloane tactice. Şi în
256
Cf.A.N.-l, 1997

249
lupta pe teritoriul ocupat, procedeele de luptă reprezintă modalităţile de acţiune
specifice trupelor (formaţiunilor de rezistenţă) ce se vor folosi în vederea îndeplinirii
misiunii primite.
Formele de luptă în războiul de apărare a ţării sunt apărarea şi ofensiva. În
funcţie de situaţie şi eşalon, formele de luptă se concretizează prin unul sau mai multe
procedee de luptă, cum ar fi: pentru apărare: apărarea pregătită din timp, apărarea
pregătită în grabă, retragerea, apărarea în încercuire; pentru ofensivă: ofensiva din
contact, ofensiva din mişcare, ofensiva combinată, urmărirea, lupta de întâlnire,
ieşirea din încercuire257.
În ducerea acţiunilor militare pe teritoriul ocupat, formele de luptă sunt mai
numeroase. În afară de apărare şi ofensivă, datorită condiţiilor specifice în care se
execută, unele procedee de luptă au fost trecute în rândul formelor, cum este cazul
hărţuirii, raidului, cercetării ş.a. Diversificarea lor este motivată de faptul că
atitudinea forţelor noastre se poate materializa, de pildă, numai în folosirea barajelor
şi distrugerilor sau la un raid etc.
După o analiză sumară, putem constata că scopurile, formele şi procedeele
luptă sunt subordonate formei de luptă adoptate de eşalonul superior, ele dând
aspectul general al acestuia, fiind strâns legate de modul de acţiune al forţelor noastre
şi ale inamicului, condiţiile terenului, anotimpul şi starea vremii, caracteristicile
tehnico-tactice ale armamentului din înzestrare etc, precum şi de situaţia creată pe
câmpul de luptă.
În cadrul unităţii dialectice, forma de luptă este factorul primordial care
determină procedeul de luptă.
Fiecărei forme de luptă îi corespund câteva procedee de luptă specifice care
pot fi folosite simultan sau succesiv. Există şi procedee de acţiune comune care pot fî
folosite în mai multe forme de luptă, de exemplu procedeul loviturii inamicului cu
foc este caracteristic atât ofensivei cât şi apărării.
Conţinutul şi caracterul formelor şi procedeelor de luptă pot cunoaşte unele
particularităţi şi în funcţie de nivelul acţiunilor militare.
De aici putem trage concluzia că, în formele şi procedeele de luptă duse în
acţiunile de luptă de pe teritoriul vremelnic ocupat, întâlnim forme specifice ale
acestora caracterizate de spaţiul de desfăşurare, forţe şi mijloace la dispoziţie.
Formele şi procedeele de luptă duse la nivel tactic au însă un rol deosebit de
important în acţiunile desfăşurate în spatele dispozitivului inamic.
Ele reprezintă modalităţile prin care se finalizează acţiunile întreprinse în
spatele dispozitivului adversarului de subunităţi sau unităţi, uneori chiar de mari
unităţi, asigurând realizarea scopurilor propuse la nivel operativ şi strategic.

5.3.2. Formele şi procedeele de luptă ce se execută în interiorul

dispozitivului inamicului
Ca parte componentă a teoriei şi practicii războiului de apărare a ţării, lupta în
interiorul dispozitivului inamicului constituie un tip aparte de acţiune, cu o identitate
proprie, cu un domeniu specific de acţiuni generate de principiile, regulile şi normele
de organizare, conducere şi desfăşurare.
257
Cf. A.N.-l, 1997

250
 Aceasta îmbracă forma unei vaste şi ample împotriviri a populaţiei din
teritoriul ocupat, care va acţiona în toate domeniile şi pe toată aria spaţială cotropită
de agresor, prin forma, mijloace şi procedee specifice.
Privite din punct de vedere militar, social şi politic, exprimând în esenţă o
stare generalizată de ostilitate şi împotrivire a populaţiei, pe multiple planuri, faţă de
agresor formele de luptă duse în spatele dispozitivului inamic cuprind două mari
categorii : forme de luptă violente şi forme de luptă nonviolente.
Ambele categorii se află într-o strânsă legătură şi în ansamblul lor reprezintă
acea mişcare de nesupunere totală a populaţiei faţă de agresor.
Deşi în general nu se poate face o delimitare categorică între cele două mari
categorii de forme, totuşi se întrevăd situaţii în care va predomina una sau alta.
Specialiştii militari au ajuns la concluzia că ar fi trei situaţii noi caracteristice,
astfel: prima apare atunci când, datorită unor condiţii favorabile şi unor măsuri
organizatorice, luate din timp, pe teritoriul vremelnic ocupat se trece din primele zile
la rezistenţa armată; a doua se aplică în cazul când, iniţial, nu sunt posibile decât
acţiuni nearmate şi abia după un anumit timp se declanşează lupta armata; cea de-a
treia se produce atunci când în unele zone ocupate se desfăşoară numai rezistenţa
nearmata, iar în altele atât rezistenţă armată, cât şi nearmată;
În situaţia ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, asimetria dintre
forţele agresorului şi cele proprii va răsturna multe dintre schemele acţiunilor militare
de tip clasic, fapt ce produce o diversificare a formelor de luptă.
În cazul declanşării unor acţiuni ostile interne, formele şi procedeele de luptă
adoptate pentru combaterea forţelor duşmănoase sunt în general asemănătoare celor
folosite de forţele armate şi de ordine publică, pentru restabilirea ordinii
constituţionale grav deteriorate.
În mod sintetic, trăsăturile comune ale acestor forme de luptă ar putea fi
enunţate astfel: sunt acţiuni militare complexe, deoarece se combină ca o mare
diversitate de riposte date de mari unităţi (unităţi) ale diferitelor categorii de forţe
militare, sub conducerea Ministerului de Interne, a şefului S.M.G. ori a C.S.A.T.

Formele şi procedeele de luptă violente

Reprezintă o parte componentă importantă a luptei duse pe teritoriul ocupat
de inamic, un factor de descurajare ale trupelor acestuia, întrucât se folosesc forţe şi
mijloace de luptă perfecţionate prin care se asigură dezorganizarea conducerii
sitemului logistic al trupelor agresorului, producerea de pierderi trupelor acestuia, se
creează o stare de permanenţă nesiguranţă şi panică, ceea ce duce la influenţarea
psihologică a luptătorilor la scăderea moralului etc.
Formele de luptă violente prezentate în continuare pot fi considerate în mod
figurat un "minirăzboi", care angajează unităţi ale armatei şi formaţiuni de
rezistenţă împotriva forţelor militare şi autorităţilor de ocupaţie ale inamicului, aflate
pe teritoriul vremelnic ocupat.
A. Ofensiva
Ca formă de luptă se adoptă în majoritatea situaţiilor pe teritoriul ocupat, atât
de marile unităţi (unităţile) militare, cât şi de formaţiunile de rezistenţă.

251
 În mod obişnuit, scopul ofensivei vizează nimicirea trupelor inamicului aflate
în staţionare sau în marş, distrugerea obiectivelor sale de importanţă deosebită
(puncte de comandă, mijloacelor de foc, logistice), cucerirea unor raioane sau puncte
importante din teren.
Ofensiva se adoptă de către forţele aflate în spatele dispozitivului în
următoarele situaţii:
 în cadrul unei operaţii de apărare sau ofensive a forţelor proprii, situaţiile
cele mai caracteristice de adoptare a acestora pe teritoriul vremelnic
ocupat sunt: acţiuni ofensive din zone libere sau din diferite baze de
dispunere a marilor unităţi (unităţilor) din dispozitivul inamicului pe
direcţii de întâlnire cu trupele CA., îndeosebi pe direcţiile de acţiune ale
detaşamentelor înaintate sau a detaşamentelor de întoarcere ;
 în situaţia în care în apropierea raionului de acţiune a unei mari unităţi
(unităţi) aflate în dispozitivul inamicului acţionează trupe de desant
aerian tactic sau operativ proprii, acestea trec la
 ofensivă, în scopul realizării joncţiunii cu desantul aerian, lărgirii
raionului propriu de acţiune sau pentru slăbirea presiunii exercitate de
inamic asupra forţelor deşănţate ;
 în condiţii favorabile unităţile militare pot trece independent la ofensivă
pentru lărgirea raionului de acţiune, cucerirea unor raioane de teren,
obiective importante, lichidarea unor garnizoane mici ale inamicului etc.
 în situaţiile în care grupările importante de forţe (trupe proprii şi
formaţiuni de rezistenţă) care au menţinut timp îndelungat în încercuire
diferite raioane, localităţi, obiective, situate în adâncimea tactică sau
operativă a dispozitivului inamicului, pot trece la ofensivă pentru
realizarea joncţiunii cu formaţiunile de rezistenţă, pentru ieşirea din
încercuire, crearea de zone libere ş.a.
Particularitatea ofensivei, în aceste situaţii, constă în pregătirea şi executarea
acţiunilor asupra unui inamic care nu a adoptat un dispozitiv de luptă coerent. Din
această cauză, deosebit de eficiente sunt atacurile executate prin surprindere asupra
trupelor agresorului aflate în staţionare şi deplasare.
Dispozitivele de luptă, vor fi, de regulă, diferite de la o acţiune la alta, în
funcţie de forţele sau formaţiunile care duc lupta, de forţele şi mijloacele la
dispoziţie.
Dispozitivul trupelor cuprinde, de regulă, următoarele elemente: sistemul de
conducere, gruparea de angajare, rezerva, sistemul logistic. Pe acestea le vom
întâlni îndeosebi la marile unităţi (unităţile) din trupele de uscat sau de paraşutişti
care execută misiuni în spatele dispozitivului inamicului.
În ceea ce priveşte dispozitivul de luptă, de detaliu, al unei mari unităţi
(unităţi) din cadrul forţelor de ordine publică, după opinia noastră, acesta ar trebui să
aibă în compunere aceleaşi elemente: sistemul de conducere, gruparea de angajare,
rezerva şi sistemul logistic.
Deosebiri vom întâlni la elementele ce compun gruparea de angajare. Dacă
la trupele terestre, în cadrul acesteia, vom întâlni trei categorii de forţe (de angajare
imediată, de angajare ulterioară şi de sprijin) la marile unităţi de jandarmi, de pildă,
252
gruparea de forţe angajare ar cuprinde: elemente de cercetare, elemente de blocare şi
atac, forţe de sprijin.
În ceea ce priveşte pregătirea şi ducerea luptei ofensive de către marile unităţi
şi unităţile armatei, precum şi cele duse de formaţiunile de rezistenţă, este necesar să
se arate că acestea au unele particularităţi, astfel: pregătirea luptei se face în timp
scurt; atacul se execută fără pregătire de foc (în linişte), din mişcare sau cu o scurtă
oprire pe aliniamentul de atac; atac combinat cu o cercetare prin luptă, pentru a se
evita atacul în gol; străpungerea dispozitivului adversarului se va face în ritm rapid,
cu toate forţele, luându-se măsuri de siguranţă pe flancul şi în spatele dispozitivului
de luptă.
Fizionomia atacului din contact, din mişcare şi combinat, este cea mai
cunoscută şi amplu tratată în regulamente şi literatura de specialitate.
Urmărirea este un procedeu de ofensivă prin care se realizează lovirea
inamicului care îşi părăseşte poziţiile de luptă, încercând să se sustragă acţiunii
forţelor atacatoare.
Aceasta poate fi socotită ca o excepţie în cazul luptei în spatele dispozitivului
inamic. Scopul acesteia, când se execută totuşi, este acela de a intercepta căile de
deplasare ale inamicului care a început retragerea sau când rezervele acestuia se
deplasează spre faţa inamicului.
Pe timpul urmăririi se pot executa acţiuni militare cum ar fi: blocarea,
ambuscada, capcana, observarea etc. Dispozitivele de luptă adoptate în această
situaţie au ca specific unele caracteristici ale dispozitivelor de marş, când se prevede
întâlnirea cu inamicul.
Lupta de întâlnire este procedeul prin care două grupări de forţe adverse în
mişcare, în sensuri opuse, angajează lupta, urmărind realizarea scopurilor propuse
prin acţiuni ofensive258. Aceasta se poate angaja de către marile unităţi (unităţile) de
arme întrunite de jandarmi, grăniceri, trupe teritoriale sau formaţiuni de rezistenţă,
atunci când sunt în deplasare pentru îndeplinirea unei alte misiuni.
Menţionăm că în cadrul acţiunilor duse în spatele dispozitivului inamic,
luptele de întâlnire se vor angaja, cel mai adesea, la nivelul subunităţilor şi mai rar la
nivelul unităţilor. Elementele de dispozitiv şi misiunile acestora sunt cele prevăzute în
regulamente şi nu insistăm asupra lor.
Ieşirea din încercuire este un procedeu ofensiv folosit de marile unităţi
(unităţile) de arme întrunite şi de tancuri, cât şi de structurile formaţiunilor de
rezistenţă, pentru scoaterea prin luptă a forţelor încercuite de sub lovitura inamicului.
Se adoptă la ordin şi se execută cu sau fără pregătire de foc, atacul şi străpungerea
dispozitivului adversarului făcându-se în direcţia trupelor de la contact, a unor
grupuri de forţe din alte raioane sau înspre zonele libere. Dispozitivul trupelor
cuprinde elemente specifice ofensivei din contact.

