DEG, Note de curs 2018-19

Lect. dr. Snejana SULIMA

Tema III
Procesele de lărgire a UE

1. Aderarea la UE
Membrii originari ai UE sunt cele 6 țări semnatare ale Tratatelor de la Paris (1951) Roma
(1957): RFG, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. Toți ceilalți membri actuali au fost
admiși în urma unor negocieri. În prezent, condiţiile de admitere a noilor membri sunt
reglementate în art. 49 TUE.

1. Condițiile de admitere
Se ține cont de condițiile fixate prin Tratat, dar și de cele definite de Consiliul European de la
Copenhaga (iunie 1993), cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”.

A. Condițiile definite prin TUE

Cf. art. 49 din TUE : „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și
care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.”
Astfel, această dispoziție fixează trei condiții:
1. Calitatea de stat în sensul dreptului internațional.
2. Caracterul european din punct de vedere geografic nu are limite precise. Identitatea
europeană este, mai ales, una istorică și culturală. Fiind imposibilă fixarea unor limite
clare ale Europei, aprecierea este una în esență politică. Singura apreciere a acestei
condiții făcută până în prezent a privit Marocul, a cărui candidatură a fost respinsă pentru
acest motiv în 1987.
Turcia a fost recunoscută drept candidată, chiar dacă nu are decât o mică parte a
teritoriului în Europa. Cât despre Cipru nicio contestație nu a fost ridicată a propos de
caracterul sau european, în ciuda situației sale geografice.

1
 3. Respectarea valorilor vizate la art. 2 TUE și angajamentul de a le promova. Până la TA,
nicio dispoziție nu subordona expres acceptabilitatea unei candidaturi caracterului
democratic al unui stat care o depune. TL adaugă la simpla respectare a valorilor
prevăzută de TA ideea unei atitudini pozitive precum și promovarea valorilor. Includerea
printre valori a respectării și promovării drepturilor persoanelor aparținând minorităților
naționale are o importanță deosebită.
Cf. art. 2 din TUE (Valorile UE) „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității
umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune
statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție,
solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.

B. Criteriile de la Copenhaga
La Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, a fost emis principiul conform căruia
țările din Europa Centrală și Orientală ar putea adera la Uniune din momentul când vor fi în
măsură „să îndeplinească obligațiile care decurg din aceasta, îndeplinind condițiile economice și
politice cerute”. Pentru aceasta, țara candidată trebuie să respecte:
1. Un criteriu politic: instituții stabile care să garanteze democrația, întâietatea dreptului,
drepturile omului, respectarea și protejarea minorităților;
2. Un criteriu economic: o economie de piață viabilă precum și capacitatea de a face față
presiunii concurențiale și forțelor de piață în interiorul Uniunii;
3. Acquis-ul comunitar: capacitatea de a asuma obligațiile de aderare, în special prin
subscrierea la obiectivele de uniune politică, economică și monetară.

Aceste criterii de aderare au fost confirmate prin Consiliul european de la Madrid, din
decembrie 1995, care a adăugat și necesitatea unei „adaptări a structurilor administrative a țărilor
candidate pentru a crea condițiile unei integrări progresive și armonioase”.
4. Mai puțin remarcată la început, o a patra condiție a fost evocată la Consiliul European de
la Copenhaga: „capacitatea Uniunii de a asimila noi membri menținând elanul integrării
europene”. A priori nu este vorba de un criteriu, aplicabil țărilor candidate, ci de o
condiție de succes al lărgirii și de aprofundare a procesului integrării europene precum și

2
 responsabilitatea unei ameliorări a acestei „capacități de integrare” care incumbă Uniunii
și nu țărilor candidate.

