INTRODUCERE

În medicina dentară, precum în oricare altă ramură a disciplinelor medicale,

examinarea completă și complexă a pacientului reprezintă fundația procesului de stabilire a
unui diagnostic corect, bazat pe dovezi medicale. În domeniul stomatologiei, adesea,
anamneza și examenul clinic obiectiv nu sunt suficiente pentru a dobândi toate informațiile
necesare stabilirii unui diagnostic complet și corect. Astfel, este necesară recomandarea unor
investigații paraclinice, pentru a îmbogăți bagajul de cunoștiințe medicale referitoare la starea
clinică locală și loco- regională, acestea având rol important în stabilirea diagnosticului
pozitiv, prin confirmarea sau infirmarea diagnosticului prezumtiv.
Din multitudinea investigațiile paraclinice care pot fi recomandate pacientului în
medicina dentară, rolul central îl joacă investigațiile imagistice, începând de la cele
radiologice standard și ajungând la utilizarea metodelor digitale moderne de radiodiagnostic.
Radiografiile dentare reprezintă investigații paraclinice cu rol în diagnosticul primar
pentru a putea determina tipul de patologie, stadializarea stării clinice patologice și ajută în
formularea unui plan de tratament corect, individualizat. Ele au rolul de a confirma
suspiciunile clinice și întărirea diagnosticului prezumtiv, ori, foarte frecvent, pot evidenția
fenomene/ formațiuni patologice care nu pot fi decelate la examenul clinic. Valoarea lor în
procesul de diagnosticare depinde într- o mare măsura de calitatea imaginii obținute.
Dr. Otto Walkhoff a fost primul medic care a efectuat o radiografie dentară, în
ianuarie 1896, dar Wilhelm Conrad Rontgen a fost cel care a descoperit razele X și care, la
doar o săptămână de la acest eveniment a conștientizat care ar putea fi valoarea medicală a
radiografiilor. Walkhoff, pentru a putea obține imaginea radiologică a propriei sale cavități
orale, a fost supus unui timp de expunere de 25 minute.
Imagistica dento-maxilo-facială este un domeniu important al imagisticii medicale
care cunoaşte o dezvoltare continuă de mai bine de trei decenii. Pornind de la radiologia
dentară convenţională, bazată pe radiografiile dentare, de craniu, în diverse incidenţe, pe
tomografii plane şi sialografii, s-a trecut la etapa explorării de ansamblu prin folosirea tehnicii
panoramice cu focar intraoral, ulterior abandonată şi în special a celei cu focar extraoral
devenită deja la rândul ei clasică cu denumirea generică ortopantomografie (O.P.T.).
Această etapă de evoluţie a crescut adresabilitatea pacienţilor la laboratoarele de
radiologie dentară şi a determinat medicii dentişti să folosească O.P.T. ca metodă de primă
instanţă pentru evaluarea globală a statusului complexului dento-maxilo-facial.

3
 A doua etapă a evoluţiei imagisticii în acest domeniu a fost legată de posibilitatea
obţineri de imagini ale corpului uman prin alte procedee decât cu ajutorul razelor X
(ultrasunete, unde electromagnetice). Noile metode au permis folosirea acestor mijloace ca
metodă de diagnostic inclusiv în cazul leziunilor dento-maxilo-faciale (ecografia şi imagistica
prin rezonanţă magnetică). Introducerea în practica stomatologică a calculatorului - folosit
pentru prelucrarea şi stocarea imaginilor secţionale obţinute cu noile metode de diagnostic
CT, IRM, angiografie Seldinger şi în ultimii ani, radiografia dentară digitală şi Cone Beam
CT - a permis reducerea dozei de iradiere şi a timpului necesar explorărilor imagistice
complexe, cu posibilitatea de vizualizare a imaginilor pe monitorul calculatorului,
transmiterea lor la distanţă, simularea tehnicii operatorii şi implicit de realizare a unui
protocol de tratament optim, toate având drept scop creşterea calităţii actului medical.
Radiografiile dentare ocupă un rol foarte important în practica stomatologică,
deoarece unele tratamente pot fi contraindicate în lipsa unei radiografii, ori sunt esențiale
stabilirii și formulării unui plan de tratament competent. Radiografiile convenționale 2D oferă
imagini excelente pentru majoritatea necesităților radiologice. Principala lor utilizare este
aceea de a juca rolul de examen complementar în examinarea pacientului din cabinetul de
medicină dentară, adresat țesuturilor din cavitatea orală, pentru a oferi informații suplimentare
referitoare la structura internă a dinților, aspectul și structura osului, leziuni carioase, afecțiuni
periapicale și parodontale, precum și diverse afecțiuni ale oaselor maxilare sau sinusurilor.
Astfel, informațiile obținute din urma anamnezei și examenului clinic obiectiv se
coroborează cu cele oferite de către investigațiile imagistice radiologice, având în acest fel la
dispoziție totalitatea detaliilor necesare pentru a putea stabili un diagnostic clinic corect, pe
baza căruia se stabileste un plan terapeutic. De asemenea, utilizarea radiografiilor dentare se
extinde dincolo de domeniul stomatologiei, fiind de foarte mare folos în criminalistică, fiind
folosite drept metodă de identificare a anumit persoane.
Urmărind cu atenţie exemplele, studiile de caz studenţii vor realiza nu numai
înţelegerea noilor concepte şi metode de lucru, dar vor căpăta un comportament necesar
pentru a face faţă stilului nou de exercitare a profesiei în cadrul clinicilor de specialitate unde
își vor desfășura activitatea. Lucrarea se adresează studenţilor de la facultăţile cu profil de
medicină dentară, medicilor rezidenţi şi medicilor specialişti în domeniile aferente medicinii
dentare, chirurgilor oro-maxilo-faciali şi radioimagiştilor.

