Guiaș Vivien

Punctaj: Clasa a XII-a B

Particularități de construcție ale textului narativ „Iona”

-de Marin Sorescu

Piesa de teatru „Iona” , subintitulată de Marin Sorescu „Tragedie în patru tablouri”, a fost
publicată în anul 1968 în revista „Luceafărul”, fiind inclusă ulterior în trilogia cu titlul simbolic
„Setea muntelui de sare”. Trilogia cuprinde cele trei opere „ Iona”, „Matca”, „Paracliseul”și face
referire la faptul că setea de adevăr, de cunoaștere și de comunicare sunt căile de care omul are nevoie
pentru a ieși din absurdul vieții, fiecare fiind realizată sub forma unei meditații.
Creația „Iona” este o piesă de teatru de factură modernistă, fiind evidențiate trăsături ale
teatrului modern. Teatrul modern, în comparație cu teatrul clasic, renunță adesea la dinstincțiile dintre
specii, fiind o creatie eliberată de formele dramaturgiei tradiționale și oferă caracteristici inedite noii
abordări ai textului dramatic.
Două trăsături moderniste, prezente în textul „Iona” sunt încadrarea textului în parabola
dramatică și construirea piesei de teatru sub forma unui monolog dialogat, existând un singur personaj
idee, Iona.
Textul este o parabola dramatică, fiind inspirată dintr-o povestire alegorică, având un cuprins
religios. Această intenție estetică de a valorifica miturile este o trăsătură specific modernistă ce aduce
o abordare nouă a textului dramatic, făcând legături, în cazul operei „Iona”, cu povestiri religioase
care se centralizează în jurul unui tâlc. Sugerat încă din titlu, Iona este numele personajului principal,
care sugerează destinul profetului Iona din relatarea biblică, cel trimis de Dumnezeu într-un sat păgân
cu scopul să îi mântuiască. Acesta refuză să îndeplinească dorința Mântuitorului și se îndreaptă cu
corabia în partea opusă. Pe mare se iscă o furtuna îngrozitoare, iar profetul știe că furtuna este cauzată
de nesupunerea lui. Ca să-i salveze pe ceilalți, dorește să fie aruncat în apă după care este înghițit de
un chit uriaș. Acesta se ruga timp de trei zile în burta peștelui uriaș unde Dumnezeu îi ascultă
rugăciunile și este eliberat din burta peștelui. Subiectul acestei fabule biblice se întâlnește în piesa lui
Marin Sorescu numai că, protagonistul se deosebește de mitul biblic prin faptul că Iona nu fugea de
vreo misiune divină, ci doar încerca să-și atingă țelul. Eroul lui Sorescu nu săvârșise niciun păcat,
ajunge în burta chitului datorită destinul și nici nu are posibilitatea eliberării din burta monstrului. De
altfel, drama-parabolă încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiția tragică a omului modern,
marcată de neliniște, de spaimă și urmărit de o vină pe care nu și-o cunoaște și nici nu o va afla
niciodată. Așadar, Iona este o parabolă dramatică, o meditație asupra sensului vieții omului modern și
o alegorie a existenței izolate a ființei umane. De asemenea, sensul alegoric se regăsește și în
mărturisirea lui Marin Sorescu: ,,Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui, în fața vieții și a morții.”
O altă trăsătură specific teatrului modern prezent în textul „Iona” este consturirea operei sub
forma unui monolog sau solilocviul (monolog rostit în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care se
face abstracţie),. O observație la nivel structural al operei este faptul că, deși aparține genului
dramatic, înaintea replicilor personajelor nu există numele personajului care le enunță „-La plătică
întotdeauna mă trezesc înjurând...”.Acest lucru apare din cauza faptului că în tot textul apare un singur
personaj, Iona, care se află într-o dramă psihologică, fiind captiv în burta unui pește. Deși la începutul
operei se menționează prezența a trei personaje „Iona, Pescarul I, Pescarul II”, cei doi pescari nu sunt
altceva decât personaje figurante, care nu interacționează, „Intră Pescarul I şi Pescarul II, cu câte o
bârnă-n spinare. Nu scot nici un cuvânt.”.Astfel, fiind prezent un singur personaj, în text remarcăm
monologul, monologul lui Iona, care dorește să evadeze din burta peștelui, metaforic, semnificând
evadarea sinelui din ignoranță și necunoaștere. Această abordare este specific teatrului modern prin
care Marin Sorescu renunță la dialog și își obligă personajul să „ se dedubleze, să se plieze,după
cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice”, făcându-l să se comporte „ ca și când în scenă ar
fi două persoane„.
