Ecosistemul (gr.

oikos = casă; systema = sistem) este un sistem complex alcătuit din

biocenoză (plante şi animale) şi biotop (un anumit mediu) între care există o permanentă
interacţiune. Ecosistemul poate fi definit ca fiind unitatea funcţională de bază a naturii, a biosferei
care cuprinde organismele şi mediul înconjurător, legate printr-o multitudine de procese fizice,
chimice şi biologice. Un sistem biologic sau un ecosistem este constituit dintr-o comunitate
biologică şi mediul său înconjurător. Mlaştina din studiul de caz este un exemplu de ecosistem
constituit din mediul său care include factorii abiotici (componente lipsite de viaţă) precum clima,
apa, substanţele minerale, lumina şi factorii biotici – organismele care formează comunitatea
biologică. Este important să se gândească despre o anumită comunitate biologică şi mediul său ca
despre un 7 întreg deoarece în acest fel poate fi înţeles mai uşor modul în care se realizează fluxul
energiei şi materiei. Ecosistemul este deci constituit dintr-o componentă biotică (populaţia sau
comunităţile de organisme) şi una abiotică (mediul fizic, substanţele minerale, organice, gaze
atmosferice, etc.) legate prin relaţii trofice, flux de substanţe nutritive şi energie. Exemple:
ecosistemul acvatic cuprinde biocenozele din lacuri, apele curgătoare, apele freatice, apele marine şi
oceanice; ecosistemul terestru cuprinde comunităţi de organisme care ocupă biotopuri terestre.
 Clasificare În funcţie de origine există:
1. Ecosisteme naturale;
2. Ecosisteme antropizate.
1. Ecosistemele naturale – existenţa şi echilibrul lor nu este influenţat decisiv de intervenţia omului.
În funcţie de natura biotopului ecosistemele naturale pot fi clasificate în:
1.1 marine;
1.2 de ape interioare;
1.3 terestre
1.1 Ecosistemele marine în funcţie de poziţia pe verticală sau orizontală pot fi:
a) bentale – se află la fundul apelor;
b) pelagice – se află la suprafaţa apei.
1.2 Ecosistemele din apele interioare sunt reprezentate de: lacuri, mlaştini şi ape curgătoare.
1.3 Ecosistemele terestre sunt reprezentate de: păduri, păşuni.
2. Ecosistemele antropizate – s-au format ca urmare a acţiunii omului asupra mediului, de exemplu:
agroecosisteme, lacuri de baraj, iazuri, heleştee, aşezări umane. Agroecositemele – structura şi
dinamica lor este dirijată de acţiunile omului în scopul obţinerii de produse agroalimentare.
 Funcţiile ecosistemului
Funcţionalitatea ecosistemului rezultă din relaţiile existente între speciile care îl compun şi
interacţiunile acestora cu factorii abiotici. Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea
energiei solare şi a substanţelor nutritive în circuitul biologic unde sunt transformate în substanţe
organice ce intră în alcătuirea populaţiilor din biocenoză. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate
productivă de substanţă organică, materializată în organismele ce populează biotopul dat.
Principalele funcţii ale unui ecosistem sunt: funcţia energetică, funcţia de circulaţie a materiei şi
funcţia de autoreglare.
 Funcţia energetică Ecosistemele nu pot produce energie, ci doar o pot acumula şi
transforma. Energia unui ecosistem poate să crească numai pe baza importului de energie (conform
principiului I al termodinamicii) din radiaţiile solare. Energia emisă de radiaţiile solare poate fi
grupată în două categorii: radiaţii solare (energie cu lungime de undă scurtă: UV, VIS) şi termice
(energie cu lungime de undă lungă: IR). Fluxul energetic în cadrul ecosistemului constă în trecerea
energiei inclusă în hrană, pe traseele lanţurilor trofice. Fluxul energetic unidirecţional este un
fenomen universal în natură şi rezultă din funcţionarea celor două legi ale termodinamicii. Conform
primei legi, energia se 8 transformă continuu în ecosistem (lumină – energie chimică şi potenţială –
energie mecanică) fără a fi creată sau distrusă. Conform celei de a doua legi a termodinamicii,
fiecare transformare a energiei este însoţită de o degradare a energiei, de la forma concentrată la
forma dispesată, nedisponibilă (căldură), deci o transformare spontană de energie nu poate fi
eficientă sută la sută. Cele două principii fundamentale ale ecologiei generale, fluxul de energie
unidirecţional şi circuitul elementelor se aplică oricărui ecosistem şi oricărui organism (inclusiv
omului).