B. Hărţuirea inamicului
În acţiunile de luptă duse pe teritoriul vremelnic ocupat, hărţuirea constituie
un ansamblu de acţiuni militare violente, rezultate din îmbinarea mai multor procedee

258
Cf. A.N.-1,Ediţia 1996, art.96.

253
de luptă, prin care se urmăreşte să se producă pierderi trupelor inamicului, panică în
rândul trupelor sale şi crearea condiţiilor pentru eliberarea teritoriului naţional.
În unele regulamente hărţuirea este socotită ca un ansamblu de acţiuni duse
de forţele militare, formaţiunile de rezistenţă şi populaţie civilă, prin atacuri repetate,
focul armamentului de toate categoriile, baraje şi distrugeri, acte de diversiune şi de
nesupunere etc. împotriva ocupantului259.
Scopurile ce se urmăresc prin acţiunile de hărţuire a inamicului în propriul
dispozitiv trebuie să fie văzute bivalent.
În detaliu scopurile hărţuirii inamicului în propriul dispozitiv ar putea fî:
scăderea capacităţii de luptă a inamicului; reducerea decalajului în raportul de forţe;
polarizarea de forţe ale inamicului pe timpul desfăşurării acţiunilor de hărţuire;
disocierea dispozitivelor şi blocarea rezervelor inamicului aflate în raioane ori în
deplasare; câştigarea de timp pentru forţele proprii; istovirea forţelor inamicului şi
scăderea treptată a capacităţii de luptă; lovirea formaţiunilor logistice şi a punctelor
de comandă, crearea de baraje şi distrugeri pe căile de comunicaţie, scoaterea din
funcţiune parţială sau totală a unor elemente de conducere.
Pentru a atinge scopul hărţuirii executate în interiorul dispozitivului
agresorului, se folosesc următoarele procedee de luptă: raidul, capcana, sonda,
cercetarea prin luptă, incursiunea. Toate acestea se execută în condiţii de vizibilitate
redusă, într-o conspirativitatea totală.
Din problemele prezentate mai sus rezultă că hărţuirea în spatele
dispozitivului agresorului cumulează un număr mare de procedee şi metode de luptă,
de amploare mai mică sau mai mare, executate cu mijloace sau forţe variate, care se
desfăşoară în mod continuu. De asemenea, hărţuirea trebuie să se desfăşoare într-o
concepţie unitară iar acţiunile acesteia trebuie coordonate în timp şi spaţiu.

C. Apărarea
Apărarea este o formă de luptă prin care se realizează respingerea, oprirea sau
întârzierea inamicului, în scopul menţinerii spaţiului sau obiectivului încredinţat 260.
Ea va fi adoptată de către trupele armatei şi ale Ministerului de Interne, cât şi de
formaţiunile de rezistenţă aflate pe teritoriul vremelnic ocupat în diferite situaţii
pentru: menţinerea unei zone libere; consolidarea unor raioane, puncte cheie şi
obiective cucerite prin acţiuni ofensive; menţinerea unor aliniamente importante în
scopul interzicerii ocupării şi punerii lor în stare de apărare de către trupele
inamicului aflate în retragere; întârzierea afluirii spre front a rezervelor; interzicerea
retragerii trupelor inamicului; menţinerea unor obiective importante (lucrări de artă,
lucrări hidrotehnice etc.) pe care inamicul ar încerca să le distrugă ş.a.
În întreaga lor activitate forţele din spatele dispozitivului inamic trebuie să
acţioneze în vederea creării de zone libere şi să lupte pentru menţinerea lor.
Procedeele de luptă folosite de trupele din diferite genuri de armă şi de către
structurile organizatorice ale formaţiunilor de rezistenţă sunt: apărarea pregătită din
timp sau pregătită în grabă a zonelor libere sau controlate, retragerea, apărarea în
încercuire, manevra barajelor.
259
Cf. A.N.-2 - Regulamentul de luptă al marilor unităţi şi unităţi de arme întrunite Bucureşti, 1989, pag. 250.
260
Cf.A.N. -l, Ediţia 1996.

254
 Apărarea pregătită din timp sau pregătită în grabă a zonelor libere sau
controlate se organizează pe spaţii mai întinse de către unităţi sau mari unităţi de
arme întrunite, de jandarmi, de grăniceri, paraşutişti, poliţie etc. care iau în subordine
toate formaţiunile existente în aceste zone.
Zonele respective pot apare chiar la începutul agresiunii în fâşiile de teren în
care forţele inamicului nu au trecut la ofensivă sau le-au depăşit ori pot fi create în
perioada ripostei maxime prin lupte ofensive de amploare. În ambele situaţii apărarea
este discontinuă, poate fi pregătită din timp sau în grabă şi îşi propune să interzică,
îndeosebi, direcţiile de pătrundere spre interiorul zonelor, acolo unde terenul este mai
favorabil, pe restul frontului se organizează acţiuni de supraveghere şi de cercetare.
De asemenea, o atenţie deosebită se va acorda apărării terenurilor favorabile
debarcării (lansării) desantului aerian.
În unele situaţii, în afara limitei de dinainte a apărării, se organizează apărarea
înaintată.
Elementele de dispozitiv pentru toate forţele, indiferent de genul de armă,
sunt: sistemul de conducere (punctul de comandă de bază şi punctul de comandă de
rezervă), grupările de angajare (forţele de angajare imediată, forţele de angajare
ulterioare, forţele de sprijin), rezerva, sistemul logistic.
Sistemul de foc se organizează după principiile apărării pe aliniamente
intermediare, având în vedere că, de regulă, din punct de vedere genistic, se
organizează poziţii înaintate şi câteva aliniamente de siguranţă. Baza sistemului de
foc o constituie loviturile aviaţiei de pe teritoriul liber şi focul artileriei combinat cu
manevra barajelor.
Amenajarea genistică a terenului cuprinde lucrările de fortificaţii cunoscute în
funcţie de suprafaţa zonei.
La început, acestea vor fi foarte sumare, accentul punându-se pe crearea
câmpurilor de mine şi raioanelor de baraje. Pentru executarea lucrărilor genistice se
poate folosi şi populaţia din zonă şi foarte rar mijloacele mecanizate. Pregătirea şi
executarea ripostelor ofensive se fac după principiile şi normele prevăzute pentru
M.U. (unităţile ) de arme întrunite.
Apărarea localităţilor, obiectivelor şi raioanelor importante din teren,
pentru o durată mai mare sau mai redusă în timp, se organizează şi se desfăşoară după
principiile apărării pregătite din timp261.
Retragerea se adoptă de unităţile armatei şi ale Ministerului de Interne în
scopul de a proteja trupele proprii. Ca procedeu defensiv urmăreşte ca forţele
angajate în luptă să întârzie acţiunile inamicului, să se sustragă loviturilor puternice
ale acestuia, schimbându-şi poziţiile de luptă spre înapoi262.
Formaţiunile de rezistenţă adoptă retragerea numai în situaţiile în care execută
atacuri de scurtă durată, pentru a crea panică şi dezordine în rândurile adversarului.
Apărarea în încercuire, în liniile sale generale, a fost abordată la punctul
5.2.2.
Manevra barajelor se execută pe toată durata apărării. Barajele vor fi folosite
în unele locuri şi momente ale luptei, de aşa natură încât să producă cât mai multe
261
Cf. Apărarea modernă, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 51
262
Dr. Valentin Arsenie, Momente aie apărării-replierea şi retragerea, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.60

255
pierderi inamicului, să-i îngreuneze acţiunile, să participe la apărarea unor obiective
sau zone libere dar fără a periclita îndeplinirea misiunilor ce revin trupelor noastre.
Pentru manevra barajelor, în cadrul forţelor de sprijin se creează detaşamente mobile
de baraje şi detaşamente de distrugeri, care sunt subordonate nemijlocit şefului de stat
major al marii unităţi (unităţii).

