Agricultura – Ştiinţă şi practică nr.

3-4 (71-72)/2009

STRATEGIA DEMOGRAFICĂ ÎN ROMÂNIA

*
Mărăcineanu F., *Elena Constantin, **E. Luca, *Raluca Manea
*
University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, Faculty of Land
Improvements and Environmental Engineering Bucharest
**
University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, Faculty of Horticulture,
Cluj-Napoca

Abstract: The demographic strategy. The paper present some aspects of democratic
strategy in Romania. The population is an macro economic and social variable with specific
features, who influences the majority of economic and social processes, having significant
effects on word market, on economic growth and şi social cohesion.

INTRODUCERE

Populaţia constituie o variabilă macroeconomică şi socială cu caracteristici

specifice, care influenţează majoritatea proceselor şi fenomenelor economice şi
sociale, avînd efecte semnificative asupra pieţei muncii, a creşterii economice şi
coeziunii sociale.
1. Caracteristici demografice ale spaţiului rural
Spaţiul rural din România ocupă 87,1% din teritoriul ţării fiind format din
2851 comune (31.XII.2005) în care locuieşte 45,1% din populaţia ţării adică 9,7
milioane locuitori, cu o densitate medie de 45,1 locuitori/km2.
Populaţia rurală nu este distribuită umiform. Astfel, majoritatea localităţilor
cu mai puţin de 50 locuitori/km2 se află în vestul ţării faţă de zonele de est şi de sud
unde predomină localităţile cu o densitate a populaţiei de 50 locuitori/ km2 se află în
vestul ţării faţă de zonele de est şi de sud unde predomină localităţi cu o densitate a
populaţiei de 50 – 100 locuitori/km2. O menţiune specială pentru rezervaţia
Biosferei Delta Dunării în care cele 24 de comune şi oraşe au o densitate medie a
populaţiei de 28,7 locuitori/km2. Populaţia activă este de cca. 46% din totalul
locuitorilor din spaţiul rural.
Declinul populaţiei din România este mai accentuat în zonele rurale. După
anul 1998 dinamica demografică rurală s-a caracterizat prin:
 scăderea ponderii categoriei de vârstă 0- 14 ani;
 ponderea categoriei de vârstă 15 -64 ani a rămas relativ stabilă;
 ponderea locuitorilor cu vârsta de peste 65 de ani a crescut.
Scăderea naturală a populaţiei rurale are un trend continuu, ajungând la rata
de cca -4/1000 locuitori. Deşi procesul de migrare internă urban-rural este pozitiv,
nu poate compensa acest declin.
La începutul anilor 90, a avut loc o migrare masivă din zonele rurale către
cele urbane.

-131-
Agricultura – Ştiinţă şi practică nr. 3-4 (71-72)/2009

Tendinţa s-a inversat pe parcursul anilor 90, pe măsură ce restructurarea economică