 Funcţia de autoreglare Funcţia de autoreglare este ca şi celelalte funcţii ale ecosistemului o
expresie a conexiunilor reciproce dintre speciile componente şi dintre ele şi factorii biotopului.
Mecanismele de control care acţionează la nivelul ecosistemului pentru a realiza homeostazia sunt
de două tipuri: 9 Biodemografice – reglarea biodemografică se realizează prin mecanisme de feed-
back ce apar în reţeaua trofică a unei biocenoze; 9 Biogeochimice – reglarea biogeochimică este
controlată de creşterea sau diminuarea fondului nutritiv total al substanţelor care circulă în
ecosistem.
 Funcţia de circulaţie a materiei Elementele şi compuşii care întreţin viaţa sunt recirculate
continuu prin organisme şi mediu. La scală globală această mişcare a primit denumirea de cicluri
geobiochimice în care substanţele se pot deplasa cu diferite viteze, fie repede fie încet. Astfel,
carbonul poate fi stocat câteva ore sau zile de om sau câteva milioane de ani în pământ. Dacă
activităţile oamenilor influenţează negativ rata fluxului sau timpul de stocare în aceste cicluri
naturale, atunci capacitatea mediului de a procesa aceste elemente este învinsă ele devenind astfel
poluanţi. Elementele chimice care participă la construcţia lumii vii, numite bioelemente, parcurg
deci un circuit în natură numit circuitul bioelementelor, ciclul biotic sau circuitulele geobiochimice.
Astfel, există mai multe circuite: circuitul carbonului, circuitul azotului, circuitul fosforului,
circuitul apei şi circuitul substanţelor organice.

 Factorii care influenteaza ecosistemul

Factorii climatici
Factorii climatici fac parte din categoria factorilor fizici, alături de foc. Tot aici se încadrează
temperatura, lumina şi apa.
a)Temperatura este unul din factorii ecologici principali cu rol limitativ în structurarea
biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe Glob, expoziţie, pantă.(Maxim, 2008)
Limitele de toleranţă a organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, este cuprins între -60 (-
70°C), la unele specii de păsări şi mamifere, până la 80-90°C, la unele bacterii. Creşterea biomasei
şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia
minimă şi maximă a factorului limitativ la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale.
Aceste valori limită sunt denumite valori pessimum. Intre ele se întinde domeniul de toleranţă .
Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate
conduce la eliminarea acesteia din ecositemul respective, chiar dacă ceilalţi factori abiotici se
situează între limite normale
In funcţie de cantitatea de caldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate 3 climate principale:
cald, temperat şi rece, precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei;
- zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde;
- zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona
temperată;
- zona tundrei polare, specifică zonei reci.
 De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe
etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului
(gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajistilor
alpine.
In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există urmatoarea clasificare:
- EURITERME = organisme ce suporta variatii foarte largi de temperatura. Ex. Passer
domesticus(vrabia) care suporta temperaturi ce variaza intre –30 şi +37 grade Celsius.
- STENOTERME = organisme ce suporta variatii foarte mici de temperatura. Ex. Larvele de
Bombyx mori care se dezvoltă între 20 si 23 grade Celsius.
- MEZOTERME = se dezvoltă între limite medii de temperatură. De exemplu Citrus lemon
(lămâiul); dafinul (Laurus nobilis), Euscorpius sp (scorpionul).
In raport cu reactiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii:
- POIKILOTERME = temperatura corpului se modifică odată cu variaţiile termice ale mediului
extern.
- HOMEOTERME = temperatura interna a corpului este constanta indifferent de modificarile
mediului ambient (majoritatea păsărilor şi mamiferelor) atunci când variaţiile termice au caracter de
regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică sau
comportamentală.ca mijloace de adaptare morfologică amintim: dimensiuni reduse ale xtremităţilor
(picioare, coadă, gât, urechi). Ca adaptări fiziologice enumerăm: sinteza de substanţe antigel (peştii
şi amfibienii din Antarctica),reducerea intensităţii metabolismului, somnul de iarnă.
b.) Lumina - acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale
şi energetice. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici, lumina este distribuită pe glob mult mai egal.