Tema operei dramatice „Iona” este una semnificativă individului modern și are la bază
conflictul interior, pe care fiecare om îl are în felul lui, într-un moment sau altul al vieții, strigătul
tragic al individului însingurat, care încearcă disperat să-și recapete identitatea, neputința de a lupta
împotriva propriului destin, relația dintre individ și societatea, dintre libertate și iluzie. Tema se
reflectă în operă prin cele patru tablouri cu ajutorul cărora se ilustreză căutarea disperată a
protagonistului de a-și găsi sinele și de a evada din constrângerile societății.
Două secvențe specifice prin care se ilustreaza tema frământării omului în aflarea sinelui sunt
ilustrate în Tabloul II , momentul în care Iona devine captiv și tabloul IV, când Iona găsește un mod
de evadare din captivitate.
Tabloul II începe cu prima parte a burții peștelui, într-un întuneric apăsător. Iona realizează
cu tristețe că ,,începe să fie tâziu pentru mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul
din fața casei.” Fiind ușor înfricoșat de situația în care se află, acesta vorbește mult cu scopul mascării
fricii și în final abordează o serie de probleme filozofice, cum ar fi cea legată de existențialitate, de
taina morții “de ce trebuie să se culce toți oameni la sfârșitul vieții” cât și cea a constatării că truda
omului se poate a fi una zadarnică“de ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu folosesc după
moarte?”. Ajuns prizonier în burta peștelui, Iona încearcă să se adapteze și să-și demonstreze sieși că
e liber să facă ceea ce dorește „pot să merg unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Să vedem dacă pot să
și tac.” La un moment dat, va încerca să prindă peștii mici înghițiți de peștele mare și dorește astfel să
accentueze și o parte pozitivă a captivității sale. Iona gășeste un cuțit, semn al libertății de acțiune și
comentează lipsa de vigilență a chitului„ A uitat să mi-l ia. (Iar se porneşte pe râs.)”, oferind un aer
ironic textului și, totodată, insitând asupra pozitivității cu care Iona abordeaza tragedia în care se află.
Acum Iona își amintește povestea chitului, însă îl interesează doar în măsura în care l-ar ajuta să iasă
din situația limită. În finalul tabloului, protagonistul devine visător și își dorește să construiască „o
bancă de lemn în mijlocul mării, loc pentru odihna vântului și a pescărușilor mai lași”, iar pentru el
„ lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”
În cel de-al patrulea tablou Iona ajunge în gura “ultimului pește spintecat”, respiră acum alt
aer, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe “nasturii valurilor”. Apar cei doi pescari care au în spinare
bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlnește mereu “aceeași oameni”, sugerând limita omenirii captive
în lumea îngustată, și începe să reflecte asupra relației omului cu divinitatea. Realizează că nu are
scăpare și nici măcar o șansă la înălțare, dorind doar un sfat de supraviețuire, ,,noi oamenii, numai
atâta vrem: un exemplu de înviere”, după care fiecare se va duce acasă ca “să murin bine, omenește”.
În singurătatea sa se gândește la faptul că omul este supus unui destin, cum el este acum supus
destinului să se afle în burta peștelui, fapt care îl necăjește amarnic. Simțindu-se fără putință izolat, se
folosește de amintiri, amintirile despre părinți, copilărie, școală pentru a putea identifica propria
viață . Acesta ajunge la concluzia că viața lui și-a pierdut rostul și își pune întrebări despre ”drăcia
aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de ani”, simțindu-se cumplit de
singur și de neajutorat. Si deodată se regăsește: ,,Eu sunt Iona”. Constată că el a greșit drumul, “totul e
invers”, dar nu renunță: “plec din nou”. Soluția de ieșire pe care o găsește Iona este aceea de a-și
spinteca propria burtă, care ar semnifica evadarea din propriul destin, din propria captivitate. Această
soluție este găsită în urma constatărilor, asupra faptului că toți ne căutăm sinele și ”Răzbim noi cumva
la lumină!”. Deși actul pare a renunțare în fața greutăților acesta simbolizează, de fapt, modul de
evadare din captivitatea pusă de societate, captivitatea în care se simte omul singur și neînțeles. Însuși
Nicolae Manolescu declară că ”Gestul final al eroului nu e o sinucidere ci o salvare. Singura salvare -
care înseamnă că lupta continuă și după ce condiția tragică a fost asumată...”.
