2.

3 INSTALAŢII DE REDUCERE LA SURSE A EMISIEI DE OXIZI DE AZOT (NOx)

Oxizii de azot (NOx) sunt poluanţi gazoşi care se formează în principal în timpul procesului
de ardere a combustibililor. Atâta timp cât emisia de gaze rezultată în urma arderii se găseşte încă în
instalaţia de ardere, aproximativ 95% din oxizii de azot (NOx) se găsesc sub formă de oxid de azot
(NO), o formă de oxid instabilă. Forma cea mai stabilă a oxizilor de azot (NOx) în condiţii normale
de temperatură este bioxidul de azot (NO 2), care totuşi devine şi aceasta instabilă la temperaturi
normale. Odată ce emisia de gaze rezultată în urma arderii părăseşte instalaţia de ardere şi intră în
atmosferă, cea mai mare parte a oxizilor de azot (NOx) este până la urmă convertită în este bioxid de
azot (NO2). Toate formele de de oxizi de azot ajunse în atmosferă au efecte deosebit de nocive,
deoarece oxizi de azot (NOx), alături de compuţii organici volatili (VOC) sunt principalii precursori
ai formării ozonului troposferic (de la nivelul solului), deci a smogului fotochimic oxidant, mai ales
pe durata lunilor de vară când se ating temperaturi ridicate, iar alături de oxizii de sulf (SO x) sunt
precursorii formării precipitaţiilor acide. Din această cauză oxizii de azot emişi în atmosferă sunt
consideraţi de către Clear Air Act ca fiind unii din poluanţii criteriali.
În timpul arderii combustibililor, oxizii de azot sunt produşi în trei forme şi anume: oxizi de
azot (NOX) de combustibil, oxizi de azot (NOx) termici şi oxizi de azot (NOx) de suflu.
Oxizi de azot (NOx) de combustibil se formează în timpul procesului de ardere prin oxidarea
azotului conţinut în combustibili (se menţionează că arderea unor combustibili cu conţinut mare de
azot cum ar fi cărbunele sau uleiurile reziduale produc emisii de oxizi de azot însemnate cantitativ
în comparaţie cu combustibilii cu conţinut redus de azot cum ar fi uleiurile distilate şi gazele
naturale).
Oxizi de azot (NOx) termici se formează prin legarea azotului molecular cu oxigenul la
temperaturi mai mari de 2000°C.
Oxizi de azot (NOx) de suflu se formează în urma oxidării radicalilor hidrocarbonaţi în
vecinătatea flăcării din arzător. În urma acestui proces se formează totuşi cantităţi insignifiante de
oxizi de azot în comparaţie cu primele două forme.
Pentru diminuarea emisiilor de oxizii de azot (NOx) în atmosferă la sursele discrete fixe se
pot prevede la arzătoarele de combustibili diferite sisteme speciale de control al arderii, sisteme de
injecţie de apă sau abur, sisteme de recirculare a gazelor arse, sau sisteme de reducere post-
combustie a emisiilor de oxizi de azot aşa cum sunt sistemele selective necatalitice (SNCR) sau
sistemele selective catalitice (SCR) sau neselective catalitice. Sistemele SNCR şi SCR se bazează
pe reducerea chimică a oxizilor de azot (NOx) la azot molecular (N2) şi vapori de apă (H2O).
Diferenţa principală dintre cele două tehnologii constă în faptul că SCR utilizează un catalizator
pentru creşterea eficienţei de eliminare a oxizilor de azot, care permite producerea procesului
chimic la temperaturi mai reduse. Aceste tehnologii pot fi utilizate individual sau în combinaţie cu
alte sisteme de reducere a emisiilor de oxizi de azot (NOx) cum ar fi: arzătoarele cu NOx redus
(LBN) sau sistemele de reardere a gazelor naturale (NGR). Sistemele SNCR şi SCR pot fi
proiectate să realizeze reducerea emisiilor de oxizi de azot atât permanenent (pe durata întregului
an) cât şi sezonier (pe durata lunilor călduroare de vară).
La sursele dispersate mobile prin înlocuirea motoarelor clasice cu motoare mult mai curate
din punct de vedere ecologic, prin înlocuirea combustibililor clasici cu combustibili care prin ardere
produc emisii mult mai reduse de oxizii de azot şi prin instituirea în anumite zone protejate din
punct de vederea al poluării atmosfere a unor sisteme obligatorii de mentenanţă şi inspecţii tehnice
ale vehiculelor care să menţină o stare tehnică corespunzătoare a sistemului de propulsie. În general
actualmente este puternic încurajată înlocuirea mijloacelor de transport clasice cu mijloace de
transport moderne cu emisii de poluanţi mult reduse.