şi restituirea terenurilor au determinat creşterea atractivităţii zonelor rurale, astfel
încât către sfârşitul anilor 90, rata netă a migraţiei urban-rural a devenit pozitivă,
deşi a înregistrat unele fluctuaţii în valori absolute. Cu toate acestea, migraţia urban-
rural rămâne insuficientă pentru a compensa declinul populaţiei rurale.
Migranţii cu vârste mai înaintate înlocuiesc treptat populaţia mai tânără din
spaţiul rural. La începutul anilor 90, migranţii către zonele urbane proveneau din
toate categoriile de vârstă. Tendinţa s-a modificat în cea de-a doua jumătate a
decadei, tinerii începând să plece din zonele rurale, iar persoanele mai în vârstă
migrând în zona rurală. Spaţiul rural a devenit din ce în ce mai atractiv pentru
populaţia de peste 35 de ani şi mai cu seamă pentru cei de 45-54 ani, care sunt, de
obicei, mai vulnerabili pe piaţa muncii din spaţiul urban şi care se îndreaptă către
zonele rurale, unde încep să desfăşoare activitatea de subzistenţă. Cu toate acestea,
pentru unele persoane, traiul în spaţiul rural este o preferinţă faţă de aglomerarea
urbană. Populaţia activă tânără migrează în zonele urbane, în căutarea unor locuri de
muncă mai bune şi a unui mod de viaţă mai atractiv.
Rata netă de migrare internaţională este, de asemenea, semnificativă şi este
legată în principal de categoria de vârstă mai tânără, din spaţiul rural. Migrarea
externă a devenit un aspect cu o amploare semnificativă pentru România, în special
în ultimii câţva ani. Deşi nu există date oficiale complete în acest sens, estimările
indică faptul că peste 2 milioane de români - sau circa 10% din totalul populaţiei-
lucrează în străinătate (în ţări ca Spania, Italia, Grecia şi Germania).
Migrarea în străinătate are implicaţii economice şi sociale majore, îndeosebi
în zonele rurale. Sumele de bani trimise în ţară de către cei care lucrează în
străinătate, creează fluxuri financiare importante în economia rurală. Alături de
modificările de atitudine în ce priveşte migrarea în străinătate, aceşti bani pregătesc
calea pentru modernizarea şi dezvoltarea spaţiului rural. Cea mai mare parte a
acestor sume sunt investite în tranzacţiile imobiliare (locuinţe şi terenuri), în
încercarea de a se ridica nivelul calitativ al vieţii şi de a se asigura un mijloc de
protecţie în cazul eventualelor probleme financiare. Spiritul antreprenorial constituie
şi el un element care se dezvoltă în rândul celor care au lucrat în străinătate (7% sunt
dispuşi să înceapă o activitate agricolă comercială, în timp ce 24% îşi deschid
afaceri în sectorul non-agricol). Cu toate acestea, migrarea în străinătate atrage după
sine costuri sociale. Dinamica intensă a migrării nu compensează capacitatea de
reacţie a sistemului de asistenţă socială. Au loc separări ale membrilor familiilor,
copii rămânând în grija rudelor de la ţară etc.
Statisticile referitoare privind gradul de ocupare al forţei de muncă
subestimează numărul de persoane impliucate în activitîţi agricole. O anchetă
structurală a sectorului agricol indică faptul că în 2005, nu mai puţin de 8,5 milioane
de persoane au contribuit la producţia agricolă.
Această cifră cuprinde persoanele pentru care agricultura reprezintă
activitatea principală, dar şi cele pentru care agricultura este o activitate secundară,
dar care nu sunt cuprinse în statisticile oficiale ale forţei de muncă. Majoritatea
acestora muncesc în exploataţii individuale (8,4 milioane de persoane), în timp ce un
procent minoritar lucrează în ferme cu personalitate juridică (78.366 de persoane). În
-132-
Agricultura – Ştiinţă şi practică nr. 3-4 (71-72)/2009