2. Procedura de aderare
În termenii art. 49 din TUE, orice țară europeană care dorește să adere la Uniune adresează
candidatura sa Consiliului. Acesta se pronunță cu unanimitate asupra cererii, după ce a consultat
Comisia și după aprobarea Parlamentului European (PE) care se pronunță cu majoritatea
membrilor. Condițiile de aderare și adaptările tratatelor pe care le antrenează aderările fac
obiectul unui acord între statele membre și țara candidat. Acest acord, sau tratat de aderare este
supus ratificării tuturor statelor contractante. O inovație introdusă prin TL este obligația de a
informa despre cererea de aderare nu doar PE, ci și Parlamentele naționale.
În practică, procedura aderării se derulează în mai multe etape:
1) După introducerea cererii de aderare, prima etapă este recunoașterea statutului de stat
candidat. Aceasta va declanșa „strategia de preaderare” și, în special, accesul statului în
cauză la ajutorul de preaderare, care constituie o susținere în vederea îndeplinirii
criteriilor de aderare.
2) După care urmează deschiderea propriu-zisă a negocierilor de aderare, care presupune
minimum ca țara candidată să respecte criteriile politice (respectarea democrației și a
drepturilor omului). Obiectul esențial al negocierilor este reluarea acquis-ului comunitar
care cuprinde 35 de capitole, printre care: libera circulație a mărfurilor; libera circulație a
lucrătorilor; drept de stabilire și de liberă prestare a serviciilor, libera circulație a
capitalurilor, piețe publice, dreptul societăților, dreptul proprietății intelectuale, politica
concurenței, ș. a.
3) Comisia stabilește un „raport de monitorizare (screening)” pe fiecare capitol al acquis-ului
și pentru fiecare țară, care servește ca bază pentru deschiderea procesului de negociere.
Negociatorii supun Consiliului un proiect de poziție comună. Consiliul adoptă o poziție
comună care autorizează deschiderea capitolelor. Negocierile au atunci loc la nivel de
miniștri sau de reprezentanți permanenți ai statelor membre și de ambasadori sau
negociatori principali ai țărilor candidate;

3
 4) Comisia ține regulat informați Consiliul și PE despre stadiul pregătirii țărilor candidate la
aderare datorită „rapoartelor de urmărire”. Rapoartele servesc de asemenea pentru
ghidarea țărilor candidate în efortul lor de pregătire.
5) Atunci când negocierile sunt încheiate pe toate capitolele, rezultatele sunt încorporate
într-un proiect de tratat de aderare, care trebuie să fie aprobat de Consiliu și de țările
aderatoare. Acest proiect de tratat este apoi supus Comisiei pentru aviz și PE pentru
aprobare.
6) După semnarea de către toate părțile, tratatul de aderare este supus statelor membre și
fiecărui stat aderator în cauză pentru ratificare.
7) După finalizarea procesului de ratificare, tratatul intră în vigoare și candidatul devine stat
membru al UE.

3. Retragerea voluntară din UE

O inovație majoră a Tratatului constituțional a fost inclusă și în TL. Până atunci retragerea
voluntară din Uniune nu era expres prevăzută, chiar dacă aceasta era posibilă din punct de vedere
juridic și net preferabilă din punct de vedere politic menținerii forțate în Uniune a unui stat care
nu mai împărtășea idealurile sale.
În urma modificării TUE art. 50 prevede în al. 1 că „Orice stat membru poate hotărî, în
conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”. Decizia de retragere este
unilaterală: ea este luată de statul membru în cauză „conform regulilor sale constituționale și este
adusă la cunoștință Consiliului european. După care se deschid negocierile în vederea unui acord
între UE și statul care a decis să se retragă. Acordul este încheiat în numele Uniunii de Consiliu,
care statuează cu majoritate calificată, după aprobarea PE.
În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un
acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu
Uniunea.
În statul în cauză tratatele încetează să se aplice de la data intrării în vigoare a acordului
de retragere sau, dacă nu există un astfel de acord, după doi ani de la notificare făcută cu excepția
cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate
să proroge acest termen.

4
 În sfârșit, se prevede că dacă statul care s-a retras din Uniune cere să adere din nou,
cererea sa este supusă procedurii prevăzută la art. 49 TUE.

2. Extinderea UE

1. De la 6 la 9
Inițial, Regatul Unit (RU) a refuzat să participe la crearea CECO. Motivul englezilor a
fost refuzul de a depăși cadrul unei cooperări interguvernamentale. Totuși ostilitatea RU s-a
estompat rapid în fața unor rezultate și perspective de creștere economică a CEE. În 1961, RU a
cerut aderarea sa, urmat de Irlanda, Danemarca și Norvegia.
În ianuarie 1963, generalul de Gaulle a rupt unilateral negocierile, opunând veto-ul său
candidaturii britanice și propunând o simplă asociere. Regatul Unit a decis atunci să-și retragă
candidatura, precum și ceilalți candidați.
În 1967, o a doua candidatură a acelorași state s-a lovit de același veto, de Gaulle
afirmând că lărgirea comunității i-ar schimba profund natura. Cererile de aderare nu au fost totuși
retrase, ele au rămas pe ordinea de zi a Consiliului. Plecarea lui de Gaulle și alegerea lui
Pompidou în 1969 au permis o relaxare a poziției Franței.
Negocierile cu țările candidate au dus la semnarea actelor de aderare la 22 ianuarie 1972.
Aderarea a devenit efectivă după ratificare începând cu 1 ianuarie 1973. Referendumul organizat
de Norvegia a dat totuși 54% de răspunsuri negative la ratificarea tratatului de aderare.

