Curs Socio Id

Definiția, obiectul și importanța sociologiei juridice
Unitatea de învăţare 1
DEFINIȚIA, OBIECTUL ȘI IMPORTANȚA SOCIOLOGIEI JURIDICE
CUPRINS
1.1. Flexibilitatea limbajului

1.2. Experimentare versus exersare
1.3. Lucrare de verificare Unitatea 1
1.4. Bibliografie pentru Unitatea 1
Obiectivele unităţii de învăţare 1
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

 explicați noțiunea de flexibilitate a limbajului
 realizați distincția dintre exersare și experimentare
 definiți dreptul ca disciplină și dreptul ca fenomen social
1.1. Flexibilitatea limbajului
Wittgenstein spunea următoarele despre flexibilitatea limbajului: „În limbajul comun se întâmplă foarte des că
unul și același cuvânt desemnează în moduri diferite – prin urmare aparține unor simboluri diferite – sau că două
cuvinte care desemnează în mod diferit sunt folosite în propoziție aparent în același fel”.
Exemple privind semnificația cuvântului drept:
(1) Dreptul român face parte din familia de sisteme de drept continental.
(2) Dreptul la avort nu este explicit recunoscut în Constituția României.
(3) La Facultatea de Drept a Universității din București disciplina dreptul civil are statut de disciplină
obligatorie.
(4) În România dreptul este predat de profesori care sunt, în același timp, și practicieni ai dreptului, de exemplu,
avocați, judecători, procurori.
(5) Dreptul românesc nu recunoaște căsătoria dintre persoane de același sex.
(6) Studierea dreptului fără o studiere aprofundată și a altor discipline empirice, e.g. economia sau sociologia,
este un fenomen larg răspândit în universitățile românești.
(7) Dreptul românesc recunoaște prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene.
(8) Prin contractul de vânzare încheiat în 1 octombrie 2018, Marian i-a transferat Mariei dreptul de proprietate
asupra automobilului său achiziționat în 2015.
(9) Dreptul la viață este ocrotit de Constituție și prin legi ale Parlamentului.
(10) Dreptul la libera exprimare este menționat în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale.
(11) Dreptul Președintelui de a numi judecătorii și procurorii din România este consacrat de Constituție.
În toate aceste propoziții se observă că apare cuvântul drept. Dar cuvântul drept care apare în propozițiile 1, 5 și
7 este folosit diferit de modul în care este folosit în propozițiile 3, 4 și 6, precum și de modul în care este folosit în
propozițiile 2, 8, 9, 10 și 11.
Drept ca
disciplină Diferența dintre:
și drept ca
fenomen - drept, ca disciplină de studiu sau știință socială
social
- drept, ca fenomen social care face obiectul de studiu al acestei discipline.
Pentru a vedea diferența crucială dintre utilizarea cuvântului drept din propozițiile 1, 5 și 7 și utilizarea acestui
cuvânt din propozițiile 2, 8, 9 și 10 este suficient să îl înlocuim în toate aceste enunțuri cu expresia sistemul juridic.
Dacă înlocuirea este potrivită în cazul enunțului 1 – Sistemul juridic român face parte din familia de sisteme de
drept continental –, în cazul enunțului 8 – Prin contractul de vânzare încheiat în 1 octombrie 2018, Marian i-a
transferat Mariei sistemul juridic de proprietate asupra automobilului său achiziționat în 2015 – rezultatul înlocuirii
este absurd. Dar, printr-un asemenea procedeu, se evidențiază deosebirea conceptuală dintre două folosiri foarte
diferite una de cealaltă a unuia și aceluiași cuvânt.
Dar se pot identifica deosebiri importante de înțeles chiar și în interiorul unei singure familii semantice –
enunțurile 2, 8, 9, 10 și 11. Astfel, dacă folosirile cuvântului din enunțurile 2, 9 și 10 sunt universale în sensul că
este posibilă aplicarea lor la un număr indefinit de situații particulare, folosirea cuvântului drept din enunțul 8 este
particulară, în sensul că se referă la o singură situație de fapt. Dreptul la viață sau la libertatea de exprimare sunt
universale în sensul că ele pot fi aplicate unui număr indefinit de titulari. În schimb, folosirea din enunțul 8 este
„închisă” pentru că se referă la un singur titular.
Wittgenstein spune că ignorarea flexibilității limbajului constă în apariția disputelor verbale. În acest tip de
dispute, participanții la o dezbatere nu realizează că, deși folosesc expresii diferite, în realitate au în vedere același
lucru. Sau, dimpotrivă, deși folosesc același cuvânt, nu realizează că acesta are folosiri diferite.
Să presupunem că pentru un judecător care activează în cadrul Tribunalului București lucrările profesorilor de
drept sunt surse ale dreptului care pot fi invocate cu aceeași autoritate cu care pot fi invocate deciziile pronunțate de
Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către Curtea Constituțională.
Dimpotrivă, pentru un judecător care activează în cadrul Curții de Apel București, lucrările profesorilor de drept
nu au acest statut și nici nu pot fi cel puțin invocate în deciziile judecătorești. Să presupunem o sentință pronunțată
de către judecătorul de la Tribunalul București care conține, în motivare, referiri la opiniile profesorilor de drept care
susțin soluția dată și, în același timp, este pronunțată, așa cum cere Constituția, în numele legii. Să mai presupunem
că această sentință este atacată, iar judecătorul de la Curtea de apel va trebuie să ia o decizie. Dar, având în vedere că
el nu consideră că opiniile profesorilor de drept fac parte din lege, va desființa sentința judecătorului de la tribunal.
Decizia lui este luată tot în numele legii, desigur. Se ridică, deci, întrebarea: se contrazic cei 2 judecători?
În realitate, cei 2 judecători nu se contrazic, deoarece ei nu înțeleg același lucru prin noțiunea de lege. Astfel,
pentru judecătorul de la tribunal, opiniile profesorilor de drept sunt o sursă validă a legii, în vreme ce pentru
judecătorul de la curtea de apel acestea nu sunt o sursă validă a dreptului.
Exercițiul A
Explicaţi semnificația cuvântului lege din art. 16 alin. (1) și din art. 138 alin. (1) din Constituția
României
1.2. Experimentare versus exersare
Distincția dintre experimentare și exersare a fost realizată de Gilbert Ryle.

Pentru a exemplifica această distincție să observăm instructorul auto și persoana care ia primele lecții de șoferie.
În aceste prime lecții este evident că elevul va experimenta, în sensul distincției lui Ryle și, eventual, abia ulterior,
Experimen va putea exersa ceea ce a deprins inițial.
tare versus
exersare La primele lecții de șoferie elevul execută, pentru prima oară în viața lui, anumite manevre, e.g. manevrarea
volanului, apăsarea pedalelor (toate acestea simultan cu privirea în oglinzile retrovizoare) ș.a.m.d. Pe tot parcursul
procesului de instruire, de fapt, elevul va executa, pentru prima oară în viața lui, manevre ale activității de conducere
a unui automobil. Ryle ar caracteriza aceste manevre drept procese de experimentare. În schimb, ori de câte ori
instructorul auto îi solicită elevului să repete anumite manevre, e.g. plecarea din pantă sau parcarea laterală, ne
situăm în domeniul exersării.
Astfel experimentarea este un proces prioritar față de exersare: nu este posibil să exersezi fără să fi experimentat
o activitate și, de asemenea, nu este posibil să excelezi fără să fi exersat!
Prin urmare, nu se poate separa, pe de o parte, procesul de învățare a conceptelor sociologiei juridice de procesul
de învățare a sociologiei juridice. Odată ce studentul este instruit în conceptele fundamentale ale sociologiei juridice,
el este instruit în sociologia juridică însăși.
1.3. Drept ca disciplină versus drept ca fenomen social
Fenomenele și cuvintele cu ajutorul cărora vorbim despre ele sunt diferite. De exemplu, cuvântul elefant este
diferit de elefant, animalul care trăiește în Africa și Asia. De asemenea, deși cuvântul din limba română elefant,
cuvântul din limba engleză elephant și cuvântul din limba franceză éléphant sunt 3 cuvinte diferite unul de celălalt,
ele exprimă un singur concept, adică conceptul de elefant. Prin urmare, în ciuda relațiilor strânse dintre ele,
cuvântul elefant nu se confundă cu elefantul, animalul care trăiește în Africa și nici cu conceptul de elefant. Astfel,
dacă putem spune că există tot atâtea cuvinte elefant câte limbi există, este posibil să spui că elefant, din limba
română, și sinonimele sale din toate limbile, sunt „străbătute” de/exprimă același concept, conceptul de elefant. Deci
cuvântul elefant este diferit de conceptul de elefant. Iar cuvântul și conceptul sunt, desigur, diferite de elefant, ca
ființă, mamiferul care trăiește în Africa și Asia. Elefanții există independent de ființele omenești, adică independent
de apariția cuvântului elefant în orice limbă și conceptul de elefant.
În schimb, în cazul relației dintre cuvântul, conceptul și fenomenul drept, situația este diferită. Este adevărat
Cuvântul, că avem tot atâtea cuvinte câte limbi există (drept, law, droit, gerecht, derecho, diritto ș.a.m.d.). De asemenea,
conceptul
și cuvântul drept nu este același lucru cu conceptul de drept și fenomenul social drept este diferit de cuvântul drept și
fenomenul conceptul de drept. În schimb, conceptul de drept este unul singur. Dar analogia cu cuvântul elefant se oprește aici,
drept
întrucât dreptul nu există independent de ființele omenești, nu se poate spune că dreptul, ca fenomen social, există
independent de conceptul de drept și, pentru că, la rândul lor, conceptele sunt abstractizări ale cuvintelor, fenomenul
juridic nu există independent de cuvintele drept, droit, law ș.a.m.d.
Conștientizarea flexibilității limbajului ajută ca, atunci când căutăm definiții ale dreptului, să ne întrebăm dacă
vrem o definiție a dreptului ca fenomen sau a dreptului ca disciplină.
Practicarea dreptului:
- Când un judecător pronunță o sentință de condamnare a unei persoane la o pedeapsă privativă de libertate el
face dreptul.
- Când Parlamentul adoptă o lege sau când Președintele emite decretul de promulgare a acesteia spunem că
cele două instituții, de asemenea, fac dreptul.
- Avocatul care oferă consultații juridice inculpatului sau executorul judecătoresc care, pe baza unui titlu
executoriu, – de exemplu, o hotărâre judecătorească –, solicită unei persoane să părăsească un imobil, sunt,
de asemenea, în situația de a practica dreptul.
- Polițistul care supraveghează traficul rutier și care aplică sancțiuni contravenționale acelor participanți la
trafic care nu respectă regulile de circulație este, și el, într-o situație oficială, una în care practică dreptul.
Învățarea dreptului:
- când au promovat examenul de drept procesual penal sau când au promovat examenul de drept
constituțional, judecătorul, avocatul, membrii Parlamentului cu studii juridice, Președintele cu studii
juridice, au studiat dreptul, respectiv l-au învățat.
- Profesorul și titularul de seminar studiază dreptul respectiv îl predau. Atât ei, cât și studenții cărora le
predau au, de pildă, posibilitatea de a reveni, cu relativă ușurință și fără impedimente formale, la susțineri
pe care le-au făcut la seminar/curs sau/și în scris.
Pentru a sublinia diferența dintre drept, ca disciplină de studiu, și drept, ca obiect al disciplinei, ca fenomen
social, este instructiv să ne gândim la faptul că este posibil să existe drept în mod independent de un studiu metodic,
sistematic al acesteia.
1.4. Definiția dreptului ca fenomen social

Dreptul, ca fenomen social, constă într-un ansamblu de norme:
- Ce pot institui interdicții - Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și
interzicerea exercitării unor drepturi – vezi art. 188 alin. (1) din Codul penal1,
- Ce pot institui obligații - potrivit art. 56 alin. (1) din Constituție, cetățenii au obligația să contribuie, prin
impozite și prin taxe, la cheltuielile publice și permisiuni.
În măsura în care normele au o legătură mai mult sau mai puțin strânsă între ele, se vorbește despre sisteme juridice
sau despre ordini de drept. Normele care compun un sistem juridic sunt produsul unui număr extrem de variat de
activități omenești. O modalitate foarte cuprinzătoare de a surprinde ceea ce este comun acestor activități este
clasificarea în activități de creare a dreptului și activități de aplicare a lor. Aceste activități și, deci, conținutul
normelor juridice se află într-o continuă mișcare: în fiecare zi sunt adoptate noi acte juridice și sunt abrogate altele.
Trăsătura dinamică și socială a normelor juridice este evidențiată prin contrastarea acestora cu așa-zisele legi ale
Definiția naturii, de exemplu, legea gravitației.

dreptului Una dintre multiplele definiții date dreptului este cea a lui Karl Llewellyn - dreptul reprezintă o soluție la o
problemă socială precisă: disputele/conflictele dintre oameni și grupurile sociale, actuale sau posibile. Numărul și
varietatea conflictelor sociale cărora dreptul și oficialii săi sunt chemați să le găsească o soluție sunt impresionante,
o analiză completă nefiind posibilă. Se pot, însă, indica, cel puțin, câteva cazuri tipice de conflicte sociale cărora
dreptul le oferă un răspuns.
O primă serie de conflicte sunt conflictele generate de cei care vatămă viața, libertatea sau proprietatea
altor oameni. Omorul, violul, furtul sunt fapte, prin natura lor, antisociale și imorale. Una dintre funcțiile
fundamentale ale statului și ale dreptului este apărarea membrilor acestor interese individuale față de agresiunea
venită din partea altor membri ai societății. Deși se poate spune că într-un conflict se naște între agresor și victimă,
din perspectivă juridică conflictul relevant este cel dintre, pe de o parte, stat, ca apărător al ordinii de drept și al
drepturilor și libertăților individuale, și, pe de altă parte, infractor. Întregul sistemul represiv judiciar penal are
această funcție ultimă, fundamentală: apărarea drepturilor și libertăților individuale și a societății în întregul ei2 de
1 Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009).
acei membri ai societății care aduc atingere acelor valori care sunt considerate nu doar importante, ci cruciale, în
sensul că, fără ele, societatea, statul și dreptul nu ar fi posibile.
O a doua situație tipică de conflict în societate căreia dreptul este chemat să îi vină în întâmpinare poate fi
denumită conflictul privat. De exemplu, două companii agricole care apreciază că au dreptul legal de a se folosi în
mod exclusiv de unul și același teren se află într-un conflict. Într-o atare situație cele două părți se pot șicana una pe
cealaltă, cu consecința că terenul care, eventual, are o valoare economică foarte importantă, nu va putea fi exploatat
și valorificat, nu doar în interesul uneia dintre părți, dar nici măcar în interesul general. Astfel, poate recolta de grâu
este foarte mare, iar lipsa de pe piață a cantității de grâu care ar fi putut fi recoltată conduce la o creștere importantă
a prețului grâului, cu consecința că mai puțini agenți economici și persoane fizice își vor putea permite să mai
achiziționeze aceeași cantitate de greu. De asemenea, neexploatarea terenului conduce, inevitabil, la intrarea în
șomaj a celor 20 de lucrători, fapt care, pe de o parte, conduce la mari dificultăți financiare pentru familiile acestora
și, pe de altă parte, la o cheltuială suplimentară din bugetul asigurărilor de șomaj al statului, care, altfel, ar fi putut fi
direcționată, de exemplu, către investiții în infrastructura rutieră și în cea școlară.
Evident, lanțul consecințelor economice și sociale poate fi dus mult mai departe. Ceea ce contează este că la
originea acestor fenomene sociale și economice negative, stă un conflict între cei 2 agenți economici cu privire la
proprietatea terenului. Dreptul, prin structura sa normativă și instituțională extrem de elaborată, este mecanismul pe
care societățile l-au pus la punct pentru a rezolva astfel de situații. Una dintre cele două părți se poate adresa unei
instanței judecătorești pentru soluționarea conflictului.
Judecătorul este chemat, în primul rând, să ofere o soluție efectivă conflictului, să stabilească conduita pe care
părțile conflictului trebuie să o urmeze de acum înainte. În al doilea rând, este esențial că această soluție pe care o
oferă instanța nu este o soluție pur și simplu, ci o soluție rațională, în sensul că judecătorul oferă o justificare care
să poată fi aplicată și în alte situații. Judecătorul nu se va rezuma, deci, la simplă tranșare a conflictului și la oferirea
unor soluții, ci la oferirea unor soluții întemeiate pe reguli și principii care s-au aplicat și se vor aplica în cazuri
asemănătoare.
O a treia situație de conflict este aceea în care un particular, de exemplu o persoană fizică sau o persoană
juridică, se consideră vătămată de acțiunea statală exprimată prin adoptarea de către Parlament a unei legi sau de
către Guvern a unei ordonanțe sau a unei ordonanțe de urgență.
În această categorie de conflicte intră:
- contenciosul administrativ - particularii sunt nemulțumiți de o anumită conduită a unei autorități statale și
solicită instanței judecătorești să arbitreze, pe temeiul unor norme și principii legale anterior stabilite, acest conflict.
De exemplu, un cetățean căruia i-a fost refuzată de către oficiul competent din cadrul unei autorități locale
permisiunea de a construi un garaj în spatele blocului se poate adresa unei instanțe judecătorești pentru ca aceasta să
stabilească că refuzul este nelegal.
2 Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”.
- contenciosul constituțional – subiecte de drept public, respectiv particulari consideră că anumite dispoziții din
diferite acte normative (legi, OG sau OUG, regulamente parlamentare) sunt neconstituționale, fiind contrare legii
fundamentale.
Conflictele private, cele soluționate de instanțele judecătorești civile, se deosebesc atât de litigiile penale, cât și
de cele administrative. Aceasta pentru că doar în cazul conflictelor soluționate de către instanțele judecătorești civile
părțile acestuia sunt, într-un anumit sens, considerate a se afla pe poziții de egalitate.
În cazul conflictelor dintre particularii nemulțumiți de acțiunile autorităților statale și acestea, există o asimetrie
pentru că aceste acțiuni sunt exercitate prin intermediul unor acte, numite acte juridice administrative, la nașterea
cărora particularii nu au niciun rol. Tocmai de aceea Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ3 vorbește
despre acte în regim de putere publică. De asemenea, sensul în care se vorbește, într-adevăr, despre egalitatea
armelor între acuzare și inculpat în procesele penale este diferit de sensul în care se vorbește despre egalitatea
părților dintr-un litigiu civil. Tocmai datorită acestei asimetrii copleșitoare, sistemele juridice au adoptat legislațiile
procesual penale și norme constituționale precise menite să protejeze această categorie extrem de vulnerabilă, a
inculpaților.
Llewellyn consideră că tot ceea ce face societatea cu referire la aceste conflicte reprezintă activitatea juridică, iar
persoanele încredințate cu roluri în această activitate sunt oficialii dreptului.
Dar de ce trebuie ca societatea, prin drept și oficialii săi, să facă ceva cu privire la conflictele din societate?
Llewellyn oferă două argumente. Mai întâi, între părțile conflictului trebuie să se reinstaleze pacea. De
asemenea, și terții, părțile care nu sunt în mod direct implicați/implicate în conflicte, cei care sunt deranjați de
conflictele sociale, trebuie ocrotiți de efectele acestora. Pacea sau ordinea este o stare de lucruri în sine valoroasă, iar
dreptul reprezintă modalitatea prin care se ajunge la reinstalarea sa. Astfel, vătămarea vieții, libertății sau proprietății
unei persoane nu este o chestiune care-i privește exclusiv pe agresor și victima sa, ci și pe alți membri ai societății
care, la rândul lor, pot fi victime. În al doilea rând, dreptul, căutând să pună capăt conflictelor, trebuie să propună
soluții care sunt fezabile, părțile acestuia având posibilitatea să le implementeze, iar pentru terți să nu fie
dezagreabile.
În ilustrarea acestei idei a lui Llewellyn, se poate spune că, într-adevăr, dreptul se distinge de alte posibile
modalități de stingere a conflictelor, de reinstalare a păcii. Astfel, ne putem imagina situația intervențiilor forțelor
represive ale statului prin care, în mod arbitrar, partea mai slabă din punct de vedere economic dintr-un conflict este
mereu obligată să cedeze în fața părții mai puternice din punct de vedere economic. Într-o atare situație, conflictul a
fost, într-adevăr, soluționat, dar nu într-o manieră care să fie suportabilă pentru partea mai slabă. Dimpotrivă, dreptul
nu reprezintă un mijloc de soluționare a conflictelor sociale cu orice preț și în orice fel, ci, putem presupune, într-o
manieră rațională și justă. Dreptul reprezintă un mijloc distinct prin care societatea vine în întâmpinarea conflictelor
care se nasc în permanență înăuntrul ei.
3 M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

Exercițiul B
Definiți dreptul ca fenomen social

1. Explicaţi distincția dintre exersare și experimentare
2. Definiția dreptul ca fenomen social
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. În construcția Dreptul românesc nu recunoaște căsătoria dintre persoane de același sex, cuvântul drept are
semnificația de:
a. Sistem juridic
b. Libertate a unei persoane
c. Fenomen social
2. Un judecător care pronunță o sentință de condamnare a unei persoane la o pedeapsă privativă de libertate:
a. spune dreptul
b. face dreptul
c. studiază dreptul
3. Un posibil conflict social este reprezentat de:
a. Contenciosul administrativ
b. Conflcitul dintre un partid politic și un membru al său
c. limitat de competențele prestabilite ale parlamentului
Cărţi:
 Popescu Ramona, Vaduva Cosmin, Sociologie juridică. Clarificări conceptuale și aplicații, Editura
Hamangiu, București, 2020
 Banakar, Reza (2014) Normativity in Legal Sociology: Methodological Reflections on Law and
Regulation in Late modernity (Heidelberg: Springer).
 Cotterrell, Roger (2007) "Sociology of Law" in Encyclopedia of Law and Society: American and
Global Perspectives (Thousand Oaks: SAGE).
 Deflem, Mathieu (2008) Sociology of Law: Visions of a Scholarly Tradition (Cambridge:
Cambridge University Press).
 Luhmann, Niklas (1985) A Sociological Theory of Law (London: Routedge & Kegan Paul)
Fenomene sociale și fenomene juridice
FENOMENE SOCIALE ȘI FENOMENE JURIDICE
CUPRINS
1.1. Fenomene naturale și fenomene sociale

1.2. Fenomene juridice și fenomene sociale

 Definiți și identificați fenomenele naturale
 Definiți și identificați fenomenele sociale
 Definiți și identificați fenomenele juridice
1.3. Fenomene naturale și fenomene sociale
Atribuim existență unor obiecte, fapte și stări de lucruri foarte diferite unele de altele și, din acest motiv, este
important să înțelegem ce se are în vedere atunci când se spune că dreptul există, că, de exemplu, o anumită
Constituție a fost adoptată în 1991 sau că un anumit contract de închiriere a fost reziliat la două luni de la data
încheierii sale.
John Searle aprecia că anumite fapte obiecte există doar pentru că oamenii cred în existența lor, cum ar fi banii,
proprietatea, guvernele și căsătoriile.
Frederick Schauer observa că, la fel ca scaunele, arta și muzica, dreptul este creat de oameni, și fără oameni astfel de
creații nu ar exista pur și simplu. Nu numai că oamenii creează anumite scaune, opere de artă sau piese muzicale, ci
in absența ființei umane nu ar exista conceptele de artă, muzică, scaune.
Enunțul că dreptul, asemenea scaunelor sau muzicii, nu poate exista fără oameni este pe cât de banal, pe atât de
neglijat. Credem că oricine se ocupă, indiferent din ce perspectivă, de drept, trebuie să-l cerceteze în lumina acestui
enunț.
Că Parlamentul României a adoptat legea interzicerii fumatului în spații publice este un fapt adevărat. Există criterii
care, dacă sunt aplicate, permit oferirea unui răspuns categoric la întrebarea „Este permis fumatul în liceele din
București?”. Un astfel de criteriu îl reprezintă faptul că o lege care interzice practica fumatului în spații publice în
general a fost publicată în Monitorul Oficial al României și că, până în prezent, nu a fost publicată nicio altă lege de
abrogare a sa. Dar astfel de fapte, faptul că legea anti-fumat a fost adoptată, că ea este în vigoare, sunt fapte foarte
diferite de faptul că oamenii sunt mamifere. Legea anti-fumat există pentru că oamenii cad de acord că există o
astfel de lege. Dar această subiectivitate nu afectează obiectivitatea faptului că în România există lege care interzice
fumatul în spațiile publice. De exemplu, nu este suficient ca un grup de persoane să aprecieze că nu este suficientă
publicarea legii respective în Monitorul Oficial al României pentru a se putea spune că ea există, ci este nevoie și de
trimiterea ei prin poștă către fiecare cetățean.
Exercițiul A
Identificați fenomenele naturale printre fenomenele sociale
1.2. Fenomene juridice și fenomene sociale
Faptele sociale și faptele juridice sunt, deopotrivă, fapte care sunt subiective, în sensul că ele depind de opiniile
oamenilor. În același timp însă, ele pot fi cunoscute în mod obiectiv.
Deosebiri:
- Faptele sociale sunt categoria mai largă, iar faptele juridice sunt categoria inclusă în faptele sociale.
- Orice fenomen juridic este și un fenomen social, în vreme ce nu orice fenomen social este și un fenomen juridic.
De exemplu, fenomenul care poate fi caracterizat drept infracționalitatea juvenilă este un fenomen juridic, pentru că
este sancționată în Codul penal și, în mod necesar, este și un fenomen social. În schimb, practica salutului Sărut
mâna! practicat de bărbați la întâlnirea femeilor reprezintă un fenomen social, dar nu și unul juridic. Salutul
menționat este, în mod evident, un fenomen social, în sensul că reprezintă o conduită generată de acordul oamenilor,
și nicidecum un fapt biologic, precum somnul.
Exemplificare fenomen social și fenomen juridic
Circulația rutieră este o practică, așa cum cum o practică este și modul în care conversează/cum se îmbracă studenții
la o serată studențească organizată la Facultatea de Drept a Universității din București. Ambele practici menționate
sunt, în primul rând, practici sociale. Astfel, spre deosebire de comportamentul instinctiv al oamenilor, de e.g.
sexualitatea, somnul sau foamea, care este comun cu al animalelor, aceste practici implică relaționarea dintre
indivizi și ar fi putut sau nu să existe. În plus, și strâns legat de caracterul lor social, aceste practici sunt, prin
definiție, normative, adică se bazează pe reguli. A recunoaște o practică socială, precum salutul sau participarea la
serate studențești, implică, în mod necesar, cunoașterea unor reguli pe care participanții la aceste practici le urmează.
Spunem despre cineva că participă la o serată uitându-ne la comportamentul ei/lui.
Astfel, spunem, la apariția culorii roșii la semafor, că trebuie să oprești roata mașinii; în mod similar, se spune că la
o serată studențească cu tematica Justiție constituțională versus justiție ordinară toți participanții trebuie să poarte
ținute judiciare, e.g. robe.
Astfel, practica seratelor studențești nu reprezintă un fenomen juridic, însă practica circulației pe drumurile publice
reprezintă un fenomen juridic.
Diferențe dintre cele două practici:
- toate regulile pe care participanții la trafic trebuie să le respecte sunt prevăzute într-o lege, adoptată în 2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, și despre care spunem că este în vigoare. În schimb, regulile referitoare
la ținutele și modul de comportament la seratele studențești nu sunt cuprinse într-o lege publicată în Monitorul
Oficial și nici nu le caracterizăm, în mod obișnuit, prin expresii precum în vigoare sau abrogate.
- cele mai multe dintre regulile din Codul rutier sunt formulate într-o manieră categorică, imperativă, clară. În
schimb, regulile de conduită de la serate suportă o flexibilitate a modalității de exprimare mult mai accentuată.
Astfel, Codul rutier detaliază până în cele mai mici amănunte limitele maxime de viteză pe care șoferii le pot atinge,
în diverse situații, e.g. pe autostradă, drum național. În schimb, regulile referitoare la ținutele de la seratele
studențești nu sunt formulate în detaliu, e.g. ele se pot rezuma, cel mult, la indicații vagi, precum bărbații vor purta
costume, fără să indice, de exemplu, marca acestora, culoarea sau materialul din care vor fi confecționate.
- diferențele sunt evidente atunci când se pune problema reacției față de încălcarea regulilor. În cazul depășirii
limitelor de viteză, Codul rutier prevede sancțiuni ușor cuantificabile, de obicei plata unor amenzi, suspendarea
permisului de conducere etc. În schimb, sancțiunea în cazul încălcării etichetei vestimentare constă, cel mult, în
glume, mustrări, ironii etc la adresa celui care nu s-a conformat practicii etc.
Definiția fenomenului juridic
Fenomenele juridice sunt acele practici sociale care se diferențiază de fenomenul mult mai cuprinzător desemnat
prin expresia relații sociale printr-un grad, mai mult sau mai puțin accentuat, de formalizare. Cel mai important
aspect al formalizării îl reprezintă existența instituțiilor, în sensul de roluri, îndatoriri, puteri ale unor persoane
învestite cu puterea de a acționa, de a lua decizii care vizează interesele, libertatea și chiar viața oamenilor, în
numele statului și al ordinii juridice. Astfel, polițiștii care supraveghează circulația rutieră, constată încălcarea de
către participanții la trafic a regulilor din Codul rutier, aplică sancțiuni acestora, fac parte dintr-o instituție numită
Poliția Rutieră. Această instituție este ierarhizată: are departamente, există șefi și subordonați, există program
riguros de lucru ș.a.m.d..
De asemenea, normelor, practicilor sociale, fără caracter juridic le lipsește trăsătura pe care Frederick Schauer o
numește a canonicității formulării regulilor. Astfel, regula că la serată se merge însoțit nu este formulată,
explicitată, canonizată – nu poate fi indicat un text, o formulă anume a acesteia, de exemplu un cod afișat la
avizierul Facultății de Drept sau pe site-ul instituției. În schimb, un judecător va putea indica articolul din Codul
penal în baza căruia pronunță o sentință de condamnare la pedeapsa închisorii de 20 de ani.
În schimb, practica seratelor studențești nu are atașată nicio astfel de instituție. Nu există o „poliție vestimentară”
care să constate abaterile de la codul vestimentar și să aplică sancțiuni celor care l-au încălcat.
Care este relația dintre faptele sociale și faptele juridice? Când spunem că un fapt este social sau/și juridic?
Cine își dorește să înțeleagă (mai bine) dreptul nu poate scăpa de tensiunea născută dintre două adevăruri
indiscutabile, respectiv, pe de o parte, că dreptul este un fenomen social cu trăsături distincte de alte fenomene
sociale, și, pe de altă parte, că dreptul interacționează, în forme dintre cele mai complexe și variate, cu alte fenomene
sociale.
Orice studiu al dreptului trebuie, deci, să păstreze această dublă perspectivă, care prezintă și anumite riscuri.
Un prim risc este accentuarea a ceea ce particularizează dreptul între fenomenele sociale și a neglija interacțiunea cu
alte fenomene sociale. Atunci când ai un ciocan în mână, în jur se văd doar cuie este o posibilă expresie a anomaliei
de a acorda un rol excesiv/nepotrivit metodelor juridice în reglementarea relațiilor sociale. De pildă, se pot oferi
bune argumente în favoarea ideii că incriminarea penală a unor fapte antisociale/imorale este o ultima ratio, un
remediu de ultimă instanță pentru a te adresa unei anumite probleme sociale. Predispoziția, tentația de a urmări
obiectivele sociale prin intermediul legislației penale trebuie contracarată, de exemplu, atunci când există bune
motive pentru a se crede că obiectivul poate fi atins și prin metode non-coercitive.
Riscul corelativ constă în a sublinia în exces interacțiunile dintre drept și alte fenomene sociale și a neglija
trăsăturile distinctive ale dreptului. În oricare dintre cazuri rezultatul va fi același: în cel mai bun caz înțelegere
parțială a fenomenului, în cel mai rău caz distorsionarea înțelegerii. Religia, morala și politica sunt, probabil,
fenomenele sociale cu care dreptul interacționează în cea mai mare măsură. Conținutul normelor juridice, de
exemplu, al normelor din codurile penale, – cele care interzic uciderea și vătămarea integrității –, este, uneori,
identic cu cel al conduitelor pe care le prescriu sisteme normative precum morala și religia. În plus, sunt frecvente
cazurile în care integrarea anumitor conținuturi normative în sistemele legale ale unor ordini sociale s-a realizat
dinspre religie și morală. Este ușor de presupus că una dintre rațiunile pentru care legislațiile penale au țintit mereu
faptele prin care se aduce atingere unor valori precum viața, libertatea sau proprietatea este aceea că astfel de valori
au conținut moral, deci care merită în mod intrinsec să fie protejat, dreptul fiind văzut, astfel, ca o metodă de a
consolida protecția oferită, oricum, prin alte remedii sociale, cum sunt cele religioase, morale, unor
situații/conținuturi de viață. Nu mai puțin adevărat, însă, este și că normele juridice pot produce unele modificări în
evoluția reprezentărilor morale sau religioase.
Exercițiul B
Identificați fenomenele juridice dintre fenomenele sociale

I. Explicaţi distincția fenomenele juridice și fenomenele sociale
4. Reprezintă fenomen juridic:

d. Salutul Sărut mâna
e. Căsătoria dintre un bărbat și o femeie
f. Codul vestimentar la o serată studențească
5. O diferență între fenomenul juridic și fenomenul social este:
a. formalizarea
b. flexibilitatea
c. oralitatea
6. Practica seratelor studențești reprezintă:
d. Un fenomen juridic
e. Un fenomen social
f. Un fenomen natural
Cărţi:
Raportul sociologiei juridice cu alte discipline
RAPORTUL SOCIOLOGIEI JURIDICE CU ALTE DISCIPLINE
CUPRINS
1.1. Sociologia juridică și științele sociale

1.2. Sociologia juridică versus alte discipline juridice și discipline care au afinități cu
disciplinele juridice
1.2.1. Relația dintre sociologia dreptului și știința dreptului. Necesitatea unei științei a
dreptului
1.2.2. Istoria dreptului
1.2.3. Științele politice
1.2.4. Teoria morală
1.2.5. Filosofia dreptului
1.2.6. Dreptul comparat
1.2.7. Introducere în drept
1.3. Raportul dintre sociologia juridică și știința juridică

