2.3.

Grupul statelor împotriva corupţiei (GRECO)

GRECO a fost creat de CoE în 1999 cu scopul de a supraveghea respectarea normelor
împotriva corupţiei în statele membre. Obiectiv urmărit de acest grup este ameliorarea
capacităţii membrilor de a combate corupţia, asigurându-se prin intermediul unui proces
dinamic de evaluare şi de presiuni mutuale, că statele respectă normele CoE în materie de
combatere a corupţiei.
GRECO contribuie la identificarea lacunelor în politicile naţionale de luptă împotriva
corupţiei stimulând reformarea legislaţiei, instituţiilor şi practicilor necesare. Este un
organism deschis aderării altor state (în prezent 47state CoE + Belarus şi SUA).
Acesta dispune de mai multe instrumente specializate precum: Convenţia penală privind
corupţia (1999 vig. 2002) + Protocol adiţional; Convenţia civilă privind corupţia (1999 vig.
2003); Principii directoare pentru combaterea corupţiei (1997) şi alte recomandări.

2.4. Comisia de la Veneția

În 1990 cele 18 state membre ale CoE de atunci au creat Comisia Europeană pentru
democrație prin drept (Comisia de la Veneția) în calitate de organ consultativ pe lângă CoE cu
scopul de a ajuta țările din Europa de Est să-și alinieze legislația la exigențele unui stat de
drept democratic. Competența principală a Comisiei de la Veneția este consultanța oferită
statelor cu privire la chestiuni constituționale. Misiunea Comisiei este de a acorda avize
juridice statelor membre și, mai ales, de a ajuta pe cei care doresc să-și conformeze structurile
juridice și instituționale cu normele și experiența internaționale în materia democrației,
drepturilor omului și a preeminenței dreptului. Ea contribuie, de asemenea, la difuzarea și
dezvoltarea unui patrimoniu constituțional comun.
În prezent, Comisia de la Veneția cuprinde 61 de state: cele 47 membre ale CoE plus
alte 14 state (Algeria, Brazilia, Cili, Coreea de Sud, Costa Rica, Israelul, Kazahstanul,
Kârghâzstanul, Kosovo, Marocul, Mexic, Peru, Statele Unite, Tunisia). Ea colaborează strâns
cu Uniunea Europeană și cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).
Membrii provin din statele membre ale Comisiei şi sunt „experţi independenţi
eminenţa cărora emană din experienţa acestora în cadrul instituţiilor democratice sau a
contribuţiei lor la dezvoltarea dreptului şi a ştiinţelor politice” (art. 2 din Statut). De cele mai
multe ori este vorba despre profesori universitari de drept public sau internaţional, despre
judecători ai curţilor supreme sau constituţionale, sau despre membri ai parlamentelor
naţionale. Ei sunt desemnaţi pentru un mandat de 4 ani de către statele membre, dar
acţionează în nume propriu.

1
 Comisia îşi desfăşoară activitatea în trei domenii:
1) Instituţii democratice şi drepturi fundamentale.
2) Justiţie constituţională şi justiţie ordinară.
3) Alegeri, referendumuri şi partide politice.
Secretariatul permanent al Comisiei este situat la Strasbourg (Franţa), la sediul
Consiliului Europei. Sesiunile plenare se ţin de 4 ori pe an, la Veneţia (în martie, iunie,
octombrie şi decembrie).
Comisia poate emite avize juridice pentru proiecte de lege sau pentru legi în vigoare
precum şi studii sau rapoarte privind chestiuni de actualitate. Autorităţile statului în chestiune
pot aduce comentarii la proiectul de aviz. Avizele sunt în general luate în considerare de către
statele membre vizate. Instituţiile internaţionale, societatea civilă şi Media se referă în mod
sistematic la avizele Comisiei. Ea poate fi sesizată de către autorităţile statelor membre
(Parlament, Guvern sau Şeful statului), de către organele CoE (Secretarul General, Comitetul
de Miniştri, APCE sau Congresul PLR), precum şi de alte organizaţii internaționale (UE,
OSCE, ş.a.).

3. Alte organizații europene

3.1. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN - NATO) sau Alianța
atlantică
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) a fost instituită prin Tratatul de la
Washington semnat la 4 aprilie 1949. Chiar dacă nu este o organizație specific europeană,
având în vedere prezența unor state din afara continentului (SUA, Canada), această
organizație este inseparabilă de instituțiile europene. Ea vizează, mai înainte de toate, să apere
Europa occidentală și este deschisă pentru adeziune în principal statelor europene. Tratatul de
instituire a fost semnat de 12 state: SUA, Canada, Italia, Portugalia, Islanda, Norvegia,
Danemarca, Belgia, Regatul Unit, Franța, Olanda, Luxemburg.
În prezent, OTAN este o alianță militară interguvernamentală cu sediul central la
Bruxelles, care reunește sub umbrela securității 29 de state membre și mai multe țări
partenere.
Scopul organizației este apărarea teritoriului țărilor membre și protejarea valorilor
comune. În timp de pace, părțile trebuie să mențină și să crească capacitatea lor individuală și
colectivă de „rezistență” prin cooperare permanentă și să se consulte în caz de amenințare
împotriva integrității, independenței sau securității uneia dintre ele. În caz de atac armat și cu