2. Europa celor 12
După lărgirea spre nord, la scurt timp s-a ivit inițiativa unei lărgiri spre sud. Grecia,
Spania, Portugalia rămăseseră în afara Comunității din cauza regimurilor lor dictatoriale. După
căderea dictaturilor în aceste țări, unul dintre primele gesturi a noilor guverne democratice a fost
formularea unei cereri de aderare, în 1975 de către Grecia, în 1977 de către Spania și Portugalia.
Cei nouă se confruntau cu o dilemă: din punct de vedere politic noile democrații trebuiau
susținute și ajutate, însă din punct de vedere economic problemele acestora erau numeroase.
Grecia a fost cea care a beneficiat prima de un acord pentru aderare care a fost semnat la
28 mai 1979, la Atena și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. Dosarele Spaniei și Portugaliei au

5
necesitat mai mult timp, din cauza opoziției Regatului Unit. Totuși, negocierile au fost reluate în
iunie 1984, iar aderarea acestor două țări a devenit efectivă la 1 ianuarie 1986.

3. Europa celor 15
La sfârșitul anilor 1980 s-a născut ideea creării unui Spațiu economic european (SEE)
pentru a organiza raporturile între CEE și țările AELS 1. Negocierile începute în 1989 au dus la 12
iunie 1992 la semnarea Tratatului de la Porto, ratificările s-au făcut fără dificultate, mai puțin în
Elveția, din cauza voturilor negative la referendumul organizat în 1992.
Dar foarte repede, SEE și-a pierdut sensul, deoarece în paralel, cvasi-totalitatea statelor
membre AELS și-au depus candidatura pentru Comunitate: Austria (1989), Suedia (1991),
Finlanda, Elveția și Norvegia (1992). Candidatura Elveției a fost înghețată în urma respingerii de
către propriii cetățeni de la referendumul pentru SEE.
După semnarea T Maastricht cei 12 au anunțat că negocierile de aderare vor continua
după intrarea în vigoare a tratatului. Actele de aderare au fost semnate la Corfu la 25 iunie 1994.
Ca și data trecută norvegienii au respins aderarea. Noua lărgire a intrat în vigoare pentru celelalte
state la 1 ianuarie 1995.

4. De la 15 la 27
După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și Orientală: Ungaria, Polonia
(1994), România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania și Bulgaria (1995), Republica Cehă (1996)
și-au depus candidaturile pentru aderare.
Candidaturile Ciprului și Maltei (1990) au fost înghețate din 1996 până în 1998.
În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a recunoscut dreptul de aderare celor
10 state din Europa Centrală și Orientală precum și Ciprului și Maltei din momentul când vor
îndeplini criteriile necesare (de la Copenhaga, vezi supra).
La Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997), procesul de negociere a
aderării a fost lansat în doi timpi. La 30 martie 1998, negocierile au început cu 6 state din „primul
val” (Cipru Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovenia). Celelalte țări din Europa de est

1
Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) a fost creată la 4 ianuarie 1960 prin Convenția de la Stockholm
reunind atunci 7 state: Marea Britanie, Norvegia, Danemarca, Elveția, Suedia, Austria și Portugalia. Ea avea
obiectivul de a crea o zonă de liber schimb între țările europene non-comunitare. Pe măsură ce unele dintre statele
membre au aderat la Comunități au ieșit din AELS. Între timp, la această organizaţie au mai aderat şi alte state
europene. În prezent membre AELS au rămas: Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

6
(Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Slovenia) și Malta au putut participa la acest val din
februarie 2000, când s-a considerat că reformele lor progresau suficient de rapid.
La Consiliul European de la Copenhaga, din decembrie 2002, un acord a fost găsit pentru
aderarea a 10 noi membri: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia. Tratatul a fost semnat la Atena la 18 aprilie 2003, iar aderarea a devenit
efectivă de la 1 mai 2004.
Pentru România și Bulgaria procesul a fost ceva mai lung. Tratatul de adeziune a fost
semnat la 25 aprilie 2005, intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007.

5. Aderarea Croației
Croația și-a depus candidatura în 2003, fiindu-i oficial recunoscută în iunie 2004.
Negocierile au început în octombrie 2005, paralele cu cele angajate pentru Turcia în urma
insistențelor Austriei. Chestiunea frontalieră între Slovenia și Croația a întârziat mult timp aceste
negocieri. Încheierea unui acord de arbitraj între cele două părți a fost posibilă la 4 noiembrie
2009. Un grup de lucru având sarcina de a redacta tratatul de aderare cu Republica Croată și-a
început lucrările în decembrie 2009.
După 10 ani de la începerea procesului de aderare Croația a putut deveni cel de-al 28-lea
stat al UE începând de la 1 iulie 2013.