medie, persoanele implicate în activităţi agricole au o performanţă de numai 30%

din potenţialul unui angajat cu normă întreagă, fie din cauză că agricultura constituie
o ocupaţie secundară, fie din cauza slabei productivităţi obţinute din numeroasele
exploataţii individuale, de mici dimensiuni.
Pe piaţa muncii din zona rurală se observă diferenţe regionale. Agricultura
ca principală activitate ocupaţională a scăzut în importanţă în nord-vestul şi centrul
ţării. Forţa de muncă rurală din aceste regiuni s-a orientat din ce în ce mai mult către
sectorul industriei şi cel al serviciilor. Totuşi, ponderea agriculturii în totalul
gradului de ocupare s-a menţinut sau chiar a crescut în restul regiunilor. La rândul
său, şomajul rural înregistrează nivelele cele mai ridicate în sudul ţării şi cele mai
scăzute în vestul şi sud-vestul ţării.
La nivel regional, se observă cea mai mare pondere de ocupare în sectorul
non-agricol din mediul rural se înregistrază în regiunea de centru, cu un procent de
30,8% în sectorul secundar şi 24,6% în sectorul terţiar, în timp ce în Regiunea de
Sud-Vest se înregistrează cea mai scăzută pondere (10,9%, respectiv 10,3%. Totuşi,
economia rurală este slab diversificată şi încă dependentă de activităţile agricole,
ceea ce are drept consecinţă venituri reduse pentru întreprinzătorii din mediul rural.
Veniturile rurale sunt relativ scăzute, iar discrepanţa faţă de zonele urbane de
măreşte din ce în ce mai mult.
Referitor la venitul gospodăriilor, acesta diferă de la o gospodărie la alta,
astfel că în zonele rurale media venitului/persoană/lună este de aproximativ 95 Euro,
în timp ce în zonele urbane este stabilit în jurul sumei de 135 Euro.
Venitul, la nivelul gospodăriilor rurale, provine în special din producţia
agricolă şi asigură aproximativ 45% din venitul total, pe când în zonele urbane un
procent de 61,1% provine din salarii. Media venitului provenit din activităţile
non/agricole la nivel de gospodărie a fost în anul 2005, de aproximativ 12 Euro/lună
reprezentând, doar 4,1% din venitul net.
Veniturile rurale se diversifică, îndepărtându-se de predominanţa agriculturii
de subzistenţă. Ponderea veniturilor (atât numerar, cât şi în natură) din agricultură
încă depăşesc 40% din venitul total brut din zona rurală, în timp ce salariile se
situează în prezent în jurul procentului de 25%. Mai mult, veniturile din agricultură
provin în principal (77%) din surse în natură / cum ar fi alimentele produse în
gospodării, pentru autoconsum, fapt care subliniază caracterul subzistent al
agriculturii.
Tendinţele apărute în compoziţia veniturilor rurale indică totuşi faptul că are
loc o diversificare a activităţilor, veniturile provenite atât din pensii cât şi din salarii
crescând în termeni reali, dar şi ca pondere din totalul veniturilor rurale şi depăşeşte
importanţa veniturilor agricole în natură, care înregistrează o oarecare scădere.
Raportul Naţional al Dezvoltării Umane 2003 – 2005 pentru România
(UNDP) menţionează existenţa unor enclave caracterizate de un index al dezvoltării
umane (IDU) scăzut care se situează în cele mai multe cazuri în zonele greu
accesibile ale judeţelor, departe de reţeaua principală de şosele. Satele cele mai
sărace (cu IDU foarte scăzut) sunt de obicei izolate faţă de drumurile modernizate
sau faţă de oraşe, având chiar un rol marginal în cadrul comunelor de care aparţin.
Acelaşi raport pune în evidenţă inegalitatea dintre mediul urban şi rural în ceea ce
-133-
Agricultura – Ştiinţă şi practică nr. 3-4 (71-72)/2009

priveşte rata sărăciei (13,8% şi respectiv 38%) şi rata de sărăcie severă (3,8% şi
respectiv 13,9%) în anul 2003.
Exista numeroase discrepanţe între diferitele categorii ocupaţionale în ceea
ce priveşte ponderea populaţiei aflate sub limita sărăciei: agricultorii (51%), şomerii
(39%), lucrătorii pe cont propriu (37%), pensionarii (20%), ceea ce indica potenţiale
grupe populaţionale dezavantajate, care trebuie vizate de politici de îmbunătăţire a
accesului. În profil teritorial, în România Regiunea 1 de dezvoltare N-E şi Regiunea
3 S sunt zonele cu cel mai scăzut IDU (0,756 pentru ambele regiuni) şi cu cel mai
mic PIB (PPP) (4400 USD, respectiv 4900 USD) în anul 2002.
2. Strategii pentru consolidarea potenţialului uman din spaţiul rural
Potenţialul uman din spaţiul rural suportă două tendinţe de evoluţie
negativă: scăderea numerică şi nivel redus de pregătire profesională. Creşterea
numerică a populaţiei este o problemă de politică generală dar şi de politică privind
sănătatea publică.
2.1. Sistemul de sănătate publică
Una din componentele sistemului de sănătate publică este asistenţa de
sănătate publică. Strategia sistemului de sănătate publică urmăreşte asigurarea
sănătăţii populaţiei prin constituirea unor comunităţi sănătoase, prin prevenirea
îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Asistenţa de sănătate publică se
realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, al programelor şi strategiilor
adresate determinanţilor stării de sănătate precum şi prin organizarea instituţiilor
care furnizează serviciile specifice.
Sănătatea publică este definită ca fiind starea de sănătate a populaţiei în
raport cu determinanţii stării de sănătate: socio-economici, biologici, de mediu, stil
de viaţă, asigurarea serviciilor de sănătate, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de
sănătate (Legea nr. 95/14 aprilie 2006. Text valabil din data de 5 ianuarie 2009).
Promovarea stării de sănătate este procesul prin care se oferă individului şi
colectivităţilor posibilitatea de a-şi controla şi îmbunătăţi sănătatea sub raport fizic,
psihic şi social şi de a contribui la reducerea inechităţilor în sănătate.
Raportul de activitate pe anul 2005 al Casei Naţionale de Asigurări de
sănătate menţionează că la 30 septembrie 2005, în mediul urban gradul de
cuprindere în sistemul de asigurări era de 96,08% iar cel rural de 89,25%.
Populaţia arondată localităţilor din mediul rural fără medici de familie era de
145.110 locuitori, reprezentând 1,48% din totalul populaţiei din mediul rural .
Analize recente au relevat că există inegalităţi regionale marcate în apropierea
populaţiei cu personal medical. Astfel, numărul de locuitori care revin la un medic
în spaţiul rural este de peste 6 ori mai mare decât în urban. Cele mai defavorizate
regiuni sunt sud şi sud – est (773, respectiv 655 locuitori/1 medic) În regiunea de
nord est se înregistrează cea mai slab acoperită cu medici în mediul rural ( 2778
locuitor/ 1 medic). De asemenea, numărul de asistente comunitare este total
insuficient la o asistentă comunitară revenind 26265 persoane. În mediul rural există
98 localităţi fără medic.
Rezolvarea acestor probleme impune aplicare unor măsuri pentru
reglementarea domeniului sănătăţii publice care constituie un obiectiv strategic de
interes social major.
-134-
Agricultura – Ştiinţă şi practică nr. 3-4 (71-72)/2009