D. Rezistenţa armată
Ca mod de împotrivire activă faţă de agresor, pe teritoriul naţional ocupat,
rezistenţa armată constituie unul din conceptele esenţiale ale războiului de apărare a
ţării. Ea constituie o forma de bază a luptei în spatele dispozitivului inamicului cu
conţinut, fizionomie şi trăsături specifice, fiind o componentă deosebită a sistemului
naţional de apărare. Ca parte distinctă a luptei dusă în spatele dispozitivului
inamicului, rezistenţa are ca scop principal distrugerea punctelor de comandă şi a
sistemului de transmisiuni, lovirea trupelor şi a formaţiunilor logistice ale inamicului,
blocarea unor efective importante în acţiuni militare locale, neutralizarea sau
capturarea personalului administraţiei impuse de inamic.
Din enumerarea acestor scopuri rezultă că rezistenţa violentă (armată)
cuprinde totalitatea acţiunilor de luptă duse de formaţiunile armate împotriva trupelor
de ocupaţie şi a organelor de ocupaţie instituite de agresor.
Procedeele de luptă caracteristice acestei forme de rezistenţă sunt:
ambuscada, incursiunea, raidul, hărţuirea, ofensiva şi apărarea, barajele şi
distrugerile.
Structura organizatorică a formaţiunilor de rezistenţă înarmate, care ar
corespunde cel mai bine pentru ţara noastră, a fost prezentată anterior.
Organizarea şi conducerea acestor formaţiuni se face pe principiul
conspirativităţii, al teritoriului local, al voluntariatului etc. Dacă acestea nu sunt
respectate, succesul acţiunilor desfăşurate de formaţiunile de rezistentă în atingerea
scopurilor va fi minim sau dramatic.
Succesul luptei de rezistenţă este determinat de o serie de factori economici,
militari, geografici şi de altă natură cum ar fi: gradul de pregătire al luptătorilor din
formaţiunile de rezistenţă; condiţiile geoclimaterice în care se desfăşoară acţiunile de
luptă; valoarea şi natura forţelor şi mijloacelor inamicului etc.
Conducerea luptei de rezistenţă reprezintă un proces deosebit de complex,
impunând cunoaşterea, studierea, reglementarea unei vaste şi foarte diversificate
problematici.
În stabilirea structurilor organizatorice ale organelor de conducere ale
formaţiunilor de rezistenţă, precum şi în delimitarea conceptelor acestora, gânditorii
militari nu au dat soluţii cu valabilitate generală, ci doar principii şi norme care ar
urma să se aplice în raport de condiţiile create ale situaţiei operative sau strategice.

Formele şi procedeele de luptă nonviolente

Astfel de acţiuni se pot executa pe întreg spaţiul angajat în acţiuni militare în
orice condiţii, chiar sub cel mai sever control al inamicului. Acestea reprezintă o
formă de protest desfăşurată de populaţie, forţele militare şi formaţiunile de
rezistenţă, pentru slăbirea sistematică a capacităţii combative a agresorului.
256
 De aceea, la această formă trebuie să se recurgă imediat, fără a se aştepta
desfăşurarea acţiunilor în forţă de către trupele inamicului pe teritoriul ocupat. Lupta
nonviolentă nu încetează în nici un moment şi continuă până la eliberarea completă a
teritoriului cotropit de agresor. Toţi cetăţenii care, din diferite motive, nu pot
participa la formele de luptă violente, vor acţiona prin procedee specifice luptei
nonviolente. Prin urmare, există o unitate dialectică între cele două forme de
manifestare a neacceptării ocupaţiei străine.
Principalele obiective care se urmăresc prin acţiuni de luptă nonviolentă sunt:
colaborarea directă cu forţele militare şi formaţiunile de rezistenţă, prin activităţi de
observare, cercetare şi informare oportună a acestora; acţiuni de sabotaj; îndrumarea
militarilor izolaţi şi a subunităţilor izolate ale trupelor noastre către formaţiunile de
rezistentă sau formaţiunile militare aflate pe teritoriul ocupat; activităţi politice, de
propagandă şi psihologice; descoperirea şi izolarea agenţilor şi spionilor inamicului;
dezorganizarea producţiei şi activităţilor economice; crearea de greutăţi organelor de
conducere şi de administraţie ale agresorului; sprijinirea prin toate mijloacele a
formaţiunilor de rezistenţă armată; mobilizarea maselor pentru a desfăşura permanent
mişcarea de împotrivire.
Din experienţa de război, formele de luptă nonviolente sunt: cercetarea,
observarea, intervenţia şi întrajutorarea, siguranţă, serviciul de pază, rezistenţă
nearmată (nonviolentă) etc.

A. Cercetarea
Este o forma principală de acţiune, executată în spatele dispozitivului inamic,
şi cuprinde "un complex de acţiuni care se execută în scopul procurării de
informaţii despre inamic, teren, condiţii hidrometeorologice, starea
comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor, a resurselor materiale din zonă sau
desfăşurării unor acţiuni cu caracter deosebit"263.
Organizarea şi desfăşurarea cercetării are un conţinut deosebit de amplu,
depăşind sensibil cadrul acţiunii de procurare a datelor despre diferiţi factori şi
situaţii de luptă. Un loc din ce în ce mai important este deţinut de procesele complexe
de transmitere a informaţiilor, de prelucrare şi mai ales de utilizare oportună şi
eficientă a acestora.
Ea se organizează şi se execută de către toate forţele care duc lupta pe
teritoriul vremelnic ocupat, neîntrerupt, în orice condiţii de teren, anotimp şi starea
vremii.
Forţele şi mijloacele participante la executarea cercetării sunt cele arătate la
punctul 5.2.2.
Acţiunile de cercetare în spatele dispozitivului inamicului trebuie să aibă un
caracter continuu şi oportun şi să se desfăşoare în deplină conspirativitate.
Principalele procedee prin care elemente de cercetare îşi desfăşoară misiuni în
dispozitivul inamicului sunt: observarea, ascultarea, examinarea directă, pătrunderea
în obiective, interceptarea convorbirilor inamicului, fotografierea, filmarea,
investigarea, cercetarea militarilor capturaţi etc.

263
Cf. C.T.-4, Regulamentul de cercetare în dispozitivul inamicului, Ediţia 1992

257
 Dispozitivele adoptate de elementele de cercetare sunt variate, specifice
fiecărui procedeu de acţiune.
Pentru ca cercetarea în spatele dispozitivului inamicului să fie eficientă şi să-
şi atingă scopul şi rolul importanţei ce i se acordă, se impune ca aceasta să fie
planificată şi organizată într-o concepţie unitară, să se îndeplinească cu forţele şi
mijloacele la dispoziţie, să organizeze un sistem eficient de culegere şi transmitere a
informaţiilor264.
Totodată procesul de culegere şi mai ales de verificare şi transmitere a
informaţiilor se desfăşoară în deplină conspirativitate.

B. Observarea
Este o formă nonviolenta comună tuturor forţelor şi formaţiunilor care duc
acţiuni de luptă în spatele dispozitivului inamic, în scopul de a urmări activităţile ce
se desfăşoară de forţele agresorului, modul de organizare şi conducere al acestora, cât
şi acţiunile lui.
Observarea se execută de personalul specializat ale forţelor militare şi ale
formaţiunilor de rezistenţă, cât şi de populaţie. Procedeele de observare mai des
folosite de forţele de mai sus, sunt: fotografierea, filmarea, schiţarea şi luarea de
notiţe, memorarea datelor şi imaginilor, reproducerea lor cu fidelitate sau altele
folosite de organele Ministerului de Interne şi S.R.I. Toate acţiunile se execută pe
timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă, completându-se cu ascultarea de
către observatori izolaţi, posturi de observare fixe sau mobile, comandanţi sau ofiţeri
din statele majore, de care specializate din subunităţi de cercetare, pe direcţii sau în
raioanele în care sunt dispuse forţele sau bazele logistice ale agresorului.

C. Supravegherea
Constituie o formă de acţiune nonviolentă de sine-stătătoare, având ca scopuri
principale: obţinerea şi procurarea de informaţii cât mai diferite şi mai ample despre
forţele adversarului; ţinerea sub observaţie permanentă a populaţiei, elementelor
duşmănoase, forţelor paramilitare, punctelor de comandă ale inamicului şi a
elementelor ostile autohtone, bazelor logistice ale elementelor teroriste, îndeosebi a
liderilor şi personalului de conducere; crearea şi menţinerea unor stări de tensiune în
rândul forţelor adversarului.
Cele mai eficiente procedee de supraveghere sunt: observarea şi ascultarea;
interceptarea convorbirilor telefonice, telex, radio; studierea corespondenţei;
determinarea, încurajarea şi exploatarea indiscreţiei elementelor agresive;
pânda. Supravegherea unei zone, raion, localităţi, a unor obiective importante aflate
sub ocupaţia inamicului se execută permanent, cu scopul de a preveni apariţia unor
noi fenomene şi de a culege permanent informaţii.

D. Intervenţia şi interdicţia
În spatele dispozitivului inamicului, aceasta se referă la acţiunile nonviolente
defaşurate de populaţia din zonă prin prezenţa fizică a acestora, fără folosirea forţei,
iar în zonele libere se execută numai prin prezenta fizică a trupelor.
264
Cf. Mihai Chiriac, Cercetarea în acţiuni de luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1989

258
 D. Întrajutorarea
Este o acţiune nonviolenta care se poate executa de forţele şi formaţiunile
aflate în spatele dispozitivului inamicului, pentru a salva şi proteja populaţia din
localităţi, obiective, raioane sau dintr-o zonă de influenţă a acţiunilor forţelor ostile.
De asemenea, aceasta presupune executarea unor activităţi de ajutorare a altor
forţe şi formaţiuni care duc lupta pe teritoriul vremelnic ocupat, cât şi acordarea de
ajutor umanitar, şi asistenţă medicală populaţiei aflate în această zonă, precum şi
elementelor duşmănoase atunci când se desolidarizează de forţele agresive şi trec de
partea forţelor noastre.

F. Siguranţa şi protecţia trupelor (formaţiilor)

Se face de toate forţele care duc lupta în spatele dispozitivului inamic şi
constituie una din principalele măsuri pentru menţinerea puterii de luptă a trupelor şi
formaţiunilor proprii. Scopurile ei constau în interzicerea accesului grupurilor de
cercetare - diversiune, teroriste sau paramilitare, în locurile de dispunere, în
obiectivele păzite de trupele proprii, în raioanele de acţiune ale acestora sau în zonele
libere, precum şi în zădărnicirea acţiunilor prin surprindere ale forţelor agresorului.
Siguranţă şi protecţia se realizează prin posturi de observare şi înştiinţare, măsuri de
supraveghere şi pază nemijlocită, măsuri de protecţie psihologică, informativă,
electronică, mascare, genistică ş.a.