 Definiți obiectul de reglementare al sociologiei juridice
 Stabiliți corelațiile dintre sociologia juridică și știința dreptului
 Stabiliți corelațiile dintre sociologia juridică și alte științe
1.4. Sociologia juridică și științele sociale
În această secțiune vor fi formulate unele considerații cu privire la natura științelor sociale, categorie suficient
de cuprinzătoare încât să permită caracterizarea ei drept umbrelă atât pentru sociologie și sub-ramura ei,
sociologia dreptului, cât și pentru disciplinele care studiază, din variate perspective, viața juridică, dar și pentru
alte discipline, precum politologia sau teoria etică, care „interferează” cu disciplinele juridice.
Potrivit definiției oferite de Max Weber conceptul esențial în sociologie este cel de acțiune socială, aflându-ne
în prezența unui astfel de concept atunci când subiectul care atașează un anumit înțeles unor fapte ține cont și de
reacția posibilă a altor oameni. De exemplu, atunci când merge la secția de votare, cetățeanul realizează o
acțiune socială, pentru că ține cont și de acțiunile altor actori sociali, e.g. a citit, înainte, art. 36 din Constituție,
care stabilește condițiile în care se poate exercita dreptul de vot.
Acțiunile individuale sunt situații în care individul atașează un anumit înțeles unei anumite conduite. Înscrierea
la Facultatea de Drept reprezintă o acțiune, pentru că elevul care s-a înscris la facultate atașează un înțeles
subiectiv unor fapte, e.g. deplasarea spre București, achitarea taxelor stabilite de Universitate, efectuarea de
meditații de pregătire pentru examen etc. sunt toate componente ale acțiunii pregătirea pentru admiterea la
facultate, o acțiune prin care subiectul a învestit cu un anumit înțeles toate faptele descrise anterior.
Max Weber pleacă de la observația că mijloc și scop sunt cele două concepte fundamentale prin care ne putem
raporta la comportamentul omenesc. Oamenii își doresc anumite lucruri fie pentru ele însele, fie pentru că acele
lucruri îi pot conduce la obținerea unor lucruri pe care și le doresc pentru ele însele. De exemplu, nimeni nu își
poate dori, în fapt, banii, de dragul lor. Ei sunt atât de mult doriți datorită lucrurilor care pot fi obținute cu ei,
deopotrivă simbolice, e.g. putere, respect și statut, sau materiale, respectiv case, mașini, terenuri ș.a.m.d. În
schimb, activitatea de a asculta muzică este, cel puțin pentru melomanii adevărați, o activitate derulată de dragul
ei înseși.
Pentru Weber, rațiunea este calea prin care putem aprecia în ce măsură toate acțiunile – mijloc sunt apte
să conducă la atingerea țelului propus. De asemenea, rațiunea poate să ne spună dacă unele acțiuni sunt mai
potrivite decât alte acțiuni pentru atingerea aceluiași țel sau dacă îndeplinire anumitor acțiuni este mai eficientă,
mai rapidă pentru atingerea țelului propus. În concluzie, potrivirea mijloacelor la scopuri reprezintă una dintre
sferele fundamentale în care, potrivit lui Weber, rațiunea poate fi folosită.
Dar, continuă Weber, atingerea unui scop propus este, întotdeauna, însoțită de consecințe. Din punctul de
vedere al lui Weber, evaluarea consecințelor pe care atingerea unui scop dat le poate aduce cu sine este a doua
sferă în care rațiunea își are locul, funcționează și poate oferi răspunsuri oamenilor.
În sfârșit, o a treia sferă, în care, potrivit lui Weber, rațiunea este la ea acasă este aceea a explicitării
presupozițiilor scopurilor urmărite de oameni. Este un exercițiu dialectic, în sensul că rațiunea explicitează,
scoate la iveală acele presupoziții pe care le implică urmărirea unui scop dat.
Max Weber aprecia că judecățile de valoare au o natură subiectivă și că știința nu poate, niciodată, să le
legitimeze. Dar aceasta nu înseamnă, crede sociologul, că cercetătorii științelor sociale trebuie sau pot să se
dispenseze de idealuri și judecăți de valoare derivate din aceste idealuri care să le orienteze cercetarea. Etica
cercetătorului în domeniul științelor sociale îi pretinde acestuia, continuă Weber, să elimine confuzia dintre, pe
de-o parte, judecățile factuale, singurele care oferă cunoaștere propriu-zisă, și judecățile de valoare, care au
origine subiectivă și care, deci, se situează în conflict unele cu altele.
1.2. Sociologia juridică versus alte discipline juridice și discipline care au afinități cu disciplinele
juridice
Plecând de la observații formulate de Raz, Hart și Samuel, pot fi identificate 9 discipline care fie studiază
dreptul ca fenomen social (știința juridică, istoria dreptului, sociologia dreptului, filosofia dreptului, dreptul
comparat și introducere în drept) fie au unele afinități (științele politice, teoria morală, teoria politică).
Acestea nu pot fi separate în mod net și neproblematic unele de altele. Există multiple suprapuneri și fire
comune între aceste variate discipline. Având în vedere această multiplicitate de discipline, suprapunerile
dintre ele, precum și marile diferențe dintre stilurile de gândire care sunt evidente nu numai de la o școală de
gândire de la alta, ci și de la un gânditor la altul, riscul unor confuzii între disciplinele juridice este destul de
mare.
Sociologia dreptului este o disciplină care se situează la intersecția dintre două discipline distincte, și anume
sociologie și știința dreptului. Sociologia juridică este, deocamdată, cel puțin, o disciplină intelectuală a cărei
identitate nu este la fel de bine stabilită precum cea a altor discipline juridice. Cea mai importantă delimitare a
sociologiei juridice este cea față de care este un auxiliar, respectiv știința juridică.
1.2.1. Relația dintre sociologia dreptului și știința dreptului. Necesitatea unei științei a dreptului
Potrivit lui H.L.A. Hart, în istoria comunităților omenești, sistemele juridice au devenit tot mai complexe.
Creșterea numărului populației, inovațiile tehnologice, – e.g. motorul cu abur, automobilul sau, mai aproape de
noi, internetul, – ori diversificarea aspirațiilor omenești, au condus, în mod inevitabil, la apariția unor noi
instituții juridice menite să răspundă acestor dezvoltări. De exemplu, datele cu caracter personal au căpătat, în
era internetului, o relevanță pe care nu o aveau înainte de jumătatea secolului XX. Cu cât societățile devin mai
complexe, cu atât și dreptul devine mai complex, în sensul că apar mai multe profesii și din ce în ce mai
specializate. Astfel, este suficient să ne imaginăm cât de diferită era funcția judecătorului în Evul Mediu din
Țările Române de funcția judecătorului de azi. Sau, și mai radical, în Evul Mediu nici măcar nu exista ideea de
control de constituționalitate și, ca atare, nici funcția distinctă a judecătorului constituțional.
Această complexitate crescândă a generat nevoia specializării activității unui corp de profesioniști, a unui
grup de oameni în vederea unei mai bune administrări a dreptului. Judecătorii, avocații sau procurorii sunt
exemple tipice de profesioniști care, prin țesătura extrem de variată a acțiunilor lor, practică dreptul, în sensul
de creare, modificare sau aplicare.
La rândul ei, această profesionalizare a fost făcută posibilă și încurajată prin nașterea unei discipline, o știință a
dreptului, pe care Hart o numește dogmatică a dreptului, în care acesta este expus, sistematizat și predat într-o
manieră academică celor care îl vor administra.
Știința juridică a apărut așa cum au apărut și ceea ce Max Weber numește științele sociale, și anume dintr-o
nevoie practică, și nu una teoretică.
Știința juridică, sistematizată și formalizată în ramuri precum dreptul civil procesual și dreptul procesual penal,
a fost generată de nevoia societății, semnalată de Llewellyn, de a face față conflictelor sociale.
Obiectul științei dreptului constă în expunerea sistematică a dreptului și a metodelor și procedurilor sale
specifice care îl disting de alte sisteme normative sociale, cum ar fi morala sau religia.
Conținutul legilor, al ordonanțelor guvernelor, hotărârilor Parlamentului, ordinelor de ministru sau al hotărârilor
guvernelor, pentru a enumera doar o listă limitată de acte normative, îl reprezintă normele. Ca atare, o astfel de
disciplină se diferențiază în mod semnificativ de discipline empirice precum sociologia juridică, prin care se
studiază fapte.
 Știința juridică studiază tehnicile juridice ale normele juridice. Sunt vizate norme în vigoare într-o anumită
ordine juridică. Cu alte cuvinte, studiul tehnicilor juridice vizează acele norme acceptate ca fiind valide
într-o anumită ordine juridică.
De exemplu, dreptul civil sau dreptul penal vizează normele din Codul de procedură civilă în vigoare din 1 februarie
2013 și normele conținute în Codul de procedură penală în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014. Studiile
tehnicilor juridice nu se apleacă, deci, în primul rând, asupra unor norme care au fost în vigoare în trecut, (de
exemplu, Codul civil de la 1864). De asemenea, studiul tehnicilor juridice nu are ca obiectiv norme care, în mod
ideal, sunt eventual mai bune decât normele în vigoare.
 Studiul tehnicilor juridice este necesar având în vedere că normele legale în vigoare sunt, adesea, formulate
neclar. De exemplu, norma constituțională România este democrație constituțională este departe de a fi o
normă de la sine înțeleasă și al cărei rol este pe deplin clar pentru destinatarii săi. Revine, deci, rolul
doctrinei constituționale să clarifice acest înțeles, eventual instanțelor de justiție constituțională.
 Studiul tehnicilor juridice este necesar, de asemenea, întrucât normele care compun un sistem juridic pot fi
înțelese numai în măsura în care sunt corelate. În special în epoca actuală, emiterea de norme juridice,
generale sau individuale, a atins cote care fac din adagiul nemo censetur ignorare legem un simplu
deziderat sau ficțiune juridică.
De exemplu, pentru una și aceeași situație de fapt pot fi aplicabile mai multe norme juridice în vigoare, dar care se
situează în acte normative distincte.
În cazul în care o persoană încheie un contract de credit cu o bancă, se ridică întrebarea care sunt normele aplicabile
raportului juridic dintre cele două părți: contractual contractul dintre ele? Legea protecției consumatorilor? O.U.G.
nr. 52/2010? Codul civil?
Discipinele juridice sunt clasificate pe ramuri și sub-ramuri, cea mai cuprinzătoare, exhaustivă și cunoscută
clasificare în expunerea sistematică a dreptului este diviziunea dintre dreptul public și dreptul privat.
 Dreptul privat reglementează relații sociale în care libertatea subiectului de drept, precum și egalitatea
formală dintre aceștia, sunt esențiale. Astfel, normele care se regăsesc în Codul civil sunt norme care pleacă
de la premisa că subiecții de drept sunt liberi, în urmărirea diverselor nevoi pe care le au, să folosească sau
nu instituțiile juridice pe care Codul le pune la dispoziție (diversele forme de contracte, succesiunea
testamentară sau proprietatea privată). Potrivit art. 1169 din Codul civil, „Părțile sunt libere să încheie orice
contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele
moravuri”. Astfel, în principiu, nimeni nu poate fi obligat să cumpere o locuință sau un anumit automobil,
așa cum nu este poate fi obligat să o închirieze ori să o vândă. În plus, în limitele impuse de lege, de
ordinea publică și de bunele moravuri, subiecții ordinii juridice pot să se folosească de o anumită instituție
pe care ordinea juridică le-o pune la dispoziție prin adaptarea acesteia la cele mai variate împrejurări și
interese: aceasta este semnificația enunțului că „Părțile sunt libere să determine conținutul contractului”.
 Disciplinele dreptului public studiază acele sfere juridice în care un subiect, respectiv statul, sub toate
formele sale de exprimare, se situează într-o relație de putere cu ceilalți subiecți. Dreptul constituțional,
dreptul administrativ și dreptul penal sunt astfel de discipline, în care există o asimetrie între poziția statului
și cea a supușilor săi. Astfel, chiar subiecții, „supușii” statului sunt obligați să respecte, de exemplu,
prescripțiile unei legi fiscale prin care se modifică, începând cu 1 ianuarie 2020, impozitul pe venit.
În afara distincției dintre dreptul privat și dreptul public, sunt folosite, desigur, multe alte distincții și clasificări cu
un caracter fundamental și care străbat disciplinele juridice. Astfel, în interiorul unei ramuri precum dreptul civil se
instituie mai multe discipline care capătă o autonomie relativă: drepturile reale, adică dreptul de proprietate
privată și alte drepturi referitoare la bunuri; dreptul contractelor, cum este cel de vânzare, închiriere sau mandat;
dreptul succesoral etc. La rândul lor, toate aceste sub-ramuri sunt expuse și sistematizate cu ajutorul unor clasificări
și distincții mai mult mai puțin generale. De pildă, contractele sunt clasificate în contracte cu titlu oneros și contracte
cu titlu gratuit. De asemenea, conceptul de vinovăție este folosit atât în dreptul penal, cât și în cel civil delictual.
De asemenea, materii importante sunt împărțite și predate în partea generală și partea specială. Este cazul
dreptului penal. Partea generală a dreptului penal tratează subiecte precum cauzele care împiedică tragerea la
răspunderea penală a unei persoane care a comis o faptă care, altfel, este prevăzută de legea penală, (de exemplu,
legitima apărare), tipurile de pedepse (pedepsele principale precum sunt detenția pe viață, privarea de libertate sau
amenda și pedepsele complementare și cele accesorii) sau elementele care trebuie să fie, în mod cumulativ,
îndeplinite pentru a se reține înfăptuirea unei infracțiuni, în vreme ce partea specială reglementează infracțiunile ca
atare, (de exemplu, furtul, darea de mită, înșelăciunea și multe altele).
Exercițiul A
Explicați diferența dintre obiectul de studiu al sociologiei juridice și obiectul de studiu al științei
juridice
1.2.2. Istoria dreptului
Studiile istorice vizează anumite sisteme juridice sau anumite instituții juridice, din trecut. De exemplu, un studiu
prin care este descris regimul proprietății obștești în Evul Mediu din Țările Române sau un studiu prin care este
investigată evoluția rolului pe care monarhul l-a avut în monarhia din România în perioada 1866-1940 reprezintă
contribuții la studiul istoric al anumitor instituții juridice românești din trecut. De asemenea, un studiu care se ocupă
de sistemul juridic din timpul monarhiei absolutiste din Franța reprezintă un studiu istoric al sistemului juridic.
1.2.3. Științele politice
Dreptul poate fi studiat și din perspectiva științelor politice. Astfel, un studiu faimos realizat în anii 1990 în SUA a
relevat faptul că judecătorii Curții Supreme a SUA, în ciuda ideii convenționale potrivit căreia rolul judecătorului
este acela de a aplica în mod imparțial legea, în fapt aceștia iau decizii pe baza acesteia. Cercetătorii din domeniul
științelor politice pot, de asemenea, evidenția cum influențează orientarea politică a celor care numesc judecătorii
Curții Supreme a SUA, adică Senatul și Președintele, procesul de numire a acestor judecători.
1.2.4. Teoria morală
Noțiunea de teorie morală a fost dezvoltată de Raz. Astfel, potrivit acestei teorii judecățile de valoare formulate pe
Facebook de către cetățeni prin care este criticată o lege care interzice fumatul în spații publice închise pe
considerentul că este încălcată autonomia individuală a persoanei, și dreptul acesteia de a își conduce viața potrivit
propriilor valori, reprezintă parte dintr-o teorie morală, chiar dacă într-un sens larg care poate fi dat acestei noțiuni.
Într-un sens mai restrâns, teoriile morale sunt acele judecăți prin care sunt evaluate, critic sau pozitiv, conținutul
legilor sau modul lor de implementare, dar într-o manieră sistematică, profesionistă, de către profesori și cercetători,
a căror practică este instituționalizată.
1.2.5. Filosofia dreptului
Filosofia dreptului este, prin natura sa, o discplină conceptuală.
Tehnicile raționamentului juridic sunt, în mod special, obiect al lucrărilor de filosofia a dreptului. Motivul pentru
care s-a ajuns, în timp, la cristalizarea unei discipline care să studieze în mod distinct gândirea și raționamentul
juridic este bine surprinsă de Frederick Schauer: „În școala tipică de drept, mai ales în Statele Unite, se consideră că
gândirea și raționamentul juridic sunt predate, prin osmoză sau interstițial, în procesul de instruire din domenii
substanțiale precum drept civil delictual, dreptul contractelor, dreptul penal, drepturi reale, procedura civilă și
dreptul constituțional. Dar raționamentul și gândirea juridică apar într-o mai mică măsură decât se crede în mod
obișnuit, și chiar dacă survine, este nevoie să oferi într-un volum, abstras din subiectele particulare, o descriere și
analiză a mult din ceea ce studenții de la drept se presupune că vor asimila din predarea, în mod obișnuit indirectă, a
raționamentului juridic”.
1.2.6. Dreptul comparat
Dreptul comparat studiază relația dintre două sau mai multe sisteme juridice. O cercetare de drept comparat este
aceea în care sunt evidențiate modul în care anumite doctrine și concepte folosite de anumite curți constituționale au
ajuns să fie folosite de alte curți constituționale. De exemplu, Curtea Constituțională a României folosește, uneori,
conceptul de „drept viu” (în deciziile Curții Constituționale prin care sunt marcate revirimentele de jurisprudență –
recunoașterea posibilității de înființare a partidelor politice cu un număr de minim 3 membri, posibilitatea unui
membru al partidului politic de a putea contesta în instanța procedura de excludere dintr-un partid politic). O
cercetare de drept comparat poate evidenția în ce măsură conceptul diritto vivante, folosit de Curtea Constituțională
a Italiei, este similar cu cel cel folosit de Curtea Constituțională a României.
1.2.7. Introducere în drept
Inclusiv în Facultatea de Drept a Universității din București există cursuri introductive, cu statut opțional/facultativ.
Cursurile introductive pot avea un caracter general – de exemplu, introducere în dreptul englez, german sau francez.
Astfel de lucrări au ca obiectiv familiarizarea cu conceptele de bază ale unui anumit sistem juridic. De exemplu, o
introducere în dreptul englez vizează definirea și clarificarea noțiunii de common law, acel corpus de reguli, doctrine
și principii dezvoltate în timp de către judecători.
Tot caracter introductiv are și o lucrare prin care sunt definite și clarificate noțiunile de bază nu ale unui sistem
juridic, ci ale unei anumite ramuri a științei dreptului. De pildă, o introducere în dreptul penal american, nu prezintă
trăsăturile tuturor ramurilor de drept din SUA, ci doar ramura dreptului penal.
Exercițiul B
Analizați jurisprudența Curții Constituționale în care este utilizată conceptul de drept viu

Știința dreptului nu se transformă într-o simplă ramură a sociologiei juridice din cauza faptului că doar printr-o
valorificare adecvată a cunoștințelor oferite de sociologia juridică, știința dreptului își poate valorifica menirea. Un
judecător care pronunță sentințe de achitare sau condamnare a persoanei puse sub acuzare nu realizează studii de
sociologie a dreptului:
 el stabilește, pe baza administrării probatorului, situația de fapt cu privire la acuzație
 el aplică dreptul
 în etapa numită individualizarea judiciară a pedepsei, judecătorul va stabili pedeapsa pe care o va
executa condamnatul.
Aceste operațiuni nu sunt cercetări empirice, așa cum sunt cele realizate de sociologi și, în particular, de sociologii
dreptului.
 Sociologia juridică are un caracter empiric. O cercetare are un caracter empiric în măsura în care sunt
investigate fapte naturale sau fapte sociale și, în acest scop, sunt avansate ipoteze și sunt formulate teorii
care urmăresc să explice, într-o manieră sistematică, faptele.
Cercetările empirice sunt, de obicei, puse în contrast cu cercetările conceptuale, prin care nu se urmărește explicarea
faptelor, ci se urmărește clarificarea înțelesul folosirii cuvintelor, adică a conceptelor.
De exemplu, o cercetare care are ca obiect identificarea cauzelor hiperinflației din unele țări din Europa ulterior
încheierii Primului război mondial are un caracter empiric. În schimb, analiza conceptului de hiperinflație, adică
definirea lui, sublinierea unor diferențieri față de și afinități cu concepte cu care este mai mult sau mai puțin înrudit
este o analiză conceptuală, non-empirică.
 Sociologia dreptului, de exemplu, ridică și oferă răspunsuri la întrebări referitoare la motivele care l-au
determinat pe legiuitor să adopte exact acele norme care figurează într-o lege, și nu altele, care ar fi putut,
la fel de bine, să fie adoptate. Astfel, de exemplu, este o întrebare a sociologiei juridice aceea referitoare la
rațiunea pentru care Parlamentul României a decis în 2015, și nu mai devreme sau mai târziu, adoptarea
legii anti-fumat. De asemenea, un sociolog al dreptului va întreba care sunt rațiunile care l-au determinat pe
legiuitor să nu interzică fumatul și pe stradă și în stațiile de autobuz, și nu doar în spațiile publice închise,
cum sunt barurile, peroanele de la metrou ș.a.m.d.
Tehnicile dreptului apar întotdeauna într-un context economic și social dat și pentru a servi nevoi și funcții sociale
precise. De exemplu, regimul proprietății private este constituit și consolidat pe fundalul dezvoltării relațiilor
specifice economiei libere de piață. În schimb, instituirea proprietății socialiste de stat și abolirea proprietății private
reflectă, în cazul României, de exemplu, schimbările în contextul economic și social din România de după al doilea
război mondial. Sociologia juridică studiază, deci, modul în care aceste transformări sociale și economice au
influențat reglementarea proprietății, în Constituțiile socialiste din 1948, 1952 și 1965.
 De asemenea, aprecia Kelsen, sociologia dreptului ridică întrebări și oferă răspunsuri la întrebarea „În ce fel
imaginația religioasă sau datele economice influențează activitatea curților?”. Astfel, o analiză empirică, de
tip sociologic, ar putea pune în lumină o corelație dintre, pe de o parte, scăderea salariilor judecătorilor și,
pe de altă parte, scăderea numărului de hotărâri pronunțate care au fost motivate în detaliat.
 O altă întrebare căreia este chemată să îi răspundă sociologia dreptului, aprecia Kelsen, este „Ce îi
motivează pe oameni să se comporte în conformitate cu legile dintr-un stat?”.
În lucrarea „Why People obey the law?”, Tom Tyler susține că există două modele care urmăresc să ofere un
răspuns la această întrebare.
 Potrivit modelului instrumentalist, oamenii urmează prescripțiile impuse de legi deoarece doresc să
evite consecințele neplăcute care pot apărea din cauza neurmării acestora și, în mod corelativ, să obțină
avantajele personale generate de conduita neconformă. De exemplu, dacă statul dorește să reducă
infracționalitatea, atunci va lua măsuri de creștere a severității pedepselor pentru comiterea
infracțiunilor, precum și de creștere a certitudinii de aplicare a pedepselor. Statul care crește severitatea
și efectivitatea pedepselor pentru a spori gradul de respectare a legilor penale asumă, în mod implicit, o
viziune instrumentalistă cu privire la explicația conduitei oamenilor de (ne)conformare față de
conținutul legilor penale. Statul, urmărind să crească gradul de respectare a prescripțiilor impuse de
legile penale, crește severitatea pedepselor pentru că asumă, în mod implicit, că oamenii vor dori să
evite ceea ce este neplăcut/dezavantajos pentru ei, adică pedepsele.
 Potrivit modelului explicativ normativ, oamenii urmează acele prescripții impuse de sistemul juridic
care corespund modului în care ei cred că trebuie să acționeze, și nu urmează acele prescripții ale
sistemului legal care nu corespund modului în care ei cred că trebuie să acționeze. Astfel, potrivit lui
Tyler, oamenii acționează potrivit modelului normativ atunci când consumă droguri interzise de lege și
se angajează în practici sexuale ilegale, deoarece ei cred că asemenea practici nu sunt imorale. Pe de
altă parte, potrivit acestui model, oamenii vor respecta prescripțiile dreptului penal care interzic furtul,
deoarece ei cred că este imoral să furi.

I. Explicaţi raportul dintre sociologia juridică și știința dreptului
7. Un judecător care pronunță sentințe de achitare sau condamnare a persoanei puse sub acuzare:
g. Realizează o cercetare în domeniul sociologiei juridice
h. Stabilește pedeapsa pe care o are de executat condamnatul în procesul de individualizare a pedepsei
i. Creează o lex terția pe care o aplică în cazul respectiv
8. În legătură cu adoptarea unei legi, sociologia dreptului oferă răspunsuri cu privire la:
a. motivele care l-au determinat pe legiuitor să adopte acele norme și nu altele
b. tipul legii respective în funcție de natura relațiilor sociale reglementate
c. majoritatea necesară pentru adoptarea fiecărui tip de lege
9. Dreptul comparat studiază:
g. Relația dintre două sau mai multe sisteme juridice
h. Conflictul dintre un partid politic și un membru al său
i. Vizează anumite sisteme juridice sau anumite instituții juridice, din trecut
Cărţi:
Tehnici juridice și funcții ale tehnicilor juridice
TEHNICI JURIDICE ȘI FUNCȚII ALE TEHNICILOR JURIDICE
CUPRINS
1.1. Conceptele de tehnică și scop al tehnicii

1.2. Dreptul – activitate cu scop

 Stabiliți distincția între scopuri și mijloace pentru atingerea acestora
 Identificați regulile primare și regulile secundare conform lui Hart
 Identificați distincția dintre tehnici și funcții
1.5. Conceptele de tehnică și scop al tehnicii
Fiecare om are dorințe pe care dorește să și le satisfacă și scopuri pe care vrea să le atingă. Dorințele și
scopurile pe care le urmărește pot sau nu să fie atinse.
În vederea atingerii scopurilor pe care și le propun și a satisfacerii nevoilor pe care le au, oamenii întreprind
acțiuni. Aceste acțiuni sunt, astfel, mijloace pe care le utilizează în vederea atingerii scopurilor propuse și pentru
satisfacerea nevoilor.
De asemenea, în vederea satisfacerii nevoilor și a atingerii scopurilor pe care le urmăresc, oamenii au inventat,
întotdeauna, instrumente pe care le folosesc în vederea atingerii acestora. În ciuda diferențelor importante și
evidente dintre ele, mașinile de cusut, chibritele, macaralale, rochiile, telefoanele mobile și autostrăzile au o
trăsătură comună fundamentală, și anume aceea că ele sunt inventate/construite pentru a servi scopuri ale oamenilor
și pentru a satisface nevoi ale acestora. Ele nu apar și nu populează universul uman decât pentru că și în măsura în
care oamenii au nevoi, interese, obiective și scopuri.
Bineînțeles, numărul și varietatea de scopuri și dorințe este uriaș. Pe măsura acestei varietăți a scopurilor și
dorințelor este varietatea acțiunilor pe care oamenii le întreprind în vederea atingerii lor. Astfel, unul și același
scop, de exemplu, menținerea unei bune stări de sănătate, poate fi urmărit printr-o varietate de mijloace, simultan
sau succesiv, de exemplu, prin efectuarea de exerciții fizice zilnice sau/și odihnă sistematică și/sau controale
medicale preventive ș.a.m.d.
În plus, scopurile și dorințele sunt indefinite, în sensul că nu se poate realiza o clasificare completă și definitivă
a tuturor nevoilor/scopurilor pe care oamenii le-au avut, le au în prezent sau le-ar putea avea în viitor și, desigur, nici
a mijloacelor prin care acestea vor putea fi atinse. De exemplu, înainte de apariția internetului, nu s-ar fi putut
formula obiecția față de o eventuală măsură statală de restricționare a accesului publicului la internet, în sensul că o
astfel de restrângere reprezintă o încălcare a dreptului la informație sau/și la libera expresie.
În sfârșit, țesătura dintre, pe de o parte, scopurile/dorințele pe care le urmărim/avem și, pe de altă parte,
mijloacele prin care le urmărim sau le-am putea urmări și satisface, este foarte complexă. Astfel, una și aceeași
acțiune omenească poate fi văzută, într-un anumit context, drept un scop, dar, în alt context, drept un mijloc. De
exemplu, acțiunea de a fixa alarma telefonului mobil pentru a te trezi la ora 6 pentru a ajunge la 7 la laboratorul de
analize reprezintă un mijloc pentru a atinge scopul recoltării de sânge. Dar recoltarea sângelui este, la rândul său, un
mijloc pentru atingerea scopului menținerii unei bune stări de sănătate.
Oamenii, prin cea mai complexă structură socială pe care au imaginat-o până în prezent, statul, urmăresc o
varietate imensă de scopuri printr-o varietate de mijloace. De exemplu, scopul menținerii ordinii într-un teritoriu
delimitat poate fi realizat prin adoptarea unor reguli care interzic vătămarea sau uciderea oamenilor ori furtul și
distrugerea bunurilor acestora (ceea ce H.L.A. Hart numește reguli primare). În plus, pentru a asigura efectivitatea
acestor reguli, sunt prevăzute sancțiuni în cazul nerespectării lor, dar și instituții care să stabilească dacă s-au
încălcat regulile primare, precum poliția, parchetele sau instanțele de judecată.
Scopul considerațiilor de mai sus este acela de a fixa foarte bine distincția dintre mijloace și scopuri sociale,
pentru că această distincție este crucială pentru înțelegerea naturii dreptului, ca fenomen social, precum și a
sociologiei juridice, ca disciplină de studiu. Putem spune că dreptul este un mijloc pentru atingerea unor scopuri
sociale.
1.6. Dreptul – activitate cu scop
Viața socială ridică probleme variate și complexe. Dreptul a urmărit întotdeauna să răspundă unora dintre aceste
provocări ale vieții. Dreptul reprezintă o activitate orientată către viitor. Hart aprecia că nicio persoană sănătoasă și
nicio comunitate socială nu va adopta legi fără să urmărească un anumit scop social, să rezolve o anumită problemă
socială, să răspundă unei anumite nevoi sociale.
Hart și Sacks arată că orice lege, precum și orice idee dezvoltată de către judecătorii de common law, servește, în
mod intrinsec, scopuri și nevoi. Diferența dintre faptele naturii și faptele sociale se reflectă și la nivel metodologic,
adică între științele naturii și științele sociale. Cei doi autori fac partea din tradiția intelectuală care situează în
contrast metodologic între disciplinele sociale și științele naturii. De exemplu, un judecător, ca autor de decizii
judecătorești care încapsulează reguli juridice pentru viitor, nu va „cerceta” obiectul deciziei sale în aceeași manieră,
potrivit acelorași standarde pe care le urmează un cercetător al naturii, un biolog, de pildă, atunci când studiază
aparatul digestiv al maimuțelor.
Hart & Sacks subliniază și puterea organizatoare și raționalizatoare a ideii că dreptul este activitate cu scop.
Natura și importanța sociologiei juridice, precum și utilitatea acesteia pentru știința dreptului nu pot fi înțelese
independent de distincția dintre tehnică și funcții. În vreme ce științele juridice, sub multiplele forme ale acestora, de
pildă dreptul civil, penal sau constituțional, studiază tehnici, adică concepte, doctrine, reguli sau principii,
sociologia juridică studiază funcțiile pe care aceste tehnici sunt menite să le atingă și, mai ales, modul în care
tehnicile și funcțiile interacționează.
Dreptul, înțeles ca tehnică socială distinctă, este diferit, de exemplu, de religie, care, la rândul său, poate fi
văzută ca o tehnică socială. Astfel, oamenii pot să pună la lucru, în slujba unuia și aceluiași scop social, – de
exemplu, menținerea, protecția și consolidarea familiei –, tehnica socială a dreptului împreună sau separat cu tehnica
socială a religiei. Codul civil conține dispoziții detaliate despre condițiile și formalitățile care trebuie îndeplinite
pentru încheierea căsătoriei pentru ca efectele acesteia să fie recunoscute și protejate de ordinea de drept. Scopul
acestora – de exemplu, al interdicției ca divorțul, în cazul în care soții au copii minori, să producă efecte dacă este
încheiat la notariat –, constă în apărarea interesului superior al copiilor, categorie pe care legislațiile au protejat-o
mereu. Acest scop poate fi, însă, atins și prin metode cu totul diferite, de exemplu, cu ajutorul discursului religios al
Bisericii, care se revendică de la învățăturile din Biblie.
Dreptul este o tehnică socială menită să servească scopuri sociale, trebuie să se țină cont, deopotrivă, de faptul
că dreptul este extrem de complex și că el poate fi divizat, la rândul său, în mai multe tehnici sociale.
Contează, acum, mai puțin să răspundem la întrebarea „Câte tehnici juridice există și câte scopuri sociale
există?”, cât să înțelegem că, întotdeauna, este nu doar posibil, ci chiar necesar, să se distingă între, pe de o parte,
tehnica juridică și, pe de altă parte, scopul urmărit prin adoptarea și implementarea tehnicii sociale respective.
Juristul trebuie să perceapă cu perfectă acuratețe simultan funcția socială pe care o anumită tehnica juridică este
menită să o servească și tehnica juridică în sine. Într-adevăr, tehnicile juridice nu vor putea fi înțelese niciodată
făcând abstracție de funcțiile în vederea cărora au fost inventate.
Importanța înțelegerii tehnicilor juridice în lumina scopurilor în vederea cărora acestea sunt puse la punct este
vizibilă într-una dintre cele mai importante practici, în care se va angaja orice practician al dreptului, și anume
interpretarea legilor.
Oricât de mari ar fi dificultățile în decelarea scopului avut în vederea la adoptarea unei legi, interpretul va
presupune că legea respectivă are un scop. De exx., în vreme ce are sens întrebarea „Care este scopul urmărit de
legiuitor în adoptarea art. 1011 alin. (1) din Codul civil, prin care se instituie obligația de a încheia contractul de
donație în formă autentică?”, nu are sens întrebarea „Este adevărat că legiuitorul a urmărit vreun scop, oricare ar fi
el, la adoptarea art. 1011 alin. (1) din Codul civil, care stabilește că donația se încheie prin înscris autentic, sub
sancțiunea nulității absolute?”.
Prin urmare, urmând principiul metodologic formulat de către Hart & Sacks, se poate spune că între orice tehnică
a dreptului și scopul său se stabilește o relație conceptuală.
Un mod alternativ de a sublinia această relație este de a spune că orice tehnică juridică are un scop, oricare ar
fi el. În schimb, tehnica juridică poate să urmărească un scop sau un altul. Din această cauză, în practica juridică,
există controverse și dezacorduri cu privire la scopul care trebuie să fie atribuit unei anumite legi sau unei anumite
dispoziții dintr-o lege.
Exercițiul A
Explicați de ce orice tehnică juridică are un scop
1.3. Reguli constitutive versus reguli regulative
Dreptul nu poate exista independent de oameni, dreptul este unul dintre acele fenomene obiective care sunt
posibile exclusiv datorită acordului dintre oameni și astfel, dreptul este o creație omenească. În consecință, este
esențial să fie introdusă distincția dintre reguli regulative și reguli constitutive.
Să ne imaginăm că Andrei este un copil de 7 ani căruia părinții i-au interzis să vină mai târziu de ora 20.00 acasă
din parcul din spatele blocului. De asemenea, să ne imaginăm că Andrei își dorește să mănânce o înghețată de la
magazinul care se află lângă parcul menționat. Evident, pentru a mânca înghețata favorită, trebuie să o cumpere,
adică să încheie un contract de vânzare cu magazinul care deține tipul de înghețată favorită.
Pe fundalul acestor precizări, se poate spune că Andrei are obligații de executat? Sau doar o obligație? Și dacă
da, față de cine?
Se poate accepta cu ușurință că Andrei este obligat să vină în casă înainte de ora 20.00. S-ar putea spune,
deopotrivă, că Andrei mai are și obligația de a achita prețul înghețatei sale favorite? Pentru a răspunde la această a
doua întrebare, este esențial să se înțeleagă care este rațiunea pentru care nu există nicio dificultate pentru a aprecia
că Andrei este obligat să ajungă acasă cel mai târziu la ora 20. Spunem că Andrei trebuie să ajungă acasă,
independent de ceea ce își dorește el.
Astfel, Andrei trebuie să ajungă acasă independent de faptul dacă el își dorește să ajungă acasă înainte de această
oră, e.g. s-a plictisit, au plecat din parc toți ceilalți prieteni ai lui, nu vrea să încalce interdicția părinților, sau dacă își
dorește să mai rămână în parc și după ora 20.00, e.g. este o seară superbă de vară și sunt mulți prieteni care sunt încă
în parc și jocurile sunt minunate etc.
Este Andrei, de asemenea, obligat să plătească prețul înghețatei favorite? Ar fi straniu să răspundem că Andrei
este obligat să achite prețul înghețatei, la fel cum este obligat să ajungă acasă înainte de 20, adică independent de
ceea ce își dorește el. Andrei este, într-adevăr, obligat să achite prețul înghețatei favorite dacă își dorește acea
înghețată! Achitarea prețului înghețatei reprezintă o acțiune a lui Andrei cu totul diferită de acțiunea de a se
întoarce acasă înainte de ora 20.00. Andrei trebuie să se întoarcă acasă înainte de ora 20.00 independent de ceea ce
își dorește el. În schimb, Andrei trebuie să achite prețul înghețatei doar dacă își dorește înghețata.
Am introdus distincția dintre cele 2 tipuri de obligații pentru a ilustra una dintre cele mai importante distincții
conceptuale din științele sociale: distincția dintre reguli constitutive și reguli regulative.
Obligația lui Andrei de a nu ieși din casă după lăsarea întunericului este o instanțiere a acelei categorii de
obligații pe care H.L.A. Hart le caracteriza în acest fel: unele reguli sunt obligatorii, în sensul că pretind oamenilor
să se comporte în anumite feluri – de exemplu, să se abțină de la violență sau să plătească taxe –, indiferent dacă
își doresc sau nu. H.L.A. Hart a caracterizat aceste reguli drept reguli primare.
În schimb, obligația lui Andrei de a achita prețul înghețatei este o instanțiere a acelui gen de obligații pe care
H.L.A. Hart le caracteriza așa: alte reguli precum acelea care prescriu procedurile, formalitățile și condițiile pentru
încheierea căsătoriilor, testamentelor sau contractelor indică ceea ce oamenii trebuie să facă pentru a da efect
dorințelor pe care le au. Hart a caracterizat aceste reguli drept reguli secundare.
Numai o înțelegere deplină a distincției dintre regulile primare și regulile secundare va putea face posibilă
înțelegerea diferenței dintre două din tehnicile paradigmatice ale dreptului, respectiv dreptul penal și dreptul civil.
Potrivit art. 188 alin. (1) din Codul penal, „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de
ani”. O astfel de regulă este primară în sensul că destinatarii săi sunt obligați să o respecte independent de ceea ce își
doresc. În mod similar, obligația constituțională de achitare a taxelor și impozitelor trebuie înțeleasă ca fiind
aplicabilă destinatarilor săi independent de ceea ce își doresc ei. În sfârșit, obligația din dreptul civil delictual de a
dezdăunare a prejudiciului material provocat printr-un accident rutier trebuie, de asemenea, înțeleasă ca o regulă
primară. În cazul regulilor primare, se poate spune că dorințele destinatarilor acestora sunt irelevante.
Potrivit art. 1011 alin. (1) din Codul civil, „Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității
absolute”. Destinatarii acestei norme nu sunt obligați să încheie contracte de donații, ci sunt obligați ca, în cazul în
care își doresc să transfere gratuit un bun din patrimoniul său în patrimoniul altuia, să autentifice contractul de
donație. În mod similar, Codul civil nu obligă două persoane să se căsătorească, ci doar ca, în cazul în care două
persoane doresc ca dreptul românesc să recunoască dorința lor de a fi considerați căsătoriți, să se prezinte în fața
ofițerului stării civile, și nu a duhovnicului lor.
Exercițiul B
Explicați distincția dintre reguli primare și reguli secundare în concepția lui Hart
I. Explicaţi dreptul ca activitate cu un scop
10. Constituie regulă primară:

j. Plata taxelor și impozitelor
k. Încheierea contractului de donație
l. Căsătoria dintre A și B
11. Scopurile și dorințele unei persoane sunt:
a. finite
b. nedefinite
c. indefinite
12. Între orice tehnică a dreptului și scopul său se stabilește o relație :
j. conceptuală
k. constrângătoare
l. echilibrată
Cărţi:
 H.L.A. HART , The Concept of Law , ed. a 2-a, Oxford University Press, Oxford, 1994.
Conflictul social
CONFLICTUL SOCIAL
CUPRINS
1.1. Precizări introductive

1.2. Devianța socială
1.2.1. Noțiune
1.2.2. Cauzele devianței
1.2.3. Reacția socială față de devianță
1.3. Delincvența
1.4. Criminalitatea

 Definiți devianța socială
 Identificați cauzele devianței
 Deosebiți devianța de criminalitate
1.7. Precizări introductive
Scopul oricărei societăți este acela de a păstra ordinea, echilibrul, de a menține structurile și formele proprii de
organizare și conducere, de a asigura funcționarea tuturor instituțiilor sale, precum și desfășurarea în condiții
normale a acțiunilor grupurilor și indivizilor. Varietatea relațiilor sociale se reglementează prin intermediul normelor
sociale, acestea stabilind conduita oamenilor în cele mai diferite domenii de activitate.
Majoritatea cercetărilor au arătat că, urmare a socializării, omul, prin natura sa fiind o ființă socială, adoptă
comportamente conforme moralei sau legislației în vigoare determinat fie de motive morale, fie de motive legale,
autoritatea legii fiind internalizată în mod diferit de către fiecare individ.
 Dacă prin comportamentul său ființa umană tinde a fi în concordanță cu regulile prescrise ale
grupului din care face parte și cu așteptările acestuia, se realizează conformitatea cu aceste norme.
La rândul ei, societatea apreciază indivizii după modul în care realizează adeziunea la normele și
valorile grupului, așteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul
cultural și normativ, cu mijloacele legitime de acțiune.
 În cazul în care tendința comportamentului uman este de a nu respecta normele prescrise, apare
devianța, văzută ca lipsă de adeziune la modelul normativ și axiologic al grupului, manifestată
printr-un comportament atipic care încalcă prescripțiile normative și violează cerințele
instituționale.
Abordarea conflictului social este realizată la nivel sociologic din perspectiva a două teorii.
 Potrivit teoriei consensului, conflictul social presupune perturbarea ordinii sociale, reclamând o
abordare din interiorul acesteia. Ordinea socială există, însă indivizii sunt cei care o perturbă.
 Potrivit teoriei conflictului, nu există o societate caracterizată în exclusivitate prin consens privitor
la viața socială în ansamblul ei. Conflictul social rezultă din conflictul de interese care se naște
între indivizii situați la poli sociali opuși.
Însă niciuna dintre cele două teorii nu a reușit să ofere o imagine completă a comportamentului deviant, atât
conflictul, cât și consensul fiind fenomene ale lumii reale ce merită a fi cercetate.
În cele ce urmează vom analiza diferitele forme de manifestare a conflictului social: devianța, delincvența,
criminalitatea, încercând să realizăm o delimitare între aceste concepte din punctul de vedere al sociologiei juridice.
1.8. Devianța socială