Tema IV – Cadrul instituțional comunitar

Uniunea Europeană constituie o „nouă ordine juridică de drept internațional” (CJCE, 5

februarie 1963, Van Gend en Loos c/ Administrația fiscală Olandeză). Tratatele comunitare au
instituit o nouă ordine juridică în favoarea căreia statele au limitat, în domenii din ce în ce mai
extinse, drepturile lor suverane și a căror subiecți sunt atât statele membre, cât și cetățenii lor.
Caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituită sunt, în special,
întâietatea sa în raport cu dreptul statelor membre precum și efectul direct al unor dispoziții
aplicabile resortisanților lor (CJCE, 15 iulie 1964, Costa c. Enel).

Organizarea UE se deosebeşte de cea a unui stat care are la bază principiul separaţiei
puterilor. În cadrul Uniunii:

7
  Puterea legislativă este exercitată de Consiliu şi PE şi în unele situaţii de Consiliu, dar cu
participarea Comisiei.
 Puterea executivă – titularul variază după caz:
- Puterea de a executa legile aparţine statelor, dar poate fi delegată de legislator,
Consiliu+PE sau Consiliu singur, către Comisie.
- În cadrul PESC puterea executivă este deţinută de Consiliu care o poate delega
Înaltului reprezentant.
 Puterea judecătorească aparţine CJUE.
Repartizarea pe verticală a puterilor în cadru UE, între Comunitate şi statele membre,
implică asocierea statelor la puterea legislativă în procedura de transpunere a directivelor.
Totodată, statele au sarcina de a executa normele europene.
Instanţele jurisdicţionale naţionale controlează punerea în aplicare a dreptului Uniunii.
Judecătorul naţional este judecătorul de drept comun în materia dreptului UE exercitând această
misiune prin cooperare cu CJUE.

I – Principii structurale
Organizarea instituţională a UE se fondează de câteva principii puse în lumină de către
Curtea de Justiţie a UE în jurisprudenţa sa (Jacqué, 2015).
A. Principiul echilibrului instituţional se referă la repartizarea puterilor între diferite instituţii
fără a fi vorba despre pondere echivalentă între aceste instituţii. În conformitate cu acest
principiu fiecare instituţie acţionează în limita atribuţiilor conferite prin Tratate. În acest
context CJUE supraveghează respectarea limitelor competenţelor atribuite fiecărei
instituţii de către acestea. Scopul acestui control este, printre altele, de a proteja interesele
particularilor în cadrul procesului decizional al UE.
B. Principiul autonomiei instituțiilor dă drept acestora să-şi organizeze liber modalităţile de
funcţionare. Drept urmare, fiecare instituţie îşi adoptă propriul regulament interior.
Limitele puterii de autoorganizare internă sunt impuse de tratate şi au fost precizate de
CJUE în jurisprudenţa sa. Autoorganizarea nu poate aduce atingere echilibrului
instituţional sau repartizării competenţelor între Comunitate şi statele membre.

8
 C. Principiul cooperării loaiale între instituţii impune acestora să ia toate măsurile necesare
în conformitate cu competenţele lor pentru a asigura buna funcţionare a procedurilor
prevăzute de Tratate (art. 13(2) TUE și art. 249 al TFUE). Modalități: schimburi de
scrisori între Consiliu şi Comisie; acorduri interinstituţionale; declaraţii comune celor trei
instituţii.

Principiul „cooperării loiale” cuprins în art. 4 din TUE se referă la relaţiile între UE şi
statele membre. În conformitate cu acesta statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare
pentru punerea în aplicare a obligaţiilor care le revin în temeiul Tratatului şi să nu întreprindă
nicio acţiune care ar putea dăuna bunei funcţionări a UE. În cadrul cooperării loiale între statele
membre şi instituţiile UE statele sunt invitate să sprijine acţiunile UE şi să nu împiedice buna lor
funcţionare, de exemplu:
 prin sancţionarea încălcării dreptului UE la fel de riguros ca în cazul încălcării dreptului
naţional;
 prin colaborarea cu Comisia în cadrul procedurilor care au ca obiect verificarea respectării
dreptului UE;
 prin repararea daunelor provocate de încălcarea dreptului UE;
 prin cooperarea cu Comisia, în caz de inacţiune din partea Consiliului, astfel încât UE să
poată face faţă responsabilităţilor sale.

II – Organizarea şi competenţele instituţiilor UE

Conform art. 13 (1) din TUE: „Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale
cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a
continuității politicilor și a acțiunilor sale”.
Instituțiile UE sunt:
1. Parlamentul European;
2. Consiliul European;
3. Consiliul;
4. Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

9
 6. Banca Centrală Europeană;
7. Curtea Europeană de Conturi.