G. Serviciul de pază şi ordine

Constituie o formă de acţiune nonviolenta ce se aplică cu precădere în zonele
libere, în scopul asigurării unui climat de linişte şi siguranţă, atât trupelor proprii cât
şi formaţiunilor de rezistenţă, care poate fi temporară sau permanentă. Caracteristica
serviciului de pază şi ordine este faptul că se instituie, de regulă, atunci când se deţin
date şi informaţii că ordinea publică va fi tulburată sau după ce s-a restabilit liniştea
într-o zonă liberă, iar situaţia operativă impune acest lucru. În ambele situaţii
adoptarea acestei acţiuni este considerată ca o măsură de prevenire, atât a
fenomenelor destabilizatoare cât şi prin acţiuni de descoperire a elementelor
infractoare.
Ca procedee de executare a serviciului respectiv considerăm a fi: posturi fixe
şi mobile de pază şi ordine, posturi şi patrule pentru dirijarea circulaţiei,
observarea pânda, cordonul de ordine, filtrul etc.

H. Rezistenţa nearmată (nonviolentă)

Reprezintă o componentă importantă a luptei în spatele dispozitivului inamic.
Ea constituie o formă de împotrivire în masă a populaţiei faţă de actele şi măsurile
întreprinse de forţele de ocupaţie şi de administraţia instaurată de inamic. Aceasta
cuprinde o gamă deosebit de largă de procedee de acţiune şi constituie premisa
rezistenţei armate. Ea nu încetează nici un moment şi continuă până la eliberarea
completă a teritoriului naţional.
Rezistenţa nearmată (nonviolentă) se realizează printr-o gamă largă de
procedee şi manifestări politice, culturale etc.
259
 Orice act de protest în masă, nesupunere, propagandă împotriva agresorului,
sustragere de la muncă, greve etc. sunt manifestări caracteristice rezistenţei nearmate.
Toate problemele prezentate mai sus relevă, odată în plus, importanţa studierii
şi însuşirii temeinice a formelor şi procedeelor de luptă, pentru ca pe baza fondului
teoretic şi a experienţei practice fiecare comandament să poată adopta cel mai indicat
mod de ducere a acţiunilor în spatele inamicului.
Conducerea competentă a luptei presupune, de asemenea, o vastă cunoaştere a
teoriei şi practicii militare. F. Foch arăta: "Realitatea câmpului de bătălie este că
pe el nu se studiază; se face ce se poate, pentru a se aplica ce se ştie ..., pentru a
se putea face puţin, trebuie să se cunoască mult şi bine"265.
Toate aceste considerente îşi dovedesc valabilitatea asupra formelor şi
procedeelor de luptă pentru ducerea acţiunilor de luptă în spatele dispozitivului
inamicului, în războiul de apărare a ţării şi pe timpul restabilirii ordinii constituţionale
grav deteriorate.

5.3.3. Organizarea şi planificarea luptei

Pregătirea acţiunilor militare în spatele dispozitivului cere din partea
comandanţilor, a întregului comandament, oportunitate, o gândire creatoare şi multă
flexibilitate.
Integrarea în ansamblul acestui proces a unei metodologii moderne presupune
studierea tuturor aspectelor de organizare şi pregătire a luptei, astfel încât
operationalizarea lor să poată fi făcută în timp scurt şi în totală concordanţă cu
particularităţile fiecărei situaţii în parte.
Această activitate trebuie să fie o preocupare, dar şi o îndatorire a tuturor
eşaloanelor din cadrul forţelor militare şi a celor de rezistenţă.
Din acest punct de vedere s-ar putea face următoarea departajare: eşaloane cu
competenţă de concepţie şi coordonare a acţiunilor duse în spatele dispozitivului
- comandamentele strategice şi operative; eşaloane cu responsabilităţi de concepţie
şi execuţie - brigada (similare), batalionul (similare); eşaloane exclusiv de execuţie -
formaţiunile de rezistentă, diferite elemente de dispozitiv (unităţi, subunităţi) ale
marilor unităţi operative şi tactice; detaşamente de valoare (batalion, companie etc.)
de diferite arme; rezerve, elemente de cercetare ale unităţilor şi subunităţilor din
compunerea dispozitivelor de luptă, elemente subordonate nemijlocit
comandamentului strategic, aviaţia şi marina.
Din cele prezentate mai sus rezultă în esenţă că? de regulă, unele eşaloane sunt
numai de concepţie-coordonare, altele sunt de concepţie-execuţie, iar altele numai de
execuţie.
Ultimele desfăşoară întreaga gamă de activităţi prevăzute de regulamente
pentru pregătirea (în care se înglobează şi concepţia acţiunii propriu-zise) şi ducerea
acţiunilor pentru îndeplinirea misiunilor, în spatele dispozitivului inamicului, primite
de la eşalonul superior.
Pregătirea temeinică a acţiunilor în spatele dispozitivului inamicului impune
cu necesitate adâncirea şi perfecţionarea procesului decizional.

265
Cf. F.Foch, Principiile războiului, conducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.37-38

260
 Asimilarea de metode şi procedee noi de fundamentare a activităţii de
pregătire a luptei aduc în prim plan necesitatea găsirii unor metode ştiinţifice care să
asigure alegerea celor mai bune variante de acţiune, pe bază de criterii, dintre care
cele care asigură obţinerea unor rezultate maxime cu forţele şi mijloacele puse la
dispoziţie, cu minimum de pierderi şi consumuri reduse, devin prioritare. În acest
context, pregătirea luptei implică metode tot mai perfecţionate de analiză a situaţiei
pentru prefigurarea variantelor de acţiune ale trupelor proprii şi ale inamicului şi
studiul aprofundat al consecinţelor acestora, în aşa fel încât opţiunile la care se ajunge
să satisfacă cât mai mult cu putinţă, în raport cu condiţiile şi cerinţele impuse de
scopul luptei sau operaţiei.
Totodată, rezolvarea problemelor deosebit de complexe pe care le ridică
pregătirea acţiunilor în spatele dispozitivului inamicului este determinată de
soluţionarea unei contradicţii specifice: pe de o parte volumul mare de informaţii,
date, calcule, lucrări, analize, care trebuie efectuate într-un timp scurt, iar pe de alta
parte operativitatea, supleţea şi flexibilitatea conducerii militare. Deoarece durata
lucrului trebuie scurtată, iar cantitatea informaţiilor ce vor fi preluate a crescut, apare
necesitatea sporirii operativităţii conducerii pentru luarea hotărârii; studiul
informaţiilor culese; adoptarea stilului şi metodelor de lucru ale comandantului şi
statului major la condiţiile situaţiei etc.
Timpul la dispoziţie pentru pregătirea luptei exprimă calitatea condiţiilor
pentru operativitatea pregătirii acţiunilor în spatele dispozitivului inamicului.
Conducerea operativă (în expresie calitativă) este conducerea în care timpul (77)
trebuie să fie mai mic sau cel puţin egal cu timpul necesar adversarului să reacţioneze
(T2) la situaţia creată, pe baza deciziei luate, denumite timp de reacţie, adică:
T1<=T2
La rândul său, TI= Tc+Th+n(Tp+Tm), unde
Te- timp pentru culegerea informaţiilor
Th- timp necesar luării hotărârii
Tp- timp de prelucrare a informaţiilor de către statul major
Tm- timp consumat cu darea misiunilor de luptă
n- numărul eşaloanelor
Se poate exprima timpul pentru pregătirea luptei:
Th=Tl-Tc-n(Tp+Tm).
Din interpretarea ultimei expresii rezultă:
 pregătirea luptei se poate realiza prin scurtarea timpilor Te, Tp, Tm, cu
folosirea tehnicii de automatizare, ce asigură precizie, selectare,
memorare, prelucrare, sistematizare şi analiză;
 pregătirea la timp a luptei se poate realiza şi prin scurtarea timpului Th,
numai din sfera pregătirii datelor pentru comandant.
În raport cu forma de luptă ce predomină în structura unei acţiuni militare,
dusă în spatele dispozitivului agresorului, procesul complex de pregătire a acestuia se
derulează după un anumit algoritm, în cadrul căruia activităţile se succed potrivit unei
succesiuni logice. Principalele activităţi sunt: însuşirea misiunii, calcularea
timpului, analiza situaţiei, luarea hotărârii (deciziei).

261
 Ne vom referi în continuare la câteva din activităţile de bază din acest
algoritm.
Însuşirea misiunii reprezintă o înţelegere clară a conţinutului ordinelor sau
dispoziţiilor de luptă, în vederea ducerii unei acţiuni militare.
Rezultatul final al acestei activităţi constă în determinarea celor mai
importante probleme ale concepţiei viitoarei acţiuni şi a măsurilor de primă urgenţă,
pentru a asigura intrarea oportună şi organizată a forţelor şi mijloacelor în lupta.
Această activitate este desfăşurată de către comandanţii unităţilor şi marilor
unităţi care duc lupta în spatele dispozitivului agresorului, precum şi de comandanţii
formaţiunilor de rezistenţă.
Din însuşirea misiunii, aceştia trebuie să înţeleagă misiunea marii unităţi şi
unităţii (a formaţiunilor de rezistenţă), locul şi rolul acestora, condiţiile specifice în
care se va desfăşura acţiunea.
Prezentarea succintă a modului de desfăşurare a însuşirii misiunii scoate în
relief faptul că ea nu este şi nu poate fi constatativă, ci într-o dinamică continuă.
Calculul timpului se execută de către statul-major şi, de regulă, se referă la
timpul total la dispoziţie (de la primirea misiunii până la începerea acţiunii). Făcându-
se calculul timpului, trebuie să se aibă permanent în vedere că majoritatea timpului
trebuie să fie afectat pregătirii acţiunilor de către subordonaţi.
Diversitatea acţiunilor de luptă duse pe teritoriul vremelnic ocupat îşi pun
puternic amprenta asupra analizei situaţiei.
Dintre toate activităţile de pregătire a acţiunilor militare, analiza situaţiei
pentru lupta în dispozitivul inamicului este cea mai complexă.
În această etapă, comandantul şi statul-major apreciază valoarea mijloacelor
inamicului şi a forţelor acestuia, posibilităţile de intervenţie din exterior, avantajele
terenului şi altor probleme specifice de care depinde succesul forţelor proprii în
acţiune.
Prin urmare, elaborarea hotărârii (deciziei) este activitatea fundamentală ce
determină sensurile de execuţie a tuturor celorlalte activităţi.
În situaţiile când acţiunile de luptă sunt duse de unităţi militare, activitatea de
elaborare a hotărârii (deciziei) se desfăşoară potrivit metodologiei prevăzute mai sus.
Pentru formaţiunile de rezistenţă, elaborarea hotărârii (deciziei) este un proces
similar cu cel pe care îl desfăşoară orice comandant militar adaptat specificului
acestei lupte.
De regulă, comandanţii formaţiunilor de rezistenţă sau a altor forţe nemilitare,
din motive de securitate şi conspirativitate, nu întocmesc nici un document de luptă
sau planuri de acţiune.
Toate acţiunile desfăşurate de aceştia se vor executa fără respectarea
obligaţiilor unor reguli sau norme militare.
Considerăm nepotrivită marcarea grafică sau în text a datelor referitoare la
organizarea, dispunerea forţelor şi a acţiunilor de luptă executate de formaţiunile de
rezistenţă sau date referitoare la organizarea sistemului de transmisiuni etc.
Organizarea şi planificarea acţiunilor de luptă se desfăşoară pe baza
dispoziţiilor primite de la eşalonul superior şi a deciziei comandantului.