1.2.1. Noțiune
Pentru sociologi, devianța socială reprezintă violarea standardelor de comportament sau a așteptărilor unui grup
sau ale unei societăți (încălcarea normelor sociale). Devianța presupune violarea normelor unui grup care pot fi sau
nu formalizate prin drept. Devianța constă în fapta sau acțiunea unui individ, membru al unui grup social, de
transgresare sau schimbare a normelor acelui grup. În consecință, pentru sociologi, devianța include acele
comportamente care se abat de la sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup
sau sistem social.
Fenomenul de devianță manifestă o evoluție spațială și temporală, având un caracter relativ și cultural.
Devianța este un concept complex, care include nu numai comportamentul infracțional, dar și alte acțiuni care nu
pot face obiectul unei urmăriri penale. Astfel, constituie comportament deviant atât fapta unei persoane care ocupă o
demnitate sau o funcție publică de a lua mită, cât și fapta unui elev sau student de a absenta nemotivat de la ore. Însă
sancțiunile care intervin sunt diferite: în primul caz, intervine răspunderea penală materializată prin aplicarea unor
sancțiuni penale, în timp ce în al doilea caz, intervine răspunderea disciplinară prin aplicarea unor sancțiuni
disciplinare (cum ar fi, spre exemplu, scăderea notei la purtare, exmatricularea).
Din perspectivă sociologică, definiția devianței variază în timp de la o perioadă istorică la alta și în cadrul unei
anumite societăți. Însă, în majoritatea cazurilor, acele grupuri care beneficiază de un anumit status și de cea mai
mare putere definesc care sunt comportamentele acceptabile și ce comportament este considerat deviant. Spre
exemplu, în ciuda avertismentelor medicale privind consecințele fumatului făcute începând cu anii ‘70, acesta a
continuat să fie acceptat datorită puterii companiilor din domeniul tutunului. Urmare a campaniilor de conștientizare
privind efectele fumatului asupra sănătății și a măsurilor legislative adoptate, fumatul a fost considerat o activitate
deviantă.
 În România, încă din anul 2002 au fost luate măsuri pentru protecția sănătății, fiind adoptată, în acest
sens, Legea nr. 349/2002, prin care au fost reglementate mai multe măsuri privind prevenirea și
combaterea consumului de tutun, cum ar fi: interzicerea vânzării produselor din tutun tinerilor cu
vârsta sub 18 ani, interzicerea fumatului în spațiile publice închise, interzicerea completă a fumatului
în unitățile sanitare, obligația realizării unor spații special amenajate pentru fumat, obligația
menționării pe pachetele de țigarete a conținutului de gudron, de nicotină şi monoxid de carbon din
gazele măsurate, inscripționarea pachetelor de țigarete cu avertismente privind efectele tutunului,
cum ar fi „Fumatul ucide”, cu varianta: „Fumatul poate să ucidă” şi „Fumatul dăunează grav
sănătății tale şi a celor din jur”, difuzarea de materiale promoționale de prevenire şi combatere a
consumului produselor din tutun pe posturile naționale de radio și de televiziune.
 Ulterior au fost luate măsuri mai drastice în ceea ce privește protejarea sănătății oamenilor împotriva
fumatului. Astfel, a fost adoptată Legea nr. 15/2016 de modificare a Legii nr. 349/2002, care a intrat
în vigoare la data de 17 martie 2016. Legea prevede interzicerea completă a fumatului în toate
spațiile publice închise, în spațiile închise de la locul de muncă, în mijloacele de transport în comun
și în locurile de joacă pentru copii. În mijloacele de transport în comun este interzisă inclusiv
utilizarea țigaretei electronice. De la aceste prevederi fac excepție celulele pentru deținuții din
penitenciarele de maximă siguranță. De asemenea, se interzice complet fumatul în unitățile sanitare,
de învățământ, precum și în cele destinate protecției și asistenței copilului, de stat și private.
Deși adesea devianța este văzută ca un tip de comportament, anumite persoane pot fi catalogate drept deviante
dacă își manifestă credințe sau convingeri radicale sau neobișnuite. Spre exemplu, membrii unor culte (sataniștii,
Moonies) sau ale unor grupări politice extremiste pot fi considerați ca având un comportament deviant atunci când
convingerile lor religioase sau politice sunt aduse la cunoștința persoanelor cu convingeri culturale convenționale .
În anumite cazuri, indivizii pot fi catalogați drept devianți deoarece se identifică printr-o condiție sau trăsătură
caracteristică. Spre exemplu, într-un studiu realizat de Weitz au fost identificate mai multe condiții ca deviante: a
fi obez, a avea SIDA, a fi un fost condamnat, a fi un fost alcoolic. Această stigmatizare din partea societății a dus la
afectarea relațiile personale ale celor în cauză și i-a determinat pe aceștia să caute să ascundă acea caracteristică sau
condiție care ar fi putut duce la stigmatizarea din partea societății.
 Goffman utilizează termenul stigmat pentru a descrie etichetele pe care societatea le

folosește pentru a devaloriza membrii unui anumit grup social. Spre exemplu, persoanele
supraponderale și cele anorexice se presupune că au un caracter slab, fiind victime ale
apetitutului și întrucât nu se conformează mitului/standardului de frumusețe sunt catalogate
ca ciudate/desfigurate, având ceea ce Goffman denumește spoiled identity. Alteori,
persoanele sunt stigmatizate pe întreaga durată a vieții pentru comportamente deviante, pe
care le-au avut în trecut, spre exemplu parior înrăit, fost condamnat, fost alcoolic. Autorul
realizează o distincție între, pe de o prate, simbolul prestigiului care atrage atenția asupra
unor aspecte pozitive privind identitatea unei persoane, cum este spre exemplu utilizarea
insignelor și, pe de altă parte simbolul de stigmatizare care discreditează identitatea unei
persoane, cum ar fi spre spre exemplu, o condamnare pentru pedofilie. Deși simbolurile
stigmatizării nu sunt adesea evidente, ele pot deveni o chestiune de interes public.
Spre exemplu în SUA, obligația înregistrării infractorilor pentru infracțiuni sexuale în evidențele
departamentelor de poliție ale locului de domiciliu sau de reședință, în anumite cazuri fiind publicate pe
site-urile acestor departamente liste cuprinzând numele și prenumele, adresele și chiar fotografiile acestor
tipuri de infractori.
Și în România a fost adoptată Legea nr. 118/2019 care prevede că în scopul prevenirii şi combaterii faptelor
de natură sexuală, de exploatare a unor persoane sau asupra minorilor, prevăzute şi pedepsite de legea
penală, precum şi pentru a evita riscul recidivei, se organizează Registrul naţional automatizat cu privire la
persoanele care au comis infracţiuni sexuale, de exploatare a unor persoane sau asupra minorilor.
Există însă și anumite forme de comportamente deviante care sunt tolerate de societate, mai ales în lumea
tehnologiei informației. Spre exemplu, pirateria de software, a muzicii, a filmelor, deși interzisă de legislația privind
proprietatea intelectuală, este larg acceptată de societate, nicio stigmatizare nefiind atașată celor care desfășoară
astfel de comportamente deviante.
Devianța este un concept relativ, întrucât un act devine deviant atunci când el este definit de către societate ca
atare, ea nefiind inerentă anumitor comportamente. Noțiunea de devianță nu poate fi evaluată decât prin intermediul
standardelor culturale – valori, norme, simboluri – existente în societatea, colectivitatea sau grupul luat ca referință.
Astfel, ceea ce este considerat deviant într-o societate sau într-o anumită perioadă istorică este considerat drept
normal în altă societate sau în altă perioadă istorică.
 Spre exemplu, criticile presei la adresa puterii sunt considerate ca acte deviante în societățile totalitare,
ele fiind acceptate ca normale într-o societate democratică. Un alt exemplu ar fi că în prezent în licee,
unele eleve poartă blugi albaștri și păr foarte scurt; unii băieți poartă cercei și păr lung. În trecut o astfel
de înfățișare se considera că violează codurile de etică/regulamentele școlare, ceea ce ar fi dus la
exmatricularea celor catalogați ca devianți.
Definiția comportamentelor deviante variază de la o epocă istorică la alta, de la o societate la alta, de la un grup
la altul, existând diferite grade de gravitate a acestor comportamente.
 Spre exemplu, întârzierea returnării unei cărți la bibliotecă atrage ca sancțiune o amendă, iar absența de
la ore poate determina scăderea notei la purtare. Pe de altă parte, falsificarea unei note sau fraudarea
unui examen pot atrage sancțiuni mai severe, cum ar fi excluderea din examen și chiar exmatricularea,
potrivit regulamentelor școlare. Anumite comportamente deviante încalcă însă legea penală, din acest
moment persoana respectivă fiind etichetată drept infractor sau criminal, ceea ce atrage sancțiuni cu
precum pedeapsa cu închisoarea, amenzi penale și altele.
Într-o abordare de bun simț, devianța este adesea văzută ca inerentă anumitor comportamente sau persoane.
Pentru sociologi, însă, devianța este o caracteristică formală a unor situații sociale și structuri sociale. Astfel,
devianța nu este o trăsătură inerentă anumitor forme de comportament, ci este o trăsătură conferită unor forme de
comportament de către audiența în care se manifestă în mod direct sau indirect. Audiența socială mai degrabă decât
individul este cea care, în cele din urmă, determină dacă orice episod de comportament sau orice serie de episoade
sunt etichetate ca deviante. Rezultă astfel că devianța este relativă din moment ce un un act devine deviant când este
definit ca atare de către societate.
1.2.2. Cauzele devianței
Pornind de la explicațiile inițiale privind cauzele comportamentului deviant care aveau în prim-plan factorii
genetici, în gândirea lui Beccaria, sociologii contemporani au avut mai multe abordări în vederea identificării
cauzelor devianței. Astfel, influențele exercitate asupra individului de-a lungul timpului, mai ales din perspectiva
principalilor factori de socializare, își pun amprenta asupra modului de formare a personalității, studiile privind
etiologia devianței aducând în discuție: mediul familial, școala, grupul de prieteni, mediul social.
Teoriile funcționaliste
Potrivit perspectivei funcționaliste, devianța este o parte normală a existenței umane, cu consecințe pozitive și
negative pentru stabilitatea socială. Devianța este cea care definește limitele comportamentului potrivit. Deși
cercetările sociologice ale lui Émile Durkheim vizează actele infracționale, concluziile sale sunt valabile pentru
toate tipurile de comportamente deviante. În viziunea sa, pedepsele instituite într-o societate, incluzând atât
mecanisme formale, cât și informale de control social, definesc comportamentele acceptabile în acea societate.
Acesta a utilizat termenul anomie pentru a descrie lipsa normelor într-o perioadă de profunde schimbări sociale și
dezordine, când controlul social asupra comportamentului indivizilor este inefectiv. Anomia nu echivalează cu
absența totală a normelor, ci cu suspendarea temporară a funcționalității normelor de bază. Cu cât integrarea socială
este mai scăzută, cu atât cresc mai repede devianța și criminalitatea.
Potrivit teoriei asupra devianței a lui Robert Merton (1968) comportamentul indivizilor care violează normele
sociale acceptate poate avea aceleași obiective generale ca și comportamentul indivizilor care urmăresc un mod de
viață convențional. Astfel, el explică de ce indivizii acceptă sau resping obiectivele legitime impuse de societate,
mijloacele sociale acceptate pentru atingerea acestor obiective ori ambele. Potrivit lui Merton, un important obiectiv
în SUA este succesul măsurat în bani. Societatea americană oferă instrumente specifice pentru atingerea succesului,
cum ar fi – educația, efortul susținut, perseverența. Potrivit teoriei sale, indivizii se adaptează, într-o anumită
măsură, fie prin conformitate, fie prin devianță de la aceste așteptări culturale.
Devianța este universală întrucât îndeplinește trei funcții importante:
1. devianța clarifică normele – pedepsind comportamentul deviant, societatea își reafirmă
angajamentul pentru existența normelor și clarifică înțelesul acestora.;
2. devianța unește grupul – când un comportament deviant este văzut ca o amenințare la adresa
solidarității grupului și membrii săi se unesc împotriva acestuia, loialitatea lor față de societate este
întărită.;
3. devianța promovează schimbare socială – cei care nu respectă normele promovează un
comportament deviant în vederea schimbării lor. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii actele de
nesupunere civică – boicotul autobuzelor – au fost utilizate pentru a protesta și a corecta injustiția socială
reprezentată de autobuzele separate (segregated buses).
Teoriile interacționiste
Adepții perspectivei interacționiste asupra devianței se concentrează asupra comportamentului de zi cu zi al

indivizilor, explicând devianța prin transmisiunea culturală și prin teoria dezorganizării sociale.
Potrivit teoriei transmisiunii culturale enunțate de Edwin Sutherland, oamenii, în cadrul procesului de
socializare, învață atât comportamentele conforme, cât și pe cele deviante. Potrivit acestuia, comportamentul
criminal se învață din interacțiunea cu ceilalți. Învățarea presupune atât tehnicile de încălcare a legii (de exemplu,
cum se sparge o mașină rapid și în liniște, cum se fură un portofel), cât și motivele, scopul și raționalizarea actului
deviant. Această teorie poate fi utilizată pentru explicarea comportamentului dependenților de droguri și alcool.
Sutherland utilizează termenul de asociere diferențială pentru a descrie procesul prin care expunerea la atitudini
favorabile actelor deviante poate conduce la violarea normelor. Deși această teorie nu explică toate tipurile de
comportamente deviante, ea atrage atenția asupra rolului covârșitor al interacțiunii sociale în creșterea motivației
unei persoane de a se angaja în comportamente deviante. Astfel, conduita deviantă și infracțională se învață ca
oricare alt tip de conduită socială.
Teoria dezorganizării sociale, dezvoltată în anii 1900 la Universitatea din Chicago, presupune că rata
criminalității și a devianței crește din pricina absenței ori ruperii relațiilor din cadrul unei comunități sau a
instituțiilor sociale, ca familia, școala, biserica, și autoritățile locale. Această teorie a fost dezvoltată pentru a explica
aparenta dezorganizare a orașelor pe măsura extinderii acestora odată cu imigrația rapidă și migrația din zonele
rurale, autorii acesteia, Chifford Shaw și Henry McKay, realizând o hartă a problemelor sociale din Chicago.
Aceștia au constatat că există o rată mare a problemelor sociale în cartierele cu populație în scădere și clădiri
deteriorate, perpetuată în timp chiar dacă s-a schimbat compoziția etnică și rasială a cartierului de-a lungul vremii.
Criticii acestei teorii consideră că este învinovățită victima pentru delincvență, alți factori importanți, cum ar fi lipsa
locurilor de muncă și a școlilor de calitate nefiind luați în calcul.
Potrivit sociologului William Chambliss, teoria etichetării explică de ce comportamente similare sunt
considerate normale cu privire la un grup ce se bucură de un grad ridicat de respectabilitate în societate și sunt
considerate deviante cu privire la un grup care nu se bucură de un astfel de tratament. Teoria etichetării pune
accentul pe modul în care o persoană ajunge să fie etichetată ca având un comportament deviant sau să accepte acea
etichetă.
Potrivit teoriei controlului social elaborată de Walter Reckless, sistemul de control intern și extern determină
motivația unui individ spre un comportament ilegal. Cu cât formele de control intern se suprapun cu formele de
control extern, cu atât este mai probabil ca individul să nu devieze de la normele sociale. Sistemul de control intern
constă din credințele morale și religioase, simțul personal al binelui și răului, integritatea, și conștiința de sine.
Sistemul de control extern constă în personalități influente (familia, profesorii), autoritățile (poliția), și forțele care
determină comportamentul deviant (colegii delincvenți)..
Travis Hirschi (1969), extinzând teoria controlului social, apreciază că aceasta se bazează pe presupunerea că
un comportament deviant este minimizat atunci când indivizii au puternice obligații sociale care îi leagă de familie,
școală, colegi, biserică sau alte instituții sociale. Atunci când legăturile sociale ale unui individ sunt slabe sau
absente, crește probabilitatea comportamentului deviant. Aceste obligații sociale constau în atașamentul față de alte
persoane, devotamentul, implicarea în activități convenționale și credința în valorile și normele sociale.
Teoria conflictuală
Potrivit sociologului Robert Quinney, exponentul cel mai de seamă al acestei teorii, sistemul de justiție penală
răspunde nevoilor celor care dețin puterea. Criminalitatea este definiția comportamentului creat de agenți
autorizați să exercite controlul social – legiuitori, organele de aplicare a legii – într-o societate organizată politic. În
consecință, devianța este o reflectare a contradicțiilor specifice societății capitaliste care pun în conflict grupuri
sociale cu interese economice și politice divergente.
Această teorie explică de ce sunt necesare legi împotriva jocurilor de noroc, consumului de droguri, prostituției și
de ce acestea sunt încălcate frecvent. Potrivit lui Quinney, dreptul penal nu reprezintă o aplicare a valorilor din
societate, ci reflectă interesele și valorile concurente.
Quinney a realizat o tipologie a crimelor în funcție de diferențele de putere existente între clasele dominante și
cele defavorizate:
a) crime predatorii: tâlhării, contrabanda, comerțul cu droguri, care sunt comise de către indivizi fără resurse, în
scopul asigurării nevoilor primare, de supraviețuire într-un mediu dominat de inegalitate socială;
b) crime cu caracter particular: omorul, violul, săvârșite de indivizii abrutizați de condițiile dure ale
capitalismului;
c) crime de rezistență: sabotaj economic, săvârșite de clasa muncitoare pentru a se împotrivi rânduielilor
capitaliste;
d) crime de dominare: poluarea mediului, încălcarea legislației financiare săvârșite săvârșită de corporații având
ca scop menținerea sistemului existent;
e) crime ale puterii executive (acte de corupție) săvârșite în diferite scopuri, toate având ca motivație prezervarea
pozițiilor de putere, prestigiu și bunăstare materială.
Teoriile feministe
Adeptele acestor teorii, cum ar fi Freda Adler și Meda Cheney-Lind, au sugerat că multe dintre abordările asupra
devianței și criminalității au avut în vedere doar faptele comise de bărbați.
Aceste teorii analizează etiologia actelor deviante săvârșite de femei. Conform abordării feministe liberale,
devianța și criminalitatea feminine sunt răspunsul rațional la discriminarea de gen pe care femeile o experimentează
în familie și la locul de muncă. Din contră, potrivit abordării feministe radicale, cauza criminalității săvârșite de
femei se regăsește în sistemul patriarhal, al dominației bărbatului asupra femeii. Astfel, arestarea și condamnarea
pentru prostituție reflectă standarde duble ale societății, fiind acceptabil ca un bărbat să plătească pentru a întreține
relații sexuale, dar inacceptabil pentru o femeie să primească bani pentru astfel de servicii.
Abordarea feministă socialistă se bazează pe presupunerea că femeile sunt exploatate atât în capitalism, cât și în
sistemul patriarhal. Astfel, întrucât femeile au joburi prost plătite și resurse economice puține, comportamente
deviante ca prostituția sau furtul din magazine reprezintă mijloace pentru a obține bani și a cumpăra bunuri. Femeile
cu venituri mici sunt victimizate întrucât sunt ținte ale violențelor exercitate de bărbații din clasa de jos care se
percep ca fiind puternici în sistemul economic de tip capitalist.
Teoriile postmoderniste
Studiul devianței în cadrul acestor teorii a relevat modul în care cei puternici exercită controlul asupra celor
slabi, prin lipsirea acestora de posibilitatea de a gândi și a acționa liber. Astfel, Michel Foucault, în studiul A
supraveghea și a pedepsi (1979), examinează relaționarea dintre putere, control social și cunoștințe, precum și
modul în care sunt utilizate noile tehnici de supraveghere pentru a menține controlul social. Acesta oferă exemplul
Panopticon – o structură ce permite oferă angajaților unui penitenciar posibilitatea de observare completă a
deținuților în mod continuu. Panopticon este un turn construit în centrul unei închisori circulare din care gardienii
pot vedea toate celulele, și, deși deținuții știu că pot fi observați oricând, ei nu știu cu adevărat când anume
comportamentul lor se află sub supraveghere.
Niciuna dintre teoriile enunțate nu poate fi absolutizată pentru identificarea cauzelor fenomenului deviant.
Fiecare dintre acestea prezintă neajunsuri, face obiectul criticilor din partea adepților altor teorii, însă analiza lor
contribuie la înțelegerea cauzelor și consecințelor comportamentului deviant.
Exercițiul A
Explicați cauzele devianței potrivit teoriilor funcționaliste
1.2.3. Reacția socială față de devianță

Orice comportament care este considerat deviant determină o reacție din partea societății sau a grupului, reacție
ce diferă în funcție de gravitatea tulburării relațiilor sociale.
Reacția socială față de devianță poate îmbrăca forme diferite, denumite metode de control a devianței și grupate
după cum urmează:
1. Răzbunarea reprezintă o reacție socială informală ca urmare a adoptării de către o persoană sau un grup a
unor conduite ce au realizat o afectare importantă a relațiilor sociale din cadrul grupului.
2. Respingerea reprezintă o reacție socială ce constă în marginalizarea indivizilor devianți și limitarea implicării
lor în relații sociale interindividuale sau grupale. Printre formele respingerii se numără măsuri cum ar fi exilul,
expulzarea, declararea unui oficial străin persona non grata, și interzicerea unui străin de a se afla pe teritoriul unui
stat.
3. Reprimarea reprezintă reacția socială ce presupune prevenirea publicității ideilor și curentelor deviante, a
protestelor, a demonstrațiilor, a formării de organizații de susținere a persoanelor deviante.
4. Restrângerea libertății presupune o reacție socială formală și instituționalizată ce constă în încarcerarea unei
persoane ce a fost condamnată în mod definitiv pentru săvârșirea unei fapte penale (infracțiune infracțiuni). Durata
restrângerii libertății poate fi temporară, în cazul pedepselor stabilite de instanța judecătorească într-un anumit
cuantum, sau permanentă, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață.
5. Reabilitarea presupune reintegrarea socială a individului condamnat după finalizarea perioadei de detenție,
adaptarea sa la standardele și așteptările societății, prevenirea recidivei și ștergerea din cazierul judiciar a
condamnării suferite după trecerea unui anumit interval de timp de la executarea pedepsei, cu respectarea anumitor
condiții.
6. Reintegrarea presupune accederea celui condamnat în diferite grupuri sociale și adaptarea la cerințele
acestora în vederea prevenirii comportamentului deviant.
Exercițiul B
Explicați care este reacția socială față de devianță
1.3. Delincvența
În orice societate apar diferite tipuri de comportament, unele conformiste, altele deviante, influențate de
caracteristicile diverșilor actori sociale sociali, de condițiile concrete în care se desfășoară acțiunile acestora și de
perceperea și receptarea diferită a mesajelor formalizate, concretizate, fie în acceptarea și suportarea acestora, fie în
respingerea și transgresarea lor. Astfel, orice societate se confruntă, în diferite grade, cu manifestări de transgresiune
a normelor, care, în funcție de anumite criterii, pot lua forme de devianță sau de criminalitate (delincvență).
Din punct de vedere strict juridic, un comportament delicvent reprezintă acel tip de conduită care încalcă legea,
ca ansamblu de reguli juridice scrise emise și aplicate de către autoritatea statală sau nescrise – cutuma, așteptările
opiniei publice, etc. Trăsăturile distinctive ale delincvenței sunt:
a) violarea unei anumite legi – penală, civilă, administrativă etc. –, care prescrie acțiuni punitive împotriva
celor care o încalcă;
b) manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale,
implicite sau explicite;
c) săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.
Din punct de vedere sociologic, actul delincvent reprezintă expresia unui șir de acțiuni și conduite care
contrastează puternic cu normele de conviețuire socială din cadrul familiei, instituțiilor, societății. Există însă o mare
diversitate culturală atât cu privire la definirea anumitor acte ca periculoase și, cât și cu privire la determinarea
intensității și gravității acestora. Gradul până la care un comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru
ordinea socială depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau permisiv al normelor sociale.
În unele state noțiunea de delincvență ca fenomen se referă la totalitatea încălcărilor normelor penale. Raportat la
legislația penală, sunt state în care se face distincție între „crimă”, ce intră în sfera dreptului penal, și „delincvență”,
ce cuprinde totalitatea delictelor penale și civile. În România, noțiunea de „infracționalitate” sau de „fenomen
infracțional” este utilizată în paralel cu cea de „criminalitate” sau „fenomen criminal”.
1.4. Criminalitatea
Noțiunea de criminalitate este folosită în criminologie și în sociologia juridică cu un sens mai larg decât cel din
dreptul penal, care se referă doar la infracțiunile contra vieții ori alte fapte grave. Astfel, criminalitatea, ca fenomen
social, este constituită din ansamblul infracțiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp și într-un loc bine
determinat.
În consecință, faptele criminale sunt faptele ce intră în sfera penalului, infracțiunile. Infracțiunea este definită de
art. 15 din Codul penal, potrivit căruia „Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.”
Pentru existența infracțiunii, este necesară întrunirea trăsăturilor esențiale, prevăzute de lege, în mod cumulativ,
întrucât lipsa uneia dintre ele face ca fapta să nu mai aibă caracter infracțional. Termenul de „infracțiune” este o
denumire atribuită exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal și este echivalent cu conceptul de „faptă penală”
sau „ilicit penal”.
Astfel, noțiunea de „infracțiune” din dreptul penal este analizată de sociologia juridică și de criminologie sub
denumirea de criminalitate. Trebuie precizat, de asemenea, că noțiunea de „crimă”, utilizată în dreptul penal se
referă strict la infracțiunile contra vieții, (de exemplu, omorul), în vreme ce noțiunea de „crimă” în sociologie
desemnează ansamblul faptelor penale, desemnate de dreptul penal ca infracțiuni.
În criminologie, criminalitatea este analizată prin prisma mai multor concepte: criminalitatea legală,
criminalitatea aparentă, criminalitatea reală și cifra neagră a criminalității. Abordarea sociologică a delincvenței
(criminalității) impune circumscrierea acesteia numai la ansamblul actelor și faptelor antisociale săvârșite în mod
real și concret într-o anumită societate, fără considerarea și includerea acelor acte și fapte care, deși sunt incriminate
de normele penale, nu au fost comise în realitate. În cele ce urmează, vom analiza pe scurt care este semnificația
acestor termeni.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor care privesc încălcarea legii penale și pentru care au
intervenit hotărâri definitive de condamnare din partea unei instanțe penale.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea faptelor care par să constituie infracțiuni și care au fost aduse la
cunoștința autorităților publice, poliție sau procuratură. Este posibil ca, deși aceste fapte au fost aduse la cunoștința
organelor de urmărire penală, ele să nu constituie infracțiuni, autorii lor să nu poată fi identificați sau să se constată
existența unei cauze de impunitate.
Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor care par să constituie infracțiuni, dar nu sunt aduse la
cunoștința autorităților publice competente sau nu sunt observate de organele de poliție. Astfel, unele fapte nu sunt
semnalate organelor penale fie din motive de teamă (răzbunare din partea făptuitorului, amenințare din partea
acestuia) sau jenă (de exemplu, la infracțiunea de viol), fie datorită din cauza procedurii lungi și anevoioase de
desfășurare a proceselor penale. Alte fapte sunt clandestine și nu sunt niciodată descoperite, iar în alte cazuri autorul
faptei reușește să comită crima perfectă. Există, de asemenea, o serie de fapte care sunt considerate minore și nu sunt
raportate, de asemenea, precum și o serie de alte fapte sunt săvârșite în anumite afaceri comerciale și profesiuni care
sunt greu depistabile. Totodată, există fapte săvârșite de minori, care nu sunt înregistrate și sancționate penal,
întrucât aceștia nu răspund penal.
Cifra neagră a criminalității reprezintă diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă și se
referă la proporția de infracțiuni care rămâne necunoscută din diferite motive.
În literatura de specialitate se apreciază că următoarele trăsături deosebesc criminalitatea de devianța socială:
– criminalitatea presupune conduite prin care se violează norme penale, în timp ce devianța socială presupune
conduite prin care se încalcă reguli sociale de orice tip (morale, politice, religioase, juridice);
– deși ambele presupun comportamente umane, în cazul criminalității acestea sunt descrise în mod concret și
exact în norma de incriminare;
– în cazul devianței se produce o tulburare a relațiilor sociale și se provoacă orice tip de reacție din partea
membrilor societății, pe când în cazul criminalității se produce o stare de teamă și de insecuritate în rândul
membrilor societății și determină reacția forței coercitive a statului.
Criminalitatea constituie, în consecință, o formă a devianței sociale, dar nu orice act deviant este, în același timp,
și act infracțional.
Sociologii clasifică criminalitatea în funcție de modalitatea de săvârșire a faptei, precum și de modalitatea în

care societatea se raportează la aceasta: criminalitatea fără victime, criminalitatea profesională, criminalitatea
organizată, criminalitatea gulerelor albe și cea informatică, criminalitatea săvârșită din ură, criminalitatea
transnațională.
Criminalitatea fără victime (victimless crime) presupune că autorul faptei este și victima, motiv pentru care,
adesea, se susține că aceste fapte ar trebui dezinciminate: (de exemplu, consumul excesiv de alcool sau de droguri,
prostituția, jocurile de noroc). Pe de altă parte, susținătorii incriminării acestor fapte argumentează că, spre exemplu,
o persoană alcoolică poate deveni abuzivă cu soțul sau copiii său, un jucător înrăit sau un consumator de droguri
poate săvârși furturi pentru a își satisface obsesia.
Criminalitatea profesională (professional crime) presupune că făptuitorul este acea persoană care săvârșește
fapte deviante zi de zi, dezvoltând tehnici iscusite și bucurându-se de un anumit statut în rândul celorlalți făptuitori.
Criminalitatea organizată este considerată activitatea unui grup care reglementează relațiile în cadrul unor
societăți infracționale implicate în activități ilegale cum ar fi prostituția, jocurile de noroc, contrabanda și vânzarea
de droguri ilegale. Grupurile de crimă organizată își delimitează teritoriile, stabilesc prețurile pentru bunuri și
servicii, acționează ca un arbitru pentru disputele interne, obțin influență asupra sindicatelor, corup funcționari
publici, intimidează martori în procese penale, impun taxe de protecție.
Criminalitatea gulerelor albe este aceea comisă în cadrul activităților economice de către oameni influenți,
respectabili: manipularea bursei, evaziunea fiscală, darea de mită, luarea de mită, delapidarea, fraudele, publicitatea
înșelătoare. Criminalitatea informatică este o formă a criminalității gulerelor albe, întrucât este utilizată tehnologie
tehnologia pentru săvârșirea fraudelor informatice, a delapidării.
Criminalitatea săvârșită din ură este aceea definită nu prin acțiunile făptuitorului, ci prin scopul conduitei
acestuia. Astfel, o faptă este încadrată în categoria criminalității săvârșită săvârșite din ură atunci când făptuitorul
este motivat să își aleagă victima după criteriul rasei, religiei, grupului etnic, originii naționale sau orientării sexuale
și când din probe rezultă că ura l-a determinat pe făptuitor să comită fapta.
Criminalitatea transnațională desemnează acele fapte care sunt comise de-a lungul multiplelor granițe
naționale. Criminalitatea transnațională presupune eforturi sporite de cooperare între state pentru prinderea și
pedepsirea făptuitorilor și care, totodată, determină și dificultăți cu privire la jurisdicția aplicabilă sau cu privire la
transferul de informații între diferitele servicii de informații. Eforturile de cooperare au fost concretizate prin crearea
Interpol-ului și a Europolului.
Criminalitatea transnațională cuprinde fapte cum ar fi: insolvența și fraudele în domeniul asigurărilor, corupția și
mituirea funcționarilor publici, deturnarea avioanelor, infracțiunile contra mediului, traficul de droguri, spălarea
banilor, traficul ilegal cu arme și muniții, pirateria, terorismul, furtul obiectul de obiecte culturale și de artă, traficul
ilegal de organe, traficul de ființe umane, inclusiv contrabanda cu migranți, criminalitate informatică, traficul
resurselor naturale și al animalelor sălbatice.

I. Explicaţi conceptul de criminalitate utilizat în sociologie
1. Procesul de acceptare a normelor de bază prin tehnici și strategii de prevenire a comportamentului deviant se
numește:
a. stigmatizare;
b. drept;
c. control social.
2. Care dintre teoriile despre devianță presupune că relațiile cu membrii societății determină conformarea
sistematică la normele sociale:
a. teoriile feministe;
b. teoriile controlului;
c. teoriile interacționiste;
3. Care dintre următoarele afirmații despre devianță sunt adevărate:
a. devianța reprezintă întotdeauna un comportament infracțional;
b. devianța este un comportament care presupune încălcarea normelor de conduită și a așteptările așteptărilor
unui grup sau ale societății;
c. devianța este un comportament inadecvat întâlnit în toate culturile și ordinile sociale.
Cărţi:
Controlul social. Implementarea dreptului
CONTROLUL SOCIAL. IMPLMENTAREA DREPTULUI
CUPRINS
1.1. Precizări prealabile

1.2. Evoluția noțiunii de control social
1.3. Forme de control social
1.3.1.Controlul social informal
1.3.2.Controlul social formal
1.3.3.Alte forme de control social

 Definiți controlul social
 Identificați formele de control social informal
 Identificați formele de control social formal
Modalitatea în care societatea apreciază acceptarea acestora și conformarea indivizilor și a grupurilor față
de aceste norme poartă denumirea de control social. În consecință, controlul social se referă la practicile
sistematice pe care grupurile sociale le dezvoltă pentru a încuraja conformitatea cu normele, regulile, legislația
și pentru a descuraja devianța.
Astfel, societatea dispune de propriul ansamblu specific de mijloace și instrumente de control social, la
toate nivelurile. În familie, trebuie să ne ascultăm părinții, la școală trebuie să respectăm normele standard de
conduită, la locul de muncă trebuie să respectăm un sistem formal de reguli, iar la nivel statal, autoritățile
statului elaborează și implementează norme sociale.
Majoritatea dintre noi respectăm și acceptăm normele sociale de bază și presupunem că și ceilalți vor face
la fel.
În consecință, mecanismele de control social sunt interne sau externe. Mecanismele interne de control
social se realizează prin intermediul procesului de socializare: indivizii internalizează normele și valorile din
societate care prescriu comportamentele acceptate și apoi le respectă în viața de zi cu zi. Pe de altă parte,
mecanismele externe implică folosirea sancțiunilor în cazul comportamentelor interzise și stabilesc pedepsele
pentru cei care încalcă regulile.
Marea provocare pentru realizarea controlului social efectiv este aceea că adesea oamenii primesc mesaje
concurente privind modul în care ar trebui să se comporte. Spre exemplu, în vreme ce autoritățile statele
stabilesc cu claritate ce reprezintă un comportament acceptabil, prietenii sau colegii de muncă pot să încurajeze
un comportament diferit. Din punct de vedere istoric, măsurile legale privind prevenirea discriminării bazate pe
criterii de rasă, religie, sex, vârstă, și orientare sexuală au fost dificil de implementat, întrucât mulți oameni au
încurajat în mod tacit încălcarea acestora.
1.10. Evoluția noțiunii de control social

 Începând cu secolul al XIX-lea, noțiunea de control social a fost utilizată în sociologie pentru a desemna
capacitatea societății de a se auto-reglementa fără a recurge la forță.
Astfel, adepții acestei teorii, sociologii americani George Herbert Mead (1934) și Edward Alsworth Ross (1926),
au definit controlul social ca fiind abilitatea indivizilor de a își modifica propriul comportament ținând
seama de așteptările celorlalți, armonizând astfel controlul de sine și controlul social exercitat de alții. Ei au
subliniat rolul instituțiilor din societate în promovarea controlului social și au identificat dreptul ca una din acele
instituții, alături de educație, opinia publică și religie.
 Începând cu cel de-al doilea război mondial, s-a constatat o schimbare de paradigmă, societatea
consensuală nemaiputând fi acceptată având în vedere atrocitățile războiului, manifestările fasciste și nazismul,
comunismul, Războiul Rece și cursa pentru înarmarea nucleară. Astfel, controlul social avea în vedere forme de
represiune și de constrângere care sunt instituite nu prin socializare în norme, ci prin intermediul forței și al
puterii. Adepții acestei modalități de înțelegere a noțiunii de control social, sociologii Frances Fox Piven și
Richard Cloward, au argumentat că bunăstarea reprezintă un efort pentru exercitarea controlului asupra anumitor
clase sociale, cum ar fi săracii și șomerii, pentru a pacifica clasele sociale defavorizate economic și a preveni
rebeliunea socială.
 Începând cu anii ‘50, controlul social desemna mecanismele și instituțiile care definesc și răspund de
criminalitate și/sau devianță. Astfel, controlul social este conceptualizat ca răspunsul funcțional la criminalitate,
reacția societății față de devianță. Din perspectiva teoriilor promovate de Edwin Sutherland (1973) respectiv de
Robert Sampson și John Laub (1993), controlul social este conceput ca o variabilă dependentă cauzată de
criminalitate, funcționând ca un mecanism de redresare față de criminalitate. Aceștia din urmă au dezvoltat
teoria controlului social informal în funcție de vârstă pentru a explica devianța și criminalitatea de-a lungul
vieții unui individ.
 Din perspectiva teoriei etichetării promovată de Howard Becker și Edwin Schur, controlul social
este văzut ca un element constitutiv al criminalității, întrucât ca răspuns la aceasta, societatea impune un
sistem de control prin incriminarea faptelor deviante.
Din perspectiva teoriei conflictuale, controlul social este văzut ca ansamblul condițiilor socio-economice ale
societății în evoluția lor istorică, precum și mecanismele și instituțiile mobilizate pentru menținerea ordinii.
Noua formă de putere care a apărut odată cu transformarea torturii în închisoare constituie, în viziunea lui
Foucault, disciplina. Disciplina este văzută ca o mașinărie a puterii în cadrul căreia corpul este manipulat,
antrenat, modelat și făcut să se supună. Tehnicile prin care se realizează disciplina sunt: indivizii trebuie plasați
în spații închise, în celule individuale, cu alocarea corespunzătoare a acestora în locurile de deținere; activitățile
deținuților sunt atent controlate și coordonate din punct de vedere al timpului; activitățile deținuților sunt
alcătuite din subactivități; localizarea deținuților în vederea obținerii unei eficiențe maxime. Expresia supremă a
disciplinei este regăsită în Panopticon, un sistem de supraveghere care are forma unei închisori circulare în care
fiecare deținut este plasat într-o celulă și observat de un supraveghetor care se află în mijlocul clădirii.
Pe de altă parte, sociologii au acordat atenție sporită evoluției funcțiilor avute de poliție, ca mecanism primar de
control social, de-a lungul timpului și multiplelor sale forme de manifestare, în funcție de tehnologiile adoptate
în munca de teren, structura organizatorică a poliției, și profesionalizarea poliției.
Rolul tehnologiilor moderne în transformarea controlului social se extinde însă dincolo de utilizarea lor de către
poliție, ca agent formal al controlului. Astfel, tehnologiile avansate s-au difuzat în societate, devenind o parte
normală a vieții sociale moderne. Aceste noi forme tehnologice de realizare a controlului social sunt aplicate
tuturor, realizând o supraveghere detaliată a tuturor, fără să se realizeze o distincție între viața publică și cea
privată, nici distincții de clase sociale. Orice individ este captiv într-un sistem larg de control prin sistemele
avansate de supraveghere, cum sunt camerele video și televiziunea cu circuit închis și prin sistemele de stocare
electronică a datelor. Mijloacele moderne de supraveghere determină indivizii să acționeze într-un anumit mod,
ele având puterea de a trece granițele spațiului și timpului, fiind universale și aplicate în societățile democratice
ca o consecință ironică a relativei absențe a represiunii fățișe și a forței brute.
În acest context, principala preocupare generată de noile tehnologii de supraveghere, deși performante din punct
de vedere economic, este protecția drepturilor civile, în special dreptul la viață privată. Din punctul de vedere al
individului, este importantă protecția dreptului la viață privată, întrucât abilitatea de a controla informația despre
sine este strâns legată de demnitatea umană, respectul de sine și bunăstarea personală. Din punctul de vedere al
societății, confidențialitatea în relațiile sociale poate îmbunătăți fluxul comunicațional în relațiile profesionale.
Aceste relații se bazează pe încredere, cum ar fi relația dintre doctor și pacient, dintre avocat și client, etc. Într-un
sens larg, asigurarea protecției vieții private este un indicativ al valorilor pe care o națiune caută să le
întruchipeze.
Funcțiile controlului social sunt:
1. prevenirea conduitelor neconforme;
2. limitarea conduitelor derapante;
3. eliminarea abaterilor de la normativitatea existentă.
1.3. Forme de control social
Prin intermediul mecanismelor de control social sunt impuse normele sociale și este sancționată încălcarea lor, la
toate nivelurile vieții sociale și în toate grupurile: familie, grupul de prieteni, cluburile sociale, rețelele, mulțimile,
etc. Astfel, în familie, părinții îi pedepsesc pe copii, dacă încalcă normele sociale, prin mustrare, violență corporală,
lipsirea de bunuri pentru o anumită perioadă de timp; grupurile de prieteni îi pedepsesc prin excludere pe cei care nu
respectă regulile nescrise impuse de grup, iar organizațiile îi exclud pe cei care nu își însușesc rolul pe care trebuie
să îl joace în calitate de membri ai acestei organizații potrivit statutelor proprii.
În acest din urmă caz, deși este posibilă excluderea din rândul organizației pentru nerespectarea standardelor de
comportament prevăzute de statutele proprii, de exemplu, pentru încălcarea unor norme deontologice, pentru
asigurarea protecției drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție este posibilă intervenția
autorităților statului.
Sancțiunile utilizate pentru încurajarea conformității și supunerii față de normele sociale și pentru descurajarea
încălcării normelor sociale sunt realizate prin controlul social informal și controlul social formal. Aceasta este cea
mai importantă clasificare a formelor de control social, care se realizează în funcție de instanțele de la care emană.
1.3.1. Controlul social informal

