Socea Teodor

Aristotel – Dreptatea

Tipuri de dreptate:
1) Dreptate Universala – ceea ce este legal;
2) Dreptate Particulara – ceea ce este cinsit si just;
Aristotel crede ca legea trebuie sa tina sub control intreaga viata umana si sa impuna, nu
doar moralitatea, deoarece nu poate face ca toti oamenii sa actioneze „de dragul a ceea ce este
nobil”, ci actiunile conforme cu toate virtutile. Dreptatea in acest sens este supunere fata de
lege, este similara cu virtutea. Termenul „dreptate” se refera la caracterul social implicat in
orice virtute morala si asupra caruia termenul de „virtute” nu ne atrage atentia. Interesul
principal al lui Aristotel rezida in „dreptatea particulara”.
Dreptatea Particulara este de doua feluri:
1) Dreptatea in distribuirea onorurilor si bogatiei intre cetateni;
2) Dreptatea corectiva prezenta in relatiile dintre oameni;
Dreptatea Distributiva angajeaza doua persoane si doua lucruri, iar sarcina ei este, in
cazul unui bun care trebuie distribuit, sa-l imparta in proportie de C:D egala cu proportia
meritului intre cele doua persoane A si B intre care trebuie impartit. In democratie, libertatea
este standardul si toti oamenii liberi sunt considerati egali. In oligarhie, standardul este
bogatia sau originea nobila, iar in aristocratie, virtutea. Daca:
A:B=C:D, atunci
A:C=B:D si prin urmare
A+C:B+D=A:B
Dreptatea Corectiva se subimparte in (1) tranzactii voluntare, cum ar fi vanzarea,
imprumutul, si (2) tranzactii involuntare, care angajeaza frauda sau forta, cum ar fi furtul,
atacul (cu violenta fizica). Deosebirea intre tranzactiile voluntare si involuntare consta in
aceea ca in cazul primei „inceputul tranzactiei este voluntar”, adica persoana care in cele din
urma este vatamata a intrat inintial in contract in mod voluntar. Cele doua categorii de
nedreptate raspund distinctiei intre incalcarile de contract si delicte sau prejudicii. In ambele
cazuri, vatamarea este considerata ca fiind indreptata impotriva individului iar obiectivul
judacatorului nu este acela de a pedepsi, ci de a face dreptate.
Cele trei tipuri de persoane pe care Aristotel le prezinta ca actionand in spiritul dreptatii
sunt (1) omul de stat, cel care distribuie onorurile si recompensele, (2) judecatorul, cel care
evalueaza pagubele, (3) agricultorul sau mestesugarul, cel care isi schimba produsele la un
pret corect. Mai mult, odata ce cazurile de incalcare a contractului si prejudiciile sunt exemple
ale nedreptatii, onorarea contractelor si infranarea de la faptele ce aduc prejudicii devin
exemple are dreptatii.
Aristotel face doua distinctii:
 Socea Teodor

(1) Cea intre dreptatea politica si cea nepolitica. Prima este aceea care are loc in
„societatea al carei scop este o existenta autarhica, adica ai carei membri sunt liberi si
egali”, cu alte cuvinte, intre cetatenii unui stat. In acest caz, partea subordonata este
intr-un sens o parte din cea superioara: nu avem de a face cu persoane libere, total
separate una de alta, iar dreptatea in sensul deplin al cuvantului nu poate exista intre
ele.
(2) A doua distinctie este cea intre dreptatea conventionala si cea naturala. Exista o clasa
de drepturi si indatoriri recunoscute universal, dar peste ele se suprapun drepturi si
indatoriri create prin legile unor state particulare. Aristotel se opune conceptiei sofiste
comune pentru care orice justitie e conventionala: chiar si dreptatea naturala, spune el,
admite exceptii.
Aristotel trece apoi la partea interna a dreptatii. Dreptatea nu este doar simpla realizare a
unei medii sau a unei proportii, ci presupune o anumita stare de spirit: este vorba de tendinta
de a actiona intr-un anumit mod prin intermediul alegerii deliberate.
Teoriile sale au avut insa o mare influenta asupra jurispudentei. Distinctia dintre legea
comuna si echitate, de exeplu, desi isi datoreaza forma exacta unei multitudini de fapte
istorice, este in mare masura derivata din observatia lui Aristotel asupra echitatii ca forma de
dreptate superioare dreptatii legale.

Socea Teodor