Două elemente de compoziție și de limbaj specifice operei dramatice „Iona” sunt relația
incipit-final și conflictul.
Incipitul fixează ipostaza omului obișnuit, Iona, captiv în plasa rutinei cotidiene, care
experimentează statutul de ființă socială, un pescar ghinionist care visează să prindă peștele cel mare,
dar prinde numai ”fâțe”,simbol al iluziilor. Deși în jurul lui se află o mare bogată el pescuiește din
propriul său acvariu, fiind neputincios să prindă din mare din cauza ghinionului pe care îl are.
Menționează chiar el că acei pești au mai fost prinși de câteva ori ” (Cu compătimire) Au mai fost
prinşi odată.”, ilustrând încă din incipit, prin intermediul acvariului, captivitatea pe care o va retrăi
Iona în continuarea operei, dar și lipsa de satisfacție pe care o oferă meseria lui Iona de pescar. De
asemenea, faptul că stă în gura unui pește anticipează pericolul care îl va aștepta pe acesta, pericol ce
nu este conștientizat de protagonist până în momentul în care este înghițit de pește. Ignoranța cu care
trăiește protagonistul sugerează, de asemenea, modul în care omul modern trăiește în societatea
modernă captiv și nemulțumit de ceea ce are.
 Finalul operei este un final deschis, deși gestul sinuciderii lui Iona pare un ultim act al
acestuia, spintecarea propriei burți simbolizeaza, de fapt, un nou început al vieții personajului, care
înțelege că pentru ca omul să nu mai fie limitat de normele societății, metaforic ilustrat în text de
captivitatea în burta peștelui, acesta trebuie să „ se spintece”, anume să își descopere „interiorul”,
propriul suflet. Este un final deschis, deroare ce cititorul nu cunoaște dacă Iona într-adevăr se salvase
spiritual și a ajuns să își purifice sufletul prin care să își asigure fericirea și armonia interioară.
Conflictul prezentat în textul dramatic aduce o noutate teatrului românesc. În comparație cu
piesele de teatru obișnuite, în care sunt prezente puternice conflicte dramatice exterioare dintre
numeroase personaje, în opera lui Marin Sorescu, din cauza prezenței unei singure personaje, acest
conflict, de tip exterior, nu există. În schimb, se prezintă conflictul interior, unul prezent pe tot
parcursul operei, care se regăsește sub forma trudei protagonistului de a evada din greutățile în care se
află, de a se autocunoaște. Acest puternic conflict este ilustrat în mod ironic, personajul având mereu
o atitudine ironică, comică în fața greutăților. Cel mai semnificativ moment în care Iona se află într-
adevăr în pragul singurătății sale și își percepe destinul ca unul greșit, nereușit, este atunci când se
gândește la mama lui și îi cere ceva simbolic „Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a
ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Tu nu te
speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.”. Prin acest citat sugerează regretul pe care îl are față de
situația în care se află și simte că nu mai poate evada, cerând o a doua șansă, prin a se „naște din nou”.
În concluzie, opera dramatică „Iona” de Marin Sorescu este o creație modernă ce pune bazele
teatrului modern românesc prin unicitatea și originalitatea sa. Protagonistul operei nu este un peronaj
unic, ci un personaj idee, deoare ce frământările sale sunt atât de comune societății moderne încât
fiecare cititor se poate regăsi într-un anumit moment în cazul căutarii sinelui prin care trece Iona, fapt
afirmat și de Marin Sorescu, „ Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... omenirea întreagă este
Iona...”.
Guiaș Vivien Clasa a XII-a B
Punctaj:
Particularități de construcție a personajului din opera „Iona”
-de Marin Sorescu

Piesa de teatru „Iona” , subintitulată de Marin Sorescu „Tragedie în patru tablouri”, a fost
publicată în anul 1968 în revista „Luceafărul”, fiind inclusă ulterior în trilogia cu titlul simbolic
„Setea muntelui de sare”. Trilogia cuprinde cele trei opere „ Iona”, „Matca”, „Paracliseul”și face
referire la faptul că setea de adevăr, de cunoaștere și de comunicare sunt căile de care omul are nevoie
pentru a ieși din absurdul vieții, fiecare fiind realizată sub forma unei meditații.