Controlul social informal este exercitat de către societate prin intermediul aprobării sau dezaprobării unor fapte
sau a pedepselor și recompenselor sociale.
Formele de control social informal utilizate pentru implementarea normelor sociale sunt:
 fie anumite expresii faciale: zâmbetul, ridicarea sprâncenei, încruntarea,
 fie ridiculizarea, râsul, sau evitarea contactelor sociale cu persoanele respective,
 fie dezaprobarea publică sau rușinea.
 Alteori, acestea constau în forme lipsite de orice eficiență, cum ar fi ritualurile de exorcizare sau
vrăjitorie. În SUA, spre exemplu, utilizarea pedepselor corporale reprezintă o formă de control social
informal, acceptată, dar în același timp criticată, întrucât duce la rezolvarea problemelor prin violență,
ceea ce poate degenera în forme mai grave de abuz.
Și în România se manifestă încă la cote alarmante acceptarea utilizării pedepsei corporale, ca formă a violenței
asupra copiilor în familie, de către părinți, în practica educațională de zi cu zi, aceștia apreciind pozitiv bătaia ca
mijloc de educație a copilului.
 Pe de altă parte, o importantă formă de control social o reprezintă supravegherea acțiunilor suspecte ale
anumitor indivizi și raportarea lor către autorități. În acest caz, există numeroase discuții cu privire la
beneficiile acestei supravegheri și dreptul la respectarea vieții private. Instituirea unor forme de control
asupra mijloacelor de comunicații electronice este necesar să fie realizată cu respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale, așa cum sunt ele protejate de constituțiile statelor și de tratatele internaționale
în materia drepturilor omului, fiind necesară realizarea unui just echilibru între interesele generale ale
societății privind apărarea securității naționale și interesele individuale și justificându-se necesitatea
adoptării acestor măsuri într-o societate democratică.
Cele mai eficiente mecanisme ale controlului social informal sunt socializarea, conformismul și supunerea față de
autoritate.
 Socializarea este procesul care, prin interacțiunea umană pe parcursul vieții, permite indivizilor să
învețe atitudini, valori, comportamente specifice membrilor unei anumite culturi. Din perspectivă
microsociologică, socializarea permite individului să învețe cum să se comporte în mod adecvat și ce să
aștepte din partea celorlalți membri ai societății în cazul nerespectării normelor și valorilor societale.
Din perspectivă macrosociologică, socializarea permite transmiterea unei culturi din generație în
generație, asigură continuitatea unei societăți.
 Socializarea se realizează prin intermediul unor indivizi, grupuri sau organizații denumiți agenți de
socializare, care influențează în mod diferit conduita ființei umane în societate în funcție de perioada
vieții în care se află aceasta la un moment dat. Agenții de socializare cei mai importanți sunt familia,
școala, grupul de prieteni, mass-media și tehnologia.
Familia este considerată cel mai important agent de socializare care intervine în procesul de socializare chiar de la
naștere, constituind o parte importantă a mediului social pentru nou-născut. Familia acționează pe tot parcursul vieții
individului, fiind cea care influențează în mod semnificativ procesul de socializare în prima parte a vieții și cea care
asigură stabilitatea emoțională și economică în perioada copilăriei. În familie, individul învață cum să se comporte
în societate, cum să soluționeze conflictele, cum să respecte regulile sociale (morale, juridice, religioase), cum să
adopte sau să respingă conduitele deviante. Tot în familie învățăm cultura dominantă, incluzând limba, atitudinile,
credințele, valorile și normele. Familia reprezintă sursa primară a suportului emoțional: individul, în mod ideal,
primește iubire, acceptare, înțelege, siguranță, intimitate, companie în sânul familiei. Familia determină poziția
socială a individului: originea rasială, etnică, clasa socială, religia și subcultura regională. În familie se învață și
așteptările privind comportamentul, atitudinile și activitățile specifice fiecărui gen.
Școala constituie un alt agent major al procesului de socializare, individul dobândind în școală competențe
lingvistice, de scriere, dar și credințe, valori, comportamente. Din perspectiva teoriei funcționaliste, școala este
responsabilă pentru socializare, transmiterea culturii, controlul social și dezvoltarea personală, selecția, pregătirea și
plasarea indivizilor pe o anumită treaptă a societății. Din perspectiva teoriei conflictuale, individul are experiențe
diferite în școală în funcție de clasa socială, originea etnico-rasială, gen, alți factori, școala realizând socializarea
individului pentru rolurile pe care le va avea în societate. Școala reprezintă un agent de socializare cu caracter
formal și oficial, având în vedere că procesul de socializare se realizează etapizat, conform unei planificări generale,
aprobate de o suprastructură la nivel național (de ex. Ministerul Educației Naționale în România). Într-o primă etapă
(învățământul general) sunt însușite cunoștinte generale, fiind respectate standarde minimale stabilite la nivel
național, urmând ca ulterior să se realizeze o specializare a informației, în funcție de alegerea instituției de
școlarizare (liceu teoretic, școală de meserii, liceu tehnic, liceu cu profil sportiv, liceu de muzică, facultate de drept,
facultate de medicină, facultate de informatică etc.).
Grupul de prieteni reprezintă grupul de oameni legați de interese comune, poziții sociale egale, și, de obicei,
aceeași vârstă. În perioada copilăriei grupul de prieteni este compus din colegi de clasă, în perioada adolescenței din
indivizi cu activități sociale și interese comune, iar în perioada de adult din indivizi care împărtășesc interese
comune, profesii, venituri și poziții sociale comparabile. Ca agenți ai socializării, grupul de prieteni contribuie la
realizarea adaptării, la dobândirea independenței față de familie, la transmiterea normelor culturale.
Mass media ca agent al socializării este reprezentată de organizații care utilizează mijloace scrise sau electronice
pentru a comunica cu numeroși oameni, cum ar fi radio, tv, internet. Media funcționează ca agent al socializării în
următoarele forme: informarea, furnizarea punctelor de vedere, conștientizarea publicului, oferirea distracției.
Studiile efectuate asupra copiilor au relevat atât efectele pozitive (dezvoltarea limbajului, deprinderile de citire,
încurajarea dezvoltării prosociale) ale utilizării mijloacelor media, dar și pe cele negative (scăderea performanțelor
școlare, obezitate, scăderea timpului pentru exerciții fizice, comportament violent generat de violența TV).
Un nou agent al socializării este reprezentat de socializarea online prin intermediul rețelelor de socializare
Facebook, Instagram, Myspace, Twitter și altele. Persoane de toate vârstele socializează online, rețelele de
socializare influențându-le viața de zi cu zi. Sociologii au dezvoltat două ipoteze privind socializarea online. Potrivit
ipotezei creșterii popularității sociale, indivizii utilizează rețelele sociale pentru a își spori popularitatea de care se
bucură în viața de zi cu zi. Potrivit ipotezei compensării sociale, utilizatorii rețelelor sociale încearcă să își sporească
popularitatea în mediul online pentru a compensa lipsa popularității din viața de zi cu zi.
 Conformismul reprezintă modificarea comportamentului unui individ pentru ca acesta să corespundă

comportamentului unui grup, unei subculturi sau unei societăți, în scopul de a se supune ordinelor
directe ale unei autorități legitime. Conformismul poate fi un comportament conștient, generat de
convingerea subiectului că devianța poate conduce la sancțiuni sociale, sau un comportament bazat pe
acceptarea necondiționată și interiorizarea valorilor grupului. Conformismul este un mecanism util
societății, întrucât și persoanele care nu au fost socializate perfect sau cele care au tendințe antisociale
vor simți impulsul de a se comporta la fel ca majoritatea.
Studiile realizate au arătat că presiunea de a se conforma poate determina membrii unui grup să spună că au văzut
ceva ce este contrar a ceea ce în realitate au văzut ori să facă ceva ce în lipsa presiunii nu ar fi făcut.
 Spre exemplu, din cercetările realizate de Solomon Asch (1955, 1956) a rezultat că presiunea de a se
conforma grupului era așa de mare încât membrii acestuia erau în stare să își contrazică propriile
convingeri dacă grupul nu era de acord cu acestea.
 Un studiu controversat a fost realizat de psihologul american Stanley Milgram (1963, 1974), acesta
căutând răspunsuri la întrebări cum ar fi: în ce măsură oamenii se conformeză unei solicitări a unei
persoane aflate într-o poziție de autoritate? Cât de departe se ajunge față de solicitările unei astfel de
persoane? Obediența este o formă de conformitate în care oamenii urmează ordinele directe ale unei
persoane aflate într-o poziție de autoritate?
Prin acest experiment, Milgram a încercat să determine factorii care influențează supunerea față de autoritate și a
ajuns la următoarele concluzii:
– pentru îndeplinirea întocmai a ordinelor, este necesară prezența autorității (cercetătorului) în
apropiere;
– pentru a fi executat, ordinul trebuie să provină de la o persoană cu autoritate bine definită;
– supunerea scade în momentul în care profesorul se apropie de elev (auditiv, vizual).
Încercând să explice mecanismul supunerii față de autoritate, Milgram diferențiază două stări psihologice:
starea de autonomie, în care individul se consideră responsabil de faptele sale și starea de agent, în care individul
consideră că face parte dintr-o structură ierarhică și persoanele aflate pe nivelul superior în ierarhie sunt responsabile
de actele sale.
 Psihologul Irving Janis (1972, 1989) arată în studiile sale că indivizii adesea reacționează în mod diferit
atunci când se află în interiorul unui grup, față de momentul când sunt singuri. Pentru a descrie acest
fenomen, el utilizează noțiunea de „gândirea de grup” (groupthink), ca fiind un proces prin care
membrii grupului ignoră modurile de gândire și explicațiile alternative care sunt contrare consensului la
care a ajuns grupul, fiind acceptate doar argumentele în favoarea poziției adoptate de grup și ignorate
sau respinse cele contrare. În cadrul acestui proces, membrii grupului evită să submineze consensul la
care s-a ajuns sau autoritatea liderului; de asemenea, ei își limitează exprimarea propriilor opinii pentru
luarea celei mai bune decizii și se concentrează asupra obținerii consensului.
Exercițiul A
Identificați care sunt agenții socializării
1.3.2. Controlul social formal
Indiferent dacă legea este definită în sens larg sau în sens restrâns, referindu-se la reguli adoptate formal sau la
alte ordine cu caracter normativ, pentru ca dreptul să fie valid din punct de vedere social, trebuie să fie acceptat în
cadrul unei comunități de subiecte de drept (legitimitate) și trebuie să fie elaborat și administrat după o anumită
procedură (legalitate).
Controlul social formal se realizează prin intermediul regulilor juridice formalizate în acte normative și al
autorităților statului care se asigură de respectarea acestora, folosind în ultimă instanță diferite metode de
constrângere care pornesc de la simpla amendă până la eliminarea fizică a persoanei care a încălcat norma socială,
spre exemplu, prin aplicarea pedepsei cu moartea. Astfel, în acest caz este utilizată constrângerea statală pentru
asigurarea controlului social. Cei prin intermediul cărora se exercită controlul social sunt agenții de poliție,
judecătorii, avocații, grefierii, angajatorii, conducerea școlii, managerii de instituții, etc. Această formă de control
este utilizată atunci când socializarea și sancțiunile informale nu duc la comportamentul așteptat.
Actele normative pot formaliza la nivel juridic, reguli care inițial aveau un profund caracter moral sau religios.
Spre exemplu, unele dintre preceptele religioase ale celor 10 porunci au fost transformate în reguli juridice – să nu
furi! în infracțiunea de furt, să nu ucizi! în infracțiunea de omor. De asemenea, anumite comportamente considerate
imorale la un anumit moment dat au fost incriminate ca infracțiuni, spre exemplu, fostul art. 200 din Codul penal
român din 1968 care incrimina relațiile sexuale dintre persoanele de același sex (homosexualitatea) sau exploatarea
unei persoane în vederea obligării la practicarea prostituției (art. 182) sau determinarea sau înlesnirea practicării
prostituției (art. 213) din actualul Cod penal adoptat în anul 2009 și care a intrat în vigoare în anul 2014.
Astfel, actele normative sunt emise de o varietate de autorități publice, ele fiind necesar a fi respectate de
bunăvoie de către toate subiectele de drept, în sens contrar apelându-se la forța coercitivă a statului, prin intermediul
organelor sale. Există organe care aplică legea în sensul său larg, de orice act normativ, spre exemplu, agenții de
poliție, care aplică sancțiuni, sau organe care interpretează actul normativ, spre exemplu, instanțele judecătorești.
Uneori, și instanțele judecătorești produc drept, prin deducerea pe cale de interpretare a unor noi norme juridice,
mai ales în materia drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, în SUA avem în vedere cazurile aduse în fața
instanțelor judecătorești de către liderii unor mișcări sociale în vederea îmbunătățirii condițiilor anumitor grupuri
dezavantajate, cum ar fi minoritățile rasiale, femeile, deținuții. De asemenea, reforma în domeniul penitenciarelor
prin acordarea de drepturi fundamentale extinse celor încarcerați, prin promovarea unui management profesionist
pentru administrarea penitenciarelor reprezintă un alt caz în care instanțele judecătorești și-au adus aportul.
În ceea ce privește România, judecătorul ordinar este obligat să aplice dreptul creat de autoritățile publice, el
nu poate crea drept, însă poate să interpreteze norma juridică în sensul producerii efectelor juridice.
Astfel, spre exemplu, art. 5 din Codul de procedură civilă prevede că judecătorii sunt obligați să soluționeze,
potrivit legii, orice cerere de competența instanțelor judecătorești, niciun judecător neputând refuza să judece pe
motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Textul legal stabilește, de asemenea, ordinea temeiurilor ce
pot fi utilizate de judecător pentru a se pronunța într-o cauză concretă: în cazul în care o pricină nu poate fi
soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale
privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere
toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității. Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții
general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.
De asemenea, este de menționat că instanța de justiție constituțională a dedus pe cale de interpretare un drept
fundamental, și anume dreptul la replică, ca drept corelativ al dreptului la liberă exprimare, sau a constatat ca
neconstituțională lipsa reglementării posibilității unui candidat independent de a participa la alegerile parlamentare
parțiale, pe motiv că se anulează ab initio dreptul de a fi ales al oricărui cetățean român care, îndeplinind cerințele
constituționale și legale în materie, ar dori să participe la alegerile parlamentare parțiale în calitate de candidat
independent.
Controlul social se poate realiza și prin intermediul unor instituții care au ca scop reabilitarea foștilor infractori,
spre exemplu, prin intermediul serviciilor de probațiune, sau reabilitarea comportamentelor deviante prin
intermediul unor centre specializate în tratamentul dependenților de droguri sau alcool.
Spre exemplu, potrivit art. 2 din Legea nr. 252/2013, în România sistemul de probațiune reprezintă un serviciu
public care contribuie la înfăptuirea justiției. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară în interesul
comunității, în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al
creșterii gradului de siguranță în comunitate. Promovarea sancțiunilor și măsurilor comunitare urmărește reducerea
costurilor sociale ale executării sancțiunilor și măsurilor penale prin diminuarea populației din unitățile penitenciare,
valorificarea potențialului socio-economic al infractorilor și menținerea siguranței comunității.
De asemenea, un rol important în realizarea controlului social îl au avocații, fie că sunt din oficiu, fie că sunt
apărători aleși, prin modul în care iau decizia cu privire la soluționarea disputelor în care sunt părți clienții lor și prin
modul în care deciziile lor se află la originea normelor juridice produse de instanțe.
Și actorii privați pot contribui la procesul de elaborare și implementare a dreptului. Spre exemplu, agenții de
securitate care poartă uniforme și însemne și care patrulează în școli, spitale, mall-uri, etc., mediatorii care ajută
părțile la soluționarea litigiilor pe cale amiabilă, grupurile de interese care susțin adoptarea sau nu a anumitor acte
normative sau luarea unor decizii administrative.
Exercițiul B
Explicați modul de realizarea a controlului social formal
1.11. 3. Alte forme de control social
Relevante pentru prezentul demers sunt și clasificările controlului social în funcție de mijloacele utilizate pentru
implementare, precum și de caracterul permisiv sau nu al acestora, dar și de scopul declarat.
În funcție de mijloacele utilizate pentru implementare:
 există control social coercitiv, - se realizează prin intermediul instituțiilor juridice și al instituțiilor
învestite cu asigurarea ordinii publice cu ajutorul unor mijloace de forță sau amenințare
 control social persuasiv - constă în reglementarea și coordonarea acțiunilor individuale sau de grup cu
mijloace instituționale sau informale
 autocontrol - presupune reglementarea rațională de către fiecare persoană a propriului comportament
prin efort conștient sau voluntar.
În funcție de caracterul permisiv sau nu al mijloacelor utilizate, controlul social poate
 fi pozitiv - se fundamentează pe cunoașterea și acceptarea de către indivizi a valorilor, normelor și regulilor
de conduită socială, precum și pe motivația acestora de a le respecta din proprie convingere.
 Negativ - se bazează pe temerile indivizilor că vor fi sancționați pentru încălcarea normelor și regulilor
sociale.
În funcție de scopul declarat, avem
 control social autoritar - presupune utilizarea unor mijloace preponderent coercitive și nu permite afirmarea
libertății individuale
 și democratic- presupune utilizarea unor mijloace care pun accentul pe relaționare și pe reglarea reciprocă
a conduitelor individuale.
I. Explicaţi conceptul de control social si identificați formele acestuia
1. Care este denumirea pentru un număr de persoane cu valori și așteptări similare care interacționează unii
cu alții în mod frecvent?
a. categorie;
b. grup;
c. societate;
2. În funcție de mijloacele utilizate pentru implementare avem:
a. control coercitiv, control persuasiv și autocontrol
b. control pozitiv și control negativ
c. control autoritar și control democratic
3. Agenții sociali formali sunt:
a. familia
b. grupul de prieteni
c. avocații
Cărţi:
Dreptul și coerciția.Răspunderea juridică
DREPTUL ȘI COERCIȚIA. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
CUPRINS

1.2. Noțiune. Răspunderea juridică, formă a răspunderii sociale
1.3. Distincția dintre răspundere și responsabilitate

 Definiți răspunderea socială
 Identificați formele răspunderii sociale
 Caracterizați răspunderea juridică
 Identificați formele răspunderii juridice
 Definiți responsabilitatea socială
Ființa umană trebuie să își desfășoare activitatea în conformitate cu anumite reguli de comportare cu un conținut
social, diferite în funcție de natura și conținutul lor: religioase, morale, juridice, politice etc. Nerespectarea acestor
reguli de comportare socială atrage răspunderea celor vinovați, răspundere care, în funcție de natura și conținutul
normelor încălcate, poate fi religioasă, morală, juridică, politică etc.
Normele juridice reprezintă o subcategorie a celor sociale care au ca scop protejarea celor mai importante valori
sociale.
Normele juridice se diferențiază de restul normelor sociale după mai multe trăsături specifice:
1. modul de elaborare și aplicare – normele juridice sunt elaborate după o procedură specifică, într-un cadru
organizat de către autoritățile învestite cu această competență, pe când normele morale, religioase sau politice sunt
spontane și difuze;
2. acțiune în timp și spațiu – normele juridice au o delimitare spațio-temporală, în timp ce restul normelor sociale
nu pot fi delimitate nici spațial, nici temporal, schimbarea lor presupunând un proces îndelungat.
3. formă și structură – spre deosebire de restul normelor sociale, care au o mare varietate de forme, normele
juridice au o structură unitară, caracterizată prin existența a trei elemente: ipoteză, dispoziție și sancțiune;
4. eficiență și validitate – normele juridice acționează la nivelul unei societăți, încălcarea lor atrăgând sancțiuni
specifice aplicabile prin forța coercitivă a statului, pe când încălcarea celorlalte norme sociale se sancționează în
mod neorganizat;
5. universalitate – normele juridice sunt impersonale, acționând asupra tuturor indivizilor sau grupurilor dintr-o
societate, pe când restul normelor sociale acționează numai asupra anumitor indivizi sau grupuri.
Problema care se pune în cazul normelor sociale în general și a celor juridice, în special, se reduce la un proces de
conștientizare, de înțelegere și aderare la obiectivele urmărite prin elaborarea și aplicarea normelor sociale.
Încălcarea unei norme sociale prin care se stabilește o anumită sau anumite reguli de comportament, antrenează
răspunderea celui care a săvârșit încălcarea.
1.13. Noțiune. Răspunderea juridică, formă a răspunderii sociale
Referirea la răspundere în general indică faptul că este vorba despre problema răspunderii pentru toate acțiunile
indivizilor sau colectivelor de indivizi. Noțiunea de răspundere nu este specifică și exclusivă dreptului, ea fiind o
instituție care depășește această sferă, o instituție proprie societății considerate în ansamblul său.
Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată, pe care o declanșează o
faptă socotită condamnabilă; instituționalizarea acestei reacții, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt
necesare, întrucât răspunderea și sancționarea reprezintă modalități legale de răsplată, de reparare a ordinii încălcate.
Sfera noțiunii de răspundere este foarte largă, majoritatea acțiunilor umane fiind susceptibile să genereze o
formă sau alta de răspundere:
 răspunderea morală,
 răspunderea politică,
 răspunderea juridică,
 precum și diferite alte modalități sub care, într-o formă sau alta, membrii societății sunt chemați să dea
socoteală pentru modul în care se comportă în viața socială.
Răspunderea socială înseamnă, pe de o parte, activitatea de verificare a comportamentelor indivizilor, iar pe de
altă parte, sancționare socială atunci când acțiunile desfășurate de aceștia sunt în neconcordanță cu normele sociale.
Diferitele forme ale răspunderii sociale își exercită influența asupra răspunderii juridice prin acțiunea
determinatoare în luarea hotărârii și realizarea comportamentului, individual sau colectiv, potrivit prevederilor
normelor juridice, precum și prin sancționarea în cazul nerespectării normelor juridice prin forme de acționare de
natură nejuridică.
Răspunderea juridică este prezentă, în diferite forme specifice, în toate ramurile de drept. Răspunderea juridică
apare în momentul încălcării unor obligații prescrise de normele de drept, încălcarea dreptului fiind singurul temei al
răspunderii juridice.
Astfel, specificul răspunderii juridice, în comparație cu celelalte forme de răspundere socială, îl constituie
obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice.
Categoria răspunderii juridice poate fi înțeleasă și definită pornindu-se de la formele ei concrete, care, deși
prezintă particularități specifice, au și o serie de elemente comune prin a căror sintetizare se poate elabora o definiție
generală a noțiunii. Legiuitorul stabilește condițiile în prezența cărora o persoană fizică sau juridică poate fi trasă la
răspundere, principiile răspunderii, limitele în care poate opera una sau alta din formele sale, natura și întinderea
sancțiunii juridice susceptibile de aplicare celui tras la răspundere.
Definiție: răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se naște ca
urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea
sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al respectării ordinii de drept. Prin
trăsăturile sale, prin natura sa și prin consecințele pe care le produce, răspunderea juridică apare ca o formă agravată
de răspundere socială.
Condițiile generale ale răspunderii juridice, comune mai multor ramuri de drept, sunt următoarele:
a) să existe o conduită ilicită;
b) să existe vinovăția autorului faptei ilicite;
c) să existe rezultatul socialmente periculos;
d) să existe un raport cauzal între conduita ilicită și rezultatul socialmente periculos; e) inexistența unor cauze
care înlătură răspunderea.
Răspunderea juridică se caracterizează prin natura sa coercitivă, ea având mai multe forme:
 răspunderea civilă,
 răspunderea penală,
 răspunderea administrativă - răspunderea disciplinară, răspunderea contravențională, răspunderea
patrimonială,
 răspunderea de drept constituțional.
În cele ce urmează, vom analiza, pe scurt, cele mai importante forme de răspundere, prin precizarea principalelor
caracteristici.
Răspunderea civilă îmbracă două forme:
 răspunderea civilă delictuală și
 răspunderea civilă contractuală.
Răspunderea civilă se concretizează, de regulă, într-o obligație de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu
cauzat prin fapta ilicită. Însă în cazul prejudiciilor de natura nepatrimonială este posibilă și repararea nepatrimonială
a prejudiciului creat, spre exemplu, prin afișarea și publicarea hotărârii judecătorești de condamnare a autorului
faptei ilicite, prezentarea de scuze publice etc..
Răspunderea civilă poate să apară singură sau poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu,
cu răspunderea penală sau cu răspunderea administrativă sau disciplinară.
Atât răspunderea delictuală, cât și răspunderea contractuală presupun întrunirea următoarelor condiții:
 existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se atingere unui drept
subiectiv;
 săvârșirea cu vinovăție a faptei, ca element subiectiv al răspunderii;
 existența unui prejudiciu;
 un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
 capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Răspunderea delictuală se referă la obligația celui care, cu discernământ, a produs un prejudiciu unei părți, prin
încălcarea normelor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, de a suporta consecințele legale, adică
de a repara prejudiciul produs integral.
Răspunderea contractuală presupune obligația părții contractante de a repara prejudiciul cauzat ca urmare a
nerespectării obligațiilor contractuale, fără justificare.
Legea reglementează însă și cauze de exonerare de răspundere, cum ar fi, spre exemplu, cazul de forță majoră
sau cazul fortuit. Din punctul de vedere al sociologiei juridice ar fi interesant de cercetat care sunt acele situații care
se pot încadra între cauzele exoneratoare de răspundere.
Răspunderea penală intervine la momentul săvârșirii, cu vinovăția cerută de legea penală, a infracțiunii
incriminate de legea penală și care este imputabilă infractorului.
Caracterizare:
 Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.
 Răspunderea penală este personală, putând răspunde penal atât o persoană fizică, cât și o persoană
juridică.
 Forma și gradul de vinovăție reprezintă un element esențial pentru caracterizarea ca infracțiune a faptei
ilicite și pentru aplicarea efectivă a pedepsei penale.
 Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, la fel cum răspunderea civilă nu o exclude pe cea
penală, cele două răspunderi putând fi cumulate.
 Răspunderea penală presupune întotdeauna intervenția statului la stabilirea acesteia, ea fiind stabilită
întotdeauna prin hotărâre judecătorească.
Răspunderea administrativă presupune tragerea la răspundere a autorităților publice, a funcționarilor publici
pentru pagubele cauzate particularilor.
Ilicitul administrativ se împarte în trei categorii:
a) ilicit administrativ – disciplinar;
b) ilicit administrativ – contravențional și,
c) ilicit administrativ – patrimonial.
Majoritatea autorilor de drept administrativ, menționează că, în funcție de fapta comisă și de consecințele sale,
identificăm trei mari forme de răspundere specifice dreptului administrativ:
a) săvârșirea ilicitului administrativ propriu-zis, care poartă denumirea de abatere disciplinară, determină
intervenția primei forme de răspundere din dreptul administrativ – răspunderea disciplinară;
b) cea de-a doua formă de ilicit administrativ poartă denumirea de contravenție și determină intervenția celei de-
a doua forme de răspundere specifică dreptului administrativ – răspunderea contravențională;
c) ultima formă de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii materiale sau morale a cărui săvârșire atrage și ultima
formă de răspundere aparținand ramurii dreptului administrativ – răspunderea administrativ-patrimonială.
Fapta de încălcare cu vinovăție a normelor dreptului administrativ poartă numele de abatere administrativă, ce se
poate realiza printr-o acțiune sau inacțiune.
Deși nu întotdeauna la fel de precisă, în ce privește condițiile angajării și efectele sale, ca răspunderea penală sau
civilă, răspunderea de drept constituțional face parte, încă de la origini, din concepția statului constituțional și
democratic modern.
Deținătorii unui mandat politic sunt ținuți să răspundă pentru actele lor: parlamentarii aleși riscă să nu mai fie
aleși la viitorul scrutin, guvernul și membrii săi pot fi obligați să demisioneze sau chiar sunt demiși dacă parlamentul
inițiază moțiunea de cenzură.
Răspunderea autorităților publice a fost consacrată în secolul al XIX-lea, până atunci puterea publică era
considerată, în principiu, iresponsabilă juridic, concepție fundamentată pe ideea de suveranitate a statului. Ulterior,
se conturează ideea de răspundere a puterii publice pe baza principiilor generale ale răspunderii civile formulate de
Codul civil, dar care prezintă anumite particularități, în sensul că nu este o răspundere generală și absolută, ci
prezintă reguli speciale care variază de la o autoritate la alta.
Identificarea regulilor privind răspunderea principalelor autorități publice presupune identificarea nivelului statal
la care se situează fiecare dintre ele (autorități reprezentative sau autorități ale statului însărcinate cu îndeplinirea de
atribuții specifice), modalitatea de constituire (alegere, numire, desemnare), cazurile în care intervine răspunderea și
specificul răspunderii acestor autorități.
Cazurile, condițiile în care intervine răspunderea autorităților publice sunt reglementate de Constituție și de legi
speciale, ce cuprind norme referitoare la statutul guvernanților, la puterile lor, precum și la raporturile pe care
acestea le stabilesc cu particularii.
Autoritățile publice, în funcție de sursa legitimității lor, sunt calificate ca reprezentative și derivate. Astfel,
parlamentul și președintele reprezintă autorități reprezentative, în sensul art. 2 din Constituție (autorități alese prin
alegeri periodice, libere și corecte), iar guvernul reprezintă autoritate derivată întrucât președintele desemnează un
candidat pentru funcția de prim-ministru și numește guvernul, pe baza votului de încredere acordat de parlament. În
caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, revocă sau numește, la propunerea primului-ministru, pe
ceilalți membri ai guvernului.
1.3. Distincția dintre răspundere și responsabilitate
În ceea ce privește termenii utilizați, în literatura juridică și sociologică se folosesc în mod curent, cu aceeași
semnificație sau cu semnificații apropiate, doi termeni, și anume „răspundere” și „responsabilitate”.
Din punct de vedere semantic, termenul „răspundere” este folosit ca o categorie generală doar în limbile de
origine latină, termenul fiind derivat din verbul latin „respondere”, care înseamnă, în același timp, a răspunde, dar și
a plăti, la rândul tău. Orice subiect de drept, indiferent că este vorba despre o persoană particulară în fața altor
persoane particulare sau a statului, de stat în fața celor guvernați sau de stat în fața altor state, trebuie să răspundă de
actele sale, asumându-și consecințele angajamentelor pe care și le ia sau a nesocotirii unor obligații juridice.
În limba engleză, termenii „responsibility” și „accountability” sunt utilizați în context internațional și
constituțional, în dreptul civil fiind utilizate expresiile „liability” sau „law of torts”, în timp ce în limba germană
termenul „Verantwortlichkeit” aparține limbajului moralei, limbajului juridic fiindu-i specifică noțiunea, mult mai
restrânsă de „Haftung”.
Însă este nevoie de o delimitare a celor două concepte: „accountability” și „responsibility”. Macmillan English
Dictionary definește conceptul de „accountability”, „accountable”, ca reprezentând poziția în care poporul are
dreptul de a critica sau de a întreba de ce se întâmplă un anumit lucru, exemplificând conceptul în contextul:
Consiliul este responsabil față de poporul care l-a ales. Aceeași publicație definește conceptul de „responsibility” ca
reprezentând: 1. starea sau îndeletnicirea de a avea o sarcină față de cineva sau ceva și de a te asigura că ceea ce fac
aceștia, respectiv ceea ce li se întâmplă este corect sau satisfăcător (a avea/a lua/a își asuma/responsabilitatea de a
face ceva, poziție de responsabilitate); 2. a fi învinuit pentru ceva ce s-a întâmplat (a accepta responsabilitatea pentru
ceva).
Astfel, se observă că între cele două concepte există deosebiri de sens, „accountability” raportându-se la popor,
în timp ce „responsibility” se raportează la un subiect individualizat, respectiv cel care deține starea de a avea o
sarcină față de cineva sau chiar poate fi învinuit pentru o chestiune concretă.
Dicționarul Larousse consemnează pentru „responsabilitate” (termenul răspundere neexistând în limba franceză)
mai multe înțelesuri: (1) obligația de a repara daunele cauzate altuia, (2) obligația de a suporta pedeapsa prevăzută
pentru infracțiunea săvârșită, (iii) capacitatea de a lua o decizie.
Dicționarul explicativ al limbii române stabilește chiar echivalența celor doi termeni. Astfel, „răspunderea” este
definită drept: (1) faptul de a răspunde; (i2) obligația de a răspunde de îndeplinirea unei acțiuni, sarcini etc.; (3)
responsabilitate,; iar „responsabilitatea” este definită ca: (i) obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da
socoteală de ceva; (ii) de a accepta și suporta consecințele; (4) răspundere.
Potrivit lui Fauconnet responsabilitatea este un fapt social, ce face parte din sistemul reprezentărilor colective.
Responsabilitatea ființei umane nu provine din proprietăți ce i-ar fi inerente ei, ci din contextul în care se găsește
angajată la un moment dat. Toate ființele sunt în mod virtual apte a deveni responsabile. Încercând să aprofundeze
natura responsabilității, Fauconnet fundamentează și anumite elemente ale acesteia: judecățile de responsabilitate,
care au la bază norme prestabilite și sentimentul personal pe care îl are individul despre propria sa responsabilitate.
Judecățile, regulile și sentimentele de responsabilitate îi apar lui Fauconnet ca o structură intimă a responsabilității
morale.
Mihai Florea face distincția dintre răspundere și responsabilitate plecând de la raporturile reale care iau naștere
între individ (agentul acțiunii) și societate. Astfel, termenului de „responsabilitate” i se atribuie semnificația de
asumare conștientă și deliberată în fața colectivității și a propriei conștiințe a unei atitudini active și militante față de
colectivitate, a grijii pentru succesul sau riscul, rezultatul sau eficiența, consecințele și valoarea activității pe care
agentul o desfășoară sau o conduce. Spre deosebire de responsabilitate, răspunderea presupune un raport între agent
și autoritatea colectivității din care face parte, ea nu este o dimensiune internă a agentului, nu derivă dintr-un raport
pe care agentul îl instituie între el și colectivitate în mod voit și interesat, ci este un fenomen pe care autoritatea
colectivă, adesea instituționalizată sub forma normelor, îl atribuie agentului, care îl suportă ca pe ceva exterior,
acceptat uneori, în mod neliber, nedorit ca pe o obligație. Răspunderea juridică este astfel, o speciae a genului
proxim responsabilitate.
În consecință, conceptul de responsabilitate are o sferă mult mai largă decât conceptul de răspundere,
indiferent de natura acesteia (politică, morală, juridică), raportându-se la activitatea desfășurată de agentul social,
din proprie inițiativă, pe baza alegerii libere a obiectivelor, dintre mai multe posibile, și a căilor de realizare a
acestora, pe când răspunderea presupune îndeplinirea unor obligații sau observarea unor restricții, agentului social
impunându-i-se doar respectarea strictă a acestora.
Într-un anumit fel, responsabilitatea reprezintă dimensiunea interioară a răspunderii juridice, de natură a inspira
și fundamenta însăși principiile răspunderii juridice, deoarece calificarea acestor principii implică neapărat
responsabilitate. Totodată, responsabilitatea este strâns legată de calitatea normei juridice, de însușirile calității
agentului social, de calitățile părților diverselor raporturi juridice generate de instituția răspunderii.
Astfel, avem în vedere prevederile art. 74 din Constituția României referitoare la inițiativa populară legislativă și
constituțională. Este adevărat că unica autoritate legislativă este Parlamentul, dar la fel de bine se poate concepe, că,
oricărui individ îi revine o parte din meritul sau culpa pentru rezultatul general. Privită din interior, problema
vizează responsabilitatea unui grup relativ restrâns, dar în sens larg, responsabilitatea celorlalți indivizi acționează
prin intermediul reprezentării lor în cadrul direct în care se iau deciziile, de către acele persoane abilitate de lege a
desfășura activități specifice în plan legislativ. Cele 5.000 de semnături necesare în cel puțin o pătrime din județele
țării pentru a promova o inițiativă legislativă populară poartă, în fapt, aspirațiile, idealurile, valorile impuse de marea
masă a indivizilor, aparent invizibilă, dar de natură a contura obiectivul pentru care se militează.
Exercițiul A
Stabiliți distincția dintre răspundere și responsabilitate
1.4. Sancțiunea juridică
Sancțiunea apare drept consecință a stabilirii răspunderii juridice, rezultat al săvârșirii de către făptuitor a unei
fapte ilicite determinate.
Sancțiunea reprezintă un element al structurii logico-juridice a normei juridice ce indică urmările nerespectării
dispoziției normei juridice. Deși sancțiunea juridică ține de domeniul general al constrângerii, ea nu trebuie
identificată cu constrângerea statală. Sunt sancțiuni a căror aplicare nu necesită intervenția forței coercitive și care se
execută de bunăvoie. În același timp, sunt sancțiuni juridice pentru a căror aplicare și executare se cere intervenția
autorităților de stat judiciare sau administrative, inclusiv a celor de natură coercitivă.
Aplicarea sancțiunilor reprezintă un act de putere de mare răspundere, ea trebuie făcută numai de organele
competente, cu stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Sancțiunea, ca element
al normei juridice, conține o regulă de conduită care privește atât subiectul care a încălcat dispoziția, cât și organul
de stat chemat să aplice sancțiunea împotriva celui care s-a făcut vinovat de încălcarea normei juridice.
Sancțiunea juridică apare ca o premisă a instituției răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca
temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelență cu sancțiuni juridice. Răspunderea juridică este un raport
juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul răspunderii juridice.
Sancțiunea juridică are un caracter mai grav decât sancțiunile politice, morale, etice sau civice, ea este mai
promptă și mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă și obligatorie.
Ea poate lua mai multe forme: repararea prejudiciului, aplicarea unei pedepse sau revocarea, în sensul de
pierdere a puterii publice.
Exercițiul B
Explicați noțiunea de sancțiune juridică

I. Definiți răspunderea juridică și identificați formele acesteia
4. Sancțiunea juridică este:

a. Sinonimă cu răspunderea juridică
b. Premisă a răspunderii juridice
c. Formă a răspunderii juridice
5. Este formă a răspunderii juridice:
a. Răspunderea patrimonială
b. Răspunderea morală
c. Răspunderea religioasă
6. Specificul răspunderii juridice îl constituie:
a. Obligația de a răspunde pentru fapta săvărșită
b. Obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice
c. Obligația de a dovedi nevinovăția
Cărţi:
Sociologia Constituției I
SOCIOLOGIA CONSTITUȚIEI I
CUPRINS
1.1. Noțiunea de constituție din punct de vedere sociologic

