(1955-1975), un efort prelungit fără succes al americanilor şi sud-vietnamezilor să impiedice pe

comuniştii nord-vietnamezi să realizeze unificarea ţării.

„Liga pentru Independenţa Vietnamului” cunoscută sub numele Viet Minh, organizat în 1941 ca
un partid naţionalist pentru eliberarea Vietnamului sub ocupaţia francezilor. Ea se declara ca
fiind comunistă abia după victoria finală în 1954. În 2.09.1945, mai puţin de o lună după
predarea japonezilor în cel de al doilea Război Mondial, Ho Chi Minh, conducătorul Viet Minh,
a declarat oficial independenţa Vietnamului după o lună de răsculare generală. Viet Minh a avut
o bază a suportului popular în Vietnam de Nord.

Francezii au vrut să-şi restabilească controlul în Indochina

(Vietnam, Laos şi Cambodia) începând cu atragerea Vietnamului independent sub Uniunea
Franceză. Lupta între francezii şi Viet Minh a început în 1946 continuând până în 1954, când
francezii au fost înfrânţi în bătălia decesivă Dien Bien Phu. Conferinţa Internaţională de la
Geneva în 1954 a adus pacea temporară în Vietnam separându-l la paralela 17; Nordul controlat
de Viet Minh iar francezii şi profrancezii se mută în Sud. Sute de mii de persoane se mutau
departe de familii, între Nord şi Sud şi francezii începau să se retragă conform tratatului. Tratatul
a permis controlul Vietnamului de Nord de către comuniştii în frunte cu Ho Chi Minh care au
condus Viet Minh, şi celui de Sud de către noncomunişti condus de Ngo Dinh Diem.

Acordul de la Geneva a stipulat alegerea liberă în

tot Vietnamul în 1956 sub supravegherea Comitetului de Control Internaţional în scopul
reunificării Vietnamului sub un guvern democratic. Nordul se aştepta la câştigarea alegerilor
datorită infrastructurilor politice bine organizate atât în Nord cât şi în Sud. Dar Ngo Dinh Diem,
care a consolidat controlul în Vietnamului de Sud sub mâna de fier a naţionalismumului
intolerant, a refuzat ţinerea alegerii programate în 1956. SUA a suportat poziţia lui. Drept
răspuns, Nordul a hotărât unificarea cu Sudul prin forţă militară după eşuarea efortului politic.

Secretarul SUA John Foster Dulles, se tema de extinderea

comunismului în Asia, forţând guvernul SUA să furnizeze asistenţă economică şi militară
regimului lui Diem, care a devenit din ce în ce mai nepopular în Vietnamul de Sud. Diem a
desfiinţat orice formă democratică înlocuind consiliile săteşti alese de popor, în mod tradiţional,
cu administratori desemnaţi de Saigon. El a mai înfuriat pe budişti prin aleagea romano-
catolicilor (majoritatea veniţi din Nord) în fruntea guvernului, şi prin metoda lui de menţinere a
puterii prin faimoasele sale ghilotine adresate celor care se împotriveau.

Forţele de gherilă s-au extins cu combatanţi Viet Minh antrenaţi şi înarmaţi în Nord şi Viet Cong
comunişti sudişti, mutaţi în Nord după tratatul de la Geneva, se întorceau mai târziu în Sud după
antranament –implicându-se în acţiuni de asasinare, ambuscadă, sabotaj, lupte urbane, etc.
Guvernul Diem a cerut mai mulţi consilieri americani şi ajutoare materiale pentru a construi şi
consolida Armata Republicii Vietnam (ARVN) şi forţa poliţiei, dar n-a putut să oprească
creşterea prezenţei comuniştilor sud-vietnamezi sau Viet Cong. Preşedintele John F. Kennedy a
trimis mai mulţi militari personali noncombatanţi americani, după ce nord-vietnamezii s-au
unificat cu insurgenţii comunişti sud-vietnamezi formând organizaţia numită „Frontul Naţional
pentru Eliberare a Vietnamului” (NLF) în decembrie 1960. Până la sfârşitul anului 1962,
numărul consilierilor militari americani în Vietnamul de Sud a crescut de la 900, câţi erau în
1960, la 11.000, şi Kennedy a autorizat deschiderea focului dacă era necesar.
 Nepopularitatea lui Diem continua să crească,
chiar în rândul militarilor lui, şi Diem a fost asasinat într-o lovitură militară de stat în 1.11.1963.
Guvernul SUA a pierdut orice speranţă în el şi fusese informat înainte despre acestă lovitură. O
serie de administraţii instabile au succedat după moarta lui Diem, şi Viet Cong a intesificat
activitatea pe când Sudul a fost ocupat politic.

În 2.08.1964, vapoarele de patrulare nord-vietnameze au deschis focul asupra distrugătorului

american Maddox în golful Tonkin (apa Vietnamului), şi după aceasta, preşedintele Lyndon B.
Johnson a declarat că a urmat şi cel de al doilea atac pe 4.08, lucru care a fost dovedit ulterior ca
fiind fals. Congresul american a adoptat cu aproape unanimitate „Rezoluţia Golfului Tonkin”,
autorizând preşedintele să ia „toate măsurile necesare pentru a răzbuna aceste atacuri … şi să
prevină viitoare agresiuni…”. Această rezoluţie a dat efectiv preşedintelui autoritatea formală
pentru intervenţia americană pe scară largă în Războiul în Vietnam. Johnson a ordonat atacului
cu flote navale americane şi bombardea Nordului.

După 1965, escaladarea războiului s-a realizat prin creşterea

forţelor în ambele tabere, Viet Cong (cu 35.000 combatanţi în 1964), şi incapacitatea ARVN să
suprime pe Viet Cong chiar cu un efectiv total de 400.000 de soldaţi. SUA se implicau din ce în
ce mai mult în război nu numai pentru menţinerea independenţei Vietnamului de Sud ci şi pentru
menţinerea credibilităţii SUA faţă de naţiuni aliate de al căror ajutot depindeau pentru a rezista
agresiunii sau subversiunii comuniste.

În 7.02.1965, Viet Cong au atacat baza militară americană la Pleiku omorând 8 soldaţi şi rănind
126. Johnson a ordonat alte represalii, intensificând bombordarea Nordului. 3 zile mai târziu,
Viet Cong au atacat altă bază militară americană la Qui Nhon şi Johnson a ordonat bombadarea
neîntreruptă împotriva Hanoiului. În iunie au sosit 50.000 combatanţi americani să lupte alături
de ARVN. Contingentele mici de armată nord-vietnameză au început să lupte alături de Viet
Cong în Sud venind prin drumul Ho Chi Minh.
Guvernul din Saigon a fost condus de vice mareşal aerian Nguyen Cao Ky, dar a fost incapabil să
controleze situaţia militară deteriorată. Forţele NLF au câştigat controlul din ce în tot mai multe
zone rurale, şi victoria comunistă pare să fie iminentă. Răspunsul preşedintelui Johnson a constat
în asigurarea unui număr mai mare de trupe şi ajutoare. La sfârşitul 1965, 180.000 combatanţi
americani deserveau Sudul Vietnamului sub comanda generalului William C. Westmoreland.

La mijlocul lui 1966, SUA şi ARVN au iniţiat o serie de tactici noi pentru a intensifica efortul de
înlăturare şi separare a suportului poporului pentru Viet Cong în zone rurale dar au avut doar
succes parţial. Trupele americane depind puternic de superioritatea armamentelor şi elicopterelor
pentru cucerirea zonelor rurale. Viet Cong depind de întortochiaturi (miza pe avantajul
drumurilor întortocheate), camuflaje, atacuri surpriză şi ambuscade.

Forţele americane au crescut la 389.000 combatanţi în 1967, dar chiar cu armamente sofisticate
n-au reuşit să suprime insurgenţii talentaţi şi hotărâţi. Trupele nord-vietnameze soseau să
întărească NLF în Sud. Prima alegere prezidenţială are loc în septembrie, iar candidaţii care
favorizau negocierea cu NLF au pierdut (pierd), şi Nguyen Van Thieu devine preşedinte, cu Ky
vice-preşedinte.

În 30.01.1968, nord-vietnamezii şi Viet Cong au lansat o masivă ofensivă surpriză în timpul

festivalului de anul nou vietnamez (Tet). Au atactat simultant 36 de oraşe majore şi multe baze
militare americane în Sud. Lupta cea mai sângeroasă a fost în Saigon şi Hue unde NLF au reuşit
să preia controlul în câteva săptămâni. NLF a suferit o pierdere importantă (33.000 morţi) în
Ofensiva Tet şi poziţiile Viet Cong au fost aşa de devastate încât, după 1968, majoritatea
insurgenţilor erau soldaţi nord-vietnamezi infiltraţi în Sud (de atunci numele Viet Cong a fost
adresat tuturor forţelor insurgente). Numărul de nord-vietnamezi infiltraţi şi Viet Cong a ajuns la
un moment dat până la 100.000 de combatanţi în lupta împotriva celor de peste un milion de
americani şi sud-vietnamezi. Revoluţia generală aşteptată de NLF nu s-a materializat, dar
ofensiva a avut un important efect, a convins pe mulţi americani că în ciuda declaraţiilor
guvernului, insurgenţa în Vietnamul de Sud nu poate fi zdrobită şi războiul poate continua mai
mulţi ani.

În SUA, sentimentele antirăzboinice au crescut din 1967 cu marşuri, demonstraţii, şi acte de

nesupunere civică. Creşterea numărului de politicieni şi cetăţeni care pun la îndoială succesul
războiului şi chiar justificarea implicării americane în acest conflict care pot fi interpretat ca un
război civil vietnamez.

Generalul Westmoreland a cerut mai multe trupe americane ca să extindă războiul după Ofensiva
Tet, dar întâmpină rezistenţa opiniei publice americane care favorizează acum la „de-escaladare”
a conflictului. În 31.03.1968, preşedintele Johnson a anunţat public intenţia de sistare a
bombardării în Nord în campania electorală. Hanoi a răspuns la descreşterea bombardării prin
scăderea intensităţii insurgenţei şi în octombrie Johnson a ordonat oprirea bombardării în Nord
până la paralela 20. Între timp, Washington şi Hanoi au început discuţia preliminară de pace în
Paris, şi generalul Creighton Abrams devenea noul comandant forţelor americane în Vietnam de
Sud.
În 1969, acţiunile în Sud tindeau să fie sporadice sau limitate şi infiltraţia nord-vietnamezilor a
descrescut până la oprire. În iunie, noul preşedinte SUA Richard M. Nixon şi preşedintele Thieu
au anunţat primele retrageri de 25.000 combatanţi americani din Sud. În acest moment au fost
peste 540.000 demilitari americani prezenţi în Vietnamul de Sud. SUA au instituit un program de
„vietnamizare a războiului” unde sud-vietnamezii, în număr de peste 600.000 combatanţi, preiau
treptat sarcinile combatanţilor americani şi creşterea fără limită a furnizării de armamente,
echipamente, aeropoarte, şi ajutoare economice. Comandanţii, instructorii şi combatanţii
americani rămâneau ca „strict necesari” şi pierderile se reduc considerabil. În Paris, discuţia de
pace bate pasul dar regimul sudic a fost de acord la eventualitatea de negociere directă (a fost de
acord cu varianta negocierilor directe) cu NLF şi nord-vietnamezi.

Războiul în Asia de Sud-est s-a extins în primăvara 1970 când trupele americane şi ARVN au
invadat sectoarele de graniţă cu Cambodgia pentru distrugerea zonelor de santuarie(?!) şi
staţionare ale nord-vietnamezilor. Avioanele americane au bombardat şi nordul Laos-ului, unde
nord-vietnamezii luptau alături de pro-comuniştii Pathet Lao (Ţara Laos) împotriva trupelor
guvernamentale pro-americane de la Vientiane. Drumul Ho Chi Minh a fost în permanenţă ţinta
bombardierelor grele B-52. Expansiunea războiului în Cambodgia a adus un nou val de
demonstraţii şi proteste antirăzboinice în SUA. La sfârşitul 1970, armata americană a rămas cu
335.000 de combatanţi în Vietamul de Sud.

Retragerea trupelor americane a decurs conform calendarului, dar discuţia de pace la Paris nu
înregistra progrese. La sfârşitul 1971, sud-vietnamezii au acceptat să preia responsabilitatea
luptelor pe uscat deşi încă depind puternic de suportul aerian american. Numărul de personalului
american s-a redus până la 160.000.

În martie 1972, nord-vietnamezii au invadat zona demilitarizată şi au capturat provincia Quang

Tri. Preşedintele Nixon a răspuns prin ordonarea minării Haiphong-ului (cel mai important port
în Nord) şi tuturor porturilor nord-vietnameze pentru izolarea perfectă a Nordului şi bombardarea
intensivă în tot Nordul Vietnamului. Discuţia de pace de la Paris s-a reluat în iulie dar a fost
întreruptă în decembrie prin acuzarea reciprocă de rea voinţă. Hanoi şi alte oraşe nord-
vietnameze au fost ţinta bombardării cu maximă intensitate în cele de „11 zile şi nopţi” fără
întrerupere dar americanii nu s-au aşteptat la o rezistenţă le fel de violentă şi o pierdere
considerabilă a forţelor aeriene.