4
 CAPITOLUL 1
IMPORTANȚA RADIOLOGIEI ÎN MEDICINA DENTARĂ

Medicina dentară este formată din mai multe ramuri, radiologia fiind una dintre
acestea. Aceasta este foarte importantă pentru buna desfășurare a activității stomatologice din
cadrul unui cabinet stomatologic. Radiologia este utilizată pentru depistarea problemelor de la
nivelul dinților care nu pot fi văzute cu ochiul liber. Aceasta ajută la o bună diagnosticare a
afecțiunii stomatologice de care suferă pacientul și îl ajută pe medicul stomatolog să apeleze
la cele mai adevate tratamente sau dispozitive pentru tratarea afecțiunii stomatologice.
În 1895, Wilhelm Conrad Roentgen descoperea Razele-X, iar în ianuarie 1896, în faţa
Societăţii de Fizică Medicală din Wtirtsburg, prezenta epocala comunicare „Despre un nou
gen de radiaţii”; în 1901 primea premiul Nobel pentru Fizică. La numai 15 zile după
descoperirea razelor roentgen, Otto Walkhoff face primele radiografii dentare şi de atunci
tehnicile de radiografiere a dinţilor se perfecţionează continuu.
Astfel, în 1899, Sjogren foloseşte hârtie fotografică, învelită în hârtie neagră, aplicată
retroalveoar. În 1930, Simpson pune la punct incidenţa axială cu film ocluzal, iar Raper, Le
Master, Parma ş.a. îmbunătăţesc radiodiagnosticul cu noi tehnici.
În ţara noastră, primele radiografii dentare au fost tăcute de către D. Gerota, în 1901, dar
şi-au mai adus o contribuţie deosebită în realizarea acestora C. Severeanu la Bucureşti,
Hurmuzescu şi Radu Emil la Iaşi, D. Negru la Cluj ş.a.
La Iaşi, Prof. Gh. Chişleag elaborează Radiodiagnosticul în stomatologie (1959), iar în
1989 Prof. M.R. Galeşanu, în cadrul clinicii de Radiologie-Oncologie a U.M.F. „Gr.T.Popa”
Iaşi, scoate cursul litografiat Radiologie Stomatologică. Tratatele intitulate Radiodiagnostic în
stomatologie (1973) şi Radiologie stomatologică (1985) editate de către M. Rădulescu şi
Valerian Popescu sunt lucrări de referinţă în radiodiagnosticul stomatologic în România.
În București, în cadrul Universității de Medicină și Farmacie ,,Carol Davila” –
Facultatea de Medicină Dentară, învățământul stomatologic condus de prof Sorin Login
editează, în 1997, Radiologie stomatologică, volumul I, la Editura Didactică şi Pedagogică1.
Fără apelarea la avantajele oferite de către radiologie, multe dintre serviciile
stomatologice nu ar putea fi desfășurate. Având în vedere acest lucru, echipamentele
radiologice nu trebuie să lipseasca din nici un cabinet stomatologic.
Medicii dentiști doresc să ofere cea mai bună îngrijire posibilă pentru pacienții lor, dar
o examinare vizuală nu le va oferi toate informațiile de care au nevoie.
1
Haba D., Tehnici uzuale folosite în radiologia dentară, Ed. Junimea, Iaşi, 2005, p. 43.