262
 Organizarea activităţilor într-un comandament (punct de comandă) se
realizează, de regulă, pe următoarele centre: de analiză şi decizie; de planificare a
acţiunilor; de conducere a acţiunilor în curs de desfăşurare.
În cadrul centrului de analiză şi decizie comandantul şi locţiitorii şefului
statului-major vor studia şi analiza inamicul, forţele proprii, terenul, condiţiile de
timp şi starea vremii, precum şi posibilităţile forţelor proprii. Din analiza fiecărui
element trebuie să rezulte concluziile necesare pentru luarea deciziei şi măsurile ce
trebuie fixate în vederea pregătirii şi ducerii cu succes a acţiunilor de luptă.
Pentru planificarea acţiunilor de luptă duse în spatele dispozitivului inamic
statele majore vor elabora două documente de bază: planul de acţiune şi planul
logistic.
Aceste documente sunt aprobate de comandant şi includ: anexe, scheme,
grafice, tabele, informări necesare elaborării documentelor de planificare şi
conducere.
După aprobarea lor vor fi trimise ordine (dispoziţiuni) de luptă eşaloanelor
executante (subordonate).
Transmiterea misiunilor de luptă ce vor reveni formaţiunilor de rezistenţă se
face de către reprezentanţii acestora se află în punctul de comandă.
Conducerea acţiunilor în curs de desfăşurare se realizează de către comandant
şi ofiţerii din statul-major care urmăresc ducerea la îndeplinire a acţiunilor de luptă.
În teoria militară românească se consideră că sistemul de conducere a
acţiunilor militare cuprinde trei componente principale: componenta de elaborare a
deciziilor, planificarea acţiunilor, transmiterea misiunilor şi controlului îndeplinirii
acestora; transmisiunile şi mijloacele de automatizare a conducerii trupelor;
punctele de comandă (de bază şi de rezervă).
Elaborarea deciziilor, planificarea acţiunilor, transmiterea ordinelor şi
controlul executării misiunilor reunite nu pot să se realizeze decât în cadrul unor
relaţii de comandament care să se materializeze printr-un circuit informaţional în
ambele sensuri, unele destinate elaborării hotărârii, altele care au circulaţie în afară,
către eşalonul superior, în jos către subordonaţi şi pe orizontală către elementele cu
care se cooperează.
În urma unei analize succinte a celor prezentate mai sus, considerăm că
sistemul organelor de conducere care duc lupta pe teritoriul ocupat este formată din:
comanda unităţilor militare (comandant, locţiitori, statul-major), comandanţii
formaţiunilor de rezistenţă şi ai altor forţe care duc lupta în acest spaţiu.
Transmisiunile şi mijloacele de automatizare a conducerii trupelor
constituie în toate cazurile suportul tehnic al activităţii de conducere a acţiunilor de
luptă.
La organizarea acestui sistem de conducere trebuie să se aibă în vedere
următoarele: asigurarea continuităţii în funcţionare şi a unei conduceri centralizate a
tuturor forţelor şi formaţiunilor care duc lupta pe teritoriul invadat de inamic; crearea
facilităţilor de legătură între trupele armatei şi formaţiunile de rezistenţă, populaţiei
etc; automatizarea şi asigurarea fiabilităţii legăturilor realizate cu forţele aflate pe
teritoriul liber; descentralizarea conducerii, atunci când acţiunile se pregătesc şi se
duc cu forţe diferite; asigurarea continuităţii în funcţionare a sistemului informativ de
263
comunicaţii şi compatibilitatea lui cu alte sisteme (al Ministerului de Interne, S.R.I. şi
formaţiunilor de rezistenţă etc).
Punctul de comandă este locul de unde se conduc trupele. În cazul luptei în
spatele dispozitivului inamic, locul punctului de comandă se poate cunoaşte din timp
de pace pentru unele mari unităţi ale armatei, iar pentru formaţiunile de rezistenţă se
stabileşte în funcţie de situaţiile concrete pe timpul ducerii acţiunilor militare. Este
greu de spus care sunt locurile ideale de instalare a punctelor de comandă într-o
situaţie sau alta, având în vedere complexitatea condiţiilor pe care trebuie să le
îndeplinească. Pentru asigurarea acestor condiţii, este bine ca punctele de comandă să
fie dispuse în localităţi sau în zone acoperite. Complexitatea acţiunilor pe teritoriul
ocupat de inamic, pronunţatul caracter de independenţă, de izolare spaţială, nu trebuie
să împiedice în nici un fel organizarea şi executarea conducerii, care, la fel ca în toate
situaţiile, este necesar să asigure continuitatea, fermitatea şi operativitatea în lucru pe
toată durata luptei.

5.3.4. Organizarea cooperării

În arta militară românească cooperarea este tratată pe larg ca atribut
indispensabil al conducerii militare, reflectat şi în activitatea de pregătire a unei
acţiuni de luptă, ca factor cu rol hotărâtor în obţinerea succesului. În abordarea
problematicii cooperării în cadrul acţiunilor de luptă duse în spatele dispozitivului
inamicului vom pune în evidenţă cele mai semnificative aspecte, elemente ce o
diferenţiază de celelalte tipuri de acţiuni militare.
Relevăm, înainte de toate, că organizarea cooperării, pentru orice acţiune de
luptă dusă pe teritoriul ocupat de inamic, are un grad de complexitate deosebit de
ridicat, datorită atât diversităţii mult mai pronunţate a forţelor, formaţiunilor,
mijloacelor şi structurilor organizatorice, cât şi misiunilor complexe şi periculoase pe
care acestea le vor îndeplini.
Prin urmare, acţiunile de luptă vor fi complexe şi diferite, de aici rezultând şi
diversitatea problemelor de cooperare.
Având în vedere multitudinea forţelor care acţionează în spatele
dispozitivului, trebuie avut în vedere că organizarea cooperării trebuie să fie detaliată
până în cele mai mici amănunte, pentru absolut toate momentele ce s-ar putea crea,
dar şi pentru toate aceste forţe care participă la îndeplinirea misiunii.
Cooperarea pentru conducerea forţelor care activează în spatele dispozitivului
inamic presupune armonizarea acţiunilor duse concomitent între formaţiunile de
rezistenţă şi forţele militare destinate ducerii luptei în încercuire de lungă durată
pentru menţinerea unor zone libere, localităţi sau obiective importante, precum şi
între acestea şi forţele principale aflate pe teritoriul naţional liber.
Prin urmare, pentru a putea coordona eficient, într-o concepţie unitară,
acţiunile care se desfăşoară, vom prezenta câteva aspecte:
 în cadrul acţiunilor de tipul celor studiate se va realiza cooperarea între
forţele care duc acţiuni în spatele dispozitivului inamicului şi cele de pe
teritoriul liber care desfăşoară acţiuni principale. Această cooperare, cel
puţin în liniile ei generale, se realizează ierarhic la nivel tactic sau
operativ;
264
  pe teritoriul ocupat de inamic se va realiza cooperarea între formaţiunile
de rezistenţă (între rezistenţa armată şi cea nearmată), între acestea şi
unităţile armatei; cât şi coordonarea acţiunilor de rezistenţă cu acţiunile de
luptă ale trupelor din apropierea raionului acţiunilor de luptă. Pentru
realizarea acestei cooperări este necesară, în primul rând, buna funcţionare
a comandamentelor militare şi ale formaţiunilor de rezistenţă, legarea
nemijlocită a lor cu comandamentele unităţile militare, cât şi intervenţia
coordonatoare a comandamentelor tactice, operative şi a celui strategic;
 specifică luptei dusă în spatele dispozitivului inamic este cooperarea
dintre forţele militare, formaţiunile de rezistenţă şi populaţia din zonă,
aceasta având un rol deosebit de important în coordonarea acţiunilor de
rezistenţă nearmate ale populaţiei şi acţiunile militare ale forţelor
luptătoare.
Organizarea cooperării în lupta în încercuire este prezentată pe larg în
literatura militară şi de aceea considerăm că trebuie să ne oprim numai asupra
aspectelor esenţiale şi îndeosebi asupra celor particulare.
Elementele obligatorii care trebuiesc stabilite în cadrul organizării cooperării,
în acest caz, se vor referi în principiu la: direcţiile de acţiune, forţele şi formaţiunile
participante; momentul şi semnalul iniţierii acţiunilor şi sprijinul acordat de forţele
aflate pe teritoriul liber sau de populaţie; aliniamente de încetare a focului executate
cu diferite categorii de armament; forma de manevră adoptată; semnale de
recunoaştere şi semnale de cooperare etc.
La nivel strategic, mişcarea de rezistenţă va continua să îndeplinească misiuni
stabilite de către M.C.G., corespunzătoare scopului strategic general.
Pentru astfel de acţiuni, coordonarea eforturilor se realizează de către acestea.
Cooperarea între forţele militare şi formaţiunile de rezistenţă cu desantul
aerian se va referi, de regulă, la: locul şi data debarcării (paraşutării) şi misiunile
desantului; modul cum se execută neutralizarea inamicului care ar putea să intervină,
măsurile necesare pentru distrugerea mijloacelor de apărare antiaeriană; sprijinul
regrupării şi trecerii desantului la acţiuni în timp scurt; modul de acţiune în comun.
Cooperarea între forţele şi formaţiunile care duc lupta în dispozitivul
inamic aceasta se realizează prin stabilirea de către comandantul grupului de
cercetare cu grupurile de cercetare în dispozitivul inamicului, cu comandanţii
unităţilor militare şi formaţiunilor de rezistenţă a forţelor participante, stabilindu-se
procedeele şi direcţiile de acţiune, modul de sprijin reciproc, mijloace de legătură şi
recunoaştere etc.
Cooperarea forţelor şi formaţiunilor care duc lupta pe teritoriul ocupat
de inamic cu aviaţia proprie are ca scop: indicarea şi semnalizarea obiectivelor
inamicului care urmează să fie distruse; amenajarea unor terenuri de aterizare (acolo
unde este posibil); indicarea locurilor unde trebuie paraşutate materialele şi muniţiile
necesare traiului şi ducerii luptei de către aceste forţe; pregătirea unor raioane unde
trebuie să fie lansat desantul etc.
Cooperarea forţelor şi formaţiunilor care duc lupta pe teritoriul ocupat cu
populaţia din zonă se realizează atât în mod organizat de către unităţile militare ale