2.3.1 Sistemele de reducere selectivă necatalitică (SNCR) a emisiilor de oxizi de azot

Sistemele de reducere selectivă necatalitică a oxizilor de azot (SNCR) sunt în prezent

utilizate pentru diminuarea emisiilor de NOx la cazanele industriale, la generatoarele de abur ale
electrotermocentralelor, la incineratoarele industriale şi la instalaţiile municipale de transformare a
deşeurilor în energie. Sistemele SNCR pot fi aplicate individual sau în combinaţie cu alte tehnologii
de reducere aemisilor de oxizi de azot. Sistemele SNCR poate fi proiectate pentru o operare
sezonieră sau pentru o operare permanentă, pe tot parcursul anului.
Sistemele SNCR pot atinge randamente de reducere a oxizilor de azot de până la 75 %, mai
ales la operările demonstrative de scurtă durată. În aplicaţiile tipice randamentele uzuale de
reducere a oxizilor de azot sunt între 30 - 50%.
Procesul tehnologic al unui sistem SNCR se bazează pe reducerea chimică a moleculei de
NOx în azot molecular (N2) şi vapori de apă (H2O). Pentru aceasta agenţi de reducere pe bază de
azot (agenţi reactivi cum ar fi amoniacul sau ureea), sunt injectaţi în gazele de ardere post
combustie (adică gazele eliberate după ardere). Reactivii injectaţi pot reacţiona cu un diferiţi
componenţi ai gazelor de ardere şi de aceea pentru a fi favorizate reacţiile de reducere a NOx-urilor,
în faţa altor procese chimice, regimul de lucru al sistemului se desfăşoară într- un anumit interval de
temperatură şi în prezenţa oxigenului. De aceea se consideră că procesul de funcţionare a sistemelor
SNCR este un proces chimic selectiv.
Procesul SNCR are loc în cadrul instalaţiei de ardere care acţionează şi în calitate de camera
de reacţie. În figura 2.25 este prezentată schema de principiu a unui arzător dotat cu sistem SNCR.
În această instalaţie reactivul este injectat în gazele de ardere prin duze montate pe peretele camerei
de ardere. Duzele de injecţie sunt în general situate în zona de post-combustie, în zona superioară a
arzătorului şi în zonele de trecere conective. Injecţia în zona post-combustie a reactivului produce
amestecarea gazelor de ardere şi a reactivului, în timp ce căldura din arzător furnizează energia
pentru producerea reacţiei de reducere a monooxidului de azot NO. După acest tratament gazele de
ardere epurate de sunt evacuate din arzător. Mai multe detalii privind procesul şi echipamentele
sistemului SNCR vor fi prezentate pe larg în continuare.

Fig. 2.25 Schema de principiu a unui arzător dotat cu sistem SNCR

[EPA Air Pollution Control cost Manual]

În sistemele SNCR se produce un proces chimic relativ simplu. Reactivii, pe bază de

amoniac (NH3) sau uree (CO(NH2)2), sunt vaporizaţi fie înainte de injectare, de către un vaporizator,
fie după injectare, de către căldura arzătorului. În intervalul de temperatură corespunzător
procesului, ureea, în faza de gaz, sau amoniacul se descompun în radicali liberi, inclusiv NH 3 şi
NH2. După o serie de reacţii, radicalii de amoniac vin în contact cu NO şi îl reduc la N2 şi H2O.
Reprezentarea globală a acestor reacţii este prezentată mai jos atât pentru uree cât şi pentru
amoniac. De menţionat că în acest caz oxizii de azot (NOx) sunt sub formă de monoxid de azot
(NO), deoarece în condiţiile arzătorului aceasta este forma predominantă a oxizilor de azot.
Ecuaţia reacţiei amoniacului cu monoxidul de azot din gazele de ardere este următoarea:
2NO + 2NH 3 + 1/2O 2 → 2N 2 +3H 2 O (2.1)