2
condiția ca acesta să fie îndreptat contra unui teritoriu al statelor membre, contra forțelor
armate a unui membru staționate pe teritoriul unui alt membru sau stabilite într-o zonă
geografică specificată în tratat, părțile iau „individual și în acord cu alte părți” măsuri de
asistență, inclusiv militară (art. 5 din Tratat). Prin urmare, modalitățile de ripostă la agresiune
sunt decise de statele membre la momentul corespunzător și nu sunt determinate a priori.
Organizația este structurată pe două nivele:
- unul politic – Consiliul Atlanticului de Nord, compus din ambasadorii sau
reprezentanții permanenți, care are competența de a se pronunța cu privire la strategia
alianței;
- celălalt militar – Comitetul militar fiind compus din șefii de stat major ai armatelor.
Alianța dispune de state majore internaționale ierarhizate, dar, totodată, compuse din
ofițeri care rămân sub statut național.

3.2. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

Originile OSCE se regăsesc în tendința de „dezgheț” din anii 1970 în relațiile dintre
Occident și Est, atunci când a fost creată Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa,
pentru a servi dialogului și negocierii între cele două blocuri politice europene din acea
perioadă. La 1 august 1975, în cadrul Conferinței se ajunge la semnarea Actului final de la
Helsinki, document care conține un număr de angajamente în plan politic, militar, economic și
cel a drepturilor omului pentru statele semnatare. Actul cuprinde mai multe principii
fundamentale care urmau să guverneze comportamentul statelor în raport cu cetățenii lor, dar
și relațiile dintre statele în cauză.
Până în anul 1990 CSCE a funcționat, în principal, sub forma unor întâlniri și
conferințe având scopul de a dezvolta relațiile dintre state și de a dinamiza implementarea
angajamentelor asumate de acestea.
În 1995 CSCE devine OSCE ca urmare a procesului de instituționalizare prin decizia
șefilor de state sau de guverne reuniți la Budapesta în decembrie 1994.
Funcția principală a OSCE este de a construi un spațiu de securitate comună între
Vancouver și Vladivostok, având la bază diplomația preventivă. Organizația se ocupă de trei
domenii tematice:
i. Securitatea în Europa care se referă la:
 Respectarea drepturilor fundamentale;
 Cooperarea în limitarea armamentului și dezvoltarea încrederii și
securității.

3
 ii. Cooperarea în domeniul economiei, științei și tehnologiei.
iii. Cooperare umanitară și alte forme de cooperare.
Toate cele 57 de state membre au statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens
acționând ca o constrângere politică, dar nu și una juridică. În ciuda titlului organizația
reunește atât state europene cât și state din alte regiuni ale lumii, unele cu statut de
participante, precum fostele state sovietice din Caucaz (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) sau
Asia (Uzbekistan, Tadjikistan, Kazahstan, Kirghizia, Turkmenistan) și Mongolia. Altele au
statut de asociat (SUA, Canada, Australia, Japonia, Tailanda, Egipt, Maroc, Jordan, Israel,
Afganistan, Coreea de Sud).
Președinția OSCE este deținută pe durata unui an calendaristic de către un stat
participant, desemnat prin decizia Consiliului de Miniștri. Secretarul general are un mandat de
3 ani. Sediul principal al OSCE este în Austria la Viena.
Activitatea OSCE se încadrează în câteva dimensiuni cu caracter diferit, fiecare dintre
ele integrând mai multe operaţiuni:
1) Dimensiunea politico-militară: controlul armelor; managementul frontierelor;
combaterea terorismului; prevenirea şi rezolvarea conflictelor; reformarea şi
cooperarea sectorul securităţii.
2) Dimensiunea economică şi a mediului: activităţi economice; activităţi legate de
mediu; bună guvernare.
3) Dimensiunea umană: alegeri; drepturile omului; libertatea şi dezvoltarea surselor
de media; drepturile minorităţilor; minoritatea roma şi sinti; supremaţia legii;
toleranţă şi nediscriminare.
4) Dimensiunea transversală: combaterea traficului de persoane; democratizare;
educaţie; egalitatea genurilor; tineret; securitatea cibernetică; migraţia.
OSCE e supusă unor critici numeroase, iar imaginea organizației este asemănată cu
cea a continentului european. Ea nu este adaptată în mod real la prevenirea conflictelor
interne, în planul drepturilor omului este mult mai puțin eficientă decât CoE, iar în planul
securității ea nu dispune de forța necesară pentru a concura cu OTAN.

4. Evoluția țărilor din Europa de Est

După al doilea război mondial țările din Europa de Est au avut o evoluție diferită față
de țările occidentale. După Conferința de la Ialta din 4-7 februarie 1945 o parte dintre țările
din Europa centrală și orientală ajungeau sub influența URSS. Drept urmare, regimurile

4
implantate în aceste state cunoșteau monopolul unui singur partid de tip comunist, inspirate în
principal de regimul sovietic.
În 1955 este semnat Pactul de la Varșovia de URSS, Polonia, RDG, Ungaria,
România, Cehoslovacia, Bulgaria și Albania (care s-a retras în 1961). Iugoslavia, China și
Vietnam au avut statutul de observatori în cadrul organizației politico-militare creată prin
acest pact. Organizația pactului de la Varșovia se dorea o reacție la Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord în contextul războiului rece, însă singurele operațiuni militare pe care le-
a desfășurat au fost cele de reprimare a mișcărilor de contestare a regimului din țările
socialiste1.
În plan economic, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) 2 a fost creat la
inițiativa lui Stalin, în 1949, ca reacție la planul Marshall și răspuns la crearea OECE. CAER
reunea țările socialiste din Est precum și alte țări comuniste (Cuba, Mongolia, Vietnam).
Aceasta nu a dat naștere unei piețe comune ci a fost o uniune economică a țărilor cu economie
planificată. Obligația de a utiliza „rubla transferabilă” în cadrul tranzacțiilor între state a făcut
să crească dependența statelor membre față de URSS care își consolida astfel hegemonia în
raport cu țările socialiste.
Căderea Zidului berlinez (1990) în contextul reformelor demarate de Gorbaciov și
apoi dezmembrarea URSS (1991) au determinat țările din Europa de Est să se orientează spre
o economie de piață și să tindă spre alinierea la standardele democrației occidentale. CAER și
Pactul de la Varșovia devin caduce.
Rusia a încercat să compenseze dezmembrarea URSS regrupând în jurul ei fostele
republici sovietice (cu excepția celor baltice) în cadrul Comunității Statelor Independente
(CSI) în decembrie 1991. Fără să dispună de personalitate juridică această organizație este
incapabilă să se afirme în mod real pe plan internațional și funcționează mai degrabă ca un
liant simbolic între Rusia și celelalte foste republici sovietice.
Grupul de la Visegrad a fost constituit în februarie 1991 de către Ungaria, Polonia,
Cehia și Slovacia, la care a aderat și Slovenia, pentru a-și reglementa relațiile între ele, dar și
în perspectiva pregătirii aderării la Uniunea Europeană.
Încă de la începutul anilor 1990 țările din Est încep să-și exprime dorința de a adera și
de a fi integrate în structurile politice, economice și militare occidentale. Consiliul Europei a
încercat să susţină prin eforturi constante democratizarea acestor state. CoE s-a angajat în

1
La 4 noiembrie 1956 are lor înăbușirea unei insurecții îndreptate împotriva regimului comunist din Ungaria prin
intervenția armatei sovietice cu prețul vieții a numeroase victime, iar la 21 august 1968 prin intervenția trupelor
Pactului de la Varșovia sunt reprimate mișcările reformiste din Cehoslovacia.
2
CAEM (fr.) sau Comecon (en.).

5
consilierea guvernelor nou instalate, la cererea prealabilă a acestora, participând prin experţii
săi la elaborarea unor noi legi democratice sau expertizând noua legislaţie elaborată de experţi
naţionali ai acestor state.
Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării
Convenției Europene a Drepturilor Omului şi a implicat implementarea unui regim
parlamentar pluralist viabil și a condițiilor statului de drept. În acelaşi timp, lărgirea CoE în
beneficiul unor state, incapabile să-şi respecte angajamentele asumate prin această aderare,
marchează scăderea standardelor CoE şi, ca urmare, aduce atingere credibilităţii sistemului
european însuşi.
În același context al schimbărilor, majoritatea statelor postcomuniste aderă la OTAN.
Tot din anii 1990 mai multe programe de ajutor comunitar în diferite domenii erau
destinate să susțină apropierea țărilor din Est de Europa comunitară. Astfel, programul Phare
de care au putut beneficia mai multe țări a fost conceput inițial pentru diverse sectoare
prioritare precum agricultura, restructurarea industrială, energia, mediul, formarea în
domeniul economiei de piață. La mijlocul anilor 1990 programul a fost reorientat spre
obiectivele aderării concentrându-se asupra capacității administrative a candidaților,
finanțarea investițiilor, alinierea normelor. Alte programe de ajutor în vederea integrării
europene au fost Ispa și Sapard. Programul Tacis a avut ca destinatare pentru ajutor comunitar
fostele țări sovietice.