265
armatei, cât şi spontan, ca urmare a relaţiilor permanente existente între luptătorii şi
locuitorii din zonă.
În general, cooperarea cu populaţia se poate axa pe următoarele probleme:
informarea reciprocă cu datele cunoscute despre inamic; transmiterea informaţilor
obţinute şi verificarea celor incerte; indicarea căilor ascunse, mai ales în subteran, ce
pot fi folosite pentru deplasarea luptătorilor; depistarea surselor de aprovizionare cu
echipament, hrană, medicamente, mijloace de transport şi alte materiale necesare
formaţiunilor de rezistenţă şi altor forţe care se află în condiţii grele (duc apărarea în
încercuire, au fost debarcate sau paraşutate pentru îndeplinirea anumitor misiuni etc).

5.4. Unele consideraţii privind dinamica acţiunilor de luptă în spatele

dispozitivului inamicului

În prezentarea acestor scenarii vom porni de la analiza celor mai importante şi

frecvente situaţii ce s-ar putea întâlni pe câmpul de luptă, atunci când se duc acţiuni
militare în spatele dispozitivului inamicului.
Astfel, apărarea zonelor libere se organizează pe spaţii întinse de către
unităţile şi marile unităţi de arme întrunite, de jandarmi şi grăniceri, care iau în
subordine toate trupele existente în aceste zone. Apărarea are caracter de
discontinuitate, forţele principale fiind folosite pe direcţiile cele mai favorabile
atacurilor inamicului.
Tăria apărării este condiţionată de structura judicioasă a acesteia şi anume:
dispozitivul de luptă, sistemul de foc (îndeosebi a celui antiblindate) şi de amenajarea
genistică a terenului.
În toate situaţiile, în faţa limitei dinainte a apărării se organizează câteva
poziţii înaintate. Acestea au ca scop asigurarea limitei dinainte faţă de atacul prin
surprindere al inamicului, cât şi a timpului necesar pentru ca marile unităţi (unităţile)
să-şi concentreze efortul pe direcţiile de atac cele mai importante ale trupelor
inamicului.
Pentru ducerea luptei pe poziţiile înaintate se constituie detaşamente înaintate,
de valoarea unei companii sau chiar batalion întărit. Lupta subunităţilor din
compunerea detaşamentelor înaintate se duce după criteriile cunoscute încă din cel
de-al doilea război mondial.
În cazul studiat, subunităţile şi unităţile respective pot executa ambuscade,
acţiuni de blocare, atacuri cu scop limitat, replieri, riposte ofensive. Menţionăm că
experienţa de război a demonstrat că succesul în apărarea zonelor libere, pregătite din
timp sau în grabă, depinde în primul rând de succesul luptei detaşamentelor înaintate,
iar în al doilea rând de executarea prin surprindere a contraatacurilor.
Neutralizarea sau nimicirea unui inamic aflat în staţionare se poate
realiza rapid dacă în prealabil se dispune de informaţii veridice asupra caracterului
terenului, părţilor tari şi slabe ale dispozitivului în staţionare, valoarea elementelor de
siguranţă a staţionării.
Acţiunile executate de trupele proprii pentru ieşirea din încercuire.
încercuirea sau blocarea unor forţe în localităţi sau raioane reprezintă una din

266
situaţiile des întâlnite în spatele dispozitivului inamicului, care se apreciază a fi dintre
cele mai grele pentru forţele respective.
Ieşirea din această situaţie se poate face fie prin atacul din interiorul cercului,
în mod independent, fie în cooperare cu trupele din exteriorul acestuia. Uneori s-a
folosit şi alt procedeu, cel al deblocării forţelor respective prin acţiuni în forţă
executate din exterior, fără angajarea celor încercuite.
Atacul din interiorul cercului, executat de către forţele proprii încercuite de
inamic, este deosebit de complex. El vizează atingerea aproape simultană a mai
multor scopuri, cum ar fi: menţinerea unor obiective sau raioane importante din teren,
atacul în forţă al rezervelor inamicului, realizarea joncţiunii cu trupele proprii din
exterior.
După modul de acţiune al forţelor pe timpul ieşirii lor din încercuire, practica
de război a arătat că se pot adopta mai multe procedee de acţiune. Astfel, pentru
ruperea cercului şi străpungerea încercuirii se folosesc procedee de luptă specifice
ofensivei, pentru acoperirea forţelor se execută acţiuni ofensive şi pentru evacuarea
raionului luptei în încercuire se adoptă procedee de luptă specifice apărării pe
aliniamente intermediare, acestea executându-se în cooperare cu forţele de rezistenţă,
iar pentru forţele care fac siguranţa culoarului de ieşire din cerc se adoptă ca
procedeu de luptă retragerea.
Pentru scoaterea forţelor din încercuire în funcţie de condiţiile situaţiei şi
gradul de participare a formaţiunilor de rezistenţă sau altor forţe ce acţionează în
spatele dispozitivului inamic, se vor folosi şi alte procedee. Primul constă în ieşirea
din încercuire prin executarea unui atac cu obiectiv limitat din interiorul zonei spre
formaţiunile de rezistenţă sau spre anumite zone apărate sau, dacă este posibil, spre
trupele proprii, prin străpungerea blocadei adversarului. Atacul trebuie să fie
fulgerător, să se desfăşoare în ritm rapid şi în dispozitiv complet.
Al doilea procedeu de ieşire din încercuire este cel în care la acţiunea
respectivă participă ambele părţi simultan: trupele proprii atacă din exterior spre cele
blocate, iar cele din interior către acestea, joncţiunea realizându-se pe un aliniament
favorabil.
Al treilea procedeu constă în despresurarea forţelor blocate (încercuite) de
către trupele noastre din exterior. În acest caz, forţele blocate menţin cu fermitate
raionul (zona) ocupat(ă), până la realizarea joncţiunii cu trupele din exterior.
Al patrulea constă în ieşirea din cerc pe grupuri mici, pe mai multe direcţii,
până la trupele proprii sau formaţiunile de rezistenţă. Procedeul acesta este mai
dificil, întrucât ieşirea din încercuire presupune ajungerea tot pe teritoriul ocupat de
inamic şi astfel luptătorii respectivi pot deveni o pradă uşoară pentru adversar. Acest
procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când în dispozitivul de blocare realizat de
inamic există goluri mari sau intervale necontrolate de acesta.
Apărarea în încercuire
Pentru lichidarea forţelor care se apără în încercuire pe teritoriul ocupat,
inamicul va angaja forţe însemnate pentru a-şi asigura libertatea de manevră şi forţele
necesare pătrunderii în ritm rapid în adâncimea teritoriului.
Ca urmare, apărarea în încercuire cuprinde o gamă variată de acţiuni folosite
de trupe în scopul contracarării planurilor inamicului şi menţinerii propriilor raioane.
267
 Dintre acestea se disting, pe de o parte, procedeele de luptă specifice apărării
în încercuire, care asigură menţinerea fermă a raioanelor şi poziţiilor de apărare şi
executarea de riposte ofensive etc, iar pe de altă parte, folosirea unor procedee de
luptă pentru hărţuirea continuă a agresorului.
După realizarea dispozitivului, lupta constă în apărarea fermă a unor raioane
şi localităţi, combinată cu manevra permanentă a forţelor de-a lungul frontului, în
scopul concentrării oportune a focului şi forţelor pe direcţiile ameninţate.
Pe baza datelor cercetării şi observării comandantul stabileşte direcţia pe care
acţionează forţele principale ale inamicului şi posibilităţile acestuia. Trupele şi
formaţiunile de rezistenţă din compunerea forţelor de angajare imediată îşi vor
concentra efortul în vederea menţinerii limitei de dinainte a apărării circulare şi
apărării flancurilor.
Orice pătrundere în dispozitivul apărării trebuie lichidată imediat. Adâncimea
mică a apărării va impune executarea de către toate eşaloanele a unor contraatacuri
repetate, rapide şi decisive .
Totodată se vor executa, independent sau în cooperare cu formaţiunile de
rezistenţă, numeroase acţiuni asupra unor obiective din dispozitivele agresorului,
pentru a-i produce acestuia cât mai multe pierderi.
O atenţie deosebită se va da apărării flancurilor, în această situaţie devin
deosebit de vulnerabile. Inamicul poate folosi aceste goluri în scopul infiltrării unor
subunităţi de cercetare-diversiune sau executării de lovituri asupra unor obiective din
interiorul raionului apărat.
Când inamicul reuşeşte să se infiltreze cu elemente slabe, acestea vor fî
imediat izolate şi nimicite prin foc şi intervenţia rezervelor apropiate.
Dacă inamicul încearcă să infiltreze forţe însemnate şi acestea sunt
descoperite, trebuie lovite prin surprindere cu mijloacele de care se dispune, înainte
ca acestea să desfăşoare acţiunea. În acest scop se vor întrebuinţa forţe şi mijloace din
rezerva unităţilor (subunităţilor), la flancurile cărora se produce acţiunea, uneori fiind
necesară chiar intervenţia unei părţi din compunerea forţelor de angajare ulterioară.
Trupele aeromobile şi desantul aerian vor fi lovite şi nimicite încă de pe
timpul debarcării (paraşutării) dacă este posibil; acestea vor fi izolate şi blocate
pentru a fi împiedicate să se constituie pe subunităţi şi să acţioneze întrunit.
Pe măsură ce se apropie de limita de dinainte a apărării, inamicul va fi lovit,
pe cât posibil, prin surprindere şi de la distanţă mică, cu focul tuturor mijloacelor.
Încercările inamicului de a pătrunde cu elementele sale înaintate, din mişcare,
în raioanele de pe limita de dinainte a apărării vor fi respinse de subunităţile de arme
întrunite, sprijinite de artilerie.
Pe timpul pregătirii de foc a inamicului se urmăresc efectele loviturilor, iar
dacă acestea sunt mari, în raioanele supuse focului se destină pentru întărirea apărării
subunităţi din compunerea forţelor de angajare ulterioară sau, dacă situaţia impune,
forţele lovite se pot înlocui.
Când inamicul atacă cu forţe importante pe o direcţie, unităţile militare şi
formaţiunile de rezistenţă iau măsuri pentru limitarea pătrunderii acestuia şi crearea
condiţiilor pentru executarea contraatacului cu forţele aflate în adâncimea apărării.