1.2. Rolul Constituției
1.3. Originile sociale ale Constituției
1.4. Necesitatea adoptării unei Constituții

 Definiți constituția din punct de vedere sociologic
 Identificați originile sociale ale constituției
 Stabiliți necesitatea adoptării unei constituții
1.14. Noțiunea de constituție din punct de vedere sociologic
Teoreticienii constituționalismului modern tind să aprecieze că societățile în care nu există o constituție scrisă,
nu există de fapt constituție, considerându-le societăți arhaice și despotice. În consecință, aceștia realizează o
distincție clară între societățile care au și societățile care nu au o constituție sau cel puțin între societățile marcate de
constituționalismul modern și cele marcate de constituționalismul pre-modern.
Sociologii, pe de altă parte, critică această distincție clară și promovează un sens mai nuanțat și istoric variabil al
constituționalității unei societăți și al surselor istorice ale structurii sale normative. Astfel, o parte a acestora
apreciază că orice societate încorporează o ordine juridică particulară, organic evoluată și o constituție de fapt. O
altă parte consideră că elementele ordinii constituționale, ca drepturile, separația puterilor, sunt elemente evolutive
ale structurii etice inerente societății.
Din perspectivă normativă, constituția reprezintă un ansamblu de norme care prescriu condiții juridice pentru
exercitarea puterii publice și care se concentrează pe dezbateri normative despre concepția asupra societății ca
întreg.
Abordarea sociologică vede constituția în evoluția sa istorică și funcțională și care nu reprezintă neapărat
rezultatul evoluției societății. Astfel, din această perspectivă, constituția este văzută ca un fenomen social evoluând
gradual și variabil, existent în grade diferite în diferite societăți. Atât în plan intern, cât și în plan extern, ea creează
condițiile juridice pentru exercitarea puterii politice și are o anumită preeminență asupra celorlalte norme juridice și
asupra sistemului politic.
Sociologia este interesată de modul în care oamenii experimentează viața constituțională, modul în care
valorile/cunoștințele constituționale se dezvoltă, sunt împărtășite și transmise de-a lungul istoriei ca rezultat al
interacțiunii sociale prin intermediul instituțiilor, de modul în care ideile constituționale sunt generate și naturalizate,
de stabilirea legăturilor dintre drept și acțiunea socială generată de aceste idei.
Din perspectiva sociologiei juridice, identificarea surselor dreptului, inclusiv a constituției, presupune stabilirea
originii normelor juridice, în concret identificarea faptelor psiho-sociale din care legiuitorul s-a inspirat pentru
elaborarea acestora.
1.15. Rolul Constituției
În literatura de specialitate, se apreciază că o constituție reflectă rolul istoric de regulator al puterii statale asupra
propriilor cetățeni. Astfel, pentru Friedrich Hayek, o constituție nu reprezenta altceva decât mijlocul prin care era
limitată puterea guvernanților. Alexander Hamilton, în Federalist Papers, arată că o constituție limitată este aceea
care conține anumite excepții specificate în activitatea legislativă, cum ar fi, spre exemplu, aceea că nu trebuie să
adopte legi retroactive, legi de moarte civilă și confiscare.
Din această perspectivă, principala trăsătură a unei constituții este aceea de a afirma drepturile cetățenilor și de
a consacra statul de drept.
Structura unei constituții constă:
- dintr-un preambul care conține o serie de principii și uneori referiri la scopul statului;
- o secțiune privind organizarea puterilor în stat;
- o declarație de drepturi cuprinzând drepturi individuale și uneori colective, modalități de acționare în caz de
vătămare a acestor drepturi, limite impuse guvernanților;
- proceduri pentru revizuirea constituției, în funcție de care se vorbește despre o constituție rigidă sau despre o
constituție flexibilă.
Un alt rol important al unei constituții este de a stabili o hartă a puterii: definirea structurii de stat, cu
specificarea puterilor în stat și a raporturilor dintre acestea, a procedurii de legiferare.
Constituția are rolul de a stabili standarde comune și așteptări privind un comportament politic acceptabil,
prin precizarea actelor ce constituie încălcări ale constituției, a consecințelor acestor încălcări, precum și a conturării
unui discurs politic conform regulilor constituționale.
Rolul unei constituții poate fi și acela de a legitima un anumit regim politic atât pe plan intern, cât și pe plan
internațional, de a obține susținere pentru regimul politic nou instaurat.
De asemenea, constituția poate garanta modul și direcția de acțiune a guvernanților, la fel de bine cum poate
structura raportul dintre puterile statului.
1.3. Originele sociale ale unei Constituții
Cele mai timpurii aranjamente constituționale moderne pot fi identificate în a doua jumătate a secolului al XII-
lea și în secolul al XIII-lea în societățile europene care începuseră să evolueze de la ordinea socială difuză specifică
feudalismului timpuriu spre societăți în care exista o centralizare substanțială a instituțiilor politice și o creștere a
consistenței aparatului juridic.
În feudalismul timpuriu, puterea politică era deținută de regi, prinți și alți regenți care acordau pământ și
drepturi nobiliare de proprietate deținătorilor de feude, care în schimb acceptau îndeplinirea anumitor obligații
militare către aceștia. Astfel, resursele publice ale puterii politice și juridice erau obținute prin tranzacții private și
deținute de marii feudali, care își asumau drepturi civile și judiciare asupra celor care trăiau pe feuda lor.
În perioada de vârf a feudalismului s-a constatat o transformare profundă a autorității politice, prin înființarea
instituțiilor administrative centralizate, deținătorii puterii politice constituindu-și autoritatea nu prin acordarea
drepturilor nobiliare asupra pământului, ci prin strângerea taxelor, acordarea funcțiilor și a imunităților. În această
perioadă a avut loc o transformare a structurilor politice specifice feudalismului, în sensul că independența și puterea
nobilimii feudale s-a redus, aceasta fiind subordonată autorității centrale dinastice. Se constată astfel centralizarea
incipientă a sistemelor politice din Europa, în paralel cu transformarea profundă a societății însăși, determinată de
necesitatea acesteia de a dezvolta instrumente care să reglementeze schimburile economice într-o modalitate
previzibilă și generalizată.
În consecință, dreptul a devenit mijlocul crucial de transformare a structurii sociale a societății europene din
această perioadă.
Apariția principiilor juridice abstracte a permis statului și bisericii să se constituie în entități relativ autonome și
să se desprindă de structura socio-juridică a feudalismului. Spre exemplu, în Anglia, monarhul avea legitimitatea
necesară pentru a emite acte juridice, potrivit cărora el reprezenta cea mai înaltă sursă de justiție. În Spania, Las
Siete Partidas reprezenta un cod legislativ care definea monarhia ca fiind sursa primară de justiție și care prevedea
că cele mai importante elemente de jurisdicție sunt concentrate în jurul coroanei.
Strânsa interdependență dintre evoluția statului și a dreptului a reprezentat cel mai important concept în apariția
statelor post-feudale care dețineau sau aspirau să dețină monopolul puterii politice, iar formarea unor instituții
politice distincte a fost corelată cu constituirea unui aparat juridic general.
Majoritatea societăților europene din perioada de formare a statelor au fost marcate de principiul potrivit căruia
legi generale și coerente sunt necesare pentru a înlocui justiția privată și violența folosite ca sursă pentru asigurarea
tranzacțiilor judiciare, legea fiind în măsură să restrângă modul în care înțelegerile personale, deciziile individuale
erau utilizate pentru a satisface nevoia societății pentru justiție.
Dreptul formal a reprezentat o precondiție pentru formarea statelor, fiind o noțiune ce a permis statelor abia
formate să își definească și să își proiecteze un fundament pentru autonomia în creștere și un instrument funcțional
ce le-a permis reducerea caracterului privat al mecanismelor de funcționare și transplantare a puterii în cadrul
societăților defeudalizate. O altă precondiție pentru creșterea autonomiei statului a fost că noua putere a început să
utilizeze proceduri și principii stabilite prin lege, consecința fiind apariția unei ordini juridice scrise. Statul a început,
de asemenea, să coopteze și să integreze un număr în creștere de actori sociali în aparatul politic, cărora le-a stabilit
limite de acțiune față de puterea politică.
Astfel, multe coduri juridice din acea perioadă conțineau referiri atât la modul de realizare a justiției, cât și
referiri la competențele acordate anumitor actori politici. Spre exemplu, Magna Charta era un document cu
consecințe constituționale limitate, care, pe lângă drepturi, prevedea, la art. 12, posibilitatea convocării adunărilor
reprezentantive pentru a aproba impozite excepționale.
Dacă introducerea codurilor generale a reprezentant o parte a procesului prin care statele au transformat baza lor
legală din cutume și practici în statute, legi scrise, asumându-și capacitatea pentru generalizarea legislației,
elementele cvasi-constituționale au permis organizarea puterii, între putere, drept și sistemul rudimentar de
reprezentare constituțională existând o strânsă interdependență. Spre exemplu, orașele italiene-stat, ca Florența, au
experimentat o proliferare a documentelor juridice care prescriau norme pentru reglementarea treburilor publice
(proceduri fiscale), care stabileau principii pentru alegerea și selectarea magistraților, care conțineau mecanisme
elaborate pentru a sancționa folosirea abuzivă a puterii.
Apariția constituțiilor rudimentare a fost un element crucial în procesul prin care orașele italiene au reușit să
preia puterea de la privați și de la marii feudali și să reglementeze puterea prin proceduri previzibile. Prin
intermediul unor statute legale și constituționale, orașele au reușit să stabilizeze puterea politică și să exercite
puterea prin intermediul unor proceduri general acceptate. Ordinea politică autonomă a orașelor italiene s-a bazat pe
faptul că orașele produceau drept pozitiv statutar și că foloseau funcțiile integratoare ale constituțiilor incipiente.
Astfel, orașele și-au stabilit o structură publică ce le-a permis să utilizeze puterea politică la un anumit nivel de
autonomie și incluziune generală.
Statele europene moderne au apărut ca instituții care au suprimat drepturile private ale seniorilor garantate în
feudalism și care au alterat statutul elitelor nobiliare. Prin elaborarea constituțiilor, statele au convertit aceste
drepturi private în drepturi deținute sau cel puțin negociate în cadrul și prin intermediul statului, ceea ce a permis
statului să transforme aceste drepturi în elemente constitutive ale ordinii publice și să includă titularii acestor
drepturi în competența jurisdicțională a statului.
În secolul al XVI-lea au avut loc o serie de procese transformative în statele europene, fiecare dintre aceste
procese având tendința de a forța statele să își asume o structură unitară și să își intensifice structura constituțională.
Astfel, statele au renunțat la sursele externe de validitate juridică și de legitimitate. Ele s-au bazat pe puterile
legislativului de a reglementa și au sprijinit actele puterii legislative.
Ideea statului compus și constrâns de un corp de legi naturale sau fundamentale a permis statelor să genereze
putere la un nivel ridicat de incluziune și să satisfacă necesitatea unor decizii politice specifice societăților moderne.
Principiul constituțional al legii fundamentale a devenit instrumentul prin care statele au început să își imagineze
propria lor unitate și incluziune. Formarea constituției ca parte a dreptului public a marcat tranziția decisivă de la
statalitatea medievală la statalitatea modernă.
Formarea statelor europene moderne în perioada secolelor XVI-XVII a reflectat procesul în care puterea a
devenit putere politică – adică puterea ca resursă ce nu aparține unei singure persoane, care nu se bazează în mod
exclusiv pe conflicte și coerciție și care conține o structură internă pozitivă ce îi permite să fie aplicată și reprodusă
în diferite variații structurale, regionale și temporale în societăți date.
În cadrul procesului de abstractizare a puterii, statele europene și-au consolidat o serie de trăsături structural
distinctive.
 În primul rând, statele și-au dezvoltat mecanisme instituționale pentru integrarea puterii grupurilor
private în propriul aparat administrativ.
 În al doilea rând, statele au dezvoltate granițe și modele de acțiune în relația cu alte sfere sociale și au
realizat instrumente și proceduri pentru simplificarea și formalizarea interacțiunilor cu economia, cu
religia și cu alte schimburi potențial destabilizatoare din alte părți ale societății.
 În al treilea rând, statele au început să controleze și să limiteze numărul problemelor ce trebuiau filtrate
prin intermediul sistemului politic și au dezvoltat instrumente pentru a se asigura că fiecare aplicare
concretă a puterii nu trebuie negociată cu titularii autorității locale.
Statul modern a transformat ordinea sa constituțională într-un aparat de lucru intern ce a presupus atribuirea de
drepturi uniforme indivizilor conform regulilor juridice (legii). Astfel, drepturile și constituția au reprezentat cea mai
adecvată formă a puterii politice – ele au permis puterii să se aplice în cadrul societății la un nivel ridicat de
generalizare, autonomie și legitimitate, ele au permis membrilor societății să fie implicați în exercițiul puterii în mod
uniform, ele au ridicat nivelul de incluziune în care puterea poate fi utilizată.
Revoluțiile din secolul al XVIII-lea (cea franceză și cea americană) pot fi interpretate ca evenimente politice în
care statele, atât la nivel instituțional, cât și conceptual, au trecut printr-o transformare rapidă ce a avut ca rezultat
utilizarea constituțiilor și a drepturilor consacrate la nivel constituțional pentru a legifera și pentru a își organiza
puterea într-un mod general, inclusiv, abstractizat. Drepturile consacrate la nivel constituțional au jucat un rol
decisiv în consolidarea formală a puterii politice.
Constituțiile s-au dezvoltat ca instituții care au permis societăților, în diferite etape ale formării lor, să extragă
resurse abstracte de putere politică. Constituțiile au adus beneficii multiple societății, întrucât au permis sistemelor
politice să producă puterea și să își multiplice, în același timp, rezervele de putere pe care le conțineau. Constituțiile
reprezintă premise funcționale ale abstractizării puterii politice și, în același timp, premise ale apariției instituțiilor
deținătoare de putere, în principal statele. Constituția, definită ca o ordine publică legală în cadrul statului, a evoluat
ca o instituție ce a permis statelor să garanteze funcții statutare prin referire la un set articulat de norme, să desprindă
funcțiile sale de mediile sociale private și să stabilizeze mediile în care puterea este consumată. Odată cu
consacrarea drepturilor de către constituțiile moderne, acestea au evoluat ca instituții care au permis statelor să
guverneze într-un spațiu în care puteau aplica puterea într-un mod relativ controlat și consistent.
Până la finalul secolului al XVIII-lea, noțiunea de „constituție” avea mai degrabă valențe descriptive decât
normative. Ea viza domeniul realității politice, juridice și sociale și nicidecum al proiectelor de viitor. Din conceptul
de constituție se deducea cum este alcătuit statul, și nu cum ar trebui să fie transformate legile în vigoare. Constituția
reprezenta un ansamblu de reguli scrise și nescrise, cristalizat în timp și legitimat prin tradiție și care definește
fizionomia politică și juridică a unei formațiuni statale.
Conceptul de constituție are în vedere patru componente:
 instituirea, componența, competențele și succesiunea organelor supreme în stat;
 garantarea anumitor drepturi ale persoanei, ale individului contra posibilelor ingerințe ale puterii de stat;
 limitarea exercitării arbitrare a dominației, realizată prin împărțirea sau separația funcțiilor diverselor
organe ale statului;
 superioritatea ierarhică față de legile ordinare, în sensul că, în caz de conflict între două norme, norma
constituțională are prioritate.
În doctrina secolului al XIX-lea apar distincțiile între constituția în sens material și constituția în sens formal. De
asemenea, în această perioadă se remarcă un demers critic la adresa constituțiilor liberale, ce constă în opunerea
constituției scrise constituției pur juridice și formale a liberalismului. Astfel, constituția va avea în vedere noi funcții
ale statului cu privire la asigurarea condițiilor tehnice și organizatorice vitale ale existenței societății (energie, gaz,
electricitate), infrastructura, sistemele de asistență socială, sănătate, și educație.
Constituționalismul, analizat atât la nivel național, cât și la nivel internațional sau transnațional, a devenit obiect
de studiu pentru sociologi.
 Sunt puțini sociologii care au analizat fenomenul constituționalismului din perspectivă sociologică în
perioada anilor 1920-1997: Max Weber a analizat constituționalismul german și rusesc, Talcott
Parsons a acordat o importanță deosebită valorilor constituționale, Jürgen Habermas a analizat funcțiile
unei constituții, iar Niklas Luhman a studiat din punct de vedere evolutiv normele constituționale.
 În ultimii ani, însă, se constată o atenție sporită a sociologilor pentru fenomenul constituționalismului,
pentru aflarea originii, fundamentelor și efectelor normelor constituționale. Astfel, se susține că
înțelegerea și analiza unei constituții trebuie să fie realizată într-un mod contextual. Analiza sociologică
vizează evoluția normelor constituționale și tinde să califice normele ca refracții ale unui proces social,
a căror valoare pentru societate nu poate fi explicată în termeni raționali, formali. Astfel, normele
constituționale sunt văzute ca fiind un produs al istoriei și ca fiind normativ necesare, conceptele
constituționale fiind implicate în mod funcțional în producerea și reproducerea realităților sociale în
continuă transformare. Din punctul de vedere al sociologilor, normele constituționale încapsulează
realitatea socio-istorică. O temă de dezbatere în sociologie o reprezintă pluralismul
constituțional/juridic, în special în contextul existenței Uniunii Europene, deci a unor structuri juridice
create în afara statului național. Pluralismul este analizat din mai multe perspective: funcționalistă,
teritorială, istorică, culturală, ideologică, înțelegând normele constituționale ca produse ale unor procese
societale multiple. Constructivismul, ca temă de cercetare sociologică, presupune că normele și
principiile constituționale sunt întotdeauna rezultatul unei interpretări realizate de actorii constituționali
principali, fiind în permanentă posibilă contestare de către aceștia. Aceasta înseamnă că sensul noțiunii
de constituție variază în timp și spațiu pentru diferiții actori constituționali; crearea teoriei
constituționalismului este legată de realitatea empirică în care actorii constituționali (judecători,
politicieni, doctrinari) în mod continuu interpretează conceptele și principiile constituționale.
Exercițiul A
Analizați originile sociale ale Constituției
1.4. Necesitatea adoptării unei Constituții
Adoptarea unei constituții reprezintă întotdeauna un eveniment important în orice societate, puterea constituantă
confruntându-se de fiecare dată cu probleme specifice generate de circumstanțele socio-istorice în care aceasta
operează, neexistând o metodă/proceduri tipice pentru adoptarea unei Constituții.
Necesitatea adoptării unei constituții poate fi generată de mai mulți factori.
 În primul rând, apariția unei națiuni noi, ca urmare a unei secesiuni sau rezultată dintr-un conflict intern,
ar putea avea nevoie de o constituție din mai multe motive. Unul dintre motive ar putea fi acela că
autoritățile interne consideră că o constituție este expresia existenței însăși a statului; în unele state,
constituția poate fi expresia unității naționale, iar în altele, constituția reprezintă modalitatea prin care se
stabilește modul de exercitare a puterii publice.
 În al doilea rând, procesul de elaborare a unei constituții poate apărea și în cadrul națiunilor în care
există o constituție. În cadrul acestora, există două posibilități, respectiv fie se revizuiește constituția
existentă, fie se înlocuiește constituția existentă cu o nouă constituție, în situații în care cea actuală
devine desuetă, sau în situații de criză.
 În al treilea rând, adoptarea unei constituții este necesară pentru ca liderii politici să își legitimeze
puterea, prevederile constituției nefiind însă conforme cu principiile constituționalismului liberal. Este
așa-numitul proces al constituționalismului abuziv.
În realitate, însă, constituțiile pot fi rezultatul compromisurilor dintre principalele forțe politice, documente
elaborate în mod ambiguu, vag și uneori contradictorii, unele probleme fiind foarte bine reglementate, iar altele fiind
lăsate nerezolvate.
 Spre exemplu, cazul Constituției României adoptate în anul 1991 care nu prevedea în mod expres
imposibilitatea revocării prim-ministrului de către președintele republicii, ceea ce a permis ca în anul
1999 președintele atunci în funcție să îl poată revoca pe prim-ministru. Deși imposibilitatea revocării
rezulta din interpretarea textelor constituționale, în practică această interpretare nu a fost urmată,
legiuitorul constituant fiind nevoit ca în anul 2003 să prevadă în mod expres imposibilitatea acestei
revocări.
 Pe de altă parte, o problemă ce nu a fost rezolvată nici de revizuirea din 2003 este, spre exemplu,
stabilirea unui termen pentru aprobarea ordonanțelor guvernului în camera decizională. Lipsa acestui
termen a determinat, în practica instituțională, ca unele ordonanțe ale Guvernului să fie respinse după 7
ani în care acestea și-au produs efectele juridice, fără să prevadă norme tranzitorii, sau chiar să nu fie
aprobate deloc, chiar dacă există această obligație constituțională pentru Parlament.
Din punct de vedere sociologic, ar fi interesant de analizat care este situația legilor de aprobare/respingere a
ordonanțelor Guvernului și ordonanțelor de urgență ale Guvernului aflate în Parlament în dezbatere, care este
perioada medie pentru aprobarea/respingerea unei ordonanțe, care sunt cauzele care au determinat prelungirea
procedurii legislative în Parlament, care sunt consecințele adoptării cu întârziere/neadoptării acestor legi.
Exercițiul B
Explicați necesitatea adoptării unei constituții

I. Explicați originile sociale ale Constituției
7. Preambulul unei constituții:

a. Este obligatoriu
b. Este facultativ
c. Se impune în cazul adoptării unei constituții de puterea constituantă derivată
8. Potrivit lui Hayek, rolul unei constituții este:
a. De a limita puterea guvernanților
b. De a afirma drepturile cetățenilor
c. De a asigura statul de drept
9. Din punct de vedere sociologic, constituția reprezintă:
a. un fenomen social evoluând gradual și variabil, existent în grade diferite în diferite societăți
b. element evolutiv al structurii etice inerente societății
c. modul și direcția de acțiune a guvernanților
Cărţi:
Sociologia Constituției II
SOCIOLOGIA CONSTITUȚIEI II
CUPRINS
1.1. Tehnici constituționale

1.1.1. Tehnica reglementării modului de adoptare a regulilor generale de
conduită pentru membrii unei societăți
1.1.2. Tehnica instituirii puterilor și instituțiilor fundamentale ale statului
1.1.3. Tehnica acordării de atribuții/puteri/competențe autorităților
fundamentale ale statului
1.1.4. Tehnica instituirii drepturilor fundamentale
1.1.5. Tehnica formei constituționale
1.2. Funcții ale tehnicilor constituționale
1.2.1. Funcția protejării drepturilor intereselor individuale împotriva
majorității
1.2.2. Funcția protejării intereselor pe termen lung în fața intereselor pe
termen scurt
1.3. Puterea constituantă
1.4. Conținutul normativ al Constituție

 Distingeți între tehnicile cosntituționale și funcții ale tehnicilor constituționale
 Identificați conținutul normativ al unei constituții
 Definiți puterea constituantă
1.16. Tehnici constituționale
Constituția/constituționalismul reprezintă una dintre tehnicile dreptului.

Așa cum spune Joseph Raz, sociologia juridică se interesează de funcțiile dreptului. Ceea ce interesează, deci,
din perspectiva sociologiei juridice, sunt funcțiile constituției și nu tehnicile constituționale. Analiza vizează, însă, și
caracteristicile esențiale ale constituției, adică tehnicile constituționale, pentru a sublinia, prin constrast, funcțiile
acestora.
1.1.1. Tehnica reglementării modului de adoptare a regulilor generale de conduită pentru membrii unei
societăți
Potrivit lui Kelsen, comportamentul reciproc al oamenilor care constituie o comunitate statală este reglementat
de norme juridice generale. Normele din Codul penal care interzic anumite conduite, de exemplu omorul, violul,
luarea și darea de mită, furtul sau normele din Codul civil care prevăd regulile care trebuie urmate pentru ca statul să
dea efect contractelor sau căsătoriilor reprezintă asemenea norme generale. Aceste norme sunt generale în sensul că
nu se referă la conduita unor persoane determinate sau acțiuni determinate, așa cum, de exemplu, o decizie
pronunțată de o instanță judecătorească penală poate pronunța condamnarea sau achitarea lui Mihai Ionescu la
pedeapsa închisorii de 4 ani cu executare. Potrivit lui Kelsen, putem vorbi despre o comunitate statală în măsura în
care astfel de norme generale reglementează conduita reciprocă a celor care compun respectiva comunitate.
Kelsen apreciază că prin constituții se reglementează conduita pe care membrii societății trebuie să o aibă și, în
acest sens, ele sunt fundamente ale ordinii statale și juridice. Definiția tautologică a constituție este următoarea: o
constituție cuprinde normele care reglementează modul de adoptare a normelor care reglementează în mod
nemijlocit conduita reciprocă a membrilor comunității. Normele constituționale sunt acele norme care, potrivit lui
Kelsen, reglementează geneza normelor primare care constituie comunitatea.
Textele constituționale relevante din Constituția României sunt art.61 care dispune că Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare din România; art.74 referitor la inițiativa legislativă, adică subiecții care pot declanșa procesul
legislativ; art.75 care reglementează procesul de adoptare a legilor; art.76 referitor la cvorumul necesar pentru
adoptarea legilor și hotărârilor Parlamentului și art.77 referitor la promulgarea legii de către Președintele României.
Potrivit teoriei lui Kelsen, art.74-77 din Constituție sunt numite constituție în sens material sau constituție în sens
propriu-zis.
Evident, legiferarea de către adunare reprezentativă, cum este Parlamentul, este doar o tehnică, una dintre
tehnicile posibile prin care se reglementează geneza normelor generale.
1.1.2. Tehnica instituirii puterilor și instituțiilor fundamentale ale statului
A doua tehnică constituțională analizată constă în stabilirea organelor/instituțiilor/puterilor care vor proceda,
folosind tehnica constituțională anterior analizată, la adoptarea normelor generale. Constituția României instituie
cele trei puteri ale statului și părțile componente ale sale, autoritățile, precum și Curtea Constituțională – a se vedea,
de exemplu, cu referire la Parlament, art. 61-67 din Constituție, la Președintele României, art. 80-83, la Guvernul
României, art. 102-104 sau la Curtea Constituțională, art.142-145.
Pentru constituirea unei comunități nu este suficient să se reglementeze modalitatea de adoptare a normelor
generale care reglementează conduita membrilor comunității respective, ci trebuie să se stabilească și subiecții
îndreptățiți să adopte această reglementare.
Dacă spre exemplu, Consiliul Facultății de Drept ar modifica Legea educației naționale nr.1/2011 aceste
modificări nu sunt valide, deoarece nu au fost adoptate cu respectarea tehnicii constituționale de reglementare a
genezei normelor generale și nici cu respectarea tehnicii constituționale a constituirii organelor/instituțiilor
îndreptățite să modifice normele generale care guvenează conduita subiecților ordinii juridice.
1.1.3. Tehnica acordării de atribuții/puteri/competențe autorităților fundamentale ale statului
Această tehnică constituțională servește primele două tehnici. Astfel, întrucât orice comunitate statală implică
adoptarea de reguli generale care să reglementeze conduita reciprocă a oamenilor care o compun, este necesară
descrierea unei modalități prin care astfel de reguli să fie adoptate. De aici necesitatea primei tehnici constituționale
analizate. Apoi, este evident că această tehnică prin care se definește modul în care se nasc normele generale
menționate trebuie să fie aplicată, manipulată de ”cineva”, de o serie de instituții și autorități care, având în vedere
caracterul normelor pe care le adoptă, se numesc fundamentale. De aici nevoia de a recurge la cea de-a doua tehnică
constituțională discutată, aceea de a institui, de a da naștere unor astfel de instituții. În acest sens, se poate spune că o
constituție reprezintă certificatul de naștere al instituțiilor fundamentale.
În sfârșit, este clar că, deși necesară, instituirea, nașterea instituțiilor fundamentale anterior menționate, nu este
suficientă. Acestea trebuie înzestrate cu anumite atribuții, puteri. Cea de-a treia tehnică poate fi numită tehnica
constituțională a înzestrării cu atribuții și puteri a organelor statale fundamentale.
În Constituția României, această tehnică își găsește locul în dispozițiile care împuternicesc autoritățile statului
să întreprindă anumite acțiuni – a se vedea, de exemplu, cu referire la Parlament, art.61 și 73 din Constituție, la
Președintele României, art. 85-95, la Guvernul României, art. 108 și art.111-115 sau Curtea Constituțională, art.146.
Parlamentul are atribuția de a legifera prin adoptare legilor; Guvernul are atribuția de adopta ordonanțe și ordonanțe
de urgență.
În concluzie, toate aceste trei tehnici fac parte, potrivit lui Kelsen, din Constituția în sens material, în sensul că
niciuna dintre cele trei tehnici nu pot lipsi atunci când este vorba despre constituție.
În plus, toate cele trei tehnici au caracterul unor facilitatori: ele nu au un caracter constrângător.
1.1.4. Tehnica instituirii drepturilor fundamentale
Una dintre cele mai intuitive tehnici prin care ordinea juridică urmărește constrângerea conduitelor, este tehnica
dreptului penal. Astfel, spre deosebire de tehnica contractului, care facilitează, tehnica dreptului penal constrânge,
în sensul că interzice comportamente ale oamenilor, indiferent de ceea ce își doresc aceștia. De exemplu, dispozițiile
din codul penal care incriminează, sub sancțiunea închisorii, omorul, reprezintă tehnica juridică tipică de
constrângere.
Spre deosebire de cele trei tehnici constituționale, cea de-a patra tehnică constituțională pe care o vom analiza,
nu are nici rolul de facilitator, și nici nu face parte din constituție în sens material.
Titlul II din Constituție (art.15-53 din Constituție) reprezintă enumerarea drepturilor fundamentale. Un stat
poate avea sau nu înscris în constituție (în sens material) un astfel de catalog al drepturilor fundamentale (bill of
rights).
Prin aplicarea acestei tehnici constituționale puterea statală, după caz puterea legislativă, cea executivă sau cea
judecătorească, este constrânsă, limitată, în sensul că trebuie să ofere justificări pentru acțiunile sale pe care, în lipsa
adoptării catalogului de drept fundamentale, nu ar fi obligată se le ofere.
Atunci când este adoptată o lege prin care accesul femeilor la profesia de pilot este îngreunat prin comparație cu
accesul bărbaților la aceeași profesie, statul este obligat să aducă justificări pe care nu ar fi obligat să le aducă atunci
când adoptă o lege prin care se stabilește, de exemplu, că resursele alocate pentru construirea de autostrăzi în anul
2019 sunt de trei ori mai mari decât resursele alocate pentru construirea de noi căi ferate. În prima situație, statul
este nevoit să ofere o justificare care depășește, mai mult sau mai puțin, standardul minimal de raționalitate care este
cerut pentru luarea oricărei decizii publice, de exemplu cum este și decizia de a prioritiza investițiile în infrastructura
rutieră față de cea referitoare la căile ferate.
În schimb, în a doua situație, instituțiile statale competente, Parlamentul și/sau executivul, în particular
Ministerul Transporturilor, nu pot lua decizia fără niciun motiv anume sau dintr-un motiv neavenit, de exemplu
interesul particular economic al unor lideri de decizie. Dimpotrivă, decizia trebuie luată în mod rațional, adică prin
oferirea de justificări. De exemplu, se poate argumenta că, prin raportare la numărul de km de căi ferate existente în
România pe cap de locuitor, numărul de km de autostrăzi pe cap de locuitor din România este mult mai mare și, ca
atare, trebuie micșorat acest deficit.
Motivul unei asemenea practici este că art. 16 alin.(1) din Constituție, potrivit căruia Cetățenii sunt egali în fața
legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări pretinde ca cetățenii români să fie egali în fața
legii, în cazul de față a legii care trateză în mod diferențiat accesul femeilor și al bărbaților la profesia de pilot, fără
discriminări.
Semnificația acestui text constituțional nu este aceea că orice tratament diferențiat al unor categorii de cetățeni
este interzis. Semnificația ei reală constă în faptul că Parlamentul, în cazul în care este autorul legii care diferențiază
accesul femeilor și bărbaților în profesia de pilot, va fi obligat să ofere temeiuri pe care nu este obligat să le ofere
atunci când legile sale nu interferează cu drepturi garantate de constituție. În cazul de față, Curtea Constituțională va
trebui să identifice justificări obiective ale tratamentului diferențiat, situație în care va stabili că legea este
constituțională. În caz contrar, va constata că legea este discriminatorie, în sensul art. 16 alin. (1) din Constituție.
Acest exemplu ilustrează caracterul constrângător al tehnicii constituționale a garantării drepturilor și
libertăților fundamentale. Puterea statului este limitată de acest catalog al drepturilor fundamentale, iar Curtea
Constituțională, prin intermediul mecanismului de control al constituționalității legilor, este garantul că puterea este,
în mod efectiv și nu iluzoriu, limitată.
1.1.5. Tehnica formei constituționale
Constituțiile reglementează într-un anumit fel procesul de luare a deciziilor în anumite materii, numite, din
acest motiv, materii constituționalizate, prin raportare la luarea deciziilor în celelalte materii, numite ordinare- a se
vedea art. 152 din Constituție. Prin intermediul acestui concept de formă constituțională, materii care nu au natura
constituției în sens material, cel mai frecvent exemplu fiind cel al drepturilor fundamentale, ajung să fie
constituționalizate, în sensul că schimbarea regimului lor juridic se poate realiza potrivit unei proceduri mai greoaie
decât cea potrivit căreia se modifică regimul materiilor obișnuite.
Tehnica formei constituționale sau a constituționalizării are implicații majore, mai ales în state ale căror
constituții reglementează proceduri foarte greoaie de modificare a constituțiilor. Astfel, odată constituționalizată o
materie, de exemplu o revizuire constituțională, aceasta înscrie un nou drept fundamental, fiind”imunizată” în fața
schimbării aduse pe calea procesului ordinar de legiferare. De aici rezultă că tehnica constituționalizării are,
întotdeauna, un dublu tăiș. Ea se poate dovedi extrem de utilă, decisivă uneori, atunci când, de exemplu, majoritatea
membrilor unei comunități care deține, prin reprezentanții săi aleși, puterea într-un stat, este tentată să aducă
modificări într-o anumită materie de natură să afecteze în mod grav interesele unei minorități care nu și-a putut,
deci, exprima în mod deplin opțiunile în procesul ordinar politic.
Tehnica constituționalizării se poate dovedi însă, în anumite situații, periculoasă. De exemplu, la data adoptării
celui de al doilea Amendament al Constituție federale a SUA, adică 1791, exista percepția că avantajele permisiunii
portului de arme de către cetățeni sunt mai importante decât pericolele pe care portul de arme le aducea cu sine în
societatea americană. În schimb, la un interval mai lung sau mai scurt de la momentul adoptării celui de al doilea
Amendament, este posibil ca percepția să se schimbe și să se considere, dimpotrivă, că riscurile și dezavantajele
sociale pe care permisiunea acordată cetățenilor americani de a purta arme sunt mai mari decât avantajele.
De exemplu, în decizia Curții Supreme a SUA Heller vs District of Columbia din 2008, opinia majorității
judecătorilor a fost în sensul neconstituționalității unei legi prin care se interzicea portul de arme. Însăși majoritatea
judecătorilor a recunoscut însă, în finalul opiniei, că problema controlului armelor ridică serioase probleme.
În concluzie, tehnica constituționalizării este un instrument ambivalent, ce poate fi folosit pentru împiedicarea
producerii unor vătămări aduse unor minorități, în special, dar și pentru împiedicarea unor modificări care sunt bune
pentru interesul public general.
1.2. Funcțiile tehnicilor constituționale

1.2.1. Funcția protejării drepturilor intereselor individuale împotriva majorității
Funcția pentru care se recurge cu cea mai mare frecvență la tehnica constituționalizării drepturilor individuale
este cea a protejării acestora în fața majorității membrilor comunității care, în fapt, sunt tentate, de la caz la caz, să
încalce interesele acelor membri ai societăți care, din perspectiva unor criterii dintre cele mai variate, precum rasa,
sexul sau calitatea de inculpat, se află în minoritate și, ca atare, sunt vulnerabili.
Această funcție de protecție a intereselor individuale slab reprezentate sau nepopulare apare cu cea mai mare
acuitate în materie procesual penală, adică în acea materia în care individul se află în poziția cea mai vulnerabilă față
de societate și, în special, de aparatul coercitiv al statului. Astfel, pentru a ne rezuma la exemplul cel mai cunoscut,
instituirea prezumției de nevinovăție crește riscul ca persoane, vinovate de comiterea unor infracțiuni, să rămână, în
fapt, nepedepsite.
1.2.2. Funcția protejării intereselor pe termen lung în fața intereselor pe termen scurt
O altă funcție atribuită frecvent în literatura de specialitate tehnicii constituționale a instituirii unui catalog al
drepturilor fundamentale poate fi denumită funcția protejării intereselor pe termen lung în fața intereselor pe
termen scurt.
În viața fiecărui om, de fapt, interesele sale pe termen lung intră, cu o frecvență semnificativ de mare pentru a se
transforma într-o problemă căreia trebuie să i se găsească o soluție, în conflict cu interesele sale pe termen scurt. De
exemplu, obiectivul admiterii în Barou sau/și la INM este un obiectiv pe termen lung, care nu poate fi realizat prin
eforturi pe termen scurt.
În schimb, achiziția unei perechi de role reprezintă, cel mai adesea, un obiectiv care nu implică depunerea unui
efort de durată.
Este evident că, în situații dintre cele mai variate, obiectivele pe care oamenii le urmăresc cu mai mult sau mai
puțină intensitate intră în coliziune. Este o utopie să credem că toate obiectivele pe care și le va fi fixat vreodată un
om au putut fi urmărite, și cu atât mai puțin atinse, cu aceeași intensitate și șanse de realizare. În realitate,
compromisul între obiective este o practică de zi cu zi.
De exemplu, atingerea obiectivului pe termen lung de a intra la INM stă în calea atingerii obiectivului pe termen
scurt de a merge la mare, în ipoteza în care cel care se pregătește pentru un astfel de concurs dorește să ia o pauză.
Aprare un conflict ce trebuie soluționat pentru că studenta/studentul nu poate să facă ambele lucruri simultan, să
continue pregătirea și să meargă la mare; se ridică întrebarea cum trebuie soluționat acest conflict.
În literatura de specialitate un astfel de conflict este denumit amânare a gratificării. Subiecții capabili să amâne
cât mai mult gratificarea, în acest caz să meargă la mare după atingerea obiectivului pe termen lung al admiterii la
INM, sunt cei considerați mai performanți.
Nu altfel stau lucrurile în domeniul dreptului constituțional, în special cu privire la rațiunile pentru care, în
constituționalismul modern, s-a apelat în mod din ce în ce mai frecvent la tehnica instituirii drepturilor
fundamentale. Fostul judecător de la Curtea Supremă a SUA, Antonin Scalia, a redat foarte clar relația dintre tehnica
instituirii unui catalog al drepturilor fundamentale și obiectivul urmărit de aceasta:
”Judecătorii..trebuie uneori să reziste în fața a ceea ce în general este suprem într-o democrație: voința populară.
Cele mai semnificative roluri pe care le au, în sistemul nostru, sunt de protejare a inculpatului față de excesele
ocazionale ale voinței populare, și să mențină controlul și echilibrul din cadrul sistemului nostru constituțional care
sunt anume construite să inhibe impunerea imediată și completă a acelei voinței populare. Acestea sunt sarcini care,
dacă sunt îndeplinite în mod adecvat, pot câștiga respectul larg și admirația pe termen lung, dar, aproape prijn
definiție, niciodată în cazul particular”.
1.2.3. Funcția stabilizării
Textele constituționale care sunt redactate într-o manieră clară, precisă, de exemplu articolul potrivit căruia legea
intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României poate fi înțeles din această perspectivă, a
funcției dreptului de a stabiliza, de a oferi îndrumare pentru conduita subiecților de drept. Rațiunea pentru care
oficialii și cetățenii își îndreaptă atenția către dispoziția acestei norme nu este, în primul rând, pentru a ne oferi o
indicație cu privire la soluționarea întrebării În ce interval de la publicarea în Monitorul Oficial al României ar fi
bine să intre în vigoare o lege? Oamenii pot să caute un răspuns la această întrebare și independent de consultarea
constituției sau a oricărei surse acceptate ca fiind canonice. Mai mult decât atât, răspunsurile pe care le putem oferi
pot fi chiar mai bune decât cele oferite de textele canonice, inclusiv de lega fundamentală. Se poate, de pildă,
argumenta că termenul de 3 zile este prea scurt, în condițiile în care foarte puțini cetățeni români au posibilitatea
efectivă de a consulta Monitorul Oficial, fie pentru că este foarte scump (nu-l consultă deloc), fie pentru că, chiar
dacă l-ar consulta, termenul de 3 zile este prea scurt pentru a te pregăti și a te conforma dispozițiilor din legea care i
se va aplica cetățeanului. Rațiunea principală pentru care oficialii, mai ales, dar și cetățenii, consultă surse canonice,
și până la urmă rațiunea pentru care oamenii acceptă să trateze anumite surse ca fiind canonice, adică având
autoritate independent de cât de bună este soluția pe care acestea o oferă, este faptul că, în viața socială, în căutarea
soluției bune, optime eventual, se pot pierde foarte multe lucruri. În cazul nostru, indiferent de calitatea
argumentelor care caută soluția bună sau chiar optimă cu privire la intervalul care trebuie să se scurgă de la
publicarea unei legi până la intrarea ei în vigoare, este evident că, mai devreme sau mai târziu, termenul de intrare în
vigoare a legii trebuie să fie unul singur și clar pentru toată lumea. Acestei nevoi îi răspunde, în primul rând, un
text legal, învestit de către societate cu autoritate și nu nevoii, oricât de legitime ar fi ea, de a găsi o soluție bună sau
chiar optimă.
Exercițiul A
Explicați funcțiile tehnicilor constituționale
1.3. Puterea constituantă
În literatura juridică a fost conturată ideea potrivit căreia dreptul constituțional este creat, în mod tradițional,
prin două modalități: 1. adoptarea unui text constituțional de către adunările constituante special create în acest
scop sau de către legiuitorul obișnuit, în cazul modificărilor constituționale; 2. interpretarea textelor constituționale
în vigoare realizată de către curțile constituționale sau de către instanțele de drept comun.
În ceea ce privește procesul de adoptare a unei Constituții, Jon Elster face o distincție între deliberare și
negociere și se concentrează asupra implicațiilor privind transparența lucrărilor în cadrul adunării constituante – în
mod public sau în mod secret –, precum și a existenței sau nu a unui termen pentru adoptarea unei constituții.
Puterea constituantă reprezintă organismul poporului de la care emană autoritatea unei constituții, identificată
prin următoarele elemente:
 existența consimțământului poporului pentru asigurarea legitimității constituției;
 autoritatea unei constituții derivă dintr-un proiect colectiv;
 necesitatea existenței unui temei pentru autoritatea unei constituții.
O problemă importantă este identificarea celor care constituie puterea constituantă: uneori adoptarea unei
constituții presupune existența unui popor pentru care se elaborează acea constituție; alteori adoptarea unei
constituții presupune apariția națiunii; în alte cazuri adoptarea unei constituții asigură unificarea unei națiuni
eterogene, ca prim pas pentru crearea poporului (demosului).
Din motive practice, puterea constituantă nu este întregul popor, ci reprezintă un corp reprezentativ al
poporului, apărând întrebarea cine ar trebui să facă parte din acest corp. Puterea constituantă ar trebui înțeleasă ca
reprezentând un concept ce explică baza normativă pentru autoritatea unei constituții.
Ideea consultării poporului în procesul de elaborare a constituției a fost considerată de o parte a lumii
academice ca una inovatoare și participativă. În Islanda, implicarea cetățenilor în faza inițială a procesului de
pregătire și elaborare a constituției a reprezentant un proces inovator și democratic care a întărit fundamentele
democratice și legitimitatea unei noi constituții și a crescut consensul cu privire la procesul de reformă
constituțională.
În alte cazuri, puterea constituantă solicită asistență din partea comunității internaționale, fie sub forma
sprijinului acordat de organizații internaționale, cum ar fi ONU, fie din partea altor state care au deja o constituție.
O altă problemă privind elaborarea unei constituții o reprezintă gradul de publicitate a dezbaterilor pe
marginea proiectului, acesta depinzând de cultura politică a fiecărei națiuni, unele acceptând caracterul secret al
elaborării (Constituția de la Philadelphia din 1789), altele realizând o îmbinare între dezbateri publice și negocieri
asupra unor chestiuni importante în spatele ușilor închise, un proces de elaborare în totalitate public neputând fi
fezabil în orice caz.
În ceea ce privește participarea publică la adoptarea unei constituții, aceasta se poate realiza în două etape ale
procesului constituțional: prin inițiativa constituțională a cetățenilor și prin intermediul procesului de ratificare a
constituției adoptate de puterea constituantă, cum este cazul constituțiilor referendare.
Puterea constituantă este de două feluri: puterea constituantă originară și puterea constituantă derivată sau
constituită.
Puterea constituantă originară presupune inexistența unui cadru constituțional necesar pentru revizuirea
constituțională și apare, de exemplu, în cazul revoluțiilor, al procesului de decolonizare sau al căderii vechiului
regim. În acest din urmă caz, sunt posibile două situații: când vechiul regim pierde întreaga putere și noua
putere impune propria constituție (spre exemplu, naziștii nu au avut niciun rol în adoptarea Constituției
Germaniei de Vest); când elemente ale fostului regim participă direct la elaborarea noii constituții (spre
exemplu, comuniștii au stat la masa discuțiilor pentru elaborarea noilor constituții în Europa Centrală și de Est,
Partidul Național constituit din albi a participat la elaborarea Constituției din Africa de Sud după abolirea
completă a apartheidului în 1994).
Puterea constituantă derivată presupune existența unei constituții adoptate și posibilitatea acesteia de a
acționa în acest cadru constituțional, fie prin utilizarea mecanismelor prevăzute de constituția în vigoare pentru
modificarea sa, fie prin adoptarea unei noi constituții prin nesocotirea limitelor impuse de însăși puterea
constituantă într-o existență anterioară.
1.4. Conținutul normativ al Constituției
Conținutul normativ al constituției se referă la reguli ce reglementează originea autorității și la reguli

pozitive care să limiteze puterea.
Dintr-o altă perspectivă, constituția cuprinde reguli juridice, care pot fi scrise sau nescrise, în această din urmă
categorie regăsindu-se cutuma interpretativă (de exemplu, interpretările date de justiția constituțională anumitor
texte constituționale) sau supletivă (de exemplu, în Franța reprezintă o astfel de cutumă dreptul parlamentarilor de a
adresa întrebări Guvernului), dar și reguli politice (așa-numitele convenții constituționale, care constau în modul de
exercitare lato sensu a puterii în Marea Britanie).
Referitor la structura unei constituții, unele dintre ele au preambuluri și prevederi constând în principii
generale care pot avea sau nu efecte juridice. De cele mai multe ori, prin aceste preambuluri, constituantul încearcă
să contureze identitatea națională sau să exprime ideea protecției drepturilor fundamentale. Unele preambuluri
explică originile istorice ale națiunii și motivele adoptării constituției (Constituția din Africa de Sud 1996), altele
exprimă compromisurile realizate pentru adoptarea sa, prin referirea la toate grupurile existente în Irak, fără a acorda
prioritate vreunuia (Constituția Irakului din 2012), altele sunt lungi și detaliate (Constituția Ungariei din 2012), în
timp ce altele se referă la valori care ar putea motiva loialitatea față de Constituție (Carta canadiană a drepturilor și
libertăților fundamentale, Constituția Irlandei).
Preambulurile și principiile generale pot avea forță juridică obligatorie atunci când constituția prevede instituția
controlului de constituționalitate, instanța de justiție constituțională utilizându-le pentru a constata legile ca fiind
neconstituționale (Constituția Franței, Constituția Australiei).
Aproape toate constituțiile conțin prevederi cu privire la amendarea acesteia: reguli privind inadmisibilitatea
revizuirii în anumite domenii (limitele revizuirii), reguli privind procedura de revizuire, reguli privind
imposibilitatea revizuirii.
O modalitate particulară de legiferare a puterii constituante este aceea a evitării soluționării unei probleme
importante și lăsarea ei spre o dezbatere viitoare. Spre exemplu, constituantul din Africa de Sud nu a dorit
includerea în Constituție a unei clauze privind interzicerea pedepsei cu moartea, însă a reglementat înființarea unei
jurisdicții constituționale căreia i-a revenit ulterior sarcina de a se pronunța asupra constituționalității acestei
pedepse.
Constituțiile conțin reguli cu privire la puterile publice, precum și cu privire la conturarea distincției dintre
aceste puteri, în sensul de a limita concentrarea acestor puteri în mâinile unei singure autorități sau persoane,
respectiv repartiția competențelor între aceste puteri. Conținutul normativ al constituțiilor variază foarte mult de la
un sistem constituțional la altul în funcție de gradul de rigiditate al legii fundamentale. Spre exemplu, există
constituții care consacră la nivelul legii fundamentale reguli privind drapelul național sau imnul de stat, ceea ce
denotă o rigiditate sporită a constituției, aceste reglementări fiind foarte greu de modificat.
De asemenea, constituțiile consacră expres sau implicit principiul separării și echilibrului puterilor în stat, dar și
mecanisme de limitare a puterilor în stat, cum ar fi controlul constituționalității legilor, suspendarea șefului de stat,
impeachment-ul șefului de stat, dizolvarea Parlamentului. Este interesant de analizat din perspectivă sociologică,
spre exemplu, care au fost evoluțiile acestor mecanisme, care au fost mecanismele alese de către o anumită putere
constituantă și de ce. Totodată, este util să analizăm modul în care constituțiile au ajuns să prevadă principiul
statului de drept văzut ca guvernarea prin lege, nimeni neputând fi mai presus de lege.
Nu în ultimul rând, constituțiile cuprind prevederi referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, fie
încorporate în textul constituției, fie redactate separat ca declarații de drepturi și libertăți fundamentale, având în
vedere că drepturile și libertățile fundamentale constituie premise de importanță deosebită pentru securitatea și
bunăstarea ființei umane. Este interesant de analizat din punct de vedere sociologic dacă există o ierarhie a
drepturilor și libertăților fundamentale, care sunt criteriile în funcție de care se poate realiza o astfel de ierarhie, care
este evoluția conținutului drepturilor și libertăților fundamentale, care sunt generațiile de drepturi și cum au evoluat
acestea, care este justificarea consacrării la nivel constituțional a acestor drepturi în diferite perioade istorice sau în
aceeași perioadă istorică dar în diferite sisteme de drept, etc.