5
 Grație radiologiei dentare, stomatologii reușesc să identifice cu precizie problemele și
să le rezolve înainte ca acestea să ia amploare. După ce sunt examinate imaginile obținute,
poți răsufla ușurat dacă nu s-a găsit nimic, întrucât medicul a văzut cu siguranță tot ce îi era
necesar pentru a emite un diagnostic.
Radiografia dentară, cunoscută și sub numele generic de „raze X”, reprezintă o parte
esențială din aproape orice tratament care se efectuează într-o clinică dentară. Aceasta ajută în
procesul de diagnosticare, dar poate avea și un aport important în prevenție, informând
medicul dentist cu privire la eventuale probleme de sănătate orală înainte ca acestea să devină
majore. O radiografie dentară îi oferă dentistului capacitatea de a vedea între și în interiorul
dinților. De asemenea, el poate vedea vârful rădăcinilor și oaselor de sub gingiile tale – locuri
care nu sunt vizibile în mod obișnuit cu ochiul liber. Deși sunt utilizate ca parte a unei
examinări de rutină pentru a exclude bolile dentare, radiografiile îl ajută de asemenea pe
dentist în diagnosticarea oricăror probleme specifice sau izolate pe care s-ar putea să le
întâmpini la un moment dat.
Radiografiile sunt folosite pentru a inspecta cavitățile și pentru a evalua amploarea
degradării. Și pentru că unele raze X arată rădăcina dintelui, poate fi diagnosticată prezența
oricăror chisturi, abcese etc. Dinții congenitali care lipsesc sau sunt afectați, cum ar fi
măselele de minte, sunt deseori identificați în acest fel, iar prezența și amploarea pierderii
osoase datorată bolii parodontale este ușor de observat prin radiografii dentare.
Sănătatea orală a fiecăruia variază și, în consecință, dentistul va evalua nevoile tale și
îți va recomanda, în consecință, un program de raze X. Dacă ești un pacient nou, medicul
dentist te poate sfătui să apelezi la o serie completă de raze X sau la o imagine panoramică
pentru a evalua starea actuală a sănătății orale, care va servi ca un punct de pornire în
următoarele investigații. Pe măsură ce continui vizitele regulate de examinare, sunt necesare
mai puține raze X pentru a monitoriza starea sănătății orale2.
Deoarece aparatele cu raze X și alte aparate folosite la radiografii dentare sunt
proiectate să reducă la minimum radiațiile, aceste procese sunt sigure și expunerea este
neglijabilă. Multe cabinete utilizează acum raze X digitale, ceea ce reduce și mai mult
expunerea la radiații. Totuși, trebuie să anunțați întotdeauna medicul dentist dacă sunteți
însărcinată sau alăptați, cu toate că aceste operațiuni nu au un impact negativ asupra sarcinii.
Diagnosticarea corectă a pacientului este punctul de plecare în vederea soluționării
afecțiunii stomatologice. Pentru obținerea unui rezultat cât mai bun și cât mai satisfăcător este

2
Popescu S., Baz R. O., Pancă A., Radiologie- curs pentru studenţii stomatologi, Ovidius University Press,
Constanţa 2003, p. 23.

6
necesar ca medicul stomatolog să știe exact cu ceea ce se confruntă. Acest lucru nu este
posibil dacă echipamentele radiologice utilizate nu sunt performante. În momentul de față, și
domeniul radiologiei dentare a progresat foarte mult.
Sunt disponibile echipamente radiologice care nu doar că oferă cele mai exacte
informații cu privire la stadiul afecțiunii dentare ci, emană un nivel de radiații extrem de mic,
fapt îmbucurător având în vedere că trăim într-o societate din ce în ce mai poluantă. Pentru a
putea dota cabinetul cu consumabile radiologice, echipamente radiologice de ultimă generație
este necesară contractarea unui furnizor de încredere. Pe piața echipamentelor radiologice
există și produse de slabă calitate. Având în vedere acest lucru, găsirea unui furnizor care să
ofere produse de cea mai buna calitate, originale, la un preț bun este o condiție esențială
pentru dotarea cabinetului stomatologic cu echipamente de ultimă generație.

1.1. Diagnosticul cariilor dentare:

Caria dentară este cea mai răspândită afecţiune dentară în care se produce o distrucţie
progresivă a ţesuturilor dure dentare, iniţiată de către acizii organici produşi de depozitele
microbiene aderente la suprafaţa dintelui. Caria dentară evoluează de la nivelul smalţului către
joncţiunea smalţ-dentină, extinzându-se apoi în camera pulpară. Prevalenţa mare a
restaurărilor coronare şi limitele materiale utilizate în a reface pe termen lung morfologia
funcţională a dintelui, a făcut ca evaluarea calităţii restaurărilor şi alegerea unor opţiuni
terapeutice în cazul unor defecte carioase să reprezinte etape importante în terapia minim
invazivă.