Inițial, sistemul instituțional comunitar cuprindea doar patru instituții. Curtea de Conturi a
primit această calificare prin Tratatul de la Maastricht (TM). Pentru Banca centrală europeană și
pentru Consiliul European este vorba despre o inovație a Tratatului de la Lisabona. Calitatea de
instituție dată prin tratate relevă importanța politică atașată organului care beneficiază de acest
statut. TUE, în versiunea sa modificată prin TL, cuprinde 6 articole (14-19) care fixează regulile
esențiale aplicabile instituțiilor europene, respectiv:
- Parlamentului european (PE) (art. 14),
- Consiliului european (art. 15),
- Consiliului (art. 16),
- Comisiei (art. 17),
- Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate (art. 18),
- CJUE (art. 19).
Ele sunt completate prin dispozițiile din TFUE, precum și prin alte protocoale și
declarații. Dispozițiile privind Banca centrală europeană și Curtea de conturi figurează doar în
TFUE, completate pentru Banca centrală europeană cu Protocolul privind statutul Sistemului
european al băncilor centrale și al Băncii centrale europene.

Parlamentul European (PE)

PE, numit la început Adunare, este instituția care permite cetățenilor UE să participe la
funcționarea acesteia. El este depozitarul democrației la nivelul UE și este compus din
„reprezentanții cetățenilor Uniunii” (art. 14 TUE).

A. Structură
a. Alegerea deputaților europeni
La început PE era o emanație a Parlamentelor naționale, care desemnau reprezentanții lor
în Adunare. Cu toate acestea, o alegere prin sufragiu universal direct era preconizată încă de la
origine, adunarea fiind invitată să elaboreze un proiect în acest sens. Abia în anii 1970 au fost
învinse ultimele opoziții ale statelor cu privire la alegerea directă a deputaților europeni. Astfel

10
Actul din 20 septembrie 1976 instituia alegerea membrilor PE prin vot universal direct. Primele
alegeri prin sufragiu universal au avut loc în 1979.
Alegerile au loc la fiecare 5 ani și se derulează la data și orele fixate de fiecare stat
membru, care se situează pentru toate statele în aceeași perioadă, începând cu joi dimineață și
terminându-se în duminica imediat următoare. Ultimele alegeri au avut loc în mai 2014.
Pe parcursul încheierii a noi tratate nu s-a ajuns la o procedură uniformă în ceea ce
privește modalitatea alegerilor. În prezent, art. 223 TFUE prevede că procedura electorală va fi
„conformă principiilor comune ansamblului statelor membre”.
Decizia 2002/772 (vig. din 1 aprilie 2004) fixează unele principii comune, printre care:
- Membrii Parlamentului european sunt aleși prin scrutin de listă sau vot unic transferabil,
de tip proporțional;
- Alegerea se derulează prin sufragiu universal, liber și secret;
- În funcție de specificul lor național, statele membre pot constitui circumscripții pentru
alegerea în PE sau să prevadă alte subdiviziuni electorale, fără să aducă atingere
caracterului proporțional al modului de scrutin.
- Statele membre pot prevedea fixarea unui prag minim pentru atribuirea locurilor. Acest
prag nu poate depăși la nivel național mai mult de 5% din sufragiile exprimate.
- Fiecare stat membru poate fixa un plafon pentru cheltuielile candidaților privind campania
electorală.
Vârsta electorală este de 18 ani în toate statele membre, în afară de Austria unde e de 16
ani. Vârsta eligibilității variază de la 18 la 23 de ani (Regatul Unit) sau 25 (Italia).

b. Numărul deputaților europeni

De la bun început, determinarea numărului de parlamentari și repartizarea mandatelor
între statele membre au ridicat probleme delicate. Trebuia respectată o anumită proporționalitate
între numărul de locuri și populația fiecărui stat, dar cu dublă limită:
- numărul total al membrilor Parlamentului nu trebuia să compromită buna funcționare a
instituției;
- trebuia asigurată o reprezentare rezonabilă a diferitelor curente politice în micile state
membre.