I. Explicați funcțiile tehnicilor constituționale
10. Puterea constituantă derivată:

a. Apare ca urmare a revoluțiilor
b. Apare ad hoc la abrogarea unei Constituții
c. Este prevăzută de puterea originară
2. Reprezintă o funcție a tehnicilor constituționale:
a. protejarea drepturilor și intereselor individuale împotriva majorității
b. forma constituțională
c. instituirea drepturilor fundamentale
3. Conținutul normativ al unei constituții cuprinde reguli cu privire la:
a. Declarații de drepturi și libertăți fundamentale
b. Procedura de scoatere din vigoare a acesteia
c. Proceduri privind plata taxelor si impozitelor
Cărţi:
Relația dintre societate și guvernare I
RELAȚIA DINTRE SOCIETATE ȘI GUVERNARE I
CUPRINS
1.1. Participare politică

1.1.1. Participarea politică în democrațiile liberale
1.1.2. Participarea politică în regimurile autoritare
1.1.3. Participarea politică în democrațiile non-liberale
1.1.4. Violența politică
1.2. Alegerile și corpul electoral
1.2.1. Rolul alegerilor
1.2.2. Referendumul
1.3. Rata de participare la vot
1.3.1. Participarea electorală
1.3.2. Comportamentul electoral

 Definiți participarea politică
 Identificați formele participării politice
 Definiți corpul electoral
 Explicați tipologia alegătorului
 Identificați cauzele absenteismului electoral
1.1.1. Participarea politică în democrațiile liberale
Participarea politică reprezintă ansamblul modalităților prin care poporul, fie într-o democrație, fie într-un regim
totalitar caută să influențeze structura și politicile publice ale celor aflați la guvernare.
Printre formele de participare se numără: alegerile, semnarea unei petiții, desemnarea unui candidat pentru o
funcție, participarea la o demonstrație de susținere sau de dezaprobare a politicilor regimului politic.
În literatura de specialitate s-a realizat o clasificare a indivizilor în funcție de gradul de participare la viața
politică. Astfel, potrivit lui Milbrath și Goel, în funcție de gradul de participare politică, cetățenii se împart în:
- gladiatori – reprezintă o minoritate de activiști de 6-7% din populație care se implică în
bătăliile politice, de regulă activiștii din campaniile electorale.
- spectatori – o masă numeroasă de aproximativ 60% din populație, care observă bătăliile
politice, dar rar participă la ele, cu excepția alegerilor.
- apatici – aproximativ o treime din populație care nu se angajează în nicio formă de
participare politică – nici nu votează, dar nici nu urmărește bătăliile politice prin intermediul
media.
Gradul de participare politică este determinat de doi factori principali:
- resursele politice: gradul de educație, banii, statutul social și abilitățile de comunicare.
- și interesul politic pentru participare politică se regăsește mai ales în rândul claselor sociale
bogate care au atât motivația, cât și mijloacele necesare pentru a se angaja în activități colective.
 Acești factori explică, în consecință, excluziunea politică a anumitor categorii, cum ar fi spre exemplu,
femeile, gradul de participare al acestora în politică fiind încă redus. În unele state, cum ar fi Arabia
Saudită, abia în anul 2015 femeile au obținut drept de vot la alegerile municipale.
 De asemenea, la nivel european gradul de reprezentare a femeilor în structurile politice decizionale este
încă redus, doar 24% dintre membrii adunărilor parlamentare naționale sunt femei și doar 23% dintre
membrii guvernelor naționale reprezintă femei. În România, doar 11,7% din parlamentari sunt femei, în
condițiile în care acestea reprezintă 51% din populația țării. Din punct de vedere sociologic este important
de analizat care sunt cauzele acestei slabe reprezentări a femeilor în viața politică și care sunt măsurile
pentru a determina creșterea acestei participări.
 Există însă state care reglementează la nivelul legislației electorale sistemul cotelor minimale de gen care
presupune obligativitatea existenței unui număr egal de bărbați și femei pe listele electorale, cum este de
exemplu în Belgia sau în Franța, precum și state în care partidele politice, pe baze voluntare, stabilesc
aceste cote minimale, cum este cazul în Suedia, Germania, Polonia, Marea Britanie.
În România, art. 18 din Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor
electorale prevede că subvențiile de la bugetul de stat alocate partidelor politice anual nu poate fi mai mare de 0,04%
din veniturile prevăzute în bugetul de stat. Cu o excepție însă, pentru partidele politice care promovează femei pe
listele electorale, pe locuri eligibile, suma alocată de la bugetul de stat va fi majorată proporțional cu numărul
mandatelor obținute în alegeri de candidații femei.
În afara femeilor și alte categorii sociale sunt excluse de la participarea politică, cum sunt migranții, deținuții,
dependenții de droguri, șomerii, cei care nu vorbesc limba dominantă într-un stat. În România, spre exemplu,
nu au drept de vot cetățenii români condamnați prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor
electorale și nici debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție. Nu există, însă, o evidență cu privire la aceaste
categorii de persoane cărora le este interzis să voteze.
Se constată astfel o inegalitate în ceea ce privește participarea politică, generată de diferențele sociale între
oameni cu privire la resurse și interes, ceea ce determină adesea o subreprezentare a majorității pasive.
Studiu de caz – situația din România la ultimele alegeri din 2019

- alegeri mai 2019 (alegerea reprezentanților României în Parlamentul European) s-a constatat o
creștere a interesului cetățenilor pentru participarea politică, fiind obținut un procent de 49,02%
prezență la vot, în condițiile în care miza alegerilor nu a avut o componentă națională. Prin
comparație la alegerile europarlamentare din anul 2014 prezența la vot a fost de doar 32,44%,
media la nivel european fiind de 42,61%.
- Alegeri noiembrie 2019 (alegerea Președintelui României) - la primul tur de scrutin prezența a
fost de 47,66 %, iar la turul al doilea prezența a fost de 49,87 %. În acest caz se constată o
scădere a prezenței la vot față de alegerile prezidențiale din 2014, respectiv de 53,17 % în
primul tur de scrutin și de 64,10 % în al doilea tur de scrutin.
O altă formă de participare politică o reprezintă mișcările sociale sau așa numitele mișcări populare. În cadrul
acestora un grup de cetățeni, inactivi, de regulă, din punct de vedere politic, se întrunesc spontan pentru susținerea
unui obiectiv comun în vederea influențării deciziilor guvernanților.
Caracterizare:
 Formele acestor mișcări pot fi acte de protest, inclusiv demonstrații, boicoturi, greve politice.
 Acestor mișcări sociale le lipsește organizarea, ele urmăresc în principal un singur obiectiv,
 Pot fi organizate la nivel global, național sau regional,
 Nu presupun calitatea de membru a participanților
 Nu presupun nici existența unor organe de conducere.
 Scopul urmărit de aceste mișcări este de a determina anumite modificări legislative sau sociale.
o Spre exemplu, mișcările de protest realizate în anul 2013 în România pentru stoparea
promovării proiectului de lege privind exploatarea auro-argentiferă de la Roșia Montană sau
mișcările de protest din anul 2012 pentru modificarea legislației câinilor fără stăpân, ca urmare
a uciderii unui copil de către câini ai străzii.
o Tot în urma unei mișcări de protest, prim-ministrul României și-a dat demisia în toamna anului
2015, ceea ce a determinat încetarea mandatului întregului Guvern.
Mișcările sociale au dus la apariția unor lideri carismatici care, ulterior au fost cooptați la guvernare, cum este,
spre exemplu, cazul ministrului german de externe din perioada 1998-2005 Joschka Fischer sau cazul Adei Colau,
prima femeie care a devenit primarul Barcelonei în iunie 2015, fondatoarea și purtătorul de cuvânt al Platformei
celor afectați de creditele ipotecare.
Totodată, dezvoltarea tehnologică a avut un impact major în ceea ce privește gradul de răspândire a mișcărilor
sociale- un exemplu în acest sens este protestul din februarie 2003 împotriva războiului dus în Irak de către
americani – în timpul unui weekend au avut loc demonstrații în 600 de orașe la care au participat aproximativ 6
milioane de oameni numai în Europa, 30 de milioane la nivel mondial.
1.1. 2. Participarea politică în regimurile autoritare

Participarea politică se regăsește și în regimurile autoritare, fie sub forma rețelelor client-patron (clientelismul),
fie sub forma participării direcționate de către însuși regimul politic spre anumite canale (regimurile totalitare).
Clientelismul este o formă de participare politică întâlnită în regimurile autoritare, în special în statele sărace
unde relațiile personale patron-client sunt instrumentul principal pentru a pune oamenii în legătură cu politica și
pentru organizarea structurii centrale a puterii. Astfel, relațiile patron-client sunt relații informale ierarhice în cadrul
cărora patronul oferă protecție unor clienți cu un statut social scăzut în schimbul sprijinului și supunerii acestora.
Participarea sub forma patronajului apare, de regulă, în regimurile autoritare întrucât creează o conexiune între
elită și mase, între centru și periferie într-un context de inegalitate socială. Relațiile client-patron limitează
solidaritatea dintre oamenii aflați la același nivel social și durează atâta timp cât cei aflați la periferia societății
acumulează suficiente resurse pentru a fi capabili să-și organizeze participarea politică într-un mod autonom și
voluntar.
Participarea politică în regimurile totalitare a îmbrăcat forma participării rigide, întrucât presupunea o participare
masivă a cetățenilor, însă această participare era lipsită de substanță. Cele mai interesante exemple le oferă
regimurile comuniste în care activitatea cetățenească depășea nivelul existent în democrațiile liberale.
1.1.3. Participarea politică în democrațiile non-liberale
Tranziția de la regulile autoritare spre democrație presupune adoptarea unor noi modalități de participare politică
de către populație: alegerile, organizarea și funcționarea partidelor politice, recrutarea liderilor pentru ocuparea
funcțiilor publice.
Caracteristica inerentă acestor democrații este delegarea puterii unor reprezentanți care ar trebui să rezolve
treburile publice prin dominarea vieții politice, cetățenii participând doar intermitent, în mod nestructurat și
inconsistent la viața politică. Este cazul democrațiilor din Europa de Est, care, după căderea regimurilor comuniste
au trebuit să-și dezvolte forme voluntare de participare prin partide politice, alegeri libere, organizarea grupurilor de
interese, construirea unei societăți civile puternice.
1.1. 4. Violența politică
O altă modalitate de participare politică o reprezintă violența politică ce constă în acte fizice producătoare de
pagube îndreptate împotriva persoanei sau a proprietății cu scopul de a încuraja sau de a se opune deciziilor
guvernanților sau politicilor publice. Spre exemplu, cazul fermierilor care blochează un drum public, cazul
teroriștilor care deturnează un avion, cazul misiunilor sinucigașe.
Genocidul reprezintă o altă formă de participare politică ce presupune exterminarea voluntară și sistematică într-
o mare proporție a unei națiuni, rase sau grup etnic, întrebarea fundamentală fiind aceea a motivației unor oameni
pentru uciderea în masă.
Revoluția constituie o altă formă de participare politică ce presupune transformarea rapidă a structurii politice,
sociale și economice a unei societăți prin sau fără violență, prin parcurgerea a trei etape: căderea unei structuri
statale, lupta pentru putere, reconstrucția statală radicală. Revoluția fără violență a dus la căderea regimurilor
comuniste din Europa de Est în 1989 și a URSS în 1991.
Exercițiul A
Explicați formele participării electorale în democrațiile liberale
1.2. Alegerile și corpul electoral
1.2.1. Rolul alegerilor
În democrațiile liberale, alegerile libere, periodice și corecte stau la temelia caracterului democratic și de drept al
statului.
Funcții:
- de a asigura competiția pentru obținerea unei funcții publice și răspunderea guvernanților.
- permit realizarea dialogului dintre votanți și partide, dintre societate și stat și asigură legitimitate
celor aleși în exercitarea funcțiilor acestora.
- reprezintă instrumentul democrației reprezentative, rolul cetățenilor fiind acela de a stabili care
sunt guvernanții.
O problemă deosebit de importantă în materie electorală o reprezintă determinarea cu exactitate a corpului
electoral.
Corpul electoral poate fi definit ca o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care alcătuiesc
poporul sau națiunea, persoane care, având calitatea de cetățeni și îndeplinind condițiile de capacitate juridică și
aptitudine morală, participă la exercitarea puterii prin vot.
Calitatea de elector este strâns legată de calitatea de cetățean al statului, iar pentru a putea vota acesta trebuie să
îndeplinească anumite condiții de fond și de formă.
Condițiile de fond sunt, de regulă, cele care se referă la vârstă, cetățenie, absența cauzelor de incapacitate sau
nedemnitate necesare pentru a vota.
În România, beneficiarii dreptului de vot, sunt potrivit Constituției și legilor electorale cetățenii români, inclusiv
cei cu dublă cetățenie, cu vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv, indiferent de domiciliu, care
îndeplinesc condițiile limitativ precizate în textul constituțional. Odată ce îndeplinește aceste condiții, cetățeanul nu
mai poate renunța la dreptul de vot, el se poate cel mult abține de a-l exercita. Sunt excluși cetățenii străini și
apatrizii, inclusiv refugiații și solicitanții de azil în România.
Constituantul român restrânge dreptul de a participa la vot persoanelor care nu au vârsta majoratului sau se află,
din diverse motive, sub anumite interdicții. Astfel, minorii, străinii, apatrizii, incapabilii și nedemnii sunt excluși din
cadrul corpului electoral. Ultima categorie de persoane care nu beneficiază de dreptul de vot vizează persoanele
condamnate, prin hotărâri judecătorești definitive inclusiv la pedeapsa complementară sau accesorie a pierderii
drepturilor electorale.
Alegerea sistemului electoral depinde de mai mulți factori, în lume constatându-se însă o tendință spre alegerea
sistemului reprezentării proporționale pentru desemnarea legislativului și spre alegerea directă în cazul șefului de
stat.
La alegerea sistemului electoral, legiuitorul trebuie să aibă în vedere mai multe variabile printre care formula
electorală, tipul de scrutin, pragul electoral, mărimea circumscripției electorale, toate acestea având relevanța lor.
Pentru ca legiuitorul să aleagă soluția potrivită într-un anumit regim politic dintr-o anumită perioadă istorică are
nevoie de cercetări sociologice care să îi arate care este distribuția teritorială a populației, pe grupe de vârstă sau
chiar pe sexe, inclusiv prin determinarea corpului electoral, sistemul de partide existent, care este rata de participare
la vot pe diferite categorii de alegeri, care sunt cauzele absenteismului și altele.
1.2.2. Referendumul
Un alt instrument pentru participarea cetățenilor la viața politică îl reprezintă referendumul.

Referendumul, ca instrument al democrației directe:
- ajută la educarea participanților la viața politică,
- este o modalitate de informare a politicienilor cu privire la poziția cetățenilor față de o anumită
problematică (respingerea în 2005 a Tratatului instituind o Constituție pentru Europa de Franța
și Olanda),
- poate exprima opoziția cetățenilor față de schimbare, poate influența opinia publică în mod
pozitiv (referendumurile succesive din Estul Europei pentru aderarea la Uniunea Europeană),
- poate determina deturnarea voinței cetățenilor sau imposibilitatea realizării anumitor obiective
de către guvernanți (Irlanda a ratificat abia a doua oară în 2002 Tratatul de la Nisa).
- poate constitui o modalitate de luare a unei decizii importante la nivel instituțional supranațional,
cu consecințe politice, economice pe termen îndelungat, de exemplu cazul referendumului
pentru ieșirea din Uniunea Europeană a Marii Britanii (Brexit).
- În Elveția, referendumul este utilizat pentru soluționarea unor probleme obișnuite, cetățenii fiind
încurajați să își spună părerea cu privire la guvernare.
Referendumul coexistă cu alegerile în cadrul democrației participative, fiind un instrument prin care poporul își
exprimă voința în calitate de titular al suveranității naționale. Alegerile sunt strâns legate de conceptul de democrație
reprezentativă, în timp ce referendumul este modalitatea prin care cetățenii cu drept de vot sunt chemați să răspundă
prin Da sau Nu în legătură cu adoptarea unui act politic sau juridic de importanță fundamentală sau în legătură cu o
problemă de interes național sau cu luarea unei decizii importante pentru guvernarea statului.
Referendumurile constituie împreună cu inițiativa populară și dreptul de revocare din funcțiile elective o formă
directă de exercitare a puterii politice prin care este verificată legitimitatea guvernământului și este realizat controlul
cetățenilor asupra mecanismelor de exercitare a puterii.
Din punctul de vedere al sociologiei dreptului interesează, spre exemplu, care sunt efectele referendumului, ca
mijloc al democrației directe, asupra regimului democrației reprezentative.
În cele ce urmează vom folosi drept exemplu referendumul organizat în temeiul art. 90 din Constituția României,
un referendum de tip consultativ, cu efecte facultative, organizat la solicitarea Președintelui României, după
consultarea Parlamentului, asupra unor probleme de interes național. Decizia de organizare a acestui tip de
referendum îi aparține în exclusivitate Președintelui, el având un drept discreționar în a stabili data și obiectul
referendumului, precum și de a lua decizia organizării unui astfel de referendum, așa cum a decis și Curtea
Constituțională în jurisprudența sa. Președintele a utilizat de această prerogativă de trei ori în 2007, în 2009 și în
2019.
În 2007, Președintele a solicitat poporului să își spună părerea cu privire la alegerea parlamentarilor potrivit unui
sistem electoral majoritar cu două tururi de scrutin, în colegii uninominale. Din perspectiva efectelor juridice,
urmare acestui referendum a fost modificată legislația electorală, fiind adoptată Legea nr. 35/2008, care a consacrat
un sistem uninominal într-un singur tur de scrutin cu distribuirea proporțională a mandatelor. Deși referendumul a
avut efecte consultative pentru toate subiectele de drept, Parlamentul a decis să țină cont de părerea poporului, însă
nu a fost consacrat un sistem clasic uninominal, fiind îmbinate elemente ale sistemului majoritar cu cele ale
sistemului reprezentării proporționale. Acest sistem electoral a cauzat mari discrepanțe între voința electoratului
exprimată la urne și atribuirea propriu-zisă a mandatelor, creând o distorsiune a reprezentării prin modul de atribuire
a mandatelor.
La referendumul din 2009, organizat simultan cu alegerile prezidențiale, Președintele a solicitat poporului să
răspundă la două întrebări, respectiv dacă este de acord cu Parlamentul unicameral și dacă este de acord cu
reducerea numărului de parlamentari la 300 de persoane. Deși acest referendum a fost validat de Curtea
Constituțională și mai mult de 80% dintre cei care au votat au răspuns pozitiv la cele două întrebări nicio autoritate
publică având competențe legislative nu a adoptat măsuri pentru a se conforma voinței populare. O încercare timidă
a fost realizată în anul 2011 cu prilejul unei inițiative de revizuire a Constituției la solicitarea Președintelui, inițiativă
care a fost sortită eșecului, urmare a unei decizii de neconstituționalitate pronunțată de instanța constituțională.
Însă, referendumul organizat la solicitarea Președintelui, simulatan cu alegerile prezidențiale, l-a ajutat pe acesta
să câștige un nou mandat de președinte prin utilizarea în favoarea sa a curentului de ură împotriva Parlamentului.
Un alt exemplu este referendumul organizat în data de 26 mai 2019, tot în temeiul art. 90 din Constituție, la
cererea Președintelui României, având un obiect complex ce vizează în realitate posibila reformare a legii
fundamentale. Referendumul a fost organizat în paralel cu alegerile europarlamentare pentru mandatul
Parlamentului European 2019-2024. Președintele a chemat poporul să răspundă la două întrebări înscrise pe două
buletine de vot diferite: 1. Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție? 2.
Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor,
pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea
Constituțională? La prima întrebare au răspuns 7. 922.591 de alegători, numărul voturilor valabil exprimate la
răspunsul DA fiind de 6.459.383. La cea de-a doua întrebare au răspuns un număr de 7.923.869 de alegători,
numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul DA fiind de 6.477.865. Referendumul a fost validat de către Curtea
Constituțională fiind îndeplinite cele două condiții privind validarea sa, respectiv prezența la vot a minim 30% din
alegătorii înscriși în listele electorale și opțiunile valabil exprimate au reprezentat cel puțin 25% din cei înscriși în
listele electorale permanente. Rezultă că alegătorii care au participat la referendum s-au exprimat în sensul
implementării măsurilor care erau solicitate prin referendum. În vederea punerii în aplicare a rezultatelor
referendumului este necesară însă revizuirea legii fundamentale, Președintele României inițiind consultările cu
Guvernul în acest sens. Rămâne de văzut în ce măsură rezultatele acestui referendum vor fi legiferate, având în
vedere că rezultatele referendumului din anul 2009 nu au fost implementate nici până în prezent (Parlament
unicameral cu 300 de parlamentari).
La fel ca și în 2009, referendumul organizat în paralel cu alegerile europarlamentare a generat prezența masivă la
vot și exprimarea alegătorilor în favoarea partidelor nou înființate și manifestarea unui vot negativ împotriva
partidelor din coaliția aflată la guvernare. Ar fi util din punct de vedere sociologic să se analizeze modul de
repartizare a votului în funcție de anumite criterii privind profilul alegătorului: vârstă, sex, studii, regiune geografică,
stare civilă etc.
1.3. Rata de participare la vot

1.3.1. Participarea electorală
Potrivit lui Scharpf pot fi identificate două abordări privind alegerile și participarea electorală: abordarea
orientată spre inputuri (input-oriented approach) și abordarea orientată spre outputuri (output-oriented approach).
Teoria inputurilor accentuează nevoia unei participări electorale maxime pentru a asigura că toate interesele
societății, luată ca un întreg sunt reprezentate la nivelul procesului politic: cu cât este mai mare participarea, cu atât
este mai precisă reprezentarea și astfel, expresia întregii societăți.
Teoria outputurilor accentuează calitatea deciziilor unui regim politic. Pentru a lua decizii de calitate nu este
necesar a avea o rată mare de participare la alegeri, astfel încât acestea sunt privite ca un instrument de atribuire a
puterii și legitimare a autorității reprezentanților. Importantă nu este obținerea unui număr mare de participanți, ci
obținerea unui număr optim. Astfel, lipsa de participare din partea anumitor grupuri ale populației nu trebuie privită
ca o problemă, ci din contră este considerată mai degrabă ca un fapt pozitiv.
Rata de participare la vot a scăzut constant în democrațiile liberale, în majoritatea statelor absenteismul
constituind o problemă majoră în cadrul alegerilor regionale și locale. Stabilirea cu exactitate a cauzelor
absenteismului este greu de realizat având în vedere că fenomenul este foarte răspândit.
Printre cauzele acestui fenomen au fost enumerate:
- creșterea distanței dintre alegător, pe de o parte și partide și guvernanți, pe de altă parte;
- diminuarea semnificației alegerilor; votul a fost banalizat în sensul că electorii cred că cel
pe care îl vor alege va schimba foarte puțin sau chiar deloc situația lor personală.
- insatisfacția provocată alegătorilor de către guvernanți;
- relația dintre costul și beneficiile participării la vot;
- importanța votului fiecărui alegător la nivel național sau la nivel local;
- modalitatea de abordare a campaniilor publice privind participarea la vot;
- statutul socio-economic al alegătorului, nivelul de cultură și educație al alegătorului,
vârsta, sexul, apartenența religioasă, ocupația, venitul minim pe familie pot influența participarea
(individ educat, căsătorit, bogat, vârsta medie, angajat, afinitate politică puternică, cu rezidență
stabilă, religios) sau absenteismul (bărbat, necăsătorit, slab educat, șomer, neafiliat politic, cu
rezidență instabilă);
- slaba integrare socială și civică, dar în același timp și rezultatul dezacordului cu oferta
politică a unor alegeri, dând naștere votului protest.
- modificarea compoziției corpului electoral, acesta fiind alcătuit din tineri, ai căror părinți
nu sunt cetățeni ai statului și, în consecință, nu sunt electori, lipsa sentimentului apartenenței
naționale a tinerilor față de țara lor nedeterminând un comportament civic și o participare
electorală;
- tipul de scrutin, locul acestuia în ciclul electoral, contextul politic existent la un moment
dat, caracterul mai mult sau mai puțin deschis al competiției electorale ;
- caracterul votului: liber exprimat sau obligatoriu, concomitența mai multor tipuri de
alegeri;
- importanța alegerilor, numărul zilelor pentru votare, folosirea votului prin corespondență
sau a votului electronic, data alegerilor, evenimentele politice concomitente alegerilor.
Potrivit doctrinei franceze pot fi identificate, după caracteristicile lor sociologice și prin raportare la politică,
două tipuri de absenteism:
- absenteismul în cadrul jocului politic - În acest tip se încadrează tinerii, persoanele cu studii și
cei integrați social, care se declară interesați de politică, chiar dispuși să fie partizani ai unui
partid politic, dar care la momentul votului nu se regăsesc în oferta politică. Ei sunt absenți
intermitenți, pentru că la următoarele alegeri se pot prezenta la vot.
- și absenteismul din afara jocului politic - se distinge printr-o izolare de politică și printr-o
anumită apatie. El dispune de un nivel minim de instrucție, populează zonele urbane și prezintă
dificultăți în ceea ce privește inserția socială. Acești absenți ai scenei politice nu se regăsesc în
jocul politic, ei contestă însăși societatea în care trăiesc, contestă întregul sistem social, iar dacă
se prezintă la vot, își exprimă opțiunea față de extrema dreaptă.
În ambele cazuri, absenteismul reprezintă o criză a reprezentării și poate determina slăbirea legitimității
reprezentanților aleși în contextul unui procent mare de absenteism și care nu reprezintă astfel decât o parte a
populației. În realitate, însă, apreciem că aleșii reprezintă întreaga populație, conform raportului de reprezentare, dar
se constată o distorsionare a reprezentării, întrucât interesele celor care nu participă la alegeri nu sunt astfel
reprezentate. Absenteismul nu trebuie interpretat doar ca un deficit democratic, el trebuie privit ca o formă
contemporană de expresie democratică a voinței politice și de recompunere a atributelor noțiunii de cetățenie.
Dar toate aceste cauze acționează într-o strânsă interdependență și în mod cumulat, contribuind într-o măsură
mai mare sau mai mică la dinamica participării electorale.
Exercițiul B
Reprezintă votul obligatoriu o modalitate de evitare a absenteismului?
1.3.2. Comportamentul electoral
Cu privire la comportamentul electoral în literatura politico-juridică au fost dezvoltate două modele: modelul
american și modelul european.
Potrivit modelului american, votul este văzut ca o modalitate de exprimare a loialității votantului față de un
anumit partid politic, adânc înrădăcinată în conștiința acestuia. În SUA identificarea cu partidul politic este
confirmată de obligația de înregistrare ca susținător al unui partid politic pentru a fi eligibil să votezi la alegerile
primare. Astfel, electorii americani se identifică cu partidul politic pe care îl susțin ca fiind democrați, republicani
sau independenți.
În Europa votul exprimă loialitatea față de un grup social și doar indirect față de partidul politic care reprezintă
acel grup. Astfel, alegerea partidului este ancorată în identitatea socială, alegătorii votând pentru partidele politice
care le reprezintă interesele lor de catolici sau protestanți, clasă muncitoare sau clasă de mijloc.

I. Explicați participarea electorală în democrațiile liberale
11. Constituie formă a participării politice în democrațiile liberale:

a. Revoluția
b. Mișcările de protest
c. Clientelismul
2. Violența politică se poate manifesta sub forma:
d. Genocidului
e. Patronajului
f. Mișcărilor populare
3. Mișcările de protest:
a. Presupun calitatea de membru a participanților
b. Nu presupun calitatea de membru a participanților
c. Presupun existența unor organe de conducere
Cărţi:
Relația dintre societate și guvernare II
RELAȚIA DINTRE SOCIETATE ȘI GUVERNARE II
CUPRINS
1.1. Grupurile de interese

1.1.1. Noțiune
1.1.2. Tipologie
1.2. Partidele politice
1.2.1. Rolul partidelor politice
1.2.2. Tipuri de partide
1.2.3. Selectarea candidaților și a liderilor partidelor politice
1.2.4. Apartenența la un partid politic și finanțarea partidelor politice
1.2.5. Sisteme de partide politice

 Definiți grupurile de interese
 Identificați formele grupurilor de interese
 Stabiliți trăsăturile grupurilor de interese
 Stabiliți rolul partidelor politice
 Identificați tipuri de partide politice
 Identificați modalitățile de desemnare a candidaților în alegeri și a liderilor
partidelor politice
1. 1.1. Noțiune
Grupurile de interese, alături de partidele politice, reprezintă principalele canale de comunicare între societate și
guvernanți, urmărind anumite interese particulare cu intenția de a influența politica guvernanților.
Apariția grupurilor de presiune a fost determinată de schimbările sociale, spre exemplu, industrializarea sau de
extinderea activității statului, spre exemplu, bunăstarea publică, dezvoltarea acestora fiind determinată de evoluția
societății și de nevoia cetățenilor de a influența politicile publice.
Indiferent de mărimea sau natura lor, toate grupurile de interese desfășoară activități în vederea protejării sau/și
a promovării intereselor membrilor lor. Aceste activități sunt descrise de specialiști prin utilizarea unor termeni
diverși: public affairs, public relations, lobby sau advocacy.
În societățile democratice, grupurile de interese sunt percepute ca fiind esențiale pentru funcționarea eficientă a
democrației, cel puțin din două perspective. În primul rând, formează un mecanism de reprezentare a intereselor
cetățenilor, mai eficient decât partidele politice și, prin activitatea lor, se asigură că politicile publice satisfac mai
bine nevoile sociale ale cetățenilor. În al doilea rând, grupurile de interese își educă membrii prin crearea unor
experiențe politice și sociale democratice în cadrul grupului (participare la decizie, negociere, compromis etc.).
Grupurile de interese sunt organizații care au o anumită autonomie față de guvernare ori partide politice și care
urmăresc să influențeze politicile publice (de ex. sindicate, asociații de consumatori, asociații reprezentând anumite
industrii și profesii, precum și variate organizații prin care sunt promovate cauze particulare, specifice respectivei
organizații).
1.1.2. Tipologie
În funcție de scopul urmărit de grupurile de interese există grupuri funcționale, grupuri de promovare, grupuri
de interese economice, grupuri geografice.
Cele mai organizate, influente și mai eficiente grupuri de presiune sunt grupurile ocupaționale sau funcționale
(protective groups), adică acelea care urmăresc obținerea unor beneficii pentru membrii lor și a unui statut în cadrul
departamentelor guvernamentale de profil, putând invoca recurgerea la sancțiuni pentru realizarea obiectivelor lor:
este cazul sindicatelor care pot amenința cu greva, al asociațiilor profesionale care pot amenința cu neîndeplinirea
unui serviciu public.
O altă categorie o reprezintă grupurile geografice care apar ca urmare a intereselor populației dintr-o anumită
zonă geografică vizavi de planurile guvernanților, spre exemplu construirea unei autostrăzi într-o zonă intens
populată.
Grupurile de promovare (promotional groups) a unor idei, valori, politici, cauze, atitudini sunt cele mai
numeroase, mai importante și care se bucură de încredere din partea guvernanților pentru promovarea cauzei lor:
grupurile pentru protecția mediului sau cele care militează împotriva pornografiei și a avortului. Spre deosebire de
grupurile funcționale, grupurile de promovare nu presupun calitatea de membru, au ca scop sensibilizarea opiniei
publice și a media, și indirect a guvernanților, urmăresc obținerea unor beneficii colective, sunt concentrate pe
influențarea politicilor naționale și globale.
O categorie specială o reprezintă grupurile de interese economice, de exemplu corporații sau asociații care
reprezintă interesele de afaceri ale industriilor de profil, acestea fiind alcătuite din persoane juridice care reprezintă
diferite industrii și care încearcă să influențeze politicile publice și să negocieze pachete de beneficii cum ar fi
controlul prețurilor, creșterea salariilor, beneficii de asigurări sociale.
În funcție de obiectivele urmărite se poate face distincție între grupuri de interese care promovează interese
private (urmăresc scopuri lucrative) și grupuri de interese care promovează interese publice (urmăresc scopuri non-
comerciale).
Una din tipologiile realizate în literatura de specialitate identifică patru mari categorii: grupurile anomice,
asociative și neasociative, dar și grupuri de interese instituționale.
Grupurile anomice sunt cele care se pot forma spontan, în mod violent sau pașnic atunci când „mai mulți
indivizi reacționează la o anumită întâmplare care induce frustrare, nemulțumire sau alte emoții puternice”. Astfel de
exemple, ce pot fi identificate în România -seria de proteste organizate în diferite mari orașe ale țării, București,
Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, împotriva proiectului minier Roșia Montană. Protestatarii, mobilizați în special în
mediile de socializare (sub hashtag-ul #unitisalvam- Facebook, LinkedIn, Twitter) au cerut retragerea din Parlament
a unei legi care ar fi permis începerea exploatării zonei aurifere din Roșia Montană, folosind cianuri, de către
compania Roșia Montană Gold Corporation.
Grupurile de interese neasociative „se bazează pe unele interese și pe identități comune de etnicitate, regiune,
religie, ocupație sau, poate, de rudenie”, care duc la o mai mare continuitate decât cele anomice întrucât pot stimula
o acțiune colectivă: spre exemplu, legumicultorii din Matca din februarie 2013 „au protestat lăsând munca
neterminată în solarii preț de mai bine de o oră pentru a-și exprima public nemulțumirile”.
Grupurile asociative „sunt formate în mod explicit pentru a reprezenta interesele unei anumite colectivități”
precum sindicatele, patronatele, camerele de comerț, asociațiile meșteșugărești, asociațiile etnice, asociațiile de
proprietari, asociațiile de mediu, asociațiile persoanelor cu dizabilități etc. Fiind mai organizate, spre deosebire de
cele anomice și cele neasociative, sunt mult mai active în reprezentarea intereselor membrilor. Ele sunt recunoscute
de lege, iar tacticile și scopurile lor sunt acceptate în mod legal. Spre exemplu, Asociația Persoanelor cu Handicap
Neuromotor din România (AHNR) face o prezentare a activității sale pe site-ul propriu ca fiind „organizația
națională neguvernamentală cu cea mai intensă activitate de lobby și advocacy legislativ în domeniul dizabilității/
handicapului din România”.
În ceea ce privește grupurile instituționale autorii tipologiei le identifică ca fiind „formale” și având „și alte
funcții politice sau sociale pe lângă articularea intereselor”. În general, sunt identificate cu partidele politice,
corporațiile de afaceri, organele legislative, armata, birocrațiile și bisericile.
În cele ce urmează vom prezenta principale grupuri de interese care acționează potrivit legislației din România.
Constituția României garantează dreptul de asociere, prin care „cetățenii se pot asocia liber în partide politice,
sindicate, în patronate și în alte forme de asociere”.
Asociațiile și fundațiile sunt cele mai frecvente grupuri de interese și se pot constitui din „persoanele fizice sau
juridice care urmăresc desfășurarea unor activități de interes general sau în interesul unor colectivități ori, după caz,
în interesul lor personal nepatrimonial (...)” potrivit OG nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile. Actul normativ
arată că astfel se „exercita dreptul la liberă asociere”, și susține intenția „de a promova valorile civice, ale
democrației și statului de drept”, precum și „urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup”. Statul
recunoaște astfel interesele grupurilor și le oferă un cadru reglementat.
Sindicatele, grupuri de interese instituționalizate care, împreună cu patronatele, dau naștere unui sistem
corporatist al grupurilor de interese, sunt definite ca fiind „forme de organizare voluntară a angajaților, în scopul
apărării drepturilor și promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale în relația cu angajatorul”.
Sindicatele au jucat mereu un rol important în viața politică, economică și socială. S-au implicat într-o multitudine
de aspecte, de la negocierea privatizărilor din primii ani ai tranziției, la negocierea salariului minim, a condițiilor de
muncă, a beneficiilor suplimentare și până la susținerea politică a unor partide sau alianțe politice.
Organizația patronală este definită ca fiind „organizația patronilor, autonomă, fără caracter politic, înființată
în baza principiului liberei asocieri ca persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită în scopul
apărării și promovării drepturilor și intereselor comune ale membrilor săi (...)”. Interesele muncii și ale capitalului
sunt recunoscute, acceptate și reglementate de către stat, participând în mod direct și privilegiat la procesul de
elaborare și influențare a politicilor publice.
Canalele de influențare utilizate de grupurile de interese sunt: discuțiile directe cu inițiatorii de politici publice
(birocrații, legislativul, instanțele), influența exercitată indirect prin intermediul partidelor politice, influența
exercitată indirect prin intermediul opiniei publice (presa scrisă și audio-video), prin intermediul firmelor
specializate de lobby al căror rol este de a deschide ușile guvernanților pentru clienții lor care sunt grupurile de
interese. Rolul firmele de lobby este de a canaliza mesajul clientului lor spre factorul de decizie relevant,
asigurându-se că mesajul a fost receptat în mod clar și corect de către decident.
În doctrină se apreciază că pot fi identificate două modele pentru desfășurarea activității de lobby:
Pe de o parte, pot fi identificate interpretări ce ar putea fi subsumate unui model european, ce vizează grupuri de
interese multiple și nu exclusiv entități private care derulează activități de lobby pentru clienți contra cost. Uniunea
Europeană a preferat să acorde prioritate transparenței decizionale a instituțiilor sale și să le protejeze pe acestea de
influențe potențial nefaste, care nu ar respecta o competiție liberă, deschisă și egală în materie de influență asupra
proceselor politice de natură decizională. De aceea, ea a încurajat mai degrabă politica de autoreglementare a
activităților de lobby derulate de o multitudine de grupuri de interese, precum și declararea voluntară a intereselor și
activităților desfășurate pentru promovarea lor. Obiectivul autorităților europene este acela de a oferi un cadru
reglementat pentru o circulație liberă a informațiilor de specialitate dinspre partenerii sociali și mediul de afaceri
către autoritățile decidente și invers. În ultimă instanță, modelul european concepe lobby-ul în dimensiunea mai
largă a transparenței decizionale și a dialogului social.
Pe de altă parte, pot fi identificate abordări specifice unui model nord-american de înțelegere a raporturilor
dintre grupurile de interese și autoritățile publice care vizează în principal activitățile derulate de persoane angajate
în baza unui contract pentru reprezentarea intereselor private ale unui client. În SUA sau Canada sunt încurajate
reglementările detaliate, riguroase, chiar punctuale cu privire la lobby, care urmăresc delimitarea acestuia de alte
tipuri de activități ce ar putea fi considerate conexe. În această viziune, obiectivul autorităților publice în relația cu
grupurile de interese nu mai este acela de a le coopta în procesul decizional, ci de a se proteja de forța financiară și
politică a unora dintre ele prin impunerea unei transparențe riguroase în sarcina profesioniștilor din sfera lobby-ului
mai ales în privința aspectelor financiare ale operațiunilor desfășurate de aceștia.
Trăsăturile care conferă putere grupurilor de interese de a influența guvernanții sunt: legitimitatea, sancțiunile,
apartenența la grup și resursele. Astfel, prestigiul de care se bucură un anumit grup de interese este important pentru
promovarea sau apărarea propriilor interese. Totodată, posibilitatea grupurilor de interese de a apela la sancțiuni
reprezintă un plus pentru atingerea obiectivului urmărit, spre exemplu companiile multinaționale amenințând cu
relocarea activităților dacă nu le sunt satisfăcute cerințele de către decidenți. Puterea de influențare a politicilor
publice depinde de numărul membrilor grupului de interese și de obligativitatea apartenenței membrilor la grup în
vederea practicării profesiei. Importante sunt și resursele de care dispun grupurile de interese, nu numai cele
financiare, dar și cele politice.
Exercițiul A
Explicați formele grupurilor de interese din România
1.2. Partidele politice
1.2.1. Rolul partidelor politice
Partidele politice au reprezentat instrumentul-cheie care a mobilizat participarea politică a cetățenilor în secolul
XX. În Europa de Vest, partidele politice de masă au luptat pentru obținerea votului electoratului, în statele
comuniste și fasciste, partidul de guvernământ a monopolizat puterea în încercarea de a reconstrui societatea, în
statele în curs de dezvoltare, partidele naționaliste au reprezentat vehiculul prin care coloniștii au fost îndepărtați de
la conducere.
Principalele funcții îndeplinite de partidele politice sunt:
- partidele de guvernământ oferă direcții de acțiune guvernului;
- partidele funcționează ca agenți ai recrutării politice, prin intermediul acestora fiind pregătiți și recrutați
candidații pentru funcțiile publice din legislativ și executiv;
- partidele constituie mijloace de acumulare a diferitelor interese, ele filtrându-le în pachete de propuneri
flexibile. Astfel, ele selectează, elimină și combină politici publice;
- partidele acordă susținătorilor și alegătorilor o modalitate de interpretare a complicatei vieți politice.
Elementele specifice unui partid politic în cadrul democrației occidentale sunt următoarele:
- existența unui leadership al partidului care presupune obținerea de mandate în funcțiile guvernamentale
atunci când partidul se află la guvernare;
- prezența membrilor partidului în adunarea legislativă;
- deținerea de către conducerea partidului de funcții și demnități publice;
- obținerea de către membrii partidului de funcții publice la nivel regional și local;
- existența unei ideologii, unei apartenențe la partid clare și a unei discipline de partid printre membrii
parlamentului;
- obținerea de către membrii partidului a unor mandate în Parlamentul European, unde reprezentanții
partidului se alătură grupurilor de partide transnaționale.
1.2.2. Tipuri de partide politice
Potrivit abordării istorice a lui Otto Kirchheimer, care pornește de la originea acestora, partidele se împart în
partide de cadre, partide de mase și partide adună-tot (catch-all parties).
În cele ce urmează, prezentăm în tabel principalele elemente caracteristice ale acestor tipuri de partide.
Partide de cadre Partide de mase Catch all parties