Fig. 1.1. Caria dentară3

Diagnosticarea precoce a leziunii carioase constituie un obiectiv important al

tratamentului stomatologic contemporan, care se impune cu atat mai mult, cu cât este dovedit

3
Cavèzian R., Pasquet G., Bell G., Baller G., Imagerie dentomaxillaire, 2nd ed. Paris: Masson, 2001,p. 23.

7
că metodele diagnostice tradiționale sunt insuficiente ca precizie, precum și destul de nesigure
în măsură de a minimaliza procedeele terapeutice invazive de la nivelul dintelui cariat.
Scopul stomatologiei contemporane este de a pune la dispoziția medicilor metode
diagnostice avansate, pentru a se elimina necesitatea vizualizării obiective a cariei doar cu
ajutorul sondei dentare sau al radiografiilor care sugerează o leziune constituită. Astfel, scopul
diagnosticului cât și al tratamentului implică nivelul histologic al dezvoltării cariei dentare. În
aceste conditți, detectarea cantitativă a cariei dentare se bazează pe două concepte distincte:
conductibilitatea electrica (EC) și modificarea fluorescenței țesuturilor dure dentare (QLF)
care vor identifica leziunea carioasă suficient de devreme pentru a necesita doar un tratament
neinvaziv sau nerestaurativ.
Mijloacele clasice de diagnostic pot identifica o leziune carioasă care a invadat cel
putin jumatate din grosimea smalțului; scopul este, însă, să se identifice zonele cu
decalcificare primară - petele albe, crețoase observate la nivelul dinților în acel stadiu în care
se pot trata prin remineralizare.
Există un consens referitor la principiile clinice de diagnostic diferențial între faza
activă și cea de inactivitate sau staționară a cariei dentare. Determinarea florei cariogene nu
este suficientă pentru a aprecia riscul de carie dentară. Sonda dentară poate transmite flora
cariogenă de la un dinte la celălalt. În plus, vârful sondei, penetrând smalțul dinților poate
transforma o leziune reversibilă într-o leziune cavitară. De aceea, se preferă inspecția atentă
sau palparea cu sonde mai puțin ascuțite după îndepărtarea plăcii dentare, toaletarea, izolarea
si uscarea suprafețelor dentare.
Unul din instrumentele pentru detectarea cariei dentare, DiagnoDent, utilizează o
sursă de lumină laser ce poate identifica o leziune cu o adâncime de 300 - 500 µm de la
suprafața smalțului.
Majoritatea facultaților de stomatologie din S.U.A. au introdus in programele analitice
cursuri de evaluare a riscului de carie dentara. Dilema apare cu privire la decizia asupra
modului de abordare și tratament al leziunilor carioase microscopice. Chiar cu ajutorul unor
lupe calitative, a unui instrumentar rotativ precis ales sau al sistemelor compozite moderne se
va obține în final, o pierdere suplimentară de țesut dentar față de cea afectată deși, frezele
miniaturizate utilizate evită considerabil sacrificiul de substanță dentară sănătoasă.
În aceste cazuri, remineralizarea și sigilarea sunt metodele preferate, mai puțin
invazive și foarte eficiente.
1.2. Metode radiologice:
Examenele paraclinice utilizate sunt următoarele:

8
 1. Examenul radiologic cu film muşcat (bite-wing), este mai relevant pentru leziunile
dentinare, decât pentru cele în smalţ;
2. Radiografia digitală directă (Rx dentară computerizată) - pentru depistarea cariilor
incipiente de pe suprafeţele aproximale;
• Radiografia digitală de subfracţie – evaluează evoluţia demineralizărilor
(progresia cariei în timp);
• Sistemul CCD (Charge Coupled Device) – depistează cariile aproximale şi
ocluzale în treimea externă a smalţului,
3. Radiografia digitală indirectă scanată - se bazează pe captura analogică a imaginilor,
care apoi sunt transformate digital;
• Microtomografia cu raze X – măsoară densitatea mineralelor din leziunea
incipientă;
• Tomografia computerizată cu raza conului limitată - pentru detectarea şi
monitorizarea cariilor aproximale;
• Microradiografia transversală - măsoară densitatea mineralelor, pe secţiuni de
dinţi;
• Sistemul TACT (Tunned Aperture Computered Tomography)- oferă imagini
tridimensionale, leziunea fiind vizualizată ca localizare şi profunzime;
4. Transiluminarea cu fibre optice - FOTI (sonda cu fibră optică) se bazează pe faptul
că smalţul cariat are un indice de transmisie al luminii mai scăzut decât smalţul indemn, poate
fi folosit în studii epidemiologice;
5. DIFOTI (Digital Imaging FOTI) indicată în detectarea cariilor incpiente, a leziunilor
carioase cavitare şi a celor secundare, precum şi urmărirea evoluţiei în timp a leziunii
incipiente şi eficienţa programelor preventive;
6. Măsurarea rezistenţei electrice a structurilor dentare permite screeningul cariilor
incipiente ocluzale, având o senzitivitate cuprinsă între 93-98% şi o specificitate de 71-80%;
7. Fluorescenţa laser, ce analizează modificările din materialul organic al leziunilor
incipiente de pe suprafeţele ocluzale şi netede; se bazează pe faptul că fluorescenţa smalţului
este mai scazută în zonele demineralizate;
8. QLF (Quantitative Laser Fluorescence), ce cuantifică demineralizarea şi severitatea
leziunii carioase şi monitorizează efectul programelor preventive;
9. Radiaţiile infraroşii – prezintă o senzitivitate şi o specificitate superioare în
depistarea cariei ocluzale comparativ cu laserfluorescenţa;