268
 Dacă inamicul a pătruns pe mai multe direcţii, comandantul grupării
încercuite apreciază direcţia pe care inamicul este mai periculos, îl nimiceşte prin foc
şi contraatacă cu forţele de angajare ulterioară.
Pe celelalte direcţii inamicul pătruns este nimicit prin foc şi contraatacuri
executate de unităţile şi formaţiunile de rezistenţă de pe direcţiile respective.
La apărarea în încercuire succesul depinde de modul în care sunt pregătite şi
conduse acţiunile de luptă, precum şi de modul cum este organizată şi menţinută
cooperarea cu formaţiunile de rezistenţă, cu trupele de pe teritoriul liber şi cu
populaţia existentă în raionul în care se duc aceste acţiuni.
Pentru executarea unei incursiuni, momentele cele mai importante în
desfăşurarea ei sunt: cercetarea obiectivului; elaborarea planului de acţiune;
deplasarea subunităţilor spre obiectiv şi instalarea pe poziţii de plecare; infiltrarea în
interiorul obiectivului; executarea atacului (distrugerea sau avarierea obiectivului);
desprinderea de inamic şi revenirea în dispozitivul trupelor proprii.
În afara problemelor generale, comune oricărei acţiuni, în acest caz cercetarea
vizează identificarea detaliilor de care depinde succesul incursiunii, cum ar fi:
sistemul de pază şi siguranţă; natura barajelor şi a mijloacelor de semnalizare,
avertizare şi alarmare; asigurarea legăturilor obiectivului cu alte forţe ale inamicului
şi modalitatea întreruperii lor; variantele posibile de ripostă ale inamicului; căile de
acces mascate spre şi în interiorul obiectivului; locurile favorabile pentru instalarea
mijloacelor de foc destinate sprijinirii forţelor. La executarea cercetării se recomandă
să participe luptători din compunerea subunităţii ce va executa misiunea. Apropierea
acesteia de obiectiv şi ocuparea poziţiei de plecare se realizează pe grupuri mici sau
individual, folosind itinerarii de deplasare diferite, astfel încât să se ajungă pe aceasta
simultan sau la intervale de timp cât mai scurte.
Pe poziţia de plecare, situată în apropierea obiectivului, se precizează
misiunile de luptă şi se fac ultimele pregătiri în vederea îndeplinirii misiunii. Se
recomandă ca staţionarea subunităţii pe acest aliniament să fie cât mai redusă.
Apropierea de obiectiv se face în formaţie, folosind acoperirile naturale din
teren. Dacă necesităţile impun, santinelele şi posturile de pază ale inamicului se
imobilizează fără zgomot prin procedee specifice, iar pentru trecerea prin barajele
care acoperă obiectivul şi neutralizarea mijloacelor de semnalizare, avertizare şi
alarmare, se destină cercetaşi, pionieri sau alţi specialişti în astfel de misiuni.
În acest timp, mijloacele de foc destinate sprijinului aşteaptă, gata de tragere,
semnalul pentru intervenţie. După pătrunderea în obiectiv, desfăşurarea acţiunilor
este foarte variată şi chiar imprevizibilă.
Dacă misiunea principală constă în distrugerea unor elemente ale obiectivului
sau a tehnicii de luptă, grupurile special pregătite în acest scop se apropie în ascuns şi
pun în funcţionare minele, substanţele explozive sau incendiare, acţionarea lor
făcându-se cu mecanisme cu mică întârziere sau prin comandă electrică de la distanţă.
Atunci când misiunea principală constă în nimicirea personalului, se
recomandă ca toate efectivele angajate la incursiune să atace simultan şi cu maximă
intensitate locurile de dispunere ale acestora. După îndeplinirea misiunii, subunităţile
se dispersează şi se deplasează pe itinerarii diferite în alte raioane, în vederea
îndeplinirii unor noi misiuni de luptă.
269
 Din cele prezentate în acest capitol rezultă că dinamica acţiunilor executate în
spatele dispozitivului inamicului este foarte complexă şi variată, ceea ce impune o
planificare judicioasă şi o execuţie fermă. în majoritatea situaţiilor în care se
desfăşoară astfel de acţiuni, forţele noastre sunt supuse unor greutăţi deosebit de
mari, a căror învingere depinde de pregătirea psihologică a trupei, cât şi de sistemele
de conducere şi logistice organizate în folosul lor.

X
X X

După opinia noastră, totalitatea acţiunilor de luptă desfăşurate pe teritoriul

ocupat de inamic ar trebui să constituie o componentă principală a războiului de
apărare a ţării, întrucât asemenea acţiuni pot avea un rol deosebit de important în
ansamblul războiului, blocând în lupte locale, de uzură, părţi însemnate din grupările
inamicului şi provocându-le pierderi însemnate.
Acceptând că ar spori rolul luptei în spatele dispozitivului inamicului, se
impune un studiu exhaustiv al tuturor formelor şi procedeelor de luptă şi introducerea
lor în activitatea practică de pregătire pentru luptă a trupelor.
Diversitatea formelor, procedeelor şi mijloacelor de ducere a acţiunilor de
luptă pe teritoriul invadat de inamic decurge atât din condiţiile situaţiilor tactice,
operative şi strategice, cât şi din modul în care sistemul naţional de apărare a fost
pregătit în această direcţie. Trebuie arătat însă că acest tip de acţiuni militare, ca orice
confruntare armată, necesită o organizare impecabilă şi un sistem logistic adecvat,
întrucât aprovizionarea trupelor şi formaţiunilor de rezistenţă cu cele necesare luptei
şi traiului a constituit şi constituie o problemă amplă, pe care o pot rezolva numai
comandamente pregătite temeinic.
Considerăm că aceste succinte sublinieri evidenţiază complexitatea şi
vastitatea problematicii ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, deschizând
interesul pentru noi abordări şi căutări în vederea elucidării ei.

270
 ÎNCHEIERE

Componentă a teoriei şi practicii militare, a artei pregătirii şi ducerii luptei

armate, strategia, ca parte inseparabilă a artei militare, constituie şi astăzi o problemă
de studiu în toate armatele lumii. Condiţiile geopolitice şi strategice regionale,
continentale şi chiar mondiale, specifice acestui sfârşit de mileniu, vor impune în
continuare, cu necesitate, studierea permanentă a aspectelor fundamentale ale
strategiei, a locului şi rolului ei în cadrul ştiinţei militare. Este puţin probabil însă ca
în mileniul trei - cel al Erei informaţionale - cu toate invenţiile ce se vor produce în
domeniile ştiinţei şi tehnologiei, să dispară relaţia dintre strategie şi tactică. Cei care
apreciază că în arta militară a secolului viitor "nu se vor manifesta restricţii clare între
cele două domenii, teoretic şi strategic", că "totul va fi concentrat spre lovirea
sistemului nervos al inamicului, a obiectivelor sale vitale, iar spaţiul va fi controlat
eficient în toate dimensiunile sale: timpul va fi compresat puternic, prin acţiuni
surprinzătoare şi simple, prin depăşirea barierelor clasice legate de viteză, de
indisponibilitatea tehnică"266 ş.a.m.d., nu aduc nimic nou - aceasta ar fi fizionomia
celui de-al doilea război mondial şi a războaielor euro-palestiniene au diferit
mijloacele tehnice şi armamentul din dotarea trupelor. Să exemplificăm, patrula care
a identificat golul în dispozitivul inamicului de la Lacurile Amare - la Deversoare nu
a executat o misiune strategică. De abia prin trecerea unor forţe numeroase prin acest
gol, care au ajuns la 101 km de Cairo au executat acţiuni de nivel strategic ş.a. Prin
urmare nu orice companie sau batalion execută acţiuni strategice.
În Strategia de Securitate Naţională a României scopul şi obiectivele
strategiei militare sunt foarte clare. în ceea ce priveşte desfăşurarea strategică prin
care se ating aceste scopuri şi obiective, cât şi lupta în spatele dispozitivului
inamicului, lucrurile sunt atât de clare încât doctrinele strategice şi de luptă ar trebui
să le fie puse în discuţia specialiştilor şi să le reţină fără rezervă, comparându-le cu
alte surse ştiinţifice străine. Unitatea de doctrină (de acţiune) nu se va realiza la
parametrii scontaţi decât în momentul când în toate forţele militare ale Ministerului
Apărări Naţionale şi ale Ministerului de Interne se va realiza o unitate de vedere.
Totodată, abordările strategiei trebuie să se facă în strânsă legătură cu
fizionomia generală a agresiunilor militare sau de altă natură, cărora va trebui să li se
facă faţă cu o strategie, artă militară şi tactică cunoscută de toţi oştenii ţării. De
asemenea, toate soluţiile ce se vor da în domeniul strategic trebuie să pornească de la
specificul poporului nostru, de la particularităţile teritoriale sau să fie în concordanţă
cu nivelul dezvoltării sale economice şi sociale.

