Ion

de Liviu Rebreanu

Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie realitatea vieții
rurale din perioada interbelică, și totodată veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin
nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.
Romanul Ion este un roman realist. O primă trăsătură a acestui curent, prezentă în text, o
reprezintă construirea unui univers ficțional care reușește să creeze iluzia vieții. Prin prezentarea
în mod verosimil a unei realități, autorul prezintă cu fidelitate lumea satului ardelean. Situațiile de
viață relatate dau impresia implicării într-o lume vie și cunoscută. Scena horei, în care se
detaliază jocul tradițional, respectiv redarea obiceiurilor de nuntă și înmormântare, îi conferă
textului un caracter monografic.
O altă trăsătură a realismului, prezentă în opera dată, o constituie caracterul tipologic al
personajelor. Ion reprezintă tipologia țăranului sărac, frustrat profund de situația sa socială și
materială, dar care își dorește să se îmbogățească, respectiv tipologia țăranului ardelean a cărui
patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în
comunitate. Societatea  îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când cei săraci, fără
pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce stârnește o obsesie în mintea protagonistului
romanului „îi plăcea să muncească și își respecta orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se
trezesc la primele ore ale dimineții”. De asemenea, numele acestuia „Ion Pop al Glanetașului”
indică tipologia, numele Ion și Pop, fiind foarte comune, iar apelativul „al Glanetașului”
subliniază categoria socială joasă căreia îi aparține.
Tema principală a romanului este patima pământului, care este ilustrată evidențiind drama
țăranului ardelean, constrâns să supraviețuiască într-o societate în care pământul reprezintă atât
un mijloc de trai, cât și un criteriu al valorilor individuale.
Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui Simion Lungu.
Frustrarea lui Ion – aceea de a se fi născut într-o familie săracă îl face să intre cu plugul în
pământul vecinului său. Acest gest este născut din dorința acestuia de a recupera pământul
pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”. Monologul
este dublat de notația naratorială  ce dezvăluie intensitatea dorinței sale „cu obrajii aprinși de o
poftă nestăpânită”.
Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de asemenea, un
moment ce evidențiază tema operei. Aceasta ilustrează relația specială dintre protagonist și
pământ, pe care îl sărută ca pe o „ibovnică” și de care se simte atras ca de brațele unei iubiri
pătimașe. Gestul său se naște involuntar datorită intensității trăirilor sale și îi subliniază idolatria
față de pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că pământul este privit erotizat.
Un element de structură specific romanului Ion îl reprezintă relația de simetrie între incipit
și final. Romanul are o construcție circulară, pentru că începutul și finalul sunt poziționate
simetric, prezentând drumul „șoseaua cea mare și fără de sfârșit”, care intră și iese din lumea
ficțiunii, o iluzie a vieții care continuă în mod insesizabil. Prezența tehnicii contrapunctului, care
înfățișează două evenimente care încep la fel și sfârșesc diametral opus conferă textului o
coeziune unică și servește la întărirea caracterului moralizator.
Inițial, intrarea în Pripas este descrisă în ritm alert, ca fiind veselă, marcând astfel
zăpușeala unei duminici liniștite în sat; în antiteză, drumul de la sfârșit se deplasează „monoton –
monoton ca însuși mersul vremii”, obosit și îmbătrânit de toate patimile cărora le-a fost martor.
De asemenea, cadrul temporal este simetric, evenimentele inițiale, respectiv finale având loc într-
o duminică, iar numele capitolelor „Începutul” și „Sfârșitul” sugerează momentul desfășurării
acțiunii. Incipitul și finalul evidențiază aspectul de „corp – sferoid” al romanului, care închide în
sine un bogat univers rural, stratificat social și economic, dar și cultural.
Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul
social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a țăranului
nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a
lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură exterioară îl reprezintă eterna neînțelegere
pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă între Ion Pop al
Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un pretext neglijabil
al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin dificultatea pe care
protagonistul o are în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul
pământului și glasul iubirii. La un moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar această
polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.
Prin opera  Ion, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și mai exact, a
personajului a cărui obsesie pentru avere și pământ a atins extremul, arătând că pentru el bogăția
este mai importantă decât valorile și demnitatea.