Discuţia de pace s-a reluat la Paris cu rezultatul semnării în 27.01.1973 de către cele 4 părţi
(Vietnam de Nord, NLF, Vietnam de Sud şi SUA). Armistiţiul urma să intre în vigoare a doua
dimineaţă: toate forţele americane trebuie să se retragă din ţară şi toate bazele lor trebuie să fie
dislocate, toţi prizonierii să fie redaţi de toate părţile, forţele internaţionale de pace urmau să
controleze procesele de pace, Vietnamul de Sud are dreptul la autodeterminare, forţele nord-
vietnameze pot să rămână în Sud dar nu pot fi reînnoite. Paralela 17 rămâne linia de divizare
temporară a ţării până reunificare pe cale paşnică. Acest pact a fost argumentat şi de cel de-al
doilea acord de 14 puncte semnat în iunie. În august, Congresul american a interzis orice
activitate militară americană în Indochina. La sfârşitul anului 1973 militarii americani au început
să părăsească treptat Sudul Vietnamului.
Dar lupta continua în ciuda acordului de încetare a focului, fiecare parte denunţa cealaltă de
violare a armistiţiului. Victimele militare şi civile continuau să fie la fel de multe ca înainte.

Anul 1974 a fost caracterizat printr-o serie de ofensive de intensitate mică, fiecare parte
beligerantă încearcă să-şi câştige terenul şi oameni de la cealaltă. Regimul de la Saigon făcea
efortul să elimine forţa comunistă din Sud, nepermiţându-le participarea la guvernare (conform
pactului) încercând să ţină controlul teritoriului chiar dacă nu deţinea putere suficientă pentru
acest scop, în timp ce Nordul a decis utilizarea luptei înarmate fiind singura cale rămasă pentru
reunificarea ţării şi pregătea intensiv viitoare confruntare militară lansată în 1975 sau 1976.
Dificultăţile Sudului au fost mai complexe atunci când SUA au redus ajutoarele militare în
august 1974. Morala şi efectivitatea combatantă a ARVN a scăzut ca rezultat.

În decembrie 1974, nord-vietnamezii au atacat Phuoc Binh, reşedinţa provinciei aflate la 100 km
nord de Saigon. Capturarea acestui oraş în ianuarie 1975 a convins pe nord-vietnamezii că
invazia pe scară largă a Sudului acum este practicabilă. Imediat, în martie, forţele nord-
vietnamez au început ofensive majore în zonele de podişuri centrale. Când preşedintele Thieu,
după pierderea unor puncte strategice, a ordonat retragerea tuturor forţelor ARVN nu numai din
zone de podişuri centrale ci şi din 2 provincii din nord, panica generală a urmat şi maşinăria
militară sud-vietnameză a început să se spargă. Retragerea rapidă a transformat de la unităţile
dezintegrate la coloane de refugiaţi. Oraşele de coastă, unu după altul, din nord spre sudul
Vietnamului de Sud, au fost abandonate şi cucerite de nord-vietnamezi. Trupele ARVN au
început să se topească şi ultimii americani rămaşi au fugit în grabă pe cale aeriană sau maritimă
împreună cu prienteni şi colaboratori apropriaţi. În 21.04, Thieu a demisionat şi a zburat la
Taiwan. În 30.04 cei care au rămas de la guvernul sud-vietnamez s-au predat necondiţionat şi
coloane de tancuri nord-vietnameze au ocupat Saigon-ul fără luptă. Guvernul militar a fost
instituit în 2.06.1976 iar ţara a fost, în mod oficial, unită cu Nordul numită Republica Socialistă
Vietnam cu capitala la Hanoi, Saigonul a fost redenumit Ho Chi Minh City.

Efectele celor mai îndelungate conflicte au fost necruţătoare

pentru toate părţile beligerante. Peste 47.000 americani ucişi în acţiune, aproape 11.000 au murit
în afara luptei, 303.000 răniţi în război. Suferinţele vietnamezilor au fost şi mai mari. Victimele
estimate în rândul ARVN au fost 225.000 morţi, 570.000 răniţi. Nord-vietnamezii şi Viet Cong
au suferit 900.000 de morţi, nenumăraţi (enorm de mulţi) de răniţi. În plus, peste 1.000.000 civili
nord-vietnamezi au fost omorâţi şi milioane de răniţi de-a lungul războiului. Ţara a fost
desfigurată de bombe şi substanţe distrugătoare iar oraşele principale au fost grav distruse. La
sfârşitul războiului, o parte din populaţia Sudului s-a refugiat cautând o scăpare de război.
Agricultura, afacerile şi industria au fost distruse aproape în totalitate. În SUA, programul
economic al lui Johnson pentru o „Societate Mare” a fost cea mai mare parte sistată datorită
concentrării economice şi militare pentru acest război nepopular. Costul războiului a fost estimat
peste 200 mld USD. Cu victoria comunistă în Vietnam şi extinsă în vecinătate Cambodgia şi
Laos, noul Vietnam reunit apare ca o forţă importantă în Asia de sud-est.

Sursa: Encyclopaedia Britannica (2002)

Tradus şi ilustrat: Le Ngoc Quang