11
 Pe parcursul lărgirilor succesive și în urma reunificării germane numărul deputaților n-a
încetat să crească: de la 142 în Europa celor 6 a ajuns șa 614 în Europa celor 15.
În perspectiva lărgirilor care se profilau la acel moment, art. 189 (2) din TCE, introdus
prin Tratatul de la Amsterdam, a limitat numărul de membri în PE la un maxim de 700 deputați.
Tratatul de la Nisa a ridicat plafonul la 732, limită modificată ulterior ajungând în legislatura
2004-2009 la 785 deputați. După aderarea României și Bulgariei la UE, prin actul de adeziune a
acestora Uniunea a fixat, pornind de la legislatura 2009-2014, numărul parlamentarilor la 736.
După intrarea Croației în PE erau 766 de deputați. În prezent PE reunește 751 de deputați având
următoarea repartizare: Germania 92, Franța 74, Regatul Unit, Italia 73, Spania 54, Polonia 51,
România 32, Olanda 25, Belgia, Grecia, Portugalia, Cehia, Ungaria 21, Suedia 20, Austria,
Bulgaria 17, Slovacia, Danemarca, Finlanda 13, Irlanda, Lituania, Croația 11, Letonia, Slovenia
8, Luxemburg, Cipru, Estonia, Malta 6.

B. Statutul membrilor PE
Statutul membrilor PE a fost mult timp reglementat parțial de dreptul Uniunii, parțial de
cel național, prin urmare, el depindea în parte de originea națională a deputatului. Tratatul de la
Amsterdam a permis remedierea acestei situații, dând PE puterea de a fixa statutul și condițiile
generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, după avizul Comisiei și cu aprobarea
Consiliului care statua cu unanimitate. Tratatul de la Nisa a substituit unanimitatea cu majoritate
calificată (cu excepția statutului fiscal). După negocieri foarte dificile între Consiliu și PE, acesta
din urmă a adoptat la 28 septembrie 2005 o decizie privind statutul deputaților PE, care a intrat în
vigoare în prima zi a legislaturii 2009-2014.

a. Independența deputaților
Mai multe elemente asigură independența deputaților. Ei votează personal și liber de orice
constrângere prin urmare mandatul imperativ este interzis. Orice acord privind o demisie înaintea
expirării mandatului sau la finele legislaturii, precum și acordurile privitoare la modalitățile de
exercitare a mandatului, sunt nule și neavenite.
Regimul incompatibilităților este, parțial determinat de Actul privind alegerea
Parlamentului prin sufragiu universal, iar parțial lăsat în competența națională. Incompatibilitățile
stabilite la nivelul Uniunii vizează interzicerea cumulului între mandatul parlamentar și

12
participarea la o altă instituție sau organ al Uniunii. O altă incompatibilitate se referă la calitatea
de membru al unui Guvern din statele membre.
Actul în versiunea sa din 1976, autoriza expres cumulul între mandat european și mandat
național, cu toate acestea mai multe legislații naționale (Franța, Belgia) interzic acest cumul.
Odată cu revizuirea Actului în 2002 a fost instaurată, începând cu legislatura din 2009, o
incompatibilitate între cele două mandate.
Nicio incompatibilitate nu există între mandatul de parlamentar și o activitate privată, dar
Parlamentul ține un registru public în care deputații trebuie să menționeze orice activitate
profesională și orice funcție remunerată, el a instituit de asemenea un sistem de declarație a
intereselor financiare a membrilor, în fine, deputaților li se interzice primirea unor donații sau
liberalități.
Parlamentarii europeni beneficiază de o libertate completă de circulație pentru a se
deplasa la locul de lucru al Adunării, dar această libertate nu acoperă alte deplasări în exercițiul
mandatului. Ei nu pot fi urmăriți pentru voturile și opiniile emise în exercițiul funcțiilor
parlamentare. Ei sunt protejați contra eventualelor urmăriri judiciare în timpul duratei mandatului
lor, cu excepția flagrantului delict sau ridicarea imunității de către Parlament.

b. Statutul financiar al deputaților

Până la legislatura 2009-2014, statutul financiar (remunerații și alte indemnizații) ținea de
competența statelor membre, cu consecința unor disparități importante. Pentru a șterge acest
inconvenient PE a pus în aplicare un sistem de indemnizații accesorii menite să acopere diverse
cheltuieli legate de exercițiul mandatului parlamentar și să asigure o protecție socială
parlamentarului și familiei sale.
Această situație a fost modificată printr-o decizie privind statutul deputatului. Deputații au
drept la o indemnizație potrivită care le asigură independența, la o pensie în caz de invaliditate în
cursul mandatului, precum și la o indemnizație tranzitorie la finele mandatului lor. Foștii deputați
vor beneficia, la vârsta de 63 ani împliniți de o pensie de vechime. La care se adaugă drepturile la
pensie garantate pentru soțul/soția și copii deputatului, o rambursare a cheltuielilor de boală,
cheltuieli legate de sarcină sau de nașterea unui copil, o acoperire de asigurare pentru riscurile
legate de exercitarea mandatului, o rambursare a cheltuielilor apărute în cadrul exercitării