În piesa de teatru obserăm prezența unui singur personaj, motiv pentru care întreg textul este
structurat sub forma unui monolog dramatic, ce reflectă conflictul interioar al personajului. Așadar,
unicul personaj, deci și protagonistul, este Iona, care nu are trăsături excepționale și unice precum
obișnuiesc să construiască personajele jucate pe scenă. Acesta, până la urmă, nici nu reprezintă un tip
de personaj, ci doar o idee, trăsăturile cu care este înzestrat fiind atât de obișnuite încât nu oferă nicio
unicitate personajului, ci doar o idee, o ipostază a fiecărui om de a se cunoaște pe sine.
Analizat din punct de vedere social, îi putem evidenția banalitatea, fiind un simplu pescar care
are un ghinion în prinderea peștilor, și care visează chiar să își adopte o altă meserie, cea de pădurar
„Aş vrea să mă fac pădurar şi să visez chiar din prima noapte un milion de copaci. Şi eu să stau la
umbra lor”. Acest vis anticipează dorința protagonistului de a evada din condiția sa obișnuită, având o
dorință de schimbare a propriei vieți. Psihologic și moral Iona este, așa cum arată prima indicație
scenică, în primul rând un om singur: ”Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”.
Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona nu stabilește legături de comunicare
reale cu aceștia. El este omul care se luptă singur pentru înțelegerea propriei identități și, prin acest
lucru, a identității umanității, susținut și de Marin Sorescu: ” omenirea întreagă e Iona, dacă-mi
permite”. De asemenea este un om ironic, sugerat de modul în care abordează unele tragedii în care se
află ,,începe să fie tâziu pentru mine. Uite, s-a facut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din fața
casei.” Și nepăsător, fiindcă pescuiește în gura unui pește fără să conștientizeze tragedia care îl
așteaptă. Însuși autorul declară în indicațiile scenice că „Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu
năvodul aruncat peste cercurile de cretă.”.
Iona, fiind un personaj idee este înzestrat cu numeroase trăsături tipice umane care se remarcă
pe parcursul înaintării în operă până în momentul eliberării sale de sub captivitea societății. O
trăsătură specifică însă a personajului este firea meditativă a acestuia care se reflectă asupra
problemelor umanității în timpul captivității în burta peștilor. Două secvențe specifice care ilustrează
această trăsătură de caracter al protagonistului poate fi evidențiată in Tabloul II, momentul în care este
înghițit de primul pește și Tabloul III, când Iona, fiind în al doilea pește, reflectă asupra unor concepte
filozofice.
Tabloul II începe cu prima parte a burții peștelui, într-un întuneric apăsător. Iona realizează cu
tristețe că ,,începe să fie tâziu pentru mine. Uite, s-a facut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din
fața casei.” Fiind ușor înfricoșat de situația în care se află, acesta vorbește mult cu scopul mascării
fricii și în final abordează o serie de probleme filozofice, meditează asupra unor probleme, cum ar fi
cea legată de existențialitate, de taina morții “de ce trebuie să se culce toți oameni la sfârșitul vieții”
cât și cea a constatării că truda omului se poate să fie una zadarnică“de ce oamenii își pierd timpul cu
lucruri ce nu folosesc după moarte?”. Ajuns prizonier în burta peștelui, Iona încearcă să se adapteze și
să-și demonstreze sieși că e liber să facă ceea ce dorește „pot să merg unde vreau. Fac ce vreau.