In cursul evoluţiei lor, plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. Din acest
punct de vedere există 3 categorii de plante:
- heliofile, care necesită lumină multa cum ar fi:Agropyron sp (pir)., Festuca sp.(păiuş)
Trifolium campestre(trifoi de camp); Juglans regia (nuc), Vitis sp ();.etc.;
- sciofile, de umbră, care preferă lumina mai puţin intensă, cum sunt: Corydalis sp. (brebenei),
Brachypodium silvaticum (golomăţ); etc;
- helio-sciofile, plante heliofile care pot suportă şi un oarecare grad de umbră: Cynodon
dactylon (pir gros), Dtgitaria sanguinalis(meişor), Galinsoga parviflora (), etc.
Pentru animale lumina are un rol deosebit în perceperea formelor, culorilor, mişcărilor,
distanţelor, obiectelor înconjurătoare. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unei serii întregi
de mijloace de apărare sau de atac la diferite animale(Mimetismul- imitarea coloritului, desenului,.
a formei generale a.corpului unor animale; Homocromia - constă in asemănarea coloritului general
al unui animal cu acela al substratului).
Alternanta zi-noapte şi mai ales variaţia duratei relative a zilei şi a nopţii in cursul anului
determina reactii complexe atât la plante cât şi la animale, reacţii care in ansamblu poarta numele de
fotoperiodism.
La plante, durata perioadei luminoase a zilei influentează procese ca: înflorirea, căderea
frunzelor, formarea bulbilor, a tubercuiilor.
In funcţie de durata zilei, unele plante sunt „de zi lungă" altele „de zi scurtă". Primele înfloresc
primăvara şi vara (zi lungă), ultimele - toamna. In funcţie de lungimea perioadei de vegetatie avem
plante de zi lungă (ex. Crinul, unele cereale, cepa, spanacul, salata, morcovul) si plante de zi scurtă
(ex. brandusa de toamna, crizantemele, orezul, meiul, cânepa). S-a constatat faptul că, durata
perioadei de iluminare influenţează la animale migrarea păsărilor, intrarea în diapauză.
c.) Apa. Existenţa vieţii este legată de apă care, datorită însuşirilor sale având un rol esenţial
în desfăşurarea proceselor biochimice, fiziologice şi ecologice.
Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele:
Densitatea. Apa are însuşirea de a realiza densitatea maxima la +4 °C. Această caracteristică
permite existenţa vieţii bentonice inclusiv în sezonul rece, sub gheaţa care se formează la suprafaţă.
 Căldura specifică. S-a constatat că pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este
necesară o calorie, ceea ce face ca apa să se încălzească şi să se răcească incet. Consecinţele
ecologice ale acestei insuşiri sunt foarte importante. Dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt
acoperite cu apă, aceasta devine un factor moderator al climei globului, atenuând oscilaţiile de
temperatură. Din aceeaşi cauză în mediul acvatic temperatura are variatii mai moderate decât pe
uscat.
Conductibilitatea termică a apei. Conductibilitatea termica a apei este mica, aproximativ de
cca 100 ori mai mica decat a argintului, apa fiind totusi un conductor termic mai bun decat multe
lichide organice Astfel se explică de ce speciile de origine acvatică nu sunt homeoterme: pierderile
de energie necesară menţinerii temperaturii ar fi atât de mari încât completarea lor prin hrană
abundentă ar deveni nerentabilă.
Puterea de solvire. Apa este un remarcabil solvent: dizolva cel mare mare număr de substanţe,
din toate lichidele cunoscute. De aceea reprezintă pe de o parte un mediu ideal pentru desfăşurarea
proceselor metabolice.
Apa ca factor ecologic, prezintă o distribuţie diferită în timp şi spaţiu ceea ce determină adaptări
ale plantelor şi condiţionează repartiţia lor geografică. Principalele surse de apă sunt: ploaia,
zăpada, roua, ceaţa şi umiditatea relativă a aerului. Ploaia - reprezintă cea mai importantă sursa de
apă şi are o mare influenţă asupra ecosistemelor prin cantitate, repartiţie, durată şi torenţialitate.