13
mandatului (cheltuieli de călătorie, indemnizații de subzistență, indemnizații pentru cheltuieli
generale). În fine, deputații dispun de asistența colaboratorilor personali pe care îi pot alege liber.
Cf. regimului fiscal al deputaților se prevede că, în principiu, indemnizația, indemnizația
tranzitorie și pensia sunt supuse impozitului comunitar, fără prejudicierea posibilității pentru state
de a supune această indemnizație dispozițiilor dreptului fiscal național, cu condiția de a evita
orice dublă impozitare.

c. Alte drepturi recunoscute deputaților

Se referă la:
- Dreptul de a prezenta, în cadrul dreptului de inițiativă a Parlamentului, o propunere de act
comunitar;
- Dreptul de a consulta toate dosarele deținute de Parlament;
- Documentele Parlamentului sunt traduse în toate limbile oficiale;
- Intervențiile orale sunt traduse simultan în toate limbile oficiale (24 de limbi).

C. Organizarea și funcționarea
Cf. art. 232 din TFUE PE „își adoptă regulamentul interior cu majoritatea membrilor
care îl compun”.
a. Structuri
Actorii cei mai importanți din PE sunt grupurile politice care există de la constituirea
primei adunări cf. T CECO. Atunci parlamentarii au refuzat să se organizeze pe bază națională și
au optat pentru o structură fondată pe repartiția în familii politice.
Art. 30 (1) din Regulamentul interior dispune că „deputații se pot organiza în grupuri
potrivit afinităților politice”, formulă care exclude constituirea unor grupuri strict tehnice. Un
deputat nu poate aparține decât unui singur grup. Un grup compus din deputați lipsiți de afinități
politice între ei nu poate îndeplini funcțiile atribuite unui grup politic în lucrările PE.
Cf. art. 30 (2), din Regulamentul interior al PE „orice grup politic este compus din
deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim de deputați necesar pentru
a constitui un grup politic este fixat la 25”.
Constituirea unui grup politic trebuie declarată președintelui PE, cu mențiunea denumirii
grupului precum și a numelui membrilor săi. În prezent în PE sunt opt grupuri politice:

14
 - Grupul Partidului Popular European (Democrați Creștini) - 219 membri;
- Grupul Alianței progresiste a socialiștilor și democraților din PE - 187 membri;
- Conservatorii și reformiștii europeni - 73 membri;
- Grupul Alianței liberalilor și Democraților pentru Europa (ADLE) - 68 membri;
- Grupul confederal al Stângii unitare europene/ Stânga verde nordică (GUELGYN) - 52
membri;
- Grupul Verzilor/Alianța liberă europeană (V-ALE) - 51 membri;
- Grupul Europa libertății și democrației directe - 43 membri.
- Grupul Europa Națiunilor și Libertăților - 34 membri

Grupurile dispun de servicii administrative și de un secretariat. Ele au un rol esențial în

organizarea lucrărilor adunării, prin intermediul conferinței președinților. Timpul pentru luări de
cuvânt este repartizat între grupuri, proporțional cu numărul de deputați pe care îl conțin.
Parlamentarii pot să nu dorească aderarea la un grup politic determinat: ei sunt atunci
desemnați ca neafiliați și dispun de un secretariat. În PE actual sunt 24 deputați neafiliați.
Adunarea alege un președinte pentru o perioadă de 2 ani și jumătate, adică jumătate dintr-
o legislatură, fiind reeligibil. Președintele trebuie să fie prezentat de un grup politic sau de 40 de
deputați cel puțin. Președintele dirijează lucrările Parlamentului reprezentându-l în relațiile cu
alte instituții precum și cu exteriorul. În prezent președintele PE este Antonio Tajani ales în
această funcție la 17 ianuarie 2017, membru al grupului Partidului Popular European Creștin
Democrat).
„Conferința președinților” (C.p.) reunește în jurul președintelui PE președinții grupurilor
politice. Un deputat neafiliat de asemenea face parte din conferință fără a dispune de drept de vot.
C.p. statuează asupra organizării lucrărilor PE și asupra chestiunilor aferente programărilor
legislative. Este de asemenea competentă în chestiunile aferente relațiilor cu alte organe sau
instituții ale UE precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre.
Adunarea mai alege 14 vice-președinți care formează împreună cu președintele și cu 5
quaestori biroul. Biroul PE reglează toate chestiunile privind organizarea administrativă și
financiară a PE și conducerea ședințelor.

