Se împlinesc 10 ani de când toamna m-a sedus cu farmecele ei colorate și m-a

făcut să-i aștept cu nerăbdare sosirea. De atunci, în fiecare an, mă întorc la

locul în care am descoperit-o și am învățat să o iubesc, casa bunicilor mei de la
munte. Bunicii și-au construit casa pe partea însorită a muntelui, astfel încât
soarele să le învăluie curtea până toamna târziu. În curtea lor scăldată de
soarele blând de septembrie, toamna este perfectă, iar clipele petrecute în casa
caldă și primitoare a bunicilor sunt minunate.

Sentimentele care mă copleșesc sunt determinate nu doar de grija și iubirea

bunicilor cu care mă înconjoară în fiecare moment petrecut acolo, ci și de natura
care mă învăluie cu farmecul ei. În fiecare dimineață, de cum mijesc ochii,
privirea îmi cade pe copacul îmbătrânit de vreme din fața camerei mele. Peste
vară, umbra lui este o pavăză în calea razelor nemiloase ale soarelui arzător.
Toamna, coroana lui imensă și verde se transformă într-o pălărie stufoasă de
frunze arămii, gata să părăsească borurile ei șubrede. Dacă vara coroana-i
verde pare a fi pălăria unui bărbat semeț și demn, toamna seamănă cu aceea
de paie, purtată de bunicul meu: veche și roasă pe la colțuri