Zăpada, apără plantele şi solul de temperaturile scăzute din timpul iernii iar primăvara prin topire
îmbibă solul cu apă menţinându-l rece, întârziind intrarea prea rapidă a plantelor în vegetaţie fapt ce
le-ar expune pericolului îngheţurilor târzii. Roua şi ceaţa, pun la dispoziţia plantelor cantităţi mici
de apă şi anume cca.10% din precipitaţiile anuale insă sunt importante deoarece prezintă
ritmicitate.Umiditatea aerului este determinată de cantitatea de vapori de apă din atmosferă şi
reprezintă un factor de mare importanţă ecologică. În mod curent se iau în considerare trei
cacteristici privind umiditatea atmosferica:Apa sub formă de vapori din atmosferă este strâns legată
de temperatură. Astfel, în anii secetoşi, efectele asupra culturilor agricole sunt mai drastice în
Câmpia Română decât în Dobrogea, unde prezenţa mării determină o umiditate relativă sporită.
Apa din sol se poate afla în mai multe stări, care pot avea rol diferit în viaţa plantelor sau a
animalelor din sol.
a. Apa higroscopică este apa absorbita din atmosferă de catre particule1e solului, in mod
obişnuit, nu poate fi utilizata de către plante.
b. Apa capilară este cea care umple spaţiul porilor din sol, doar apa din spatii capilare mai rnari
este utilizabilă pentru vegetaţie.
c. Apa gravitatională este provenită din precipitaţii, umple interstiţiile mai rnari ale solului şi se
scurge sau se infiltrează datorita forţei de gravitatie.
După exigenţele faţă de apa, plantele se împart în patru grupe principale:
- hidrofite (acvatice): Oryza sativa (orez cu bobul scurt), Ranunculus aquatilis (piciorul
cocoşului), Sagittaria sagitifolia (săgeata apei) etc.
- higrofite (plante de locuri umede), a căror caractere sunt apropiate de hidrofite şi mezofite:
Juncus sp(rogoz).
- mezofite (plante de locuri cu umiditate moderată. Exemple: Festuca rubra (păiuş roşu), Phleum
pratense (timoftică), Briza media(tremurătoare)
- xerofite (plante de locuri uscate), exemple: Festuca valesiaca (păiuş stepic), Quercus
pubescens (stejar pufos) etc.
d) Focul. Face parte din categoria factorilor fizici şi este considerat un factor distructiv.
Efectele focului asupra mediului variază în funcţie de zonele climatice în care acţionează:
îmbogăţirea solului cu elemente alcaline, creşterea vitezei de infiltrarea a apei, înmulţirea unoe
specii forestiere (Xylomelum, Callistemon), distrugerea microorganismelor din sol, a viermilor
(Maxim, 2008). Factorii geografici (orografici) Aceştia au o influenţă indirectă asupra
ecosistemelor şi sunt reprezentaţi prin:
 a)- poziţia geografică pe glob (latitudine, longitudine) determină încadrarea fiecărui cosistem
într-o zonă climatică.
b)- panta, influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii, expunerea solului la fenomenul de
eroziune, etc. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură. Exemplu: terenul
arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate unde indicate sunt pajiştile. Peste o anumită
pantă nu este indicată nici pajiştea ci pădurea, care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. Pajiştile
de pe pantele prea mari nu sunt indicate să fie exploatate ca păşune, fiind mai expuse eroziunii. Pe
pante mai mari de 20° sunt indicate terase cu viţă de vie şi pomi fructiferi.
c)- altitudinea, influenţează structura biocenozelor din aceiaşi zonă climatică, deorece odată cu
modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: Temperatură, presiune atmosferică,
vânt, intensitatea luminii, umiditatea relativă a areului (Maxim, 2008). La nivelul mării altitudinea
este considerată zero şi în funcţie de aceasta se stabileşte altitudinea diferitelor puncte geografice.
Există o corelaţie între altitudine şi temperatură în sensul că pe măsură ce altitudinea creşte,
temperatura scade. In ţara noastră (Cotiga, 1998), temperatura scade cu 0,5-0,6°C la fiecare 100 m
altitudine.
d)- expoziţia, determină valori foarte diferite ale regimului hidric, a expunerii faţă de Soare, de
vânturi, etc. De exemplu, în zona dealurilor, pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofilă
reprezentată prin păduri de stejar sau fag, în timp ce pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofilă,
specifică câmpiei.
