Floare albastră

 de Mihai Eminescu

1. Introducere

 Poezia a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873. Este una dintre
cele mai reprezentative poezii care taratează tema iubirii, dar care în acelaşi timp pune în
evidenţă locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire eminesciană.

Tema:

   Tema iubirii combinată cu tema naturii şi cu cea a timpului (meditaţia din final se referă la
problema trecerii ireversibile a timpului).

Semnificaţia titlului:

Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre, caracteristic

romantismului. Acest mit este preluat din opera scriitorului german Novalis (Heinrich von
Ofterdingen) şi se referă la dorinţa de cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest
ideal este iubirea, floarea albastră fiind aici o metaforă pentru femeia iubită.

Compoziţia textului:

     Poezia este construită pe două planuri distincte: un plan al femeii (strofele 1-3 şi 5-12),
celălalt al bărbatului (strofele 4, 13-14). Strofa a patra poate fi considerată o strofă de tranziţie
care face legătura între cele două moduri de a înţelege lumea. Femeia este o copilă naivă,
dornică de a se realiza prin iubire, în timp ce bărbatul este un contemplativ, preocupat să
atingă absolutul. Primul plan poate fi considerat unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al
departelui”. Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne gândim la opoziţia dintre lumea
naturală, instinctuală în care îl invită femeia, şi lumea ideilor şi misterelor la care visează eul
liric. Planul feminităţii are forma unui monolog, alcătuit dintr-un reproş (prima parte), apoi
dintr-o provocare inocentă, dintr-o încercare de seducţie. Planul bărbatului are dublu rol:
fixează „povestea” în interiorul unei amintiri şi conferă poeziei caracter de meditaţie. Senzaţia
de poveste evocată este dată de prezenţa în text a eului liric prin intermediul pronumelui
personal de persoana I: „eu”, „netezindu-mi”, „albastra-mi”, „iubirea noastră” şi a
verbelor la indicativ: „eu am râs”, „n-am zis”, „stam”, „a murit”. Aceste detalii, completate
de exclamaţii meditative: „Ah! Ea spuse adevărul”, „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-
mi, dulce floare!”, „Floare-albastră! Floare-albastră!” demonstrează că povestea de
dragoste este pusă într-o ramă, într-o altă poveste, a bărbatului.

Timpul trecut al verbelor subliniază aceeaşi idee. Datorită acestor elemente se creează
senzaţia unui joc între prezenţă şi absenţă care poate fi extins la jocul dintre viaţă şi moarte.
Ceea ce pare prezent se dovedeşte a fi în final doar o amintire, o meditaţie asupra iubirii
pierdute. Moartea poate fi reprezentată în text de lucrurile abstracte spre care tinde eul liric.
Acestea sunt considerate zadarnice de către iubită care în locul acestei lumi a
eternităţii „cerurilor înalte”, cu „stelele” şi „norii” lor, a mormintelor civilizaţiei egiptene
din „piramidele-nvehite”, îi oferă „codrul cu verdeaţă”, adică viaţa.

   Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri. Monologul femeii descrie
înstrăinarea treptată a omului de geniu de fiinţa iubită. Tânăra simte că datorită preocupărilor
abstracte, bărbatul se înstrăinează, îl avertizează că fericirea nu stă în „câmpiile asire” şi
în „piramidele-nvechite” ci în iubirea ei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”.
Bărbatul nu o înţelege, preocupările sale sunt de natură filozofică, motiv pentru care o tratează
cu îngăduinţă pe tânără îndrăgostită: „Eu am râs, n-am zis nimica.” Aceasta încearcă să-l
atragă în mijlocul naturii protectoare, reprezentată în lirica eminesciană de codru: „Hai în
codrul cu verdeaţă” în care îşi poate regăsi fericirea. Poezia respectă scenariul idilei
eminesciene care începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă cu jocul iubirii şi sfârşeşte
cu despărţirea. Universul în care încearcă să-l atragă este unul tentant. Elementele descrise
prin intermediul epitetelor „prăpastia măreaţă”, „balta senină”, „trestia lină” şi
personificării: „Und-izvoare plâng în vale” alcătuiesc un peisaj paradisiac din care nu pot
lipsi unele dintre motivele principale ale creaţiei eminesciene, cum ar fi teiul şi luna. Acest
cadru se află în antiteză cu cel sugerat la început, unde stelele, norii, întunecata mare şi
piramidele învechite, simboluri ale infinirii, alcătuiesc un peisaj abstract, incompatibil cu
jocul iubirii. Iubita are de asemenea trăsături care o pun în antiteză cu imaginea masculină,
redate prin comparaţia: „Voi fi roşie ca mărul” şi prin epitetul metaforic „de-aur părul”.
Femeia este o prezenţă vie, aflată în antiteză cu imaginea palidă a bărbatului. Jocul iubirii este
descris cu ajutorul expresilor populare care conferă un farmec aparte textului: „Voi cerca de
mă iubeşti.”, „Să-ţi astup cu dânsul gura.”, „De mi-i da o sărutare”. Limbajul popular este
cel care autohtonizează peisajul, care îl face să nu fie un simplu colţ de rai: „stâncă stă să se
prăvale”, „Vom şedea în foi de mure.” Limbajul popular face distincţia şi între cele două
viziuni despre viaţă situate în antiteză în poezie. Limbajul femeii care vede fericirea în iubire,
diferă de cel al bărbatului care alege meditaţia.

     După prezentarea acestui paradis terestru şi a posibilei poveşti de iubire, ni se prezintă şi
sfârşitul ei trist. Tonul ultimelor strofe este unul meditativ, în care eul liric meditează asupra
problemei timpului care nu îi mai poate reda iubirea pe care a pierdut-o. Iubita, care capătă
semnificaţia florii albastre dispare, şi o dată cu „dulcea minune” se stinge şi iubirea chiar
înainte de a se împlini. În ultima strofă eul liric îşi cheamă iubita, dar această chemare este
una zadarnică deoarece timpul nu mai poate fi recuperat şi clipa de fericire rămâne pentru
totdeauna pierdută: „Totuşi... este trist în lume!”. Adverbul de mod cu înţeles concesiv pare
nepotrivit în acest context, dar el este cel care sintetizează cel mai bine drama îndrăgostitului.
În ciuda faptului că se doreşte împlinirea prin intermediul iubirii, aceasta nu mai este posibilă
datorită ireversibilităţii timpului.

Nivelul prozodic:

Ritmul este trohaic, rima îmbrăţişată, versuri scurte de 8 silabe. Ritmul oferă de obicei
muzicalitate textului.