Vorbesc. Să vedem dacă pot să și tac.” La un moment dat, va încerca să prindă peștii mici înghițiți de
peștele mare și dorește astfel să accentueze și o parte pozitivă a captivității sale. Iona gășeste un cuțit,
semn al libertății de acțiune și comentează lipsa de vigilență a chitului„ A uitat să mi-l ia. (Iar se
porneşte pe râs.)”, oferind un aer ironic textului și, totodată, insitând asupra pozitivității cu care Iona
abordeaza tragedia în care se află. Acum Iona își amintește povestea chitului, însă îl interesează doar
în măsura în care l-ar ajuta să iasă din situația limită. În finalul tabloului, protagonistul devine visător
și își dorește să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării, loc pentru odihna vântului și a
pescărușilor mai lași”, iar pentru el „ lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

Cel de-al treila tablou se desfășoară în “interiorul Peștelui II”, care înghițise la rândul său
Peștele I, această organizare de la mare la mic sugerând deja o imposibilitate de evadare din burta
peștilor. Aici Iona, simțindu-se din nou captiv, meditează din nou asupra viații și condiției omului în
lume, la ciclul existenței individuale cu viața și moartea; “dacă într-adevăr sunt mort și-acum se pune
problema sa vin pe lume?”.Oamenii sunt copleșiti de greutățile vieții și-și uită „frații”, pierd din
vedere faptul că sunt semeni și că sunt supuși aceleiași condiții de muritori, ”neglijezi azi, neglijezi
mâine ajungi să nu-ți mai vezi fratele”. Probabil la fel de uitat se simțea și Iona în situația în care
acesta fu înghițit de un chit uriaș și, deși strigase după ajutor, nimeni nu se grăbise să îl ajute într-
adevăr. În singurătatea sa se întâlnește cu cei doi pescari, Pescarul I și Pescarul II , față de care
manifestă o oarecare empatie și, imaginându-și că se află în burta peștelui din obligație ,,ați făcut vreo
înțelegere cât trebuie să rămâneți mâncați?”, primește din nou încredere în a-i elibera atât pe pescari
cât și pe el. Deși, având dorința de evadare, acesta rămâne captiv și „ stătea gânduri întregi”,
reflectând asupra problemelor sale, ajungând să scrie o scrisoare mamei lui pentru că ,,în viață lumii”
există ,,o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor” prin care îi reproșează că i „s-a întâmplat o
mare nenorocire” și că ar avea o singură rugăminte ,,Tu nu te speria numai din atâta și naște-mă
mereu”. Prin această rugăminte cere de fapt o a doua șansă, simțind că este supus urmării unui destin
tragic. De asemenea, simte că omul va rata mereu ceva din viața lui,,ne scapă mereu ceva în viață” și
simte nevoia să fie „născut” de atâtea ori până va fi capabil să asiste la toate laturile vieții. Replicile se
succed în amărăciune, dar cu momente puternice de ironie. Astfel, primind multe scrisori, remarcă
faptul că “scriu nenorociții, scriu”, cu speranța naufragiatului de o scăpare miraculoasă:,,Cât e
pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mâna, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare
după tine – niciunul”, arătând o stare de revoltă față de atitudinea omului de a fi atât de nepăsător în
privința necazurilor altora și, totodată, conștientizarea faptului că singurul om care îl mai poate salva
este el însuși.
Două elemente de compoziție și de limbaj specifice operei dramatice „Iona” sunt titlul
semnificativ al operei și conflictul.
Titlul operei trimite la relatarea bliblică a lui Iona, un profet revoltat care se întoarce din calea
sa greșită dupa 3 zile de pocăință în burta unui pește. Substantivul propriu Iona, din titlul operei face
referire, în schimb, la unicul personaj din piesa de teatru, un pescar despre care putem spune că nu are
un destin asemănător cu cel al personajului biblic. Intenția estetică în teatrul modern este de a
valorifica și de a reinterpreta miturile. Subintitulată „tragedie în 4 tablouri”, piesa este o parabolă
dramatică, alcătuită sub forma unui monolog, care cultivă alegoria și metafora.
Conflictul prezentat în textul dramatic aduce o noutate teatrului românesc. În comparație cu
piesele de teatru obișnuite unde sunt prezente puternice conflicte dramatice exterioare dintre
numeroase personaje, în opera lui Marin Sorescu, din cauza prezenței unei singure personaje, acest
conflict de tip exterior nu există. În schimb, se prezintă conflictul interior, unul prezent pe tot
parcursul operei, care se regăsește sub forma trudei protagonistului de a evada din greutățile în care se
află, de a se autocunoaște. Acest puternic conflict este ilustrat în mod ironic, personajul având mereu
o atitudine ironică, comică în fața greutăților. Cel mai semnificativ moment în care Iona se află într-
adevăr în pragul singurătății sale și își percepe destinul ca unul greșit, nereușit, este atunci când se
gândește la mama lui și îi cere ceva simbolic „Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a
ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Tu nu te
speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.”. Prin acest citat sugerează regretul pe care îl are față de
situația în care se află și simte că nu mai poate evada, cerând o a doua șansă, prin a se „naște din nou”.
În concluzie, opera dramatică „Iona” de Marin Sorescu este o creație modernă ce pune bazele
teatrului modern românesc prin unicitatea și originalitatea sa. Protagonistul operei nu este un peronaj
unic, ci un personaj idee, deoare ce frământările sale sunt atât de comune societății moderne, încât
fiecare cititor se poate regăsi într-un anumit moment în cazul căutarii sinelui prin care trece Iona, fapt
afirmat și de Marin Sorescu, „ Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... omenirea întreagă este
Iona...”.