9
 10. Ultrasunetele - măsoară amplitudinea reflecţiei US pe feţele aproximale, la ecouri
cu amplitudine scăzută se certifică existenţa cariei incipiente, detectează leziunile de
subsuprafaţă ale smalţului;
11. Microimagini cu rezonanţă magnetică – în viitor le vom putea folosi, fiind metoda
nondistructivă, neinvazivă, ce pare a fi mai eficientă în depistarea leziunilor din dentină şi
ţesut moale şi mai puţin din smalţ;
12. Biopsia smalţului prin depistarea nivelului fluorului prezent la suprafaţa coroanei
dentare, prin tratarea cu un acid slab (demineralizare).
În concluzie, diagnosticul precoce al cariei este important în stabilirea strategiei de
tratament, care presupune o abordare neinvazivă, studiile arătând că leziunile carioase pot fi
stopate la orice nivel de avansare, chiar şi în conditiile unei cavităţi, dacă se controlează
corect şi eficient placa dentară miocrobiană. Evaluarea riscului carios este fundamentul pe
care se clădeşte planificarea tratamentului pentru managementul eficient al leziunii carioase,
ce ar trebui să devină prin rutină integrat în examinarea orală extensivă a pacientului şi în
examinările periodice.
Decizia de a trata o leziune carioasă existentă prin metode chemoterapice (de exemplu
prin fluorizare, tratament antimicrobian, consum xylitol) sau prin metode chirurgicale
(îndepărtarea ţesuturilor alterate şi restaurarea cavităţii) poate fi influenţată de poziţia sau
localizarea, adâncimea şi extinderea leziunii şi starea activităţii leziunii (activă sau oprită în
evoluţie).
Deşi tratarea chirurgicală a leziunii carioase cavitare nu influenţează nivelul de risc al
pacientului, poate să îndepărteze nişele ce adăpostesc bacteriile cauzatoare şi, desigur,
restaurează funcţiile dintelui. Numeroase studii au concluzionat că folosirea sondei dentare
pentru depistarea precoce a cariilor ocluzale nu este indicată, iar datorită situaţiilor fals
negative, pot conduce la un număr semnificativ de leziuni rămase nedetectate, aşa numitele
„leziuni ocluzale ascunse“.
Datorită stratului gros de smalţ de pe suprafeţele vestibulare şi linguale ale dintelui, Rx
nu poate depista leziunile carioase ocluzale până în faze mai avansate ale acestora. Depistarea
cariilor prin colorare nu îmbunătăţeşte detectarea vizuală a cariilor dentinare şi nu ar trebui
folosită în acest scop. S-a demonstrat că lărgirea fisurilor îmbunătăţeşte sensitivitatea de la
17-70%, însă rămâne dificil de detectat dacă leziunea este extinsă şi în dentină.
Folosirea laserfluorescenţei poate fi de ajutor în aprecierea cât mai aproape de adevăr a
deciziei legate de leziunea ocluzală, însă nu este absolută. În realizarea terapiei minim
invazive, în special când sunt implicate proceduri de excizie a ţesuturilor dure dentare este

10
foarte important să existe o documentaţie adecvată, realizată cu ajutorul codurilor
internaționale, înregistrările laserfluorescenţei, fotografii preoperator, intraoperator şi
postoperator.
1. Identificarea şi evaluarea incipientă a tuturor factorilor cu potenţial cariogen:
• anamneză (chestionar) privind istoricul medical şi oral al pacientului, stilul de
viaţă, obiceiurile alimentare şi de igienă orală;
• examinare clinică orală cu detectarea vizuală a leziunilor carioase;
• examen paraclinic: Rx Bitewing, teste salivare şi indicatori de placă.
2. Prevenirea apariţiei cariilor prin eliminarea sau minimalizarea factorilor de risc:
• prevenţie activă: periaj dentar, paste de dinţi cu fluor, folosirea aţei dentare,
sfaturi referitoare la dietă, motivarea pacientului inclusiv pentru dispensarizare;
remineralizare, sigilări.
3. Refacerea smalţului demineralizat (pete albe crețoase) şi protejarea sa împotriva
viitoarelor atacuri:
• terapii de restaurare non-invazive;
• geluri şi lacuri cu Fluor;
• terapii de restaurare minim invazive cu materiale bazate pe tehnologia
ionomerilor de sticlă.
4. Consilierea pacientului pentru controale periodice, în funcţie de susceptibilitatea
apariţiei cariilor, opinia clinică a medicului, dar şi cerinţele pacientului.