Asistenţa de sănătate publică trebuie să îndeplinească o serie de funcţii

principale dintre care mentionam:dezvoltarea politicilor, strategiilor şi programelor
vizând asigurarea sănătăţii publice,monitorizarea şi analiza stării de sănătate a
populaţiei, planificarea în sănătatea publică, supravegherea epidemiologică,
prevenirea şi controlul bolilor, asigurarea calităţii serviciilor de sănătate publică,
protejarea populaţiei împotriva riscurilor din mediu, integrarea priorităţilor de
sănătate publică în politicile şi strategiile sectoriale de dezvoltare durabilă,
asigurarea capacităţilor de răspuns la dezastre sau la ameninţările la adresa vieţii şi
sănătăţii populaţiei, inclusiv prin introducerea de restricţii de circulaţie a persoanelor
şi bunurilor.
2.2. Îmbunătăţirea nivelului profesional al populaţiei din spaţiul rural
Creşterea competivităţii sectoarelor agricol şi forestier (axa 1) depinde în
mod esenţial de îmbunătăţirea cunoştinţelor generale şi de specialitate a populaţiei
precum şi de consolidarea potenţialului uman. În acest sens formarea profesională,
informarea şi difuzarea cunoştinţelor (măsura 111) constituie obiective de bază.
În România sectoarele agricol şi forestier constituie pentru spaţiul rural un
factor determinant pentru obţinerea producţiilor agricole şi silvice, precum şi pentru
menţinerea calităţii peisajului şi protecţiei mediului înconjurător. O mare parte din
totalul populaţiei active din mediul rural, cca 2,9 milioane, este ocupată în aceste
sectoare.
Astfel, evoluţia şi specializarea în agricultură şi sivicultură necesită un nivel
corespunzător de intruire tehnică, economică şi juridică, inclusiv expertiză în
tehnologii noi ale informaţiei, pentru a corespunde cerinţelor comunitare in
domeniul fitosanitar, bunăstării animalelor, standardelor de calitate, sprijini astfel
mobilizarea populaţiei rurale şi îmbunătăţirea diversităţii locale în vederea creşterii
activităţii zonelor rurale, a diversificării economiei rurale şi calităţii vieţii.
Necesitatea activităţilor de formare profesională apare în contextul legat de
creşterea competivităţii şi diversificării produselor şi activităţilor din agricultură şi
sivicultură, de restructurarea şi modernizarea sectoarelor agricol şi forestier, a
sectoarelor de procesare şi comercializare pentru produsele agricole şi forestiere, de
încurajarea afacerilor orientate spre piaţă, a cerinţelor pentru o gamă largă de
aptitudini economice şi de management cât şi de îndeplinirea obiectivului gestionării
durabile a terenurilor şi protecţiei mediului, aplicarea de tehnologii şi practici
prietenoase mediului şi de utilizare a energiei regenerabile.
Prin urmare, este necesar ca activităţile de formare profesională, informare
şi difuzare a cunoştinţelor să fie extinse şi la persoanele adulte care sunt implicate în
domenii care au legătură cu agricultura, industria alimentară şi sivicultura.
În sectorul forestier, ca urmare a modificărilor survenite în urma reconstituirii
dreptului de proprietare asupra pădurilor, structura proprietăţii asupra fondului
forestier a înregistrat o modificare accentuată prin reducerea suprafeţelor aflate în
proprietatea publică a statului.
Astfel, se estimează că suprafaţa pădurilor proprietate privată şi proprietate
publică locală va fi aproximativ 65% din fondul forestier naţional. Se are în vedere
crearea de asociatii de proprietare de pădure sau de comasare a proprietăţilor de

