Simbolismul

 George Bacovia- „Plumb”

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt

Stam singur în cavou… Și era vânt

Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb și-am început să-l strig

Stam singur lângă mort… Și era frig

Și-i atârnau aripile de plumb.

Curentul simbolist deschide drumul poeziei moderne pentru că abordează teme noi și
creează o poezie eufonică. Simbolismul folosește sugestia, simbolurile și principiul
corespondențelor iar obiectul poeziei îl reprezintă exprimarea unor stări sufletești neclare,
precum angoasă, nevroză, obsesie și spleen. Muzicalitatea versurilor se realizează prin refren,
aliterații și laitmotiv.

În lirica românească, poetul care ilustrează cel mai bine estetica simbolistă este George
Bacovia. În poeziile sale este creată o atmosferă specifică, numită atmosferă bacoviană care
prezintă universul citadin, în special orașul mic, târg de provincie, cu parcurile cu aleile pustii și
copacii desfrunziți sau cu grădina publică unde fanfara cântă marșuri funebre. Universul bacovian
se află într-un proces continuu de degradare sub acțiunea ploii (ex. poezia „Lacustră”), sau este
un univers împietrit, impresia fiind de trecere continuă spre moarte și întoarcere în timp.

Volumul de debut din 1916 „Plumb” se deschide cu poezia cu același titlu, reprezentative
pentru toată lirica bacoviana. Tema poeziei „Plumb” o constituie condiția nefericită a poetului
într-o societate ostilă, incapabilă să îl înțeleagă. Ideea poetică este starea de dezolare și de
disperare provocată de imposibilitatea adaptării sau de evadare dintr-o lume care îl apasă.

Titlul este sugestiv, cuvântul „Plumb” devine laitmotiv pentru că se repetă de șapte ori, de
câte trei ori în fiecare strofă și o dată în titlu. Plumbul este un metal greu, de culoare cenușie și
maleabil. Metafora „Plumb” este sugestivă căci greutatea plumbului exprimă apăsarea
sufletească, culoarea cenușie provenită din amestecul de alb și negru redă o stare de spirit
neclară, iar maleabilitatea metalului exprimă labilitate psihică. Cuvântul „Plumb” are o sonoritate
sumbră căci este alcătuit din patru consoane și o vocală închisă „u” exprimând astfel căderea și
imposibilitatea evadării.

Lirismul este subiectiv, apar mărci ale eului liric, verbe și adjective pronominale la persoana I
singular: „stam singur”; „amorul meu”. Imaginarul poetic bacovian se organizează în jurul
cuvintelor „plumb”, „cavou”, „singur” acestea fiind și motive de recurență, căci apar în ambele
strofe.
 Poezia este structurată în două catrene corespunzătoare celor două planuri ale existenței,
planul exterior și cel interior. Prima strofă înfățișează universul exterior, reprezentat de „cavou”,
care poate sugera atât societatea cât și camera poetului: „Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și
flori de plumb, și funerar vestmânt/ Stam singur în cavou… Și era vânt/ Și scârțâiau coroanele de
plumb.”

Universul descris este împietrit, starea resimțită este de izolare și de teamă. Vântul, singurul
element ce redă mișcarea, produce aici un dezechilibru în univers, creează pustietate sufletească,
teamă și nevroză. Punctele de suspensie accentuează starea de așteptare încordată și de teamă.

Strofa a II-a prezintă universul interior reprezentat de sentimentul de iubire, intrat de

asemenea într-un proces de împietrire, redat prin metafora somnului: „Dormea întors amorul
meu de plumb/ Pe flori de plumb și-am început să-l strig/Stam singur lângă mort… Și era frig/ Și-i
atârnau aripile de plumb.”

Se realizează o relație de corespondență între universul exterior și cel interior, indicată prin
simetrie: „Dormeau sicriele de plumb”-„Dormea amorul meu de plumb”; „Stam singur în cavou”-
„Stam singur lângă mort”. Elementele de recurență sunt motive specific simboliste: izolarea,
spleenul, împietrirea. Epitetul „amorul întors” sugerează întoarcerea cu fața spre apus adică spre
moarte, iar dispariția sentimentului erotic provoacă disperarea eului liric exteriorizată prin
strigăt. Metafora „aripile de plumb” arată zborul în jos, căderea spre neant, trecerea spre
moarte. Întreg universul înfățișat apare astfel împietrit și într-o trecere continuă spre neființă.
Orice speranță lipsește, căci tot ceea ce ar putea însemna viață și frumusețe este de plumb: „flori
de plumb”, „coroane de plumb”, „amor de plumb”, „aripi de plumb”.

Verbele sunt la imperfect, timp ce exprimă acțiune durativă, sugerându-se astfel că trecerea
spre moarte este permanentă fără nici o posibilitate de scăpare. Disperarea este redată prin
imaginile auditive stridente: „scârțâiau”, „am început să strig”.

Apartenența poeziei „Plumb” la simbolism se evidențiază și prin caracteristicile limbajului

poetic. Sugestia se realizează prin analogii și prin corespondența între universul exterior și cel
interior, iar ambiguitatea apare prin metafora plumbului, care are multiple semnificații: „amor de
plumb”, „aripi de plumb”.

În concluzie, opinia mea este că nu întâmplător poezia „Plumb” este prima din volumul de
debut al lui George Bacovia, căci această poezie este reprezentativă pentru toată lirica bacoviană
prin atmosfera specifică, prin corespondențe și prin exprimarea stărilor de angoasă, nevroză și
spleen, stări specifice curentului simbolist.