Apariție Secolul XIX 1880-1960 După 1945
Origine Create în cadrul unor Create în afara adunării Dezvoltate din
elite, în interiorul adunării legislative partidele de cadre sau de
legislative mase
Sursa puterii Autoritate puternică a Reprezintă interesele Tehnicitatea guvernării
liderului partidului, unui anumit grup social. obținută prin comunicarea
membrii de rând având un Obțin influență asupra cu alegătorii prin mass
rol de susținere a propriilor membri prin media. Scopul lor este de a
conducerii intermediul sindicatelor și guverna și nu de a
cluburilor sportive reprezenta un anume
interes al unui grup social.
Membri Puțin numeroși, din Numeroși, organizați în Leaderii sunt
rândul elitelor structuri locale dominanți
Sursa veniturilor Contacte personale Cotizații ale membrilor Surse multiple,
inclusiv subvenții de la
bugetul de stat
Exemple Partidele conservatoare Partidele socialiste: Pardidele creștine și
din Marea Britanie, Partidul Social Democrat social democrate din
Canada și Insula din 1875 Europa de Vest – CDU în
Scandinavă, partidele post- Germania
comuniste
1.2.3. Selectarea candidaților și a liderilor partidelor politice
Alegerea candidaților este o funcție vitală și continuă a partidelor politice, întrucât cei îndreptățiți să stabilească
lista de candidați eligibili pentru funcțiile publice sunt cei care dețin în realitate puterea în partid.
Nominalizarea unui candidat, în principiu, trebuie să țină seamă de caracteristicile sistemul politic:
- impunerea unor condiții, cum ar fi cetățenia sau cote de gen pe listele de candidați, ca în America Latină, spre
exemplu;
- deținerea unei funcții publice la momentul nominalizării;
- tipul sistemului electoral influențează procesul de nominalizare a candidaților.
Alegerea liderului partidului:
- desemnarea de către convenția sau congresul partidului (Finlanda, Norvegia, Suedia),
- alegerea liderului politic urmare a unei competiții interne în cadrul partidului (Belgia, Canada),
- alegerea liderului de către reprezentanții partidului din Parlament (Australia, Danemarca, Noua
Zeelandă).
În România, la ultimele alegeri parlamentare și europarlamentare, desemnarea candidaților partidelor politice s-a
realizat ca urmare a unei competiții derulate în interiorul partidului, fiind desemnați atât membri ai partidului, dar și
personalități care se bucură de notorietate în societate, cum ar fi spre exemplu, jurnaliști, foști sportivi de
performanță, vedete de televiziune, activiști în societatea civilă, funcționari europeni. Prin desemnarea acestor
candidați pe listele eligibile ale partidului politic s-a încercat mobilizarea electoratului la vot și cointeresarea a cât
mai multor cetățeni la viața politică.
1.2.4. Apartenența la un partid politic și finanțarea partidelor politice
Din analiza aspectelor referitoare la membrii partidelor politice la nivel mondial, s-a constatat scăderea
constantă a numărului acestora, precum și implicarea lor tot mai redusă în viața politică, ce se limitează la plata
cotizației anuale și la donarea unor sume de bani, cu precădere în perioadele electorale. Totodată, rezultă că a crescut
media vârstei membrilor de partid, spre exemplu în anii 90, în Canada se situa la 59 de ani.
Explicațiile privind reducerea numărului membrilor partidelor politice sunt diverse:
- slăbirea clivajelor sociale,
- pierderea legăturii dintre sindicate și partidele socialiste,
- decăderea filialelor locale ale partidelor politice,
- aplecarea generațiilor tinere spre mișcările sociale mai degrabă decât spre activitatea partidelor
politice.
În contextul scăderii numărului membrilor de partid și al creșterii cheltuielilor partidelor politice, o problemă
majoră în perioada contemporană o constituie finanțarea partidelor politice.
Finanțarea partidelor politice este de două feluri: publică și/sau privată, însă în majoritatea statelor finanțarea
publică ocupă un loc important, aceasta constituind principala sursă a veniturilor partidelor politice. Formele de
finanțare publică pot fi sub forma finanțării grupurilor parlamentare, a finanțării campaniilor electorala sau ambele.
Sprijinul în campania electorală poate fi acordat fie partidelor, fie candidaților, fie ambilor. Subvenții indirecte pot fi
acordate sub forma dreptului la antenă la serviciile publice de radio și televiziune.
Finanțarea publică a partidelor politice ridică trei probleme majore:
- finanțarea publică determină scăderea numărului membrilor de partid;
- finanțarea publică determină menținerea status-quo-ului în sensul că cu cât numărul mandatelor
obținute în parlament este mai mare cu atât și finanțarea publică este mai mare;
- finanțarea publică reprezintă instrumentul prin care guvernanții influențează viața politică, în
sensul că sunt favorizate anumite partide, un anumit tip de candidat și anumite platforme
politice.
Finanțarea privată poate proveni din donații, împrumuturi, cotizații ale membrilor, alte venituri. Ea ridică la
rândul ei o serie de întrebări cum ar fi: cine poate fi contribuitor la finanțarea unui partid, cu ce sumă poate contribui
și care este modalitatea de raportare a contribuției realizate.
În România, potrivit Legii nr. 334/2006 privind finanțarea partidelor politice4, sursele de finanțare ale unui partid
politic pot fi cotizațiile membrilor, donațiile, venituri din activitățile proprii, subvențiile de la bugetul de stat și
împrumuturile în bani de la persoane fizice și juridice. Cuantumul cotizațiilor individuale este plafonat dar
cuantumul cotizațiilor totale este neplafonat. Cuantumul donațiilor atât individuale cât și totale este plafonat. Sumele
de bani care fac obiectul împrumuturilor individuale și totale sunt plafonate, de asemenea
Două sunt sistemele prin care partidele politice primesc finanțare publică: finanțarea pe vot și finanțarea pe
procent. Finanțarea pe vot presupune că fiecare vot valid are un „preț” prestabilit și fiecare partid este finanțat în
funcție de numărul de voturi primite. Finanțarea pe procent presupune că suma destinată finanțării partidelor politice
se împarte în funcție de procentajul obținut de fiecare partid din totalul voturilor valabil exprimate. Există, totodată,
și formule mixte, care combină finanțarea pe vot cu finanțarea pe procent.
Forma cea mai restrictivă a celor două sisteme este cea în care doar partidele parlamentare primesc finanțare
publică, spre exemplu în Marea Britanie, unde sunt finanțate public doar partidele parlamentare care formează
opoziția.
În 14 state membre ale Uniunii Europene partidele sunt finanțate pe vot, sau printr-o formulă mixtă: Austria,
Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Franța, Germania, Letonia, Lituania, Marea Britanie, Polonia, Slovacia
și Spania, în celelalte 13 state, (în Malta neexistând astfel de finanțare) finanțarea se face pe procent.
De asemenea, se apreciază că la prima vedere, finanțarea pe vot stimulează partidele să încerce să obțină un
număr cât mai mare de voturi, ceea ce ar trebui să se reflecte într-o prezență mai mare la vot și într-o încredere mai
4 Publicată în M.Of. nr. 446/23.06.2015.

ridicată în politicieni (pentru că o prezență mai mare la vot nu poate fi obținută decât dacă politicienii răspund mai
prompt așteptărilor cetățenilor, lucru care ar trebui să genereze o încredere mai ridicată în politicieni).
Prin contrast, finanțarea pe procent stimulează partidele să ignore alegătorii care nu votează (sau care sunt greu
de convins să voteze), să se concentreze exclusiv pe alegătorii care votează sigur și să își creeze un electorat dur, pe
care să se bazeze în alegeri. Finanțarea pe procent, mai ales în forma restrictivă în care doar partidele parlamentare
primesc finanțare publică, face ca partidele să prefere ca în alegeri să participe exclusiv electoratele dure. Toate
acestea ar trebui să genereze o prezență mai scăzută la vot și un nivel mai scăzut de încredere în politicieni. Acolo
unde finanțarea se face pe procent, democrația tinde să se transforme în partitocrație – iar acolo unde banii sunt
distribuiți exclusiv partidelor parlamentare partitocrația se osifică într-o oligarhie partitocratică.
Prezența medie la vot la cele mai recente alegeri parlamentare în statele în care finanțarea publică a partidelor
politice se face pe vot este de 62,98% (media pentru cele 14 state), iar prezența la vot la cele mai recente alegeri
parlamentare în statele în care finanțarea se face doar pe procent este de 63,77% (media pentru cele 13 state).
1.2.5 Sisteme de partide politice
Un sistem de partide politice presupune un număr semnificativ de partide politice și anumite modele de
interacțiune între acestea, putându-se distinge trei tipuri: sistemul partidului dominant, bipartidismul,
multipartidismul.
Sistemul partidului dominant este definit de Sartori ca reprezentând acel sistem în care un partid este mai
puternic decât celelalte, având o poziție preeminentă. Astfel de partide utilizează poziția pe care o dețin în stat
pentru a-și recompensa suporterii, pentru a-și construi un bazin electoral puternic și sigur, dar în același timp devin
vulnerabile la corupție și declin rapid. Un exemplu în acest sens este partidul denumit Congresul Național African
din Africa de Sud care la alegerile legislative din 2004 a obținut 70% din voturi și din mandate
Bipartidismul presupune competiția electorală între două partide mari pentru obținerea sprijinului electoratului,
restul partidelor exercitând o influență redusă cu privire la formarea guvernelor și a politicilor acestora. Niciunul din
partide nu domină scena politică, dar împreună furnizează pilonii pentru un sistem puternic de partide. Cel mai
elecvent exemplu este cel al SUA, republicanii și democrații dominând scena politică încă din 1860, pentru restul
partidelor fiind foarte dificil să obțină funcții publice și cel din Marea Britanie, laburiștii și conservatorii alternând la
putere și răspunzând în fața electoratului pentru propria guvernare. În Marea Britanie, și-a făcut loc pe scena politică
și un al treilea partid Partidul liberalilor democrați care în 2005 a câștigat 62 din cele 646 de mandate din Parlament,
însă la alegerile legislative din 2015 a obținut doar 8 mandate. Însă la alegerile legislative din 2015, un alt partid –
Partidul Național Scoțian a obținut 56 de mandate în parlamentul britanic.
Multipartidismul presupune că mai multe partide, de regulă, cinci sau șase, obțin suficientă reprezentare în
parlament, devenind concurenți serioși pentru obținerea unei poziții în coaliția de guvernare. Astfel, partidele
politice reprezintă grupuri sociale specifice în societăți divizate din punct de vedere istoric, parlamentele constituind
o arenă a concilierii, coalițiile de guvernare formându-se și desfăcându-se ca răspuns la schimbări minore în
echilibrul politic. În acest caz se pune accentul pe funcția partidelor politice de reprezentare și de căutare a
consensului. În cadrul acestui sistem întâlnim:
- partide de stânga care cuprind partidele de extremă stângă, verzii și social-democrații;
- partide de dreapta și de centru care cuprind partide creștin democrate, partide
conservatoare, partide de centru, partide liberale și partide de extremă dreapta.
Partidul unic din regimurile comuniste se baza pe ideea că numai partidul unic poate înțelege pe deplin
interesele pe termen lung ale clasei muncitoare, acesta urmărind transformarea totală a întregii societăți. Partidul
comunist a atins apogeul în secolul XX, prin controlul exercitat asupra statului și societății. Exemplu în acest sens
este Partidul Comunist din URSS care reprezenta câinele de pază al întregii societăți, avea drept de veto cu privire la
toate funcțiile publice, controla media, promova propaganda și mișcările agitatoare, folosea coerciția și amenințarea
pentru menținerea controlului prin intermediul poliției secrete KGB.
Exercițiul B
Identificați sistemele de partide politice

I. Explicați participarea electorală în democrațiile liberale
12. Finanțarea publică se realizează prin:

a. Donații
b. Cotizații
c. Subvenții
2. După originea acestora, partidele se împart în:
g. Partide dominante și partide unice
h. Partide de cadre și partide de mase
i. Bipartidism și multipartidism
3. Sindicatele reprezintă:
a. Interesele patronilor
b. Interesele salariaților
c. Membrilor asoaciațiilor profesionale
Cărţi:
Metode și tehnici folosite în sociologia juridică I
METODE ȘI TEHNICI FOLOSITE ÎN SOCIOLOGIA JURIDICĂ I
CUPRINS
1.1. Metode folosite în sociologia juridică

1.2. Analiza sociologică a jurisprudenței
1.3. Observația
1.4. Chestionarul
1.4.1. Definiție
1.4.2. Clasificare
1.4.3. Structura chestionarelor
1.4.4. Formularea întrebărilor
1.5. Experimentul
1.5.1. Definiție
1.5.2. Tipologie
1.5.3. Desfășurarea experimentului
1.6. Analiza statistică

 Definiți metodele și tehnicile utilizate în sociologia juridică
 Identificați metodele utilizate în sociologia juridică
 Caracterizați metodele utilizate în cercetarea sociologică
1.1. Metode folosite în sociologia juridică
Metodele sunt tehnici specifice de cercetare prin intermediul cărora sunt culese datele din realitatea socială și
sunt testate ipotezele.
Tehnica reprezintă ansamblul de prescripții metodologice, reguli, procedee pentru o acțiune eficientă atât în sfera
producției materiale, cât și în sfera producției spirituale (tehnici de cunoaștere, de calcul, de creație), precum și în
cazul altor acțiuni umane (tehnici de luptă, sportive).
Tehnicile de cercetare, subsumate metodelor, se referă la demersul operațional al abordării fenomenelor de
studiu.
În literatura de specialitate se apreciază că cercetarea unui fapt social se realizează prin utilizarea mai multor
metode, alegerea unei sau alteia realizându-se în funcție de paradigma de care aparțin.
 Astfel, adepții pozitivismului încearcă să testeze corelațiile dintre diverse variabile și să descrie faptele
pure, punând accent pe metode cantitative.
 Pe de altă parte, adepții subiectivismului încearcă să explice interpretarea pe care o dau subiecții
realității sociale, utilizând metode calitative.
Septimiu Chelcea realizează, utilizând informații din literatura de specialitate, o sinteză a caracteristicilor
metodelor calitative:
- sursa de date o reprezintă mediul natural;
- datele colectate sunt cuvinte sau imagini vizuale;
- cercetătorul este un instrument-cheie pentru colectarea datelor;
- rezultatul cercetării este mai degrabă un proces decât un produs;
- analiza datelor este inductivă, cu un interes mai pronunțat pentru fenomenele particulare;
- focalizarea pe perspectiva participanților și pe modul cum aceștia văd problema;
- folosirea limbajului expresiv și metaforic;
- persuasiune prin raționament.
În sociologia juridică sunt folosite următoarele metode: analiza sociologică a jurisprudenței, observația,
chestionarul, experimentul, analiza statistică, monografia, studiul de caz, ancheta, interviul.
1.2. Analiza sociologică a jurisprudenței
Această metodă presupune analiza dosarelor sau hotărârilor judecătorești sau a culegerilor de decizii ale
diferitelor instanțe, inclusiv a bazelor de date conținând astfel de decizii.
Din analiza acestor hotărâri ale instanțelor judecătorești sociologul caută să afle care sunt motivele care stau la
baza emiterii acestora, spre exemplu, factorii care influențează mărimea aplicării unei pedepse pentru o anumită
infracțiune, cum ar fi vârsta, sexul, ocupația, apartenența religioasă, etnia condamnatului sau care sunt tendințele
manifestate în societate față de incriminarea unei anumite fapte, în perioade de timp diferite, spre exemplu
condamnarea pentru practicarea prostituției sau dacă creșterea numărului infracțiunilor sau litigiilor dintr-un anumit
domeniu este rezultatul unui conflict social.
Una din tehnicile folosite în cadrul acestei metode este analiza de conținut a hotărârilor judecătorești, care
presupune numărarea frecvenței cu care apare un cuvânt, o lege sau o instituție în aceste hotărâri.
 Astfel, poate fi determinată perioada în care o lege a căzut în desuetudine sau frecvența cu care a apărut
o instituție juridică în atenția judecătorilor înainte de a fi legiferată.
 Analiza hotărârilor judecătorești a făcut posibilă spre exemplu legiferarea în noul Cod civil a mai
multor instituții care fuseseră deja consacrate pe cale jurisprudențială: teoria impreviziunii, tipul
nulității în funcție de buna sau reaua credință a cocontractantului.
Scopul analizei jurisprudenței este:
- de a stabili care este durata derulării unui proces,
- identificarea temeiurilor de drept care stau la baza soluției instanței,
- identificarea soluțiilor divergente pentru aceeași situație de fapt și stabilirea raționamentelor
efectuate de judecători pentru stabilirea soluției în cauzele respective,
- justificarea soluției alese de judecător prin raportare la doctrina juridică,
- tendințele privind aplicarea pedepsei spre minimul sau spre maximul acesteia,
- tendința privind soluționarea unor procese prin metode alternative cum ar fi medierea spre
exemplu.
Metodele sociologiei juridice ar trebui să determine în mod obiectiv valorile și moravurile societății
contemporane care sunt considerate esențiale de către instanțe pentru pronunțarea unei decizii.
1.3. Observația
Observația reprezintă examinarea sistematică a fenomenelor sociale potrivit unui plan de cercetare stabilit în
prealabil, pe baza percepției nemijlocite.
Clasificare:
- în funcție de gradul de implicare a observatorului, observația este clasificată în observație externă și observație
internă (participativă).
Observația externă este efectuată astfel încât grupul studiat să nu sesizeze existența cercetătorului, uneori rolul
acestuia fiind vizibil dar rolul său necunoscut.
Observația internă presupune participarea anonimă a cercetătorului la activitățile grupului, care observă
interacțiunile sociale și conversațiile dintre subiecții cercetării.
- în funcție de perioada în care se desfășoară observația este continuă sau eșantionată (instantanee).
Observația continuă se referă la perioade limitate din viața unei colectivități sau la secvențele comportamentale
bine precizate ale unui număr mic de actori sociali.
Observația instantanee se bazează pe tehnica sondajului și pornește de la ideea că permite studierea mai multor
activități într-o perioadă scurtă de timp.
1.4. Chestionarul
1.4.1. Definiție
Chestionarul reprezintă o tehnică și un instrument de investigare ce constă dintr-o succesiune logică și

psihologică de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice cu funcție de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, ce
se aplică de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare unui număr mare de subiecți prealabil determinați,
ale căror răspunsuri sunt înregistrate în scris. Subiecții care sunt chestionați constituie eșantionul chestionat.
Există două teorii care stau la baza eșantionării: legea numerelor mari ce determină stabilirea mărimii
eșantionului și calculul probabilităților ce determină activitatea de selectare a subiecților care vor alcătui eșantionul.
1.4.2. Clasificare
În literatura de specialitate au fost realizate mai multe clasificări ale chestionarelor în funcție de mai multe
criterii.
 În funcție de natura lor, chestionarele utilizate în sociologia juridică sunt de trei tipuri: chestionare
cognitive, chestionare factuale și chestionare de opinie.
Chestionarele cognitive au drept scop depistarea cunoștințelor pe care le au cetățenii despre lege, putând aborda
subiecte generale sau să testeze cunoașterea unei legi.
Chestionarele factuale se concentrează asupra unor fapte concrete efectuate de subiect, existând obligația
anonimizării subiecților chestionați în vedere obținerii unor date corecte. Orice formular tip reprezintă un astfel de
chestionar, mai sunt denumite și chestionare de tip administrativ.
Chestionarele de opinie sunt cele care cer efectuarea unor judecăți de valoare sau formularea unei opinii în
legătură cu o problemă de drept. Cu ajutorul lor se studiază atitudinile, motivația și interesele, dispozițiile și
înclinațiile celor chestionați, altfel spus trăirile lor subiective. Având în vedere că informația obținută cu ajutorul
chestionarelor de opinie este incertă, este necesară stabilirea unui sistem de întrebări care să conducă la obținerea
unor informații viabile.
Cu ajutorul chestionarelor de opinie se urmărește cunoașterea nu numai a opiniilor, dar și intensitatea acestora.
Gallup a stabilit o schemă de construire a chestionarelor de opinie în care întrebările închise alternează cu cele
deschise:
- întrebări filtru (închise, cu răspunsuri multiple precodificate sau deschise) pentru
stabilirea gradului de cunoaștere de către cel anchetat a problemei puse în discuție;
- una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea populației față de respectiva
problemă;
- un sistem de întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) referitoare la aceeași
problemă;
- întrebări deschise vizând motivația opiniilor exprimate;
- întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea intensității
opiniilor.
 În funcție de libertatea pe care o are subiectul în elaborarea răspunsurilor, chestionarele pot fi cu
întrebări închise, deschise sau mixte.
Cele cu întrebări închise, precodificate presupun enumerarea tuturor variantelor de răspuns din care subiectul o
alege pe cea preferată. Acestea presupun din partea cercetătorului o bună cunoaștere a realității, iar din partea
subiectului existența unor opinii și cunoștințe bine cristalizate.
Cele cu întrebări deschise dau subiectului posibilitatea să-și exprime orice opinie fără să-i limiteze răspunsurile.
Întrebările deschise îngreunează codificarea, dar aduc un plus în cunoașterea particularităților populației respective.
Acestea permit culegerea unor informații bogate asupra tuturor temelor, fără riscul sugestibilității. Testarea
cunoștințelor este recomandat a fi făcută prin întrebări deschise. Întrebările deschise dau posibilitatea exprimării
adevăratelor probleme care îi îngrijorează pe respondenți, permit relevarea justificărilor subiective de profunzime.
Chestionarele cu întrebări mixte cuprind pe lângă un set de răspunsuri între care trebuie să aleagă subiectul
posibilitatea de a le completa cu opiniile sale.
 În funcție de cantitatea informației, chestionarele pot fi speciale, cu o singură temă sau chestionare
omnibus, cu mai multe teme.
Chestionarele speciale sunt foarte rar întâlnite în practică, fiind aplicate mai mult în aplicarea pieței sau a
comportamentului electoral, situații în care importantă este viteza obținerii și prelucrării informației. Chestionarele
de acest tip urmăresc să pună în evidență anumite fenomene, acțiunea și nu explicarea sau măsurarea acestora.
Chestionarele omnibus, cu mai multe teme prezintă avantajul că prin intermediul lor cercetătorul are
posibilitatea de a surprinde interacțiunea și condiționarea fenomenelor sociale urmărite, sunt mai puțin costisitoare.
1.4.3. Structura chestionarelor
În cadrul unui chestionar întrebările se prezintă într-o strânsă relaționare, se raportează unele la altele, se
presupun sau se influențează reciproc.
În cadrul chestionarelor realizate printre grupurile de delincvenți spre exemplu, ar trebui să existe o anumită
etapizare în constituirea chestionarului, astfel încât să fie obținute cât mai multe răspunsuri valide: la început se
adresează întrebări închise, introductive, de contact, urmate de întrebări de trecere, tampon, ce vor stabili cadrul de
referință, după care se adresează întrebări filtru care vizează numai opiniile unei anumite categorii din subiecții
chestionați sau întrebări bifurcate pentru separarea sensurilor pro și contra din răspunsurile subiecților sau întrebări
de tipul „de ce”, care au funcția de a provoca explicații în raport cu diferitele opinii exprimate. La final vor fi puse
întrebările de identificare-factuale, care se referă la sex, vârstă, nivel de școlarizare, loc de muncă, nivel de
salarizare.
O problemă importantă o reprezintă designul chestionarelor: calitatea hârtiei, folosirea anumitor caractere de
litere, chenarul în care sunt încadrate întrebările, aranjarea în pagină a întrebărilor și a soluțiilor, utilizarea unor
pictograme care facilitează înțelegerea și subliniază elementele esențiale, modul în care se realizează codificarea și
înregistrarea răspunsurilor.
De asemenea, lungimea chestionarului trebuie să exprime capacitatea de a alege din universul indicatorilor
posibili pe cei esențiali pentru cercetarea efectuată, având în vedere că lungimea sa nu trebuie să depășească puterea
de concentrare a atenției celui care răspunde
1.4. 4. Formularea întrebărilor
Utilizarea chestionarului presupune, în majoritatea cazurilor, operaționalizarea conceptelor și stabilirea unui set
de indicatori care se regăsesc sub forma întrebărilor.
Caracterizarea întrebărilor:
- fiecare întrebare trebuie să vizeze o singură problemă,
- este necesar să fie evitate întrebările duble, precum și interogațiile ce reunesc sub un singur
semn de întrebare mai multe aspecte, procese sau fenomene ale vieții sociale.
- este necesar ca întrebările să fie formulate clar, simplu, fără înflorituri stilistice, gramatical
corecte, respectând topica frazei sau a propoziției, având în vedere că formularea întrebărilor
influențează puternic răspunsurile.
- întrebările trebuie să fie scurte, formulate în mod pozitiv, cu evitarea negațiilor;
- ele trebuie să fie astfel formulate încât să fie evitate răspunsurile false, de fațadă, efectul de
prestigiu;
- se recomandă întrebările indirecte, întrucât se pot obține informații foarte prețioase.
Exercițiul A
Explicați metoda chestionarului
1.5. Experimentul
1.5.1. Definiție
Experimentul este o situație creată artificial care îi permite cercetătorului să reproducă o situație reală în
condițiile controlării variabilelor. Principalul avantaj al experimentului este dat de posibilitatea repetării lui și de
exercitarea controlului asupra tuturor variabilelor prezente.
1.5.2. Tipologie
În sociologia juridică se folosesc trei tipuri de experimente: experimentul de laborator, experimentul de teren și
experimentul legislativ.
Experimentul de laborator are loc într-un mediu artificial iar subiecții știu că sunt supuși unui experiment chiar
dacă de cele mai multe ori nu știu care este scopul real al experimentului.
În drept, acesta este folosit în special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale pentru a determina spre
exemplu cauzele morții unei persoane, sau pentru a determina cauzele producerii accidentelor de circulație. În cadrul
experimentului de laborator este necesar ca situația experimentală să fie cât mai apropiată de situația reală.
 În cadrul acestuia, este crucială ținerea sub control a variabilelor astfel încât măsurarea exactă obținută
prin acest tip de experiment să fie posibilă.
 Totodată, în cadrul experimentului de laborator, pentru a obține rezultate corecte și exacte este necesar
să fie evitat efectul Rosenthal, care presupune comiterea de către experimentator a unor erori de
observare, sau falsificarea conștientă a rezultatelor prin omiterea unor date și modificarea răspunsurilor
subiecților, obținând un comportament conform cu ipotezele sale.
 O altă problemă o constituie selectarea subiecților care participă la experiment, din studiile efectuate
rezultând că prezentarea voluntarilor pentru a participa la experiment nu se datorează hazardului, fapt
care produce efecte asupra generalizării rezultatelor.
Experimentul de teren are loc în exterior în cadrul social real. Spre deosebire de experimentul de laborator el
are avantajul că se desfășoară în condiții naturale, iar subiecții știu că sunt supuși unui experiment și se comportă
normal. Cercetătorul introduce un factor experimental în situația socială pe care o studiază și alege situația socială
de studiu fără a încerca să o modifice. Dezavantajul este dat de faptul că intervin o serie de variabile externe ce nu
pot fi controlate. Pentru obținerea unor rezultate concludente în cercetare este recomandabil ca experimentul să fie
utilizat împreună cu alte metode, cum ar fi observația, studiul de caz.
Experimentul legislativ este o metodă specifică sociologiei juridice și constă în reglementarea printr-o lege pe o
perioadă de timp determinată într-un anumit domeniu, legiuitorul având astfel posibilitatea să testeze care sunt
efectele aplicării acestei legi pe o perioadă limitată de timp. Astfel, în funcție de efectele produse, există posibilitatea
ca soluția legislativă să fie aplicată în continuare cu caracter general, fie ca aceasta să fie înlăturată de la aplicare.
 Un exemplu de experiment legislativ l-a constituit adoptarea de către Parlamentul României a Legii nr.
202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor - denumită legea micii
reforme, înaintea intrării în vigoare a noilor Coduri (Codul civil – Legea nr. 287/2009, Codul de
procedura civila – Legea nr. 134/2010)– prin care au fost experimentate anumite soluții legislative.
Art. 118 alin. 31 din OUG nr. 195/2002 introdus prin art. X pct. 2 din Legea nr. 202/2010 prevedea că "Hotărârea
judecătorească prin care judecătoria soluționează plângerea este definitivă și irevocabilă." Scopul adoptării acestei
măsuri a fost degrevarea instanțelor, punerea în executare rapidă a hotărârilor judecătorești în scopul încasării
amenzilor.
 Un alt exemplu de experiment legislativ l-a constituit legislația în materie fiscală, respectiv scăderea
cotei de TVA la 9% conform art. 140 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal – reducerea TVA la
pâine: Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii
și/sau livrări de bunuri: g) livrarea următoarelor bunuri: 1. toate sortimentele de pâine, precum și
următoarele specialități de panificație: cornuri, chifle, batoane, covrigi, minibaghete, franzeluțe și
împletituri, care se încadrează în grup.
Experimentul legislativ a fost utilizat și în SUA atunci când a fost reglementată la nivelul statelor membre ale
federației chestiuni cum ar fi referendumul, recall-ul, alegerea directă a senatorilor, salariul minim.
1.5. 3. Desfășurarea experimentului
Etapele cercetării experimentale sunt următoarele:

- Alegerea temei de cercetare – este influențată de numeroși factori sociali, științifici, de personalitate.
- Alegerea variabilelor explanatorii – se realizează în funcție de ipotezele avansate. Dificultatea constă în
alegerea acelei sau acelor variabile care să operaționalizeze adecvat conceptele reunite în structura - dacă ....atunci -
și care să permită măsurarea și izolarea lor.
- Pretestarea acțiunii variabilei independente trebuie făcută pe subiecți foarte asemănători cu cei introduși în
experimentul propriu-zis, interogarea și observarea lor urmând să furnizeze informații cercetătorului în legătură cu
recepționarea instructajului, cu înțelegerea lui, în legătură cu conștientizarea situației experimentale sau cu
intensitatea resimțită a stimulilor introduși.
- Stabilirea situației experimentale – în funcție de variabilele alese se face opțiunea pentru un experiment de
laborator sau un experiment de teren.
- Stabilirea subiecților în grupele experimentale și de control – este foarte importantă stabilirea acestor grupe
întrucât subiecții cuprinși în experiment ar trebui să aibă caracteristici comune cu populația la care se face
extrapolarea rezultatelor sau subiecții din grupul experimental sunt similari, sub raportul anumitor caracteristici, cu
cei din grupul de control. Procedeele utilizate pentru determinarea subiecților sunt procedeul eșantionării și
procedeul potrivirii pe perechi.
- Manipularea variabilelor care intervine în cadrul desfășurării propriu-zise a experimentului și se poate realiza
prin folosirea raportului fals (studiile privind nivelul de aspirație realizate de Leon Festinger), folosirea subiecților
aliați și limitarea comportamentelor (experimentul cu șocuri al lui Stanley Milgram), utilizarea filmului și a
înregistrărilor pe bandă magnetică, utilizarea schițelor și a desenelor, utilizarea diferitelor aparate și dispozitive.
- Prelucrarea datelor experimentale – prin măsurarea variabilelor se obțin valori care urmează a fi prelucrate
statistic, stabilindu-se frecvențele, valorile medii, coeficienții de corelație și semnificația acestora.
- Redactarea raportului de cercetare – se realizează în mod diferit în funcție de destinatarul acestora. În cazul în
care raportul este prezentat unor factori decizionali în cadrul acestuia sunt, în principal, prezentate rezultatele
cercetării experimentale. De asemenea, raportul trebuie să conțină soluțiile preconizate precum și consecințele
previzibile ale implementării acestor soluții propuse. Dacă raportul este destinat publicului larg, o mare importanță
trebuie acordată prezentării temei de cercetare și necesității studierii acesteia, precum și aplicabilității rezultatelor
cercetării. Dacă raportul este destinat specialiștilor, o atenție deosebită ar trebui acordată prezentării metodei de
cercetare utilizate astfel încât să se creeze posibilitatea verificării rezultatelor prin repetarea experimentelor,
lărgindu-se baza empirică a concluziilor și evitându-se pericolul generalizărilor nepermise în timp și spațiu.
1.6. Analiza statistică
Analiza statistică reprezintă prelucrarea statistică a unor date relevante pentru domeniul studiat, pentru
determinarea legăturilor de cauzalitate sau de condiționare dintre un fenomen juridic și una sau mai multe variabile.
În doctrină se apreciază că metoda statistică are succes dacă fenomenele cercetate pot fi exprimate în parametri
cantitativi (creșterea populației, creșterea natalității etc.), motiv pentru care această metodă este destul de puțin
utilizată în domeniul sociologiei juridice. Pentru ca această metodă să poată fi folosită este necesar ca fenomenul
juridic să poată fi măsurat și să se repete de suficiente ori pentru a se putea identifica regularitatea sau media
statistică.
Datele statistice pot contribui la realizarea politicilor publice în diferite domenii de activitate și pot determina
politica legislativă a Parlamentului sau Guvernului într-un anumit domeniu de activitate. Spre exemplu, datele
statistice privind colectarea taxelor și impozitelor de către stat și fenomenul ridicat al evaziunii fiscale au determinat
Guvernul să ia unele măsuri în acest sens, printre acestea numărându-se spre exemplu cele care vizează introducerea
loteriei bonurilor fiscale sau introducerea caselor de marcat cu jurnal electronic.
Analizele statistice sunt efectuate de instituțiile statutului, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției,
Inspectoratul General al Poliției pentru că acestea au acces la un număr mai mare de date și de documente ale
instituțiilor statului.
Exercițiul B
Explicați utilizarea metodei statistice în sociologia juridică

I. Explicați specificul experimentului legislativ
1. Eșantionul reprezintă:
a) populația activă care urmează să fie cercetată într-o investigație sociologică;
b) grupul de persoane care face obiectul investigației sociologice determinat pe baza legilor statistice;
c) volumul total al cazurilor ce sunt investigate într-o cercetare sociologică.
2. Observarea directă externă:
a) presupune intervenția activă a cercetătorului în desfășurarea evenimentelor;
b) presupune prezentarea către colectivul studiat de către observator a scopului investigației;
c) presupune întotdeauna integrarea totală a observatorului în colectivitatea studiată.
3. Redactarea întrebărilor dintr-un chestionar:
a) trebuie să privească exclusiv obținerea unor informații privind oportunitatea unor reforme legislative;
b) poate presupune utilizarea de perifraze explicative sau de exemple descriptive;
c) nu trebuie să cuprindă întrebări factuale.
Cărţi:
Metode și tehnici folosite în sociologia juridică II
METODE ȘI TEHNICI FOLOSITE ÎN SOCIOLOGIA JURIDICĂ II
CUPRINS
1.1. Analiza realității prin intermediul documentelor

1.2. Studiul de caz
1.2.1. Definiție
1.2.2. Tipologie
1.2.3. Desfășurare
1.3. Monografia
1.4. Interviul
1.4.1. Definiție
1.4.2. Caracterizare
1.4.3. Tipologie
1.5. Etape în aplicarea metodei de cercetare

 Explicați specificul studiului de caz
 Identificați tipurile de interviu
 Caracterizați metoda monografică
 Identificați etapele în aplicarea metodei de cercetare
1.1. Analiza realității prin intermediul documentelor
Această metodă calitativă presupune inspecția atentă a diferitelor tipuri de documente și înțelegerea modului în
care documentele sunt elaborate, circulă, sunt citite, stocate și folosite pentru o mare varietate de scopuri.
Documentele care formează obiectul analizei socio-juridice pot fi:
- juridice (acte normative, hotărâri judecătorești, acte notariale etc.)
- non-juridice (statistici judiciare, articole de presă care abordează o temă juridică, doctrina juridică etc.).
Documentele reprezintă fapte sociale prin modul în care sunt elaborate, distribuite și utilizate în moduri
organizate social. Ele nu sunt reprezentări ale rutinei organizaționale, ale procesului decizional sau diagnosticelor
profesionale. Ele constituie moduri particulare de reprezentare prin utilizarea propriilor convenții. Documentele nu
presupun descrierea unor fapte sociale astfel încât să poată fi utilizate direct ca mijloc de probă al unui anumit fapt
social.
Din modul în care pot fi caracterizate rezultă că analiza lor trebuie realizată cu mare atenție, avându-se în vedere
următoarele elemente:
- locul lor în structura organizațională;
- valorile culturale atașate acestora și plasarea lor într-un anumit context cultural;
- tipurile și formele documentelor;
- limbajul folosit în întocmirea documentelor pentru determinarea tipului documentului;
- analiza conexiunilor sistematice ce se stabilesc între diferite tipuri de documente pentru a stabili
fluxul documentar (spre exemplu, adresele de răspuns ale unor instituții publice la o solicitare a unui
petent care trimite la adresele anterioare de răspuns).
Documentele pot circula și pot fi transmise pentru că ele sunt folosite pentru a decontextualiza realitatea socială,
neputând fi utilizate ca mijloc de probă.
În doctrină se apreciază că analiza sociologică a documentelor se realizează prin două metode:
- metoda clasică - se identifică elementele esențiale și cele secundare ale conținutului
documentului, se stabilește autenticitatea documentului și se evaluează repercusiunile sociale ale
acestuia.
- metoda cantitativă - se ajunge la descompunerea documentului în elementele sale constitutive:
cuvinte, fraze, paragrafe, simboluri, cuvinte cheie (analiza de conținut).
Analiza de conținut trebuie să fie obiectivă, sistematică, cantitativă.
Etapele analizei de conținut sunt:
-stabilirea obiectului/temei analizei,
- identificarea obiectivelor analizei,
- stabilirea rubricilor documentului în funcție de care acesta va fi clasat și cuantificat,
- transformarea informațiilor în date matematice și transpunerea în plan informatic.
1.2. Studiul de caz
1.2.1. Definiție
Studiul de caz reprezintă o cercetare concretă de teren care are ca obiect de studiu un fenomen contemporan care
are o structură complexă.
Pentru alegerea acestei metode de cercetare este necesar să se aibă în vedere trei condiții:
-care este tipul întrebării la care trebuie să se răspundă în cercetare: Cine? Ce? Cum? Unde? De ce?
-gradul de control al cercetătorului asupra evenimentelor actuale
-gradul de concentrare asupra evenimentelor contemporane
Metoda studiului de caz, ca metodă de cercetare, este puțin utilizată având în vedere limitele pe care aceasta le
presupune. Printre criticile aduse acestei metode de cercetare se numără: lipsa rigorii în fundamentarea rezultatelor
cercetării; imposibilitatea generalizării concluziilor obținute la un anumit studiu de caz; timpul necesar pentru
derularea studiului de caz și slaba valoare științifică a acestuia.
1.2.2. Tipologie
Există mai multe tipologii ale studiilor de caz.