1.3. Dozele de radiații. Principiul ALARA:

Radiațiile sunt o parte componentă din viața omului modern. Fie că vorbim la telefon,
călătorim cu avionul, locuim în blocuri din beton sau consumăm alimente din supermaket,
toate sunt sursa de radiații într-o măsura mai mare sau mai mică. Acestea formează fonul
radiologic zilnic. Radiațiile X sunt unde electromagnetice care penetrează materialul și excită
o emulsie de argint pe un film (la radiațiile cu film) sau niște senzori de radiații (la
tomografiile computerizate). Rezultatul e imaginea radiografică.
Cele mai importante două lucruri pe care trebuie să le știm despre efectul radiațiilor:
a. Sunt penetrante, adică intră în materie fără nicio problemă, și în funcție de
structura atomică a materialelor, de densitate și de omogenitate,
sunt absorbite, atenuate sau împrăștiate prin material. O parte din ele trece fără a fi
modificată până pe partea opusă a materiei, unde este filmul sau senzorii de
detectare a radiației, pe care se creează imaginea radiografică;

11
 b. Au efect ionizant. În cazul filmului radiografic, așa se formează imaginea, dar în
cazul corpului uman, ionizarea poate duce la probleme serioase, acolo unde este
vorba de doze mari de radiații.
Despre faptul că radiațiile trec prin materie, cred, nu mai trebuie să discutăm mare
lucru – sunt unde electromagnetice, e clar că trec prin orice. Spuneam mai sus că atunci când
radiațiile trec prin materie, ele sunt atenuate, absorbite sau împrăștiate, dar o parte din ele
trece nestingherită până pe partea cealaltă. Dacă acolo este pus un film, radiația emergentă
(adică cea care iese) transformă prin ionizare emulsia de argint de pe film. Cu cât radiația
emergentă este mai puternică (adică a fost atentuată mai puțin prin material), cu atât filmul
iese mai negru, și invers. Dacă sunt senzori de radiații, atunci ei transformă imaginea digital
în funcție de radiația înregistrată.
Doza de radiații primită de întregul organism este numită doza efectivă și este
măsurată în miliSievert(mSv). Doza efectivă diferă în funcție de sensibilitatea fiecărui
țesut/organ/zonă a corpului la radiații. Radiografia dentară este cunoscută ca fiind o sursă
minimă de iradiere pentru organism pentru că pur și simplu dinții și oasele maxilare nu absorb
o cantitate mare de radiații. De exemplu, sensibilitatea la radiații a glandei tiroide este de 4 ori
mai mare decât a dinților și oaselor. Deși tiroida nu este expusă în timpul unei radiografii
dentare, ea este oricum protejată cu un guler special din plumb, pentru a elimina orice risc.
În tabelul de mai jos, iradierea produsă de radiografia dentară este comparată cu
dozele de radiatți emise în cursul altor tipuri de radiografii4.

Examenul radiologic Doza efectiva (mSv)

CT torace 8.0
Coloana vertebrala 7.7
CT extremitate cefalica 2.0
Craniu 0.1
Radiografie dentara panoramica 0.007
Sursele de radiații din mediul înconjurător constituie peste 80% din totalul de radiații
la care suntem expuși zilnic și pe care nu le putem controla. Acestea sunt: radiațiile cosmice,
terestre și cele din atmosferă.
Există diferențe între tipurile de radiografii dentare din punct de vedere al dozei de
radiații, iar aceste doze efective sunt următoarele, pentru cele mai frecvente radiografii
dentare5:
4
https://cabinetanadent.wordpress.com/2014/07/08/radografiile-dentare/

5
https://cabinetanadent.wordpress.com/2014/07/08/radografiile-dentare/

12
 Radiografia dentara Doza efectiva (mSv)
Radiografia dentara (clasica) 0.005
Radiografie ocluzala 0.007
OPG 0.010
Scanare CT maxilo-mandibulara 2.1

Așa cum reiese din tabel, dozele de radiații sunt foarte reduse pentru radiografiile
dentare uzuale. Deși aparent nivelul de iradiere al unui CT (computer tomograf) este
comparabil mai mare, scanările moderne de tip CBCT, folosite în examinarea stomatologică,
care folosesc un fascicul de raze conice și o singură scanare circulară a capului, emit
considerabil mai puține radiații ionizante.
Având în vedere că pentru copii, absorbția de radiații este mai mare decât pentru
adulți, sunt utilizate tehnici radiologice speciale cu emisie redusă de radiații. Cu toate acestea,
un CT nu va fi recomandat unui copil decît în situații în care beneficiul investigației este mai
mare decât riscul expunerii radiologice.
Nu există studii care să demonstreze o corelație între apariția cancerului la copil și
radiografiile dentare. Medicul stomatolog va aprecia necesitatea unei astfel de investigații la
pacienții copii și o va recomanda în cazul în care consideră ca posibile complicații ale unei
afecțiuni dentare (infecții difuze, abcese, imposibilitatea de a se alimenta corespunzător și
afectarea stării generale a copilului) pot fi prevenite printr-un plan de tratament complex și
corect realizat, cu ajutorul radiografiei dentare, însă numai dupa un examen clinic inițial,
pentru preveni o expunere inutilă.

Principiul ALARA (As Low as Resonably Achievable) presupune aplicarea unui set
de măsuri pentru ca investigația radiologică să fie efectuată astfel încât să se obțină imagini de
cea mai bună calitate, utile pentru diagnostic și tratament, cu cea mai mică doză de radiații
posibilă. În momentul în care vă prezentați pentru o radiografie dentară în centrele
stomatologice, trebuie să știți că investigația va fi realizată de o echipă de specialiști care se
gândesc la protecția, siguranța și confortul dumneavoastră și că aceasta se va realiza în raport
cu suspiciunea diagnostică indicată de medicul dentist, cu cea mai mică doză de iradiere,
conform standardelor în vigoare.

1.4. Anatomia dinților:

13
 Dinții sunt structurile cele mai dure din organismul uman, fiind folosiți la mușcarea,
sfâșierea și mestecarea alimentelor, ca un prim pas în digestie. Dinții au un rol și în vorbire,
un proces controlat prin direcționarea fluxului de aer în gură, cu ajutorul dinților, limbii și a
buzelor. Fiecare dinte are două părți principale: coroana dintelui – partea vizibilă de la
suprafață – și rădăcina situată în maxilar6.
Aceste două părți se întâlnesc la gâtul dintelui (colet), situat chiar sub marginea
gingiei. Aceasta este partea vizibilă a dintelui, situată deasupra marginei gingivale și acoperită
cu smalț. Cu cât înaintăm în varstă, dinții pot părea mai lungi. Acest fapt se datorează bolilor
parodontale, care produc retragerea gingiei și dezgolirea dintelui.
Dinții incisivi au coroana cu capătul lat și ascuțit, în forma unei dalte, iar caninii au
capătul ascuțit ca o săgeată.
Molarii și premolarii prezintă o suprafață mai plată, cu ridicături și adâncituri.
Numit și colet, este locul în care coroana întâlnește rădăcina. Rădăcina dintelui se extinde în
osul maxilarului, iar forma sa depinde de tipul dintelui. Incisivii și caninii au o singură
rădăcină, premolarii au o rădăcina sau două, iar molarii pot avea două sau trei rădăcini, în
funcție de localizare. Rădăcinile sunt acoperite de ciment și sunt susținute cu ajutorul
ligamentului periodontal. La capătul fiecărei rădăcini se află un orificiu, numit
foramen apical, prin care ies vase de sânge și nervi.
Smalțul este învelișul exterior, dur, al coroanei dentare. Smalțul poate rezista forței de
mestecare, mușcare și zdrobire, însă poate fi și foarte fragil. Este predispus la fisurare.
Lezarea smalțului nu este dureroasă. Dintele nu poate repara singur smalțul, așa cum
oasele rupte se sudează, prevenirea deteriorării fiind esențială. Smalțul este translucid
(permite trecerea luminii), însă nu este transparent. Deși smalțul se află la exterior, stratul de
sub acesta – dentina – este responsabil de culoarea dinților. Smalțul poate fi pătat de cafea,
ceai, tutun și din cauza igienei deficitare.

Unde:

1 – smalț (email),
2 – dentină,
3 – pulpa dentară,
4 – creastă alveolară,
5 – sept interdentar,
6 – ligament alveolo-dentar,
7 – perete alveolar,
8 – canal radicular,
6
Haba Danisia, Imagistică dento-maxilo-facială, Iaşi, Editura Gr. T. Popa, 2007, p. 29.

14
 9 – apex,
10 – os alveolar

Fig. 1.2. Anatomia dintelui–schemă7

Așa cum smalțul acoperă coroana, cimentul acoperă rădăcina. Nu este la fel de
alb sau dur precum smalțul, însă este atașat de mici fibre (ligamentele periodontale), care
ajută la ancorarea dintelui în maxilar.
Dentina este o substanță asemanatoare cu osul, aflată sub smalț și care alcătuiește cea
mai mare parte a dintelui. Pentru a schimba culoarea dintelui, este necesară schimbarea culorii
dentinei. Culoarea dentinei este gri-albă sau gălbuie, nu un alb pur. Dentina înconjoară și
protejează nervii și vasele de sânge – pulpa – din coroană și rădăcină.
Dentina este un țesut viu, transmite impulsuri dureroase și se poate regenera singură.
În mijlocul dintelui se află pulpa dentară (nervul), o cavitate ce conține vase de sânge,
nervi și țesut conector – pulpa. Pulpa hrănește dintele și asigură vitalitatea sa.
Atunci când este expusă infecției, pulpa transmite durere severă. În acest caz, pentru
salvarea dintelui, este necesară extracția pulpei și obturarea canalului radicular.
Rădăcina dintelui este atașată de osul alveolar prin ligamentul periodontal. Acest
ligament conține vase de sânge și nervi, constituind o zonă de amortizare flexibilă între dinte
și os. Deschizătura mică de la capătul fiecărei rădăcini, permite trecerea vaselor de sânge și a
nervilor.
Maxilarul, sau maxila, este un os pereche ce face parte din viscerocraniu, reprezentând
piesa centrală a masivului facial, intercalată între cavitatea bucala, orbită și cavitatea nazală.
Este compus dintr-un corp cu patru fețe (anterioară, infratemporală, orbitară, nazală) și patru
procese (zigomatic, frontal, alveolar, palatin); conține sinusul maxilar și canale
ce străbat maxila (canalul suborbitar, canale alveolare).
7
Cavezian R., Pasquet G.,Imagerie dento-maxillaire. Approche radio-clinique, Paris, 2001.

15
 Corpul maxilarului are forma unei piramide triunghiulare, cu baza orientată medial
spre cavitățile nazale, iar vârful trunchiat este orientat lateral spre osul zigomatic. Prezintă
patru fețe care împreună cu baza înconjoară sinusul maxilar8.
Fiecare maxilă este formată din două oase care s-au sudat în timpul dezvoltării
embrionare: maxila propriu - zisă și osul incisiv (os incisivum). Uneori, cele două părți pot fi
separate prin sutura incisivă (sutura incisiva) sau pot fi complet izolate (cheiloschizis
sau buza de iepure).
Corpul maxilei (Corpus maxillae) prezintă o bază și un vârf și are patru fețe:
a. Fața anterioară (Facies anterior)
Fața anterioară (Facies anterior) este ușor concavă și situată anterolateral.
Ea cuprinde: 
• gaura suborbitară (Foramen infraorbitale), aflate dedesubtul marginii orbitale – unde
se deschide canalul infraorbital.
• fosa canină (Fossa canina) o mică depresiune aflată sub gaura suborbitară, în care își
are originea mușchiul ridicător al unghiului gurii (musculus levator anguli oris); 
• incizura sau scobitura nazală (Incisura nasalis) o scobitură concavă largă, semiovală
aflată medial și anterior. Incizurele nazale ale ambelor maxile participă la delimitarea aperturii
piriforme (apertura piriformis) ce duce în cavitatea nazală. 
b. Fața posterioară sau infratemporală (Facies infratemporalis)
Fața posterioară sau infratemporală (Facies infratemporalis) este concavă și rugoasă
și privește posterolateral formând peretele anterior al fosei infratemporală (Fossa
infratemporalis). Este separată de fața anterioară prin procesul zigomatic. În partea inferioară
ea se articulează cu osul palatin și cu procesul pterigoid. 
  Pe fața posterioară se află :
• tuberozitatea maxilei (Tuber maxillae sau Eminentia maxillaris) o convexitate
aflată pe partea inferioară a feței posterioare a maxilei; 
• orificii alveolare (Foramina alveolaria) în număr de 2-3 situate pe tuberozitatea
maxilei. Orificiile alveolare se continuă în grosimea osului cu canalele alveolare (Canales
alveolares) prin care trec ramurile nervoase și arteriale (rami alveolares superiores posteriores
nervi maxillaris, arteria alveolaris superior posterior) pentru molari.
c. Fața superioară sau orbitară (Facies orbitalis); 
d. Fața nazală (Facies nasalis).
Cele patru procese (apofize) ale maxilarului sunt:
8
Jensen, O.T., The sinus bone graft, Ed. Quinto, Palm Springs, 2008, p. 5.

16
– Procesul zigomatic (Processus zygomaticus);
– Procesul frontal (Processus frontalis);
– Procesul alveolar (Processus alveolaris);
– Procesul palatin (Processus palatinus).

17