În fața pridvorului din lemn, sculptat cu simboluri țărănești, florile plantate de

bunica la începutul primăverii încep și ele să apună. Toate crăițele și begoniile

și-au scuturat petalele, devenind mai triste. Câteva tulpini cu spini sunt umbra
palidă a trandafirilor care îmbogățeau curtea cu mirosul și culoarea lor. Petalele
florilor, acum mici pete de culoare roșie și portocalie, tapetează aleea care
șerpuiește între casă și poarta de lemn, ornată cu motive florale.

Mica viță de vie din spatele casei și-a coborât frunzele ca niște evantaie peste
ciorchinii de struguri zemoși și copți. Bunicul a hotărât ca anul acesta să facem
doar suc din ei, pe care să-i conservăm și să-l bem împreună toată iarna, în
amintirea soarelui mângâietor al toamnei târzii. În spatele casei câțiva pomi
fructiferi gem sub greutatea rodului. Așteaptă să fie culeși, să bucure simțurile
celor care-i degustă. Merii pitici sunt cei mai deosebiți. În contrast total cu
statura lor modestă, fructele lor, merele, sunt ca niște bulgări imenși roșii.
Zemoase și dulci, merele acestea ascund în ele toată bunătatea și emoția
toamnei. Și doar pentru atât aș putea declara toamna anotimpul meu preferat.