-135-
Agricultura – Ştiinţă şi practică nr. 3-4 (71-72)/2009

pădure, având drept scop stoparea acestui fenomen şi practicarea unui management
durabil al proprietăţilor.
Obiective specifice: Dobândirea de informaţii şi cunoştinţe relevante care să
permită gospodărirea durabilă a terenurilor agricole, creşterea calităţii
managementului la nivel de fermă, restructurarea şi modernizarea în sectoarele de
procesare şi comercializare pentru produsele agricole şi forestiere contribuie la
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi reducerea şomajului în zonele rurale şi constitue
obiective specifice în domeniul abordat.
Obiectivele operaţionale urmăresc realizarea unor acţiuni care contribuie la:
 îmbunătăţirea cunoştinţelor tehnice şi economice generale, specifice pentru
agricultură, sivicultură şi industria alimentară;
 pregătire generală pentru managementul şi administrarea fermelor;
 respectarea condiţiilor de eco-condiţionalitate şi a Standardelor Pieţei Agricole
Comune, diversificarea sau restructurarea producţiei fermelor (introducerea de noi
produse şi sisteme de procesare);
 conştientizarea fermierilor privind probleme generale de mediu în sectoarele
agricol, forestier şi al industriei alimentare în scopul îmbunătăţirii protecţiei
mediului;
 educarea şi conştientizarea proprietarilor de păduri (dobândirea conştiinţei
forestiere) în vederea asigurării gospodăririi durabile a pădurilor coroborat cu
valorificarea superioară a resurselor forestiere şi creşterea procentului de păduri la
nivel naţional, care reprezintă obiective principale ale politicii naţionale forestiere;
 informări privind introducerea de noi tehnologii informaţionale şi de comunicare
(IT).
Sunt sprijinite în acest mod desfăşurarea de programe de formare
profesională de scurtă durată (iniţiere, perfecţionare şi specializare), cu perioade
diferenţiate de pregătire, în funcţie de tematica cursului, grupul ţintă şi nivelul
existent de pregătire al solicitanţilor de formare profesională în vederea îmbunătăţirii
şi perfecţionării cunoştinţelor privind competenţele manageriale şi tehnice în
domeniul agricol, forestier şi agro-alimentar, introducerea de noi tehnologii şi
inovaţii, protecţia mediului şi agricultură ecologică, cunoaşterea şi respectarea
condiţiilor de eco-condiţionalitate etc. De asemenea, se pot desfăşura şi acţiuni de
informare şi difuzare a cunoştinţelor privind schemele de sprijin ale PAC, a modului
de aplicare a măsurilor pentru dezvoltare rurală. Acţiunile prevăzute a se efectua
prin această măsură au un caracter colectiv şi nu individual.

BIBLIOGRAFIE

1.Constantin Elena, F. Mărăcineanu, 2005, Rolul îmbunătăţirilor funciare în dezvoltarea

rurală durabilă, Ed. Universitară, Bucureşti.
2. Luca E. 2008, Dezvoltare Rurală, Editura Academic Pres Cluj-Napoca;
3. Mărăcineanu F., A. Semcu, Elena Constantin, 2006, Dezvoltare rurală durabilă în
spaţiul rural al judeţului Prahova, Ed. Ceres;

-136-