Factorii mecanici
a)- Mişcarea atmosferei (vântul) este determinată de încălzirea inegală a maselor de aer care se
deplasează din zonele cu presiune mai mare spre cele cu presiune mai mică. Efectele ecologice ale
mişcării maselor de aer sunt însemnate, în sensul că acţionează asupra ecosistemelor atât direct cât
şi indirect. Astfel, ca influenţă directă, vântul acţionează asupra temperaturii locale, ridicând-o sau
coborând-o. Aerul îndeplineşte şi funcţia de transport. De exemplu, nisipul, praful, cenuşa vulcanică
etc., pot fi transportate la distanţe foarte mari şi depozitate, remodelănd relieful. Tot ca acţiune
directă o constituie şi capacitatea de eroziune a vântului. Specii de plante şi animale s-au adaptat în
cursul evoluţiei lor la acţiunea vântului. Astfel, un număr mare de plante utilizează forţa eoliană
pentru reproducere şi răspândire în timp ce la unele, ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie
ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare iar altele au tulpina elastică, caractere care, de asemenea,
oferă protecţia necesară. Plantele anemofile se polenizeaza cu ajutorul vântului şi prezintă adaptări
care fac posibilă realizarea acestui proces: polen uscat, usor, în cantitati foarte mari. Multe păsări
utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat, ceea ce le permite mari economii de
energie şi le uşurează zborurile de migraţie sau de căutare a hranei. Dar, pentru unele animale, de
exemplu insectele, curenţii de aer reprezintă un real pericol. Astfel, şi-au elaborat diverse adaptări
structurale şi comportamentale ce permit evitarea unui asemenea pericol. De exemplu insctele
insulare, montane, din zonele de coastă, au aripi reduse sau complet atrofiate, şi deci nu se ridică de
pe sol, astfel ele ar putea fi antrenate de vânt şi sortite pieirii.
b)- Mişcarea apei. In mişcare, apa transportă substanţe dizolvate, diferite corpuri în suspensie
sau organisme vii. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. La apele
curgătoare, apa se scurge datorită pantei, preponderent din partea superioară spre cea inferioară. La
apele stătătoare, mişcăîrile apei constau în: curenţii verticali(ascendenţi şi decendenţi), valuri,
maree. Curenţii descendenţi, transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare dând
posibilitate şi aici dezvoltării vieţii, iar curenţii ascendenţi transportă nutrienţii de pe fundul apelor
spre straturile superficiale, determinând productivitatea zonei respective. Valurile se datorează
acţiunii vânturilor şi au rol important în amestecarea masei de apă. Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii
periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice, determinate de forţa de atracţie
exercitată de Lună şi Soare asupra Pământului (Maxim, 2008). Un alt fenomen de acţiune a apei
asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori poate avea un caracter catastrofal
conducând în final la perturbarea ecosistemelor.
 Factorii edafici
Solul reprezinta substratul fundamental pentru organismele terestre si se afla intr-o stransa
dependenta cu clima precum si cu ceilalti factori naturali. Astfel, solul este un organism viu care se
află permanent sub acţiunea microflorei, florei, microfaunei şi faunei.
În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol, avem :
-specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace Nardus stricta, Vaccinium
-specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Tarxacum officinalis)
Aceste diferenţe reflectă capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu. După
adaptarea plantelor la reacţia solului avem:
-plante acidofile
-plante bazofile (lucerna)
-plante neutrofile
Solul este mediul de viata pentru nenumarate microorganisme, ce desfasoara multiple
transformari biochimice, incepand de la fixarea azotului atmosferic pana la descompunerea materiei
organice a organsimelor moarte.
Solurile sunt asociate tipurilor de climate influentand ciclul apei, stocarea carbonului in sol si
emisia gazelor cu efect de sera (vapori de apa, CO2, NOx, metan) (a se consulta brosura "Pamantul
si sanatatea", din aceeasi serie). Prin functiile sale, solul regleaza dinamica apei din rauri si fluvii,
dar si din panzele freatice: acestea din urma alimenteaza zonele umede.
Elementele nutritive eliberate din interiorul sistemului - sol prin alterarea rocilor sau fixate de
catre sol din aporturile atmosferice (inclusiv din apa de precipitatii), sunt reciclate prin activitatile
biologice iar toxinele sunt neutralizate

 Factorii de degradare ai ecosistemului

Factorii fi naturali şi antropici. Din categoria factorilor naturali cu consecinţe negative asupra
mediului pot fi enumeraţi:
 Erupții Vulcanice - generează produși gazoși, lichizi și solizi care, schimbă local
relieful zonei în care se manifestă, dar acţionează și asupra puritatii atmosferice. Cenușile vulcanice,
împreună cu vaporii de apa, praful vulcanic și alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosfera, unde
formeaza nori groși, care pot pluti până la mari distanțe de locul de emitere. Timpul de remanenta in
atmosfera a acestor suspensii este de 1-2 ani. Aceste pulberi se presupune ca au influente asupra
bilantului termic al atmosferei, impiedicand dispersia energiei radiate de Pamant catre univers si
contribuind in acest fel, la accentuarea fenomenului de "efect de sera", produs de cresterea
concentratiei de CO 2 din atmosfera.
 Furtuni de praf - sunt un important factor in poluarea aerului.Vanturile continue,
de durata, ridica de pe sol o parte din particulele si le transforma in suspensii, care sunt retinute in
atmosfera perioade lungi de timp. Depunerea acestora în urma sedimentării sau a efectului de
spalare exercitat de ploi, se poate produce la mari distante fata de locul de unde au fost ridicate.
Cercetari recente, din satelit, au aratat ca eroziunea eoliana numai de pe continentul African ajunge
la 100- 400 milioane tone/an. In acest context, se pare ca desertul Sahara inainteaza in fiecare an cu
1.5 pana la 10 km.
 Incendiile naturale reprezintă o sursa de fum și cenușă, se produc atunci când
umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales
în zona tropicală . La sfârsitul anului 1982 și începutul anului 1983, pe insula Borneo a Indoneziei
și Malayesiei au avut loc 7 incendii care au mistuit circa 3,5 milioane hectare de păduri tropicale. In
coasta de Fildes, in 1983, focul a distrus circa 450 000 ha, iar in Ghana, în timpul aceleiași secete, a
fost distrusă prin foc o mare suprafata de păduri și circa 10% din plantațiile de cacao. In anii
deosebit de secetoși, chiar și in zonele temperate, se produc dese incendii ale pădurilor. Astfel, in
1992, după o succesiune de ani secetoși, au izbucnit incendii devastatoare chiar și în pădurile
Franței și ale Poloniei. Se pare că situația climatică din deceniul 80 a extins mult suprafetele de
paduri vulnerabile la incendii pe intregul glob.
 Activitățile casnice – sunt surse de poluare.
 Reziduurile vegetale și animale degajă în urma descompunerii o serie de substanțe
gazoase poluante. Polenul sau fungii pot constitui arosoli naturali care să influențeze negativ
sănătatea populației umane.
Cei mai importanţi factori de degradare a biosferei sunt factorii antropici, a căror consecinţe
s-au acutizat începând la jumătatea secolului XIX cu consecinţe nefaste aupra mediului: consumul
cu viteză ridicată a resurselor biosferei, distrugerea ecosistemelor (defrişări, incendieri, păşunat
excesiv, construirea de baraje), diminuarea diversitaţii comunităţilor de plante şi animale (dispariţia
28 unei specii atarge în lanţ dispariţia altor specii), întreruperea circuitelor biogeochimice (de
exemplu substanţele nedegradabile nu pot fi degradate în compuşi simpli asimilabili rămânând
blocate în mediu ca deşeuri), perturbarea fluxului energetic (intrarea în ecosisitemele agrare a unui
surplus energetic concentrat în combustibilii fosili care sunt rezultatul acumulării energiei solare
prin intermediul plantelor fosile timp de milioane de ani) la care se mai pot adăga şi factorii
tehnologici (focul, agricultura) precum şi cei demografici (creşterea numerică a populaţiei, repartiţia
populaţiei pe Glob, migraţia, standardele de viaţă, poluarea etc).

 Bibliografie

1.
www.biotehnologii.usamv.ro › pdf › ecologie
2. cursul 2-3 Elemente de Ecologie, Biotopul, Biocenoza, Ecosistemul – definiție, clasificare,
funcții principale
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ecosistem
FACTORII CARE DEGRADEAZĂ
ECOSISTEMUL

ELEV: IVANOV ANDREI

CLASA : a XIII a FR
BRAȘOV 2020