266
Observatorul militar, nr. 35, 1997, p. 5.

271
 Anexa 1
INDICATORI SINTETICI ŞI ANALITICI
AI CAPACITĂŢII DE LUPTĂ

Factori (indicatori)
Indicatori analitici
de sinteză
1. Gradul de conştientizare de către militari a menirii lor sociale, a
obiectivelor şi sarcinilor unităţii
2. Interesul pentru dobândirea de rezultate superioare (motivaţia)
3. Starea disciplinei
4. Comportamentul la apariţia unor factori perturbatori
Starea morală 5. Relaţiile interumane
a personalului I1 6. Climatul de muncă
7. Condiţiile de muncă şi viaţă
8. Nivelul şi forţa de influenţă a colectivului
9. Manifestări comportamentale cu influenţă negativă

1. Numărul de militari cu incapacitate temporală de luptă (bolnavi,

Starea de sănătate a răniţi)
personalului 2. Gradul de oboseală
I2 3. Gradul de contaminare cu substanţe radioactive sau toxice de
luptă
Gradul de pregătire, de 1. Gradul de pregătire a cadrelor
închegare a 2. Gradul de pregătire şi de închegare a organului de conducere
comandamentelor, şi 3. Gradul de organizare şi funcţionare a sistemului informaţional
capacitatea de conducere a 4. Existentul în tehnică de conducere
acestora 5. Organizarea şi conducerea pe bază de plan a întregii activităţi
I3 6. Nivelul cunoaşterii documentelor operative
1. Instrucţia tactică
2. Instrucţia pentru protecţia împotriva armelor de nimicire în masă
3. Instrucţia de specialitate
Gradul de pregătire de luptă
4. Instrucţia tragerii cu armamentul de infanterie
a trupelor I4
5. Instrucţia tragerii specifică armei
6. Conducerea maşinilor de luptă şi autovehiculelor
7. Instrucţia genistică
8. Instrucţia de front
9. Pregătire fizică
10. Pregătirea psihologică
1. Gradul de completare cu personal în ansamblu
Gradul de
2. Gradul de completare cu cadre de comandă şi stat major şi cu
încadrare cu personal I5
specialişti (mecanici, conductori, radiotelegrafişti,
informaţicieni etc),
1. Armamentul de infanterie
2. Artileria şi rachetele A.T.
3. Artileria
Gradul de asigurare cu
armament I6 4. Aruncătoarele
■

5. Tancurile
6. Autotunurile
7. Mijloacele A.A.

272

Gradul de asigurare cu
tehnică de luptă I7
Gradul de asigurare cu
muniţie I8
Gradul asigurării materiale
I9
■
Gradul asigurării cu
carburanţi-lubrifianţi I10
Gradul de asigurare cu
materiale sanitare şi
veterinare şi cu personal de
specialitate I11
Gradul de completare cu
materiale pentru asigurarea
tehnică şi cu personal de
specialitate I12
Pregătirea pentru mobilizare
I13
Starea pregătirii pentru luptă
I14
1. Tehnică de transmisiuni
2. Tehnică de geniu
3. Tehnica şi materialele chimice
4. Tehnica de servicii
5. Tehnică necesară executării cercetării
6. Tehnică pentru legarea topo-geodezi că
7. Tehnica pentru automatizarea conducerii trupelor
8. Tehnică de resortul muncii educative
9. Tehnică de transport
10. Tehnică de aviaţie
1. Pe categoriile de armament prezentate la indicativul 1$
În campanie:
1. Existentul în zile hrana proaspătă şi de rezervă
2. Existentul în complete de echipament
3. Existentul şi starea autovehiculelor
4. Existentul de rezerve în zona de operaţii
Pe timp de pace:
1. Existenţa cantităţilor de alimente în depozitele
proprii sau în gospodăriile agrozootehnice
2. Existenţa mijloacelor de preparat şi servit hrană
3. Calitatea şi numărul completelor de echipament
4. Rezervele de stat şi de mobilizare
1. Existenţa în cantităţile şi sortimentele prevăzute
2. Viabilitatea sistemului de completare
3. Existenţa şi calitatea mijloacelor de transport
1. Existentul personalului specializat
2. Cantitatea de medicamente
3. Existenţa şi funcţionarea mijloacelor de evacuare
4. Existenţa instrumentarului medical şi a materialelor
şi mijloacelor pentru funcţionarea punctelor sanitare şi spitalelor
de campanie
5. Posibilităţile de respectare a regulilor igienico-sanitare
1. Capacitatea atelierelor faţă de nivelul normal
2. Asigurarea cu piese de schimb şi materiale
3. Asigurarea cu personal de specialitate
4. Existenţa mijloacelor necesare pentru evacuarea
tehnicii
1. Elaborarea, actualizarea şi coordonarea planurilor
2. Pregătirea documentelor în vederea ridicării capacităţii în trepte
1. Aprecierea la alarmă
273
 CUPRINS

1. ACTUALITATEA STRATEGIEI..................................................................................1

2. UNITATEA DE DOCTRINĂ (DE VEDERE)..............................................................16

2.1. Unele consideraţii privind diferitele tipuri de strategii..........................................16
2.2. Un punct de vedere privind necesitatea unităţii de doctrină
(de vederi) în armată.....................................................................................................19

3. LEGILE ŞI PRINCIPIILE LUPTEI ARMATE- Valentin Arsenie..............................23

3.1. Corelaţia dintre legi şi principii în lupta armată..................................................23
3.2. Unele consideraţii privind conceptul de "principiu al luptei armate"
şi evoluţia sa istorică.............................................................................................29
3.3. Căile de realizare a principiilor luptei armate.......................................................43
3.3.1. Libertatea de acţiune............................................................................43
3.3.2. Definirea clară a obiectivului (misiunii...............................................66
3.3.3. Economia de forţe (de forţe şi mijloace) .............................................74
3.3.4. Concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit. . ........90
3.3.5. Unitatea comenzii................................................................................101
3.3.6. Surprinderea inamicului.....................................................................117
3.3.7. Manevra..............................................................................................128
3.3.8. Securitatea acţiunilor şi trupelor........................................................148
3.3.9. Simplitatea planurilor şi a ordinelor..................................................151

4. CONŢINUTUL STRATEGIC (OPERATIV) AL MĂSURILOR

ŞI ACŢIUNILOR PRIVIND DESFĂŞURAREA FORŢELOR
SISTEMULUI MILITAR AL ŢĂRII - George Velicu................................................155
4.1. Probleme generale ale desfăşurării strategice (operative.....................................156
4.2. Definiţia şi conţinutul sintagmei de desfăşurare strategică
(operativă) a forţelor militare...............................................................................157
4.3. Unele consideraţii generale privind tipurile probabile de
agresiune care ar viza România............................................................................160
4.4. Desfăşurarea strategică, componentă a dreptului războiului
şi a dreptului păcii................................................................................................164
4.5. Formele desfăşurării strategice.............................................................................168
4.6. Forţele şi mijloacele sistemului militar al ţării care execută
desfăşurarea strategică (operativă).......................................................................173
4.7. Obiectivele desfăşurării strategice (operative) în cazul unor acţiuni
agresive externe sau interne.................................................................................177
4.7.1. Obiectivul general al desfăşurării strategice (operative)
în cazul unei agresiuni militare directe ............................................178
4.7.2. Obiectivul desfăşurării strategice (operative) în cazul unei
agresiuni militare directe..................................................................180
4.7.3. Obiectivul desfăşurării parţiale sau totale a forţelor militare
în cazul unor acţiuni agresive (ostile) interne
de mare amploare şi violenţă............................................................182
4.7.4. Obiectivul desfăşurării strategice (operative) în cazul
unei agresiuni militare combinate (agresiunea indirectă)................183
4.8. Măsurile şi acţiunile privind desfăşurarea forţelor militare,
conţinutul acestora................................................................................................186

274
 4.8.1. Dislocarea la pace a unităţilor şi marilor unităţi ale armatei,
Ministerului de Interne şi ale S.R.I., precum şi ale rezervelor
tehnico-materiale .............................................................................................188
4.8.2. Ridicarea capacităţii de luptă a forţelor militare...............................191
4.8.3. Trecerea unităţilor de grăniceri la supravegherea frontierei
de stat în condiţiile stării de urgenţă, de asediu şi în caz de război.
Luarea în pază şi apărare de către trupele de jandarmi a obiectivelor
de importanţă strategică deosebită nepăzite
pe timp de pace ..................................................................................195
4.8.4. Manevra de forţe şi mijloace pentru realizarea dispozitivului
strategic (operativ) de acoperire (siguranţă) a frontierei de stat.........198
4.8.5. Mobilizarea forţelor armatei şi a economiei naţionale........................202
4.8.6. Redislocarea Forţelor Aeriene Militare şi trecerea
Forţelor Maritime Militare la acoperirea (siguranţa) pe mare
şi pe fluviul Dunărea............................................................................212
4.8.7. Desfăşurarea organelor de conducere strategică (operativă)
şi de apărare a ordinii publice..............................................................214
4.8.8. Completarea desfăşurării bazei logistice.............................................216
4.8.9. Adoptarea dispozitivelor trupelor în funcţie de situaţia
strategică (operativă) concretă......................................................................217

5. ACTUALITATEA ŞI CONŢINUTUL ACŢIUNILOR MILITARE

DUSE ÎN SPATELE DISPOZITIVULUIINAMICULUI
- Tudor Cearapin............................................................................................................220
5.1. Probleme generale ale luptei în spatele dispozitivului
inamicului în războiul modern.....................................................................................221
5.1.1. Actualitatea luptei în spatele dispozitivului inamicului în războiul
de apărare a ţării şi pe timpul restabilirii ordinii constituţionale.........222
5.1.2. Definiţia unor sintagme: "lupta în adâncimea dispozitivului
inamicului", "lupta în spatele dispozitivului inamicului",
"lupta în adâncimea inamicului"..........................................................225
5.1.3. Categorii de acţiuni specifice luptei în spatele dispozitivului
inamicului şi situaţiile caracteristice acestora. Condiţii de succes ....227
5.1.4. Locul şi rolul luptei în spatele dispozitivului inamicului
în războiul de apărare a ţării................................................................232
5.1.5. Scopul luptei în spatele dispozitivului inamicului..............................234
5.1.6. Tipuri de acţiuni militare executate de forţele sistemului
militar al ţării în spatele dispozitivului inamicului............................236
5.2. Unele consideraţii privind fizionomia acţiunilor desfăşurate
în spatele dispozitivului inamicului......................................................................239
5.2.1. Forţele şi mijloacele participante la lupta în spatele dispozitivului
inamicului..........................................................................................239
5.2.2. Principiile luptei în spatele dispozitivului
Inamicului..........................................................................................246
5.3. Formele şi procedeele de luptă executate în spatele
dispozitivului inamicului......................................................................................248
5.3.1. Definiţia sintagmelor de "formă de luptă" şi "procedeu de luptă"
în contextul luptei în spatele dispozitivului inamicului.....................249
5.3.2. Formele şi procedeele de luptă ce se execută în interiorul
dispozitivului inamicului...................................................................251
5.3.3. Organizarea şi planificarea luptei........................................................260
5.3.4. Organizarea cooperării........................................................................264

275
 5.4. Unele consideraţii privind dinamica luptei în spatele
dispozitivului inamicului......................................................................................266

ÎNCHEIERE........................................................................................................................271

ANEXE.................................................................................................................................272

276