Ecuaţia reacţiei ureeia cu monoxidul de azot din gazele de ardere este următoarea:
2NO + CO(NH 2 ) 2 + 1/2O 2 →2N 2 + CO 2 + 2H 2 O (2.2)

Principalul produs secundar format în timpul procesului SNCR cu amoniac sau uree, este
protoxidul de azot sau oxidul azotos (N 2O). Cu toate că oxidul azotos este un precursor al formării
de ozon troposferic şi un gaz cu efect de seră, până în prezent nu este reglementat statutul său de
poluant al atmosferei. De menţionat că reducerea oxizilor de azot pe bază de uree generează
semnificativ mai mult N2O (până la 30%) decât reducerea oxizilor de azot pe bază de amoniac.
Pentru reducerea cantităţii de N2O sunt disponibili aditivii brevetaţi pentru procesul SNCR bazat pe
uree.
În continuare se va face o analiză comparativă a celor doi reactivi folosiţi cu succes în
sistemele SNCR, amoniacul şi ureea.
Amoniacul poate fi utilizat în sistemele SNCR fie sub formă de soluţie apoasă, fie sub formă
de amoniac sau anhidru. Amoniacul anhidru este un gaz la temperatură atmosferică normală. Acesta
trebuie să fie transportat şi depozitat sub presiune, fapt care necesită măsuri speciale de siguranţă.
Amoniacul apos este, în general, transportat şi depozitat la o concentraţie de amoniac de 29,4% în
apă. La concentraţii mai mari de 28%, amoniacul apos necesită măsuri speciale de depozitare, şi de
aceea, unele aplicaţii recente de SNCR folosesc o soluţie apoasă de amoniac cu concentraţia de
19%. Se menţionează totuşi că prin reducerea concentraţiei, creşte volumul de stocare necesar.
Amoniacul este, în general, mai puţin costisitor decât ureea. Cu toate acestea, alegerea de
reactiv nu se bazează numai pe cost, ci pe proprietăţile fizice şi consideraţiile operaţionale.
Astfel amoniacul este în general injectat în arzătoare sub formă de vapori. Furnizarea de
vapori de amoniac suficienţi pentru injectoare necesită un vaporizator, chiar dacă o soluţie apoasă
de amoniac cu concentraţia de 29,4% are o presiune de vapori substanţială la temperaturi normale.
Sistemele de injecţie pentru vapori de amoniac anhidru sunt mai complicate şi mai costisitoare decât
sistemele de injecţie pentru soluţii apoase de amoniac.
Ureea este, în general, utilizată într-o soluţie apoasă cu concentraţia de 50% . La această
concentraţie, soluţia de uree necesită măsuri speciale de depozitare din cauza punctului său de
îngheţ de 17,8oC, instalaţiile de depozitare trebuind să fie dotate cu sisteme de încălzire şi circulare
a soluţiei, mai ales în cazul sistemelor SNCR care echipează arzătoarele din zonele cu climă rece.
Se pot folosi şi concentraţii mai mari ale soluţiei soluţii de uree, care asigură reducerea
semnificativă a volumului de stocare a instalaţiilor de depozitare, însă în aceste cazuri sunt necesare
sisteme de încălzire extinse pentru a preveni îngheţarea soluţiei. Ureea este injectată în arzătoare ca
o soluţie apoasă care este vaporizată de căldura din interiorul arzătorului. Ureea mai poate fi
transportată şi sub formă de peleţi, formă care minimizează cerinţele de transport. Totuşi, pentru a
produce uree apoasă pentru utilizare în sistemul de SNCR, ureea sub formă de peleţi trebuie să fie
ulterior amestecată cu apă în instalaţii speciale. Acest proces de producere a soluţiei apoase de uree
este în general mult mai scump decât beneficiile obţinute în urma condiţiilor de transport mult
uşurate, fapt care face acest mod de obţinere a soluţiei apoase de uree să fie prohibitiv cu excepţia
cazurilor în care distanţele de transport între locurile de producere şi utilizare a ureii sunt foarte
mari, a instalaţiilor de ardere de mare capacitate, sau a instalaţiilor de ardere care au deja în dotare
instalaţii chimice de amestecare pentru producerea soluţiei apoase de uree.
Sistemele SNCR bazate pe uree prezintă mai multe avantaje faţă de sistemele SNCR bazate
pe amoniac. Astfel ureea este un lichid netoxic, mai puţin volatil, care poate fi depozitat şi
manipulat în condiţii de siguranţă mult sporite faţă de amoniac. Picăturile de soluţie de uree
injectate în arzător pot pătrunde mai profund şi mai intim în gazele de ardere, acest lucru
îmbunătăţind substanţial amestecarea cu gazelor de ardere, lucru foarte dificil de realizat la
arzătoarele de capacitate mare. Datorită acestor avantaje, ureea este mult mai frecvent utilizată
decât amoniacul la sistemele SNCR care echpează arzătoarele mari.
Parametrii de performanţă ai sistemelor SNCR sunt următorii:

- temperatura de reacţie;
- timpul de rezidenţă disponibil în intervalul optim de temperatură;
- gradul de amestecare între reactivul injectat şi gazele de ardere;
- concentraţia neuniformă (necontrolată) a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere;
- raportul molar între reactivul injectat şi oxizi de azot (NOx) necontrolaţi;
- scăpările de amoniac.

Temperatura la care reacţia de reducere a oxizilor de azot (NOx) are loc se găseşte într-un
interval adecvat (optim) de temperaturi, în care căldura disponibilă este suficientă pentru
producerea reacţiei. La temperaturi inferioare intervalului optim de temperaturi cinetica reacţiilor
este lentă şi amoniacul trece prin arzător fără a reacţiona integral cu oxizii de azot (NO x) din
arzător, producându-se astfel scăpări de amoniac. La temperaturi superioare intervalului optim de
temperaturi reactivul injectat se oxidează şi sunt generate cantităţi adiţionale de oxizi de azot (NOx).
În figura 2.26 este prezentat un grafic de variaţie a eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în
funcţie de temperatură, în arzătoare dotate cu sisteme SNCR cu amoniac sau cu uree.

Fig. 2.26 Variaţia eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în funcţie de temperatură, în
arzătoare dotate cu sisteme SNCR cu amoniac sau cu uree [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Intervalele optime de temperaturi sunt în funcţie de reactivii utilizaţi. Astfel pentru amoniac,
intervalul optim de temperatura este între 870 - 1100 oC. Acest interval poate fi redus prin injectarea
de hidrogen gazos odată cu amoniac. Pentru uree, intervalul optim de temperaturi este între 900 -
1150oC. Acest interval optim de temperaturi poate fi extins prin utilizarea unor aditivi specifici însă
utilizarea acestora va creşte semnificativ costurile de exploatareale instalaţiei.
În arzător reactivul este injectat în zonele în care temperatura gazelor de ardere este în
intervalul optim specificat, şi anume în zonele supraîncălzitoarelor, reîncălzitoarelor şi a zonei de
convecţie a gazelor de ardere (vezi figura 2.25). Plasarea cât mai judicioasă a injectoarele de reactiv
conduce la creşterea eficienţei de de reducere a oxizilor de azot (NOx).

Timpul de rezidenţă este perioada în care reactivii sunt prezenţi în zona de reacţii chimice,
zona superioară şi zonele de legătură ale arzătorului. În această perioadă trebuie să se producă
complet toate fazele procesului SNCR (cu uree) şi anume:

- amestecarea ureei injