La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat

Meros, congiuratul giune, c-un pumnal intre vestminte,

Dar surprins fara de preget viglele l-a ferecat
Si la rege domnitorul l-a condus mai inainte.
Cu urgie ista-ntreaba: �Zi-m, pumnarul pentru cine?i
�De tirani sa scape patria, menit era pentru tine!i
�Daca asa, sumete giune, tu pe cruce vei pieri!i
�Nu cer ca sa-mi ierti viata; din doi unu-avea sa moara;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult inca-a prelungi,
Lasa-ma, te rog, trei zile, sa marit p-orfana sora!
Spre credinta dau p-amicul, pana-atuncea pre el inchide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!i
Atunci regele-n vendeta, surazand, cu aer lin,
Dupa scurta meditare au raspuns: �Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere iti las deplin,
Dar trecand semnalul termin, de pe-acuma sa se stie
Ca-n cea zi, fara crutare, cu amicul d-inchisoare
Imparti-s-a a voastra soarta, tu-i fi liber, iar el moare!i
La amicul Meros vine: �Tiranul a triumfat!
Noua victima, pre mine, cu moarte pe cruce cearta,
Pentru ca spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Insa in a lui trufie inca zile trei imi iarta,
Pan pe sora marita-voi; rog te pune chizes mie;
Giur ca vin sa-mi trag osanda, sa te scap de-a lui urgie!i
Tacand il imbratosaza amicul cel credincios,
Tiranului se supune si-ntra-n a lui inchisoare;
Cela alt atunci purcede si in timpul pretios
Repede asigureaza soarta giunei surioare.
Prin plinirea indatorirei a lui cuget se impaca,
Iute indarat se-ntoarna, ca terminul sa nu treaca.
Deodata varsa ploaie cerul incarcat de nor,
De pe munti, din rapi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Raurele se fac rauri, valea s-umple d-unda lor,
Si la punte cand agiunge calatorul in nevoie,
Volbura infurieta temelia ei o sapa,
Surpa bolta cea haita, ce tunanda cade-n apa.
Cufundat in rea durere pe mal cura-n gios, in sus,
Insi verunde ochi-ntoarna, a lui voce oriunde suna,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Ca la vad nu-i nici o luntre ca sa-l treaca impreuna,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa pluta,
Ca salbatica cea apa e in mare prefacuta.
In genunchi mizerul cade, langa valul intartat,
Plange, roaga si suspina, manele la ceri intinde:
�Te rog, Zeule, -nfraneaza cursul raului turbat!
Orele sunt fugatoare si trecut-au de merinde,
Soarele va sa apuna; de n-agiung pana in sara,
Pentru mine fara culpa bun amicul va sa piara!i
Infiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fara paos, tot mai tare, val pe val mana nainte,
Dar mai iute se strecoara clipele necontenit.
Atunci el s-imbarbateaza, pe amic avand aminte,
Se arunca-n sanul apei si luptand peste masura
Cu brat foarte o dispica si un zeu de el se-ndura.
Agiungand la mal se-nchina geniului scutitor,
A lui pas inaripeaza, cand de oameni rai o ceata,
Trecand pe la o padure, iese din ascunsul lor,
Il incungiura, l-ataca si cu furie-nveninata
In potica cea ingusta calea-i cearca a inchide,
Ca sa-l prinda cu odoare, spre a-l prada si a-l ucide.
�De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n asta lume decat viata ticaloasa,
Si-asta inca pana-n sara a da regelul m-am prinsi.
Smulge arma de la hotul, si cu voce furioasa
�De amic nu te indura!i strigi, apoi cu cea maciuga
La pamant pe trei i culca, ceialalti se dau la fuga.
Soarele iesind din nouri sageteaza al sau foc,
De caldura, d-osteneala, a pasi el nu mai poate,
Ca genunchii i se-ndoaie, incat cade chiar pe loc.
�Tu, ce dintre hoti, din ape indurat-ai a ma scoate,
Ori voi-vei ca aice sa fiu prada de vro fiara,
Sa las pe dulce amicul pentru mine ca sa piara?i
Deodata-n propiere un placut lin murmuriu
In tacerea cea adanca la urechea sa patrunde;
Sta, asculta s-apoi vede dintre stanci un izvor viu,
Ce varsa in vas de piatra argintoase a lui unde.
Acolo, cu insatare, soarbe, s-uda, se-nviaza,
A lui membre ostenite cu putere racoreaza.
Acum soarele-ntre arbori lunecand al sau lucor,
Preste iarba inverzita tindea umbre colosale,
Ce prin forme ingaimate zugraveau icoana lor;
Calatori doi din cetate revineau pe acea cale,
Langa ii cu repegiune pasind, auzi: �Se duce,
Pre amic in loc de Meros il intind acum pe crucei.
In a inimei adancul rasunat-au vorba lor,
Constiinta, grija il mana si-a lui pas inaripeaza.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Rasfrangandu-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Cand Filostrat, a lui casnic, pre al sau domn neferice
Il intampina cu spaima si cuvinte aceste-i zice:
�Indarapt te-ntoarna iute, pre amic nu-i mantui,
Deci macar al tau pericol prin o fuga-ndata curma;
Chiar acum pe neferice il incep a-l schingiui,
C-asteptatu-te-au statornic pana-n ora de pe urma;
A lui credinta-ntemeiata in virtute si-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut sa i-o oboarei.
�De-i tarziu, de n-oi putea-voi ca sa scap p-amicul meu,
Cu el mor, insa credinta nu va ramane infranta.
Si tiranul cel salbatic n-aibe in cugetul seu
Ca amicului amicul a calcat credinta santa;
Preste ambi sa implineasca a lui cruda fardelege,
Dar cunoasca ca viaza amicitiii santa lege!i
Iaca soarele spune, cand la poarta a sosit;
Vede crucea a osandei in o piata implantata.
Curioasa d-oameni gloata impregiur a tabarat,
Pe amic il trag acuma cu o funie incruntata.
Gloata o strabate, striga: �Iata-ma-s, eu viu de fata,
Eu-s acela pentru care el chizes s-a pus cu viata!i
Tot poporul se cuprinde de mirare si de fior,
Ambi amici se-mbratoseaza, plang de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fara lacrimi l-acest act patrunzator
Si la tiran se rapoarta asta rara duiosie.
Pre el prinde o simtire, pana-atunci de tot streina,
Pe amicii ambi-i cheama inaintea lui sa vina.
Indelung pre ii admira, zice: �Vi s-a nimerit;
A mea inima se-nvinge; eu chiar vad din asta fapta
Ca credinta nu-i un fantom, ce inalt simt inzeit,
Care de la oameni cere recunoasterea cea dreapta.
Luati, rogu-va, de-acuma, sa simt zile mai senine.
In a voastra legatura de al treilea pe mine!