Istoria săptămânii

La început, zilele nu aveau o denumire, timpul era divizat în luni cu multe, multe zile.
Cu mult timp în urmă, zilele nu aveau numele pe care le cunoaştem astăzi. Şi asta pentru că omul nu inventase încă
săptămâna.

Cea mai veche evidență despre săptămâna de șapte zile se găsește în Vechiul Testament, în prezentarea Creației din cartea
Genezei, prima carte din Biblie. În Egiptul Antic nu existau săptămâni în sensul de cicluri de șapte zile, ci se foloseau
cicluri de 10 zile, astfel încât un an era compus din 12 luni, fiecare având 30 de zile, plus 5 zile deosebite, de sărbătoare.
Un sistem de împărțire a anului similar cu cel folosit în Egiptul antic a fost folosit și în Franța între 1793 și 1805, fiind
propus de Gaspard Monge și adoptat de republicanii plini de zel pentru schimbări revoluționare. În timpul Romei Antice
era folosit un ciclu de opt zile, odată la opt zile existând o "zi de piață" - adică acea zi în care agricultorii își aduceau
marfa în piețele din orașele romane.
Când egiptenii au adoptat săptămâna cu şapte zile, ei au denumit zilele după cinci plante, Soare şi Lună. Romanii au
folosit numele date de egipteni zilelor: ziua Soarelui, ziua Lunii, ziua planetei Marte, ziua planetei Mercur, ziua planetei
Jupiter, ziua planetei Venus şi ziua planetei Saturn.
Alte experimente cu privire la un ciclu cronologic care să înlocuiască săptămâna s-au făcut în Uniunea Sovietică între
1929 și 1939. S-au folosit cicluri de cinci zile și de șase zile.
Potrivit tradiției iudaice ultima zi a săptămânii este Șabatul - ceea ce corespunde sâmbetei, celelalte zile ale săptămânii
nepurtând nume la evrei, ci fiind definite prin succesiunea lor față de Șabat (prima, a doua,..., a șasea, care mai e numită și
ziua pregătirii). Preluând ordinea zilelor săptămânii de la evrei, creștini au până și astăzi duminica drept prima zi a
săptămânii, duminica fiind desemnată drept "ziua Domnului" - ziua în care a înviat Iisus -, iar lunea este numită "deutera",
adică ziua a doua. Dacă Șabatul, ultima zi a săptămânii, era ziua de odihnă, mai târziu, în Europa care a ajuns să fie
dominată de religia creștină, ziua de odihnă a devenit duminica - „ziua Domnului" -, care a ajuns apoi să fie și socotită
impropriu ca ultima zi a săptămânii. Din moment ce Iisus a înviat în prima zi a săptămânii iar toată creștinătatea serbează
Învierea Duminică, nu Luni, este clar că Duminica este numărată artificial ca fiind ultima zi a săptămânii, ea fiind prima,
fără echivoc.
Zilele săptămânii în limba română provin din limba latină, unde fiecare zi era numită după o zeitate, excepție făcând
Duminica:

 Luni - Lunae dies („Ziua Lunii”)

 Marți - Marte
 Miercuri - Mercur
 Joi - Jupiter
 Vineri - Venus
 Sâmbătă - Saturn
 Duminică - Dies Dominicus („Ziua Domnului”)
Sunt interesante numele zilelor de la anglo-saxoni. Ei au denumit zilele după zeii lor, care erau aproximativ aceeaşi cu cei
ai romanilor.
Ziua Soarelui era numită Sunnandaeg sau ziua de duminică. Ziua Lunii era numită Mohandaeg sau Luni. Ziua lui Marte a
devenit ziua lui Tiw - zeul războiului la ei, şi a fost denumită Tiwesdaeg sau marţi. Ziua lui Mercur, cea a zeului lemnului
Woden a devenit Miercuri. Ziua lui Jupiter, a devenit ziua lui Thor, ulterior fiind numită joi. Ziua lui Venus a fost
denumită după Frigg, soţia regelui Odin, devenit ulterior vineri. Ziua lui Saturn a fost numită Saeternsdaeg - sâmbătă.
Rubrica de etimologie
1) Școală. La Grecia antică, „școala” înseamna timp liber sau recreație. Grecii îi prețuiau foarte mult pe cei care nu
erau nevoiți să depună o muncă fizică, ci se puteau dedica recreației, adică învățării și studiului.
În Antichitate, științele erau cu atât mai apreciate cu cât nu aveau utilitate practică și se distanțau de ocupațiile
practice. Într-un fel, am putea să definim scopul școlii din antichitate drept o educație cu scopul de a practica ceva
lipsit de practică sau inutil, din perspectiva muncii fizice.
2) Clasă. Cuvântul „clasă” provine de la denumirea dată flotei romane. Prin clasă, romanii înțelegeau idei precum:
ordine, disciplină, bătălii navale, ascultarea de comandant, vâslirea în ritm de tobă. „Classici” sau „milites
classici” erau soldații care luptau pe navele de război, cei pe care îi denumim astăzi marinari.

3) Sabotaj. Pe vremuri, sabotaj era folosit cu sensul de „a merge zgomotos, purtând pantofi de lemn.” Cuvântul a
ajuns în limba nostră din franceză. Tot de la francezi avem și cuvântul sabot, adică pantof de lemn. Saboții erau
purtați de cetățenii săraci, pentru că erau mai ieftini în comparație cu încălțămintea din piele. Pentru a-și bate joc
de săraci, oamenii au început să le spună sabotori, pentru că îi puteai auzi venind pe stradă. Pentru a trece de la
sensul de mers zgomotos la cel din zilele noastre a fost nevoie de o grevă. Muncitorii protestau în fabrici târâindu-
și pantofii de lemn și lovind cu ei echipamentele, distrugând utilajele, în alte cuvinte, sabotând fabrica unde erau
angajați.
4) Lume. Este unul din multele cuvinte românești provenite din latină. Luminator însemna felinar, dar cu timpul și-a
schimbat sensul în “tot ce-i sub lumină”, respectiv soare – lume.
5) Farsă. Inițial, acest cuvânt semnifica o umplutură de carne tocată și condimentată. Noțiunea s-a extins la glumele
nemanierate pe care unii artiști le făceau pe scenele teatrelor (când le aruncau altor artiști cu plăcintă în față),
ulterior căpătând sensul actual.
6) Panică. Cuvântul panică îşi are originile în numele zeului Pan, ființă supranaturală, jumătate om, jumătate animal,
reprezentat cu coarne, barbă, copite de țap și trup păros. Acesta speria turmele și păstorii, provocând sentimentul
pe care astăzi îl numim panică.
7) Șmecher. Cuvântul se trage din germană. Pe vremuri, boierii români care aveau podgorii angajau specialiști în
degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamnă “a fi bun la gust”. Degustatorul a devenit “șmecher”, adică
un specialist care nu putea fi păcălit cu un vin de slabă calitate.
8) Meserie. Acest cuvânt provine din latinescul “miser”, însemnând om sărman. Sensul inițial face apel la o epocă
în care meseria era practicată doar de oamenii de jos, săraci, spre deosebire de funcțiile oficiale, administrative,
care nu erau considerate „meserii”.
9) Salariu. În armata romană, ofiţerii şi soldaţii primeau o alocaţie în sare. În perioada Imperiului, acest salarium
(de unde derivă cuvântul salariu) a fost transformat într-o alocaţie de bani pentru sare.
10) Hazard. Pe vremuri, hazard era un joc de noroc jucat, cel mai probabil, de englezi. E descris de Geoffrey Chauser
în cartea „Canterbury Tales”, din secolul 14. Între timp, sensul cuvântului a trecut de la joc la șansa de a câștiga
sau nu, după care sensul s-a diluat și mai mult, până când a căpătat semnificația de astăzi – împrejurare sau
concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută.
11) Toxic. Pe vremuri, toxic însemna știința de a trage cu arcul. În greaca veche, toxon înseamnă, în același timp, arc,
săgeată și a trage cu arcul. Mai târziu, tot grecii au creat cuvântul toxicus, adică otrava din vârful săgeții, pe care o
foloseau ca să-şi omoare dușmanii. Din greacă, toxicus a fost preluat de latină și apoi română, engleză, franceză și
alte limbi.

12) Siluetă. Pe vremuri, siluetele erau un tip de portret la modă printre francezi. Acesta avea două avantaje față de
portretul clasic – era ușor de făcut și era ieftin. Pentru a ajunge să primească acest sens, mai întâi a trebuit să se
nască Etienne de Silhouette, să învețe, să crească și să devină ministrul finanţelor. Pentru a scoate economia
franceză din impas, Etienne a pus în aplicare măsuri economice dure, printre care și impozitarea nobililor, care
până atunci fuseseră scutiți de taxe. Pentru a-și bate joc de el, nobilii au început să numească orice obiect ieftin „a
la Sillhouette”. Așa au ajuns portretele din profil, fără detalii, să poarte numele de siluete.