b. Comisiile parlamentare

15
 Deputații se reunesc în 20 de comisii și 2 subcomisii a căror misiune principală este de a
dezbate propunerile de legislație nouă transmise de Comisia Europeană și de a stabili rapoartele
de inițiativă. Pentru orice propunere legislativă sau inițiativă, este desemnat un raportor potrivit
unui acord între grupurile politice care compun Parlamentul. Raportul său este discutat, amendat
și votat în comisia parlamentară după care este transmis adunării plenare.
Pe lângă aceste comisii permanente, PE poate crea comisii speciale temporare care
tratează probleme specifice. Pot fi stabilite și comisiile temporare de anchetă în caz de infracțiuni
contra dreptului comunitar.
Comisii actuale:
1. Afaceri externe (AFET);
2. Drepturile omului (DROI);
3. Securitate și apărare (SEDE);
4. Dezvoltare (DEVE),
5. Comerț internațional (INTA);
6. Budget (BUDG);
7. Control bugetar (CONT);
8. Afaceri economice și monetare (ECON);
9. Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale (EMPL);
10. Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară (ENVI);
11. Industrie, cercetare și energie (ITRE);
12. Piață internă și protecția consumatorilor (IMCO);
13. Transport și turism (TRAN);
14. Dezvoltare regională (REGI);
15. Agricultură și dezvoltare rurală (AGRI);
16. Pescuit (AGRI);
17. Cultură și educație (CULT);
18. Afaceri juridice (JURI);
19. Libertăți civile, justiție și afaceri interne (LIBE);
20. Afaceri constituționale (AFCO);
21. Drepturile femeii și egalitatea de gen (FEMM);
22. Petiții (PETI).

16
 Comisii speciale actuale:
1. Terorism (TERR),
2. Procedura de autorizare a pesticidelor de către Uniune (PEST),
3. Infracțiuni financiare, evaziunea fiscală și evitarea obligațiilor fiscale (TAX3).

c. Organizarea lucrărilor
Legislatura coincide cu durata mandatului deputaților de 5 ani. Sesiunea parlamentară
corespunde unei perioade de un an. Perioada de sesiune este reuniunea care se ține, de regulă, în
fiecare lună de Parlament. Ea se descompune în ședințe. PE se reunește de plin drept a doua marți
din martie a fiecărui an și decide suveran despre durata întreruperii sesiunilor. Președintele poate
convoca cu titlu excepțional Parlamentul, la cererea majorității membrilor componenți, a
Comisiei sau a Consiliului, după consultarea conferinței președinților. Pe lângă aceasta,
președintele are posibilitatea, cu acordul conferinței președinților, să convoace Parlamentul cu
titlu excepțional în caz de urgență.
În virtutea art. 231 TFUE „Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel,
Parlamentul European hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate. Cvorumul se stabilește prin
regulamentul de procedură”. Cvorumul este fixat de regulamentul interior. Art. 155 din
Regulamentul interior dispune că acest cvorum este atins dacă cel puțin o treime dintre membrii
Parlamentului este prezentă. Existența cvorumului nu este verificată sistematic, ci doar dacă cel
puțin 40 de deputați i-o cer președintelui.
Printre majoritățile specifice cerute, cea mai frecventă este atunci când Parlamentul
trebuie să statueze cu „majoritatea membrilor componenți”. Se votează în mod normal prin
ridicarea mâinii. Dacă președintele consideră că rezultatul este îndoielnic, el cere un vot
electronic și în caz de pană a celui din urmă se procedează la votul prin ședere și ridicare.
Potrivit protocolului privind fixarea sediilor instituțiilor, anexat la TA:
o PE își are sediul la Strasbourg, unde se țin cele 12 perioade de sesiune plenară lunară,
inclusiv sesiunile budgetare.
o Perioadele de sesiuni plenare adiționale se țin la Bruxelles.
o Comisiile PE au sediul la Bruxelles.
o Secretariatul general al PE și serviciile sale rămân instalate la Luxemburg.

17
 D. Atribuții
Tratatul CEE, în redactarea sa inițială, nu acorda PE decât un rol foarte modest, care se
traducea doar printr-o putere consultativă și un drept de cenzură cu privire la Comisie.
Parlamentul și-a consolidat puterea pornind de la controlul bugetului Comunității. Începând din
1970 puterea bugetară s-a împărțit între PE și Consiliul.
PE a obținut o parte a puterii legislative prin procedura de cooperare, apoi prin procedura
de codecizie, care i-a permis, pentru prima dată, să participe la procesul legislativ alături de
Consiliu într-o serie de materii. În prezent, aceasta este procedura legislativă ordinară. PE și-a
extins de asemenea influența în domeniul relațiilor externe, unde trebuie să aprobe un număr în
creștere de acorduri internaționale încheiate de UE. În sfârșit, el a dobândit un rol cheie în
desemnarea Comisiei și a președintelui său. Art. 14 (1) din TUE modificat rezumă astfel
competențele PE: „Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și
bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei”.

18