În funcție de tipul de cercetare există: studiul de caz explicativ, studiul de caz descriptiv și studiul de caz
explorativ.
O altă clasificare, în funcție de fenomenul studiat, se realizează în studiul de caz de interes intrinsec (vizează
analiza unui fenomen social ce se întâlnește foarte rar), studiul de caz de interes instrumental (urmărește verificarea
unei teorii, cazul în sine fiind de interes secundar), studiul de caz colectiv (identificarea factorilor care apar în mai
multe situații în mod invariabil).
După numărul de obiecte cercetate se diferențiază studiile de caz individuale, asupra unei singure persoane,
eveniment, organizație sau studiile de caz multiple, asupra mai multor entități sociale (persoană, comunitate umană).
Alegerea studiilor de caz ce vor fi analizate are o importanță decisivă, întrucât culegerea informațiilor poate
presupune efort și cheltuieli financiare foarte mari. Este recomandabil ca înainte de a studia un anumit caz,
cercetătorul să efectueze intervievarea persoanelor care au cunoștință despre cazul sau cazurile pe care intenționează
să le analizeze, infomațiile astfel adunate fiind completate cu informații rezultate din studiul documentelor sociale
oficiale și neoficiale.
Robert Yin apreciază că dovezile pentru studiul cazului pot proveni din șase surse:
- documente sociale (scrisori personale, consemnări, procese-verbale, rapoarte oficiale,
articole jurnalistice, studii științifice, monografii);
- date de arhivă (registre, bugete, hărți, grafice, rezultatele sondajelor și recensămintelor);
- interviuri (individuale, de grup, focalizate);
- observația directă;
- observația participativă;
- artefactele fizice sau culturale (dispozitive tehnice, mașini și unelte, desene și picturi).
Rezultatele obținute ca urmare a studiului de caz nu trebuie însă generalizate, pentru că nicio serie de cazuri,
oricât de amplă, nu poate asigura studiului de caz reprezentativitatea statistică a sondajelor.
În redactarea studiului de caz, este necesar să se respecte formatul studiului de caz (introducere, cuprins,
concluzii), să se aleagă structura compozițională a studiului în funcție de scopul acestuia, să se utilizeze un stil
captivant care să-i determine pe cititori să-l citească în totalitate.
Structura studiului de caz (research design) are cinci componente:
- Întrebarea/întrebările la care să se răspundă;
- Propunerile/temele de discuție, dacă există;
- Unitatea de analiză;
- Legătura dintre date și propuneri;
- Criteriile pentru interpretarea datelor.
1.3. Monografia
Monografia nu este o metodă propriu-zisă, ci reprezintă un grup de metode folosite pentru a analiza din toate
punctele de vedere o instituție sau un grup de oameni. Ea reprezintă un studiu de caz abordat prin observații pe
teren, conversații cu grupul studiat, analiza istorică a instituției și aplicarea de chestionare.
În România, prima monografie socială este cuprinsă în lucrarea Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, ce
cuprinde o analiză a situației economice a Moldovei, implică descrierea și rolul tradițiilor, obiceiurilor și cutumelor
arealului cercetat. Întemeietorul Școlii Monografice de la București, Dimitrie Gusti publică în 1925 o monografie a
comunei Goicea Mare studiu bazat pe un model explicativ al realității sociale și pe un cadru metodologic adecvat,
derivat din acest model. Însă această metodă este din ce în ce mai rar utilizată întrucât costurile realizării sale sunt
foarte mari.
1.4. Interviul
1.4.1. Definiție
Interviul reprezintă o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și
grupuri de indivizi în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane.
Scopul interviului este acela de a conduce la formularea unor ipoteze și la testarea acestora ca urmare a culegerii
informațiilor pe parcursul desfășurării acestuia.
1.4.2. Caracterizare
- Întrebările vor fi clar formulate, ținând seama de gradul de înțelegere al populației intervievate,
- Întrebările trebuie să fie simple însă nu trebuie să conducă la formularea unui răspuns cu un
singur cuvânt.
- Este recomandabil să fie evitate întrebările care necesită exprimarea unei opinii în numele
grupului.
- Întrebările directe ar trebui formulate la finalul interviului pentru a nu influența prea mult
direcția de desfășurare a acestuia.
- Pentru a găsi răspunsuri adecvate este util să fie adresate și întrebări mai sensibile, care ar trebui
adresate mai spre sfârșitul interviului.
- Limbajul folosit pentru întrebări trebuie să motiveze repondentul să formuleze răspunsuri oneste
și complete.
- Întrebările puse trebuie să permită formularea unor răspunsuri cât mai elaborate și mai detaliate.
- Intervievatorul trebuie să stabilească o consistență între vorbă și faptă. Intervievatorul observă
comportamentul nonverbal care asigură informații suplimentare și de calitate, asigură controlul
asupra succesiunii întrebărilor, precum și colectarea unor răspunsuri spontane. Interviul oferă
posibilitatea obținerii unor răspunsuri personale, asigurarea răspunsurilor la toate întrebările,
posibilitatea aplicării unor întrebări mai amănunțite și mai complexe. Uneori, în faza de
prospectare, pot fi utilizate și întrebările colective care permit intervievatorului identificarea
unor aspecte detaliate ale problematicii studiate.
Dezavantajele interviului:
- cost ridicat,
- timp îndelungat pentru stabilirea eșantioanelor,
- factorii emoționali pro sau contra celui intervievat,
- efectul de operator (experiența, pregătirea profesională a acestuia și integrarea operatorului în
grup),
- imposibilitatea consultării unor documente,
- dificultăți în accesul la cei care sunt incluși în eșantion,
- neasigurarea anonimatului,
- lipsa de standardizare în formularea întrebărilor,
- inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă indiferent de dispoziția lor
psihică, de starea de oboseală, etc.
1.4.3. Tipologie
 După modul de realizare, interviul de grup se clasifică în interviu nestructurat, interviu structurat și
interviu semistructurat.
Interviul de grup nestructurat presupune că întrebările și succesiunea lor nu sunt dinainte stabilite, acestea
putând fi reformulate sau putând fi inițiate întrebări suplimentare în funcție de răspunsurile obținute.
Interviul de grup structurat sau focus group desemnează interviul focalizat pe studierea unui aspect comun
tututor celor intervievați și abordează teme și ipoteze dinainte stabilite. În acest caz întrebările sunt puține și foarte
bine formulate.
Interviul de grup semistructurat presupune că temele stabilite au rol de ghidaj, iar întrebările nu vor fi adresate
în ordinea inițială, ci în funcție de răspunsurile date vor putea fi utilizate și întrebări suplimentare.
 După modalitatea de comunicare, interviurile se clasifică în interviuri face-to face și interviuri prin
telefon.
Intereviul face to face presupune contactul vizual cu subiecții și aplicarea chestionarului.
Eșantionarea pentru interviul telefonic presupune o eșantionare a numerelor de telefon, selectarea persoanelor
care au acces la respectivele posturi telefonice în vederea intervievării lor. Interviul telefonic presupune acordarea
unei atenții deosebite alegerii operatorului de interviu, stabilirii succesiunii întrebărilor în chestionar, costuri mai
mici decât cele ale interviului face-to face, durata redusă pentru efectuarea sa.
În ceea ce privește desfășurarea interviului de cercetare este necesar a fi avute în vedere anumite reguli:
- prezentarea operatorului de interviu astfel încât să se obțină acordul persoanelor de a fi intervievate –
explicarea scopului și obiectivelor cercetării, descrierea metodei prin care persoana a fost selecționată în eșantion,
prezentarea instituției care conduce ancheta, asigurarea interlocutorului de anonimatul anchetei și de
confidențialitatea răspunsurilor.
- Punerea întrebărilor trebuie să urmeze ordinea din chestionar în cazul interviurilor structurate.
- Asigurarea unei înțelegeri mutuale între operatorul de interviu și persoana anchetată.
- Recurgerea la experiența personală a operatorilor de interviu, abordarea unor probleme concrete.
- Selecția și formarea profesională a operatorului de interviu.
Exercițiul A
Explicați metoda interviului

1.5. Etape în aplicarea metodei de cercetare
Pentru ca cercetarea sociologică să aibă rezultatele scontate este necesară parcurgerea mai multor etape de bază:
- selectarea și definirea problemei,
- consultarea literaturii de specialitate,
- formularea ipotezelor,
- crearea instrumentelor de cercetare,
- colectarea datelor,
- analiza rezultatelor și
- formularea concluziilor.
În ceea ce privește selectarea și definirea problemei cercetătorul trebuie să aleagă o problemă care să prezinte
importanță necesară astfel încât să justifice efortul și cheltuielile efectuate, să definească foarte clar conceptele
utilizate în cercetare.
În cea de-a doua etapă, a consultării literaturii de specialitate, cercetătorul trebuie să identifice în mod cât mai
cuprinzător teoriile deja descoperite și să aibă o reprezentare a cercetărilor efectuate în aria sa de cercetare pentru a
evita temele deja analizate și pentru a evita erorile realizate de alți cercetători.
Formularea ipotezelor presupune ca cercetătorul, în baza analizei literaturii de specialitate, să poată stabili o
ipoteză de la care să plece în cercetare pentru a o testa astfel încât să-i dovedească validitatea.
Crearea instrumentelor de cercetare presupune alegerea de către cercetător a celor mai potrivite metode de
cercetare pentru a testa ipoteza formulată.
Colectarea datelor presupune culegerea informațiilor care să confirme sau să infirme ipoteza de la care se pleacă.
Analiza rezultatelor presupune identificarea corelațiilor dintre factorii studiați prin prelucrarea statistică a datelor
obținute, dacă au utilizat metode cantitative sau prin interpretarea lor, dacă au utilizat metode calitative.
Formularea concluziilor presupune confirmarea sau infirmarea ipotezei de la care s-a pornit cercetarea în funcție
de datele analizate. Dacă ipoteza este confirmată, cercetările vor continua și vor fi dezvoltate în cadrul altor studii.
Este indicat ca cercetătorul să utilizeze și metode de control pentru a descoperi dacă nu cumva cercetarea a fost
influențată de alți factori.
Exercițiul B
Explicați etapele în aplicarea metodelor de cercetare

I. Explicați specificul analizei realității prin intermediul documentelor

4. Constituie o etapă de bază în aplicarea metodelor de cercetare:
a) formularea întrebărilor directe;
b) colectarea datelor;
c) volumul total al cazurilor ce sunt investigate într-o cercetare sociologică.
5. După modul de realizare, interviul este:
a) structurat;
b) telefonic;
c) colectiv.
6. Constituie o sursă pentru realizarea studiului de caz:
a) date de arhivă;
b) exemple descriptive;
c) situația factuală.
Cărţi:
Drept comparat și cultura juridică
DREPT COMPARAT ȘI CULTURA JURIDICĂ
CUPRINS
1.1. Terminologie
1.2. Definiția culturii
1.3. Definiția culturii juridice
1.4. Definiția culturii judiciare
1.5. Valori ale unei culturi juridice europene
1.6. Necesitatea cunoașterii dreptului comparat

 Definiți noțiunile cultură, cultură juridică, cultură judiciară
 Identificați valorile fundamentale ale culturii juridice europene
 Înțelegeți necesitatea cunoașterii dreptului comparat
1.1. Terminologie
În literatura juridică se apreciază că dreptul este influențat în evoluția sa istorică de cultură, religie, diferite
credințe, precum și de diferite grupuri sociale sau etnice care de-a lungul istoriei au permis instituirea, menținerea și
exercitarea diferitelor forme de putere. În prezent, în contextul unei societăți multiculturale se aduce în discuție
interacțiunea dintre diferite culturi juridice, cum ar fi spre exemplu, cultura juridică vestică ce se bazează pe
principiile și valorile democrației și drepturilor omului și cultura juridică a comunităților de imigranți musulmani
care nu rezonează cu standardele în materia protecției drepturilor omului. În această situație este important să se
analizeze factorii care influențează legătura dintre cele două culturi juridice, în ce măsură acestea pot coexista în
același spațiu social. Într-o societate multiculturală este, în consecință, nevoie să se conceptualizeze relațiile ce se
stabilesc între drept, cultură, religie și politică.
Există deopotrivă și autori care arată că o perspectivă culturală asupra dreptului nu asigură o înțelegere
satisfăcătoare a tuturor manifestărilor dreptului. Este oferit ca exemplu modul în care japonezii utilizează sistemul
judiciar pentru soluționarea litigiilor. Astfel, s-a constatat că apelul japonezilor la instanțele judecătorești pentru
soluționarea litigiilor este rar; această atitudine nu rezultă neapărat din cultura lor care pune accent pe armonie și pe
ierarhie în relațiile dintre oameni, ci poate avea ca și cauză barierele instituționale instituite și menținute de factorii
de decizie de la nivelul conducerii statale prin limitarea numărului profesioniștilor în domeniul dreptului și al
numărului instanțelor judecătorești.
1.2. Definiția culturii
Apreciem că prezintă interes definirea unor termeni, cum ar fi: cultură, cultură juridică, cultură judiciară,
identitate culturală comună, stabilirea relațiilor dintre aceste concepte, precum și identificarea valorilor comune ale
unei culturi juridice europene sau internaționale.
Din punctul de vedere al științelor sociale, noțiunea de cultură reprezintă simboluri, valori, atitudini, percepții,
puncte de vedere, convenții, practici cutumiare, experiențe istorice construite și transmise la nivel social. Conceptul
de cultură este o noțiune multidimensională, susceptibilă de interpretări multiple, fiind greu de operaționalizat.
Din punctul de vedere al sociologiei, noțiunea de cultură se referă la procesul de reproducere a opiniilor și
atitudinilor pe care oamenii le au despre lumea înconjurătoare.
Conceptul sociologic cultură însă este greu de definit. În teoria dimensiunilor culturale elaborată de Geert
Hofstede începând cu anii 1967-1973, noțiunea de cultură are două sensuri:
- Civilizație ce include educația, obiceiurile, artele, meșteșugurile și produsele acestora
- Felul în care oamenii gândesc, simt și acționează. În acest sens se are în vedere caracterul
distinctiv al membrilor unui grup sau categorii sociale față de alte grupuri sau categorii sociale.
Toate grupurile sociale de la familie la societate dezvoltă culturi ce le permit să evolueze pas cu
pas.
Potrivit lui Wuthnow cultura se referă la procesul de reproducere a credințelor și atitudinilor pe care oamenii le
au despre lumea socială. Aceste credințe și atitudini îl ajută pe individ să interpreteze, să creeze și să recreeze
realitatea socială în cadrul propriului univers social. În același timp oamenii își formează tipare culturale
manifestându-se prin valori comune intersubiective ale unei comunități date. Aceste procese culturale sunt direct sau
indirect legate de o limbă comună, vitală pentru formarea unei identități culturale și prin extensie pentru dezvoltarea
unei culturi juridice.
Potrivit lui Legrand noțiunea de cultură reprezintă ideea unor programe intelectuale comune care s-au format nu
datorită faptului că oamenii trăiesc împreună pe aceeași planetă sau datorită unicității lor, ci ca o funcție a
comunității în care aceștia trăiesc. Cultura este o altă formă de elocvență, ea constă în conștiința colectivă sau în
ceea ce se denumește istoria ideilor colective.
1.3. Definiția culturii juridice
Datorită caracterului său vag, conceptul de cultură juridică permite lărgirea cadrului de analiză a dreptului
comparat. Înțelegerea dreptului dincolo de determinările sale culturale îi determină pe autorii dreptului comparat să
înțeleagă specificul raționamentului juridic, judecățile de valoare, credințele, comportamentele și practicile specifice
unei comunități umane particulare care se regăsesc în spatele textelor juridice.
Analiza cultural-juridică permite nu numai identificarea unor diferite niveluri ale culturilor juridice (cultura
common law, cultura juridică romano-germanică, cultura juridică europeană, cultura juridică națională, cultura
juridică de drept constituțional, cultura juridică de drept privat), dar și accentuarea caracterului dinamic al acestora,
tradițiile juridice ale statelor fiind asaltate de modernizare, industrializare, globalizare
În 1975 Lawrence Friedman a adaptat conceptul cibernetic de sistem (cu inputuri și outputuri) la studiul a ceea
ce a denumit cultura juridică, arătând că trebuie pus accentul nu numai asupra dreptului din cărți (the inner legal
system), dar și asupra dreptului în acțiune (law in action), adică inputurile și outputurile dreptului în societatea în
ansamblul său.
Din punct de vedere descriptiv, prin cultura juridică se înțelege gradul de cunoaștere și atitudinea ființei umane
față de sistemul de drept, precum și anumite modele comportamentale cu privire la sistemul de drept. Din
perspectivă analitică conceptul cultură juridică este considerat a se referi la rolul acțiunilor implicite care operează în
cadrul interacțiunilor dintre sistemul de drept și mediul său.
În prezent, doctrina nu este unitară cu privire la definirea conceptului de cultură juridică, polemica fiind între
Lawrence Friedman și Roger Cotterrell.
Potrivit lui Friedman conceptul cultură juridică reprezintă o modalitate de grupare a fenomenelor într-o categorie
generală subliniind de ce și cum dreptul și cultura populară interacționează. Friedman se referă la acele părți ale
culturii generale – cutume, opinii, raționamente, comportamente - care îndreaptă sau îndepărtează forțele sociale
spre sau de drept în modalități specifice. Cultura juridică este necesară dreptului întrucât determină când, de ce și
unde individul utilizează dreptul, instituțiile juridice și procesele juridice; de asemenea, stabilește când acesta
utilizează alte instituții. Astfel, potrivit lui Friedman cultura se referă la ideile, atitudinile, valorile, opiniile și
credințele despre drept, pe care oamenii le exprimă în legătură cu propriul sistem juridic.
Potrivit lui Cotterrell dreptul este expresia culturii, însă acesta presupune o serie de forme și doctrine. Cultura se
referă la un mediu general de practici sociale, tradiții, valori în cadrul cărora dreptul există.
Conceptul cultură juridică încapsulează elemente cum ar fi:
- rolul dreptului în societate,
- rolul diferitelor surse juridice,
- rolul diferitelor instituții,
- impactul și cunoașterea valorilor juridice, cutume, practici sociale.
1.4. Definiția culturii judiciare
Cultura judiciară reprezintă o parte a culturii juridice și se referă la rolul și funcția judecătorului în societate.
Spre exemplu, să ne gândim la rolul judecătorului român de-a lungul timpului.
În mod esențial, cultura judiciară se referă la idei, idealuri, ideologii, modele de raționamente juridice,
metodologii juridice, stiluri de soluționare a cauzelor, atitudini, practici ale sistemului judiciar.
Potrivit lui Legrand, orice normă are un anumit sens. Sensul unei norme este partea esențială a normei. Sensul
normei nu este asigurat în totalitate de norma însăși, ea nefiind în totalitate evidentă. Sensul normei rezultă din
aplicarea normei de către interpret, din concretizarea sa la o situația dată.
Distinct de noțiunea de cultură juridică, în contextul creării curților constituționale în Europa și a apariției
controlului de constituționalitate, în literatura de specialitate este utilizată și noțiunea de cultură constituțională.
Efectuarea controlului de constituționalitate reprezintă o formă de decizie juridică, în esență, deși, de multe ori
relativa deschidere a dreptului constituțional spre politică determină vulnerabilitatea deciziilor de constituționalitate
prin intermediul acuzațiilor de politizare excesivă. Această relativă politizare rezultă, pe de o parte din modalitatea
de desemnare a judecătorilor Curților Constituționale, inclusiv de către instituțiile politice (Parlament și șeful de
stat), iar pe de altă parte din caracterul formal al legii fundamentale.
În orice formă de decizie este necesară temeinicie și stabilitate. Spre exemplu, în procesul legislativ, inițiatorul
proiectului de act normativ trebuie să justifice în instrumentul de prezentare și motivare necesitatea inițierii actului
normativ; Președintele României când ia decizia retrimiterii legii trimise la promulgare spre reexaminare
Parlamentului trebuie să indice motivele ce reclamă reanalizarea soluției legislative, respectiv fie pentru motive de
oportunitate, tehnică legislativă, constituționalitate, sau contradicție cu reglementările naționale sau internaționale în
domeniul respectiv; parlamentarii care inițiază procedura de suspendare din funcție a Președintelui trebuie să
justifice încălcarea de către acesta, în mod grav, a prevederilor constituționale. Însă în niciunul din aceste cazuri nu
este necesară temeinicia motivării unei hotărâri judecătorești, întrucât decizia politică depinde de voința majorității,
de chestiuni legate de oportunitate, de considerente de prudență politică.
Pe de altă parte, la nivelul justiției constituționale importanța temeiniciei soluției pronunțate este reflectată și este
influențată de designul instituțional din fiecare stat în parte. Astfel, la nivelul numirii judecătorilor de la Curtea
Supremă (care realizează și controlul de constituționalitate), în SUA spre exemplu, a fost creată practica dezbaterilor
ideologice și a audierilor îndelungate a persoanelor care urmează să ocupe funcțiile de judecător la Curtea Supremă.
1.5. Valori ale unei culturi juridice europene
Dacă normele juridice au un sens ce trebuie căutat dincolo de textul juridic și având în vedere valorile la care se
referă cultura juridică, apreciem că prezintă interes identificarea valorilor comune ce ar trebui împărtășite și
protejate la nivel european. Aceasta întrucât la nivelul Europei funcționează mai multe ordini juridice: ordinile
juridice naționale, ordinea juridică de la nivelul Uniunii Europene, ordinea juridică din cadrul Consiliului Europei.
Pentru a stabili aceste valori, apreciem că este relevant să pornim de la cei patru piloni ai criteriilor politice de la
Copenhaga, criterii necesar a fi îndeplinite de orice stat care dorește să devină membru al Uniunii Europene.
Aceste criterii reprezintă piatra de temelie a oricărei democrații:
- stabilitatea instituțională,
- statul de drept,
- drepturile omului,
- protecția minorităților naționale.
Nucleul de valori europene se regăsește și în Preambulul tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene care
militează pentru realizarea procesului decizional cât mai aproape de cetățean în vederea reducerii deficitului
democratic. Astfel, Preambulul tratatelor se referă la valori cum ar fi:
- realizarea unei uniuni tot mai strânse între națiunile europene,
- asigurarea progresului economic și social al statelor membre prin eliminarea barierelor
care divizează Europa,
- ameliorarea constantă a condițiilor de viață și de muncă a cetățenilor statelor membre,
- eliminarea obstacolelor existente printr-o acțiune concertată în vederea garantării
stabilității în expansiune, a echilibrului în schimburi și a loialității în concurență,
- consolidarea unității economiilor lor și asigurarea dezvoltării armonioase a acestora prin
reducerea decalajelor între anumite regiuni și a întârzierii în cazul regiunilor defavorizate,
- înlăturarea progresivă a restricțiilor privind schimburile internaționale, printr-o politică
comercială comună,
- confirmarea solidarității care leagă Europa de țările de peste mări,
- apărarea păcii și a libertății,
- promovarea dezvoltării celui mai ridicat nivel de cunoștințe pentru popoarele lor prin
extinderea accesului la educație și prin actualizarea permanentă a cunoștințelor,
- promovarea valorilor universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale
persoanei, precum și libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept,
- confirmarea atașamentului lor față de principiile libertății, democrației și respectării
drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept,
- condolidarea solidarității dintre popoarele statelor membre, respectând totodată istoria,
cultura și tradițiile acestora,
- consolidarea caracterului democratic și eficacitatea funcționării instituțiilor, pentru a le
permite acestora să-și îndeplinească mai bine, într-un cadru instituțional unic, misiunile care le
sunt încredințate.
Principiul stabilității instituționale cuprinde mai multe tipuri de reguli, cum ar fi:
- reguli care garantează că administrația publică și personalul acesteia se bucură de stabilitate și independență
față de instituțiile politice, furnizând în același timp servicii publice eficiente. Ne referim spre exemplu, la reguli
privind selectarea, promovarea, sancționarea funcționarilor publici, reguli ce impun indicatori de calitate și criterii
de management pentru autoritățile publice.
- reguli care garantează predictibilitatea procesului politic și stabilitatea instituțiilor politice. Ne referim, spre
exemplu, la regulile stabilite de Comisia pentru Democrație prin Drept din cadrul Consiliului Europei care, în Codul
bunelor practici în materie electorală, prevede că elementele fundamentale ale dreptului electoral, și în special
sistemul electoral propriu zis, componența comisiilor electorale şi delimitarea circumscripțiilor electorale, nu ar
trebui să poată fi amendate cu un an înainte de alegeri, sau ar trebui să fie tratate la nivel constituțional sau la un
nivel superior legii ordinare.
- reguli ce garantează independența puterii judiciare față de puterea executivă. Spre exemplu, regulile privind
selecția judecătorilor, răspunderea judecătorilor, înalte standarde profesionale pentru numirea în funcție, cum ar fi
raționament juridic, pregătire juridică solidă, capacitate intelectuală.
În doctrina germană a teoriei dreptului, noțiunea de stat de drept este strâns legată de exercitarea suveranității
statului în baza constituției. Dieter Grimm spunea că noțiunea de Rechtsstaat se referă, pe de o parte, la guvernarea
în baza legii și, pe de altă parte, la guvernarea prin intermediul legii. A guverna în baza legii înseamnă că statul
stabilește regulile pentru cetățeni, el însuși respectând aceste reguli. A guverna prin intermediul legii înseamnă că
regulile de conduită care trebuie respectate atât de stat, cât și de cetățeni sunt stabilite în forma legii și sunt adoptate
conform procedurilor prevăzute de lege.
În consecință, statul de drept presupune nu numai respectarea legii, ci guvernarea în baza unei legi care este
acceptată ca justă de cetățeni pentru că este conformă cu valorile moralei și ale eticii.
Statul de drept este un concept cheie având un sens complex ce cuprinde:
- asigurarea libertății și a pluralismului,
- aplicarea regulilor în mod corect, complet și predictibil în cazuri echivalente,
- eliminarea prejudecăților de clasă, statut, putere în momentul aplicării regulilor juridice,
- lupta împotriva corupției,
- asigurarea egalității juridice și politice pentru toți cetățenii,
- supunerea față de lege a statului și a autorităților sale,
- asigurarea supremației Constituției și a conformității legilor cu legea fundamentală,
- transparența, accesibilitatea și previzibilitatea legii,
- aplicarea dreaptă și eficientă a legii,
- protecția drepturilor individuale și de grup de către instanțe independente și imparțiale, ale căror
decizii sunt aplicate și respectate de către autoritățile statului.
La fel de importante pentru cultura juridică europeană sunt și următoarele:
- respectarea principiului proporționalității prin analiza respectării sale în cadrul testului de proporționalitate
realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa;
- principiul subsidiarității atât la nivelul respectării drepturilor omului, cât și la nivelul construcției europene:
o marja de apreciere acordată autorităților naționale în evaluarea standardelor
specifice drepturilor protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, luând în
considerare valorile și factorii specifici practicilor și legislației naționale
o continuarea procesului de creare a unei uniuni din ce în ce mai aproape de
popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățean în
concordanță cu principiul subsidiarității (Preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană).
- cele patru mai libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, libera circulație a persoanelor, libertatea de
mișcare a capitalurilor și dreptul de stabilire, precum și libertatea de furnizare a serviciilor în cadrul Uniunii
Europene;
- incluziunea socială, în sensul asigurării de către statele membre a îmbunătățirii condițiilor de viață și de muncă
ale popoarelor lor;
- eficiența administrativă – ce presupune asigurarea bunei guvernanțe prin îmbunătățirea eficienței administrației
și promovarea în rândul funcționarilor publici a valorilor democratice, a eticii și a respectării statului de drept;
- stabilitate economică și financiară – obligația impusă de Tratatul fiscal de a încorpora în dreptul național regula
echilibrului bugetar preferabil printr-o normă la nivel constituțional sau la nivelul unei legi;
- cultura integrității – se referă la adoptarea codurilor de etică, cursuri de formare profesională multidisciplinare,
promovarea bunei credințe în procesul de aplicare a dreptului, aplicarea principiului echității de către instanțele
judecătorești (fairness of justice).
Fundamentul culturii juridice europene îl reprezintă protecția, promovarea și garantarea aplicării drepturilor și
libertăților fundamentale așa cum sunt ele prevăzute de normele în vigoare. Spre exemplu art. 6 din Tratatul privind
Uniunea Europeană prevede că Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la
Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate
prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din
tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
În consecință, într-o democrație, dimensiunea drepturilor omului se referă cel puțin la:
- libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, libertatea publicațiilor, dreptul de asociere, dreptul de
petiționare, libertatea întrunirilor;
- din punct de vedere politic, toți cetățenii sunt egali în fața legii, deși sunt inegali în ceea ce privește resursele
politice;
- cetățenii trebuie să fie protejați împotriva detenției nejustificate, exilului, terorii, torturii sau interferențelor
nepotrivite în viața lor privată, exercitate de către stat, dar și de alte forțe non-statale sau anti-statale;
- în afara partidelor politice și a alegerilor, cetățenii dispun și de alte forme de exprimare și reprezentare a
intereselor și valorilor lor, cum ar fi asociații neguvernamentale, demonstrații, pe care sunt liberi să le formeze și să
li se alăture.
Un alt element esențial al culturii juridice europene îl reprezintă unitatea în diversitate. Astfel, art. 2 din Tratatul
Uniunii Europene promovează drepturile minorităților naționale- Uniunea se întemeiază pe valorile respectării
demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.
Protecția minorităților naționale se referă în mod esențial la următoarele două elemente:
- garantarea drepturilor și libertăților stabilite în legi va fi asigurată fără discriminare pe bază de sex, rasă,
culoarea pielii, limbă, religie, opinie politică, origine socială sau națională, asociere cu o minoritate națională,
proprietate, naștere, sau altă apartenență.
- minorităților culturale, etnice, religioase și altor minorități naționale nu le este interzisă la nivel normativ sau în
practica instituțională exprimarea intereselor lor în procesul politic, exprimarea în propria limbă și practicarea
propriei culturi.
1.6. Necesitatea cunoașterii dreptului comparat
Dacă secole de-a rândul filosofii și juriștii au cercetat sistemele juridice prin reliefarea diferențelor dintre
normele de drept național și normele de drept străin din considerente practice, începând cu secolul al XIX-lea aceștia
au căutat armonizarea și unificarea dreptului, Cotterrell întrebându-se ce forță morală ar mai avea dreptul dacă într-o
anumită regiune ar spune un lucru despre bine și rău, iar în altă parte ar spune altceva, poate chiar contrariul.
Interesul crescut pentru analiza comparată a dreptului poate fi explicată, fie de rolul și importanța practică a
cunoașterii sistemelor de drept străine, fie de efectele profunde ale globalizării asupra aplicării și organizării
dreptului, fie de aplicabilitatea practică a dreptului comparat utilizat de judecători, avocați, legiuitor pentru găsirea
soluțiilor juridice, reformei sistemului de drept și armonizării regulilor de drept internațional privat.
Potrivit autorilor de drept comparat, scopul dreptului comparat trebuie să transceandă dincolo de noțiunea de
drept ca ansamblu de reguli, incluzând practicile și procesele instituționale care produc și reproduc structurile
normative ale sistemului de drept.
Astfel, analiza comparatistă relevă legătura dintre drept și sociologia juridică, antropologia juridică, istoria
statului și arată eforturile realizate de autori în contextualizarea cercetării comparative prin luarea în considerare a
factorilor sociali, culturali, istorici, economici și politici care interacționează cu dreptul și instituțiile juridice. Spre
exemplu, contextualizarea în domeniul drepturilor omului presupune, pe de o parte identificarea teoriilor referitoare
la drepturile omului, inclusiv a principiilor drepturilor omului, iar pe de altă parte, verificarea aplicării acestor teorii
în situații practice, specifice.
Prin urmare, contextualizarea arată că există aproape unanimitate cu privire la principiile drepturilor omului, însă
nu există consens cu privire la modul în care de ce, cum și unde ar trebui aplicate aceste principii. În consecință,
drepturile omului apar ca fiind relative la nivel cultural, adânc înrădăcinate în valorile și politica locală. În mod
similar, se apreciază că atunci când se compară rolul unei constituții într-un stat trebuie să se aibă în vedere că există
discrepanțe între constituția în sens formal și modul în care se realizează în fapt raporturile dintre puteri.
Contextualizarea presupune analiza modului în care drepturile și principiile constituționale sunt implementate în
realitate. Dincolo de textele constituționale trebuie analizate practicile și aranjamentele instituționale folosite pentru
realizarea drepturilor, obiectivelor și aspirațiilor conținute în normele constituționale.
În plus, analiza comparativă a sistemului de drept trebuie să aibă în vedere condițiile istorice în care normele au
fost edictate, pluralitatea ordinilor juridice existente la un moment dat (dreptul național, dreptul străin, dreptul
supra-național) și să recunoască diferitele forme ale normelor ne-statale, respectiv normele religioase, cutumiare etc.
Dreptul comparat trebuie să se concentreze nu numai asupra dreptului supranațional (european, internațional) și
dreptului local (dreptul la nivelul autorităților locale), ci trebuie să aibă în vedere numeroasele niveluri intermediare
de instituții juridice, cum ar fi organizațiile neguvernamentale și tribunalele internaționale care au rol deosebit în
conectarea celor două realități juridice (supranațional și local). Analiza comparată nu trebuie să se limiteze la
conceptualizarea normelor juridice, doctrinei și principiilor de drept, ci scopul ei trebuie realizat într-un mod
interdisciplinar și pluridisciplinar.
Crearea unei adevărate culturi juridice europene presupune dezvoltarea unui drept european care să fie aplicat în
mod efectiv, care să garanteze previzibilitatea și securitatea normelor juridice și interpretarea uniformă a normelor în
toate statele membre ale Uniunii Europene. Însă, în contextul globalizării și al liberei circulații nu trebuie uitate
sistemele de drept din Orientul Mijlociu, Asia, America de Sud. Toate sistemele de drept în anumite grade sunt
hibride, amestecurile culturale și juridice constând în elemente variate împrumutate din diferite tradiții culturale și
cutume. Nu trebuie uitat că aceste sisteme juridice și tradiții sunt într-o continuă schimbare și evoluează prin
transplant juridic (cross-fertilisation), fuziune, împrumut de la alte sisteme. Sistemele de drept funcționează într-o
dinamică socială și culturală care produce și reproduce norme juridice și cutume de-a lungul timpului.
Exercițiul A
Explicați necesitatea cunoașterii dreptului comparat

I. Explicați noțiunile cultură, cultură juridică, cultură judiciară, cultură constituțională
1.Cultura judiciară exprimă:

a) simboluri, valori, atitudini, percepții, puncte de vedere, convenții, practici cutumiare, experiențe istorice
construite și transmise la nivel social
b) idei, idealuri, ideologii, modele de raționamente juridice, metodologii juridice, stiluri de soluționare a
cauzelor, atitudini, practici ale sistemului judiciar
c) o colecție de fragmente normative, factuale, sociale, culturale, morale, simbolice, educaționale,
profesionale
2.Printre valorile culturii juridice europene se numără:
a) statul de drept
b) mentalitate activă a judecătorilor statelor membre ale Uniunii Europene
c) protecția drepturilor social-economice ale cetățenilor Uniunii Europene
3. Noțiunea de stat de drept încapsulează:
a) transparența, accesibilitatea și previzibilitatea legii
b) existența partidelor politice
c) existența grupurilor de interese
Cărţi:

Curs Socio Id

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Socio Id

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Definiția, obiectul și importanța sociologiei juridice

1.1. Flexibilitatea limbajului

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

1.1. Flexibilitatea limbajului

Exemple privind semnificația cuvântului drept:

(2) Dreptul la avort nu este explicit recunoscut în Constituția României.

(7) Dreptul românesc recunoaște prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

1.2. Experimentare versus exersare

Distincția dintre experimentare și exersare a fost realizată de Gilbert Ryle.

1.3. Drept ca disciplină versus drept ca fenomen social

1.4. Definiția dreptului ca fenomen social

Definiția naturii, de exemplu, legea gravitației.

În această categorie de conflicte intră:

3 M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

Definiți dreptul ca fenomen social

1.3. Lucrare de verificare Unitatea 1

2. Definiția dreptul ca fenomen social

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1.4. Bibliografie pentru Unitatea 1

1.1. Fenomene naturale și fenomene sociale

Obiectivele unităţii de învăţare 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

1.3. Fenomene naturale și fenomene sociale

Identificați fenomenele naturale printre fenomenele sociale

1.2. Fenomene juridice și fenomene sociale

Exemplificare fenomen social și fenomen juridic

Diferențe dintre cele două practici:

Definiția fenomenului juridic

Identificați fenomenele juridice dintre fenomenele sociale

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

4. Reprezintă fenomen juridic:

1.4. Bibliografie pentru Unitatea 2

1.1. Sociologia juridică și științele sociale

Obiectivele unităţii de învăţare 3

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

1.4. Sociologia juridică și științele sociale

1.2.2. Istoria dreptului

1.2.3. Științele politice

1.2.4. Teoria morală

1.2.5. Filosofia dreptului

Filosofia dreptului este, prin natura sa, o discplină conceptuală.

1.2.7. Introducere în drept

1.3. Raportul dintre sociologia juridică și știința juridică

1.4. Lucrare de verificare Unitatea 3

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1.5. Bibliografie pentru Unitatea 3

1.1. Conceptele de tehnică și scop al tehnicii

Obiectivele unităţii de învăţare 4

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

1.5. Conceptele de tehnică și scop al tehnicii

1.6. Dreptul – activitate cu scop

Explicați de ce orice tehnică juridică are un scop

1.3. Reguli constitutive versus reguli regulative

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

10. Constituie regulă primară:

1.5. Bibliografie pentru Unitatea 4

1.1. Precizări introductive

Obiectivele unităţii de învăţare 5

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

1.7. Precizări introductive

1.8. Devianța socială

 Goffman utilizează termenul stigmat pentru a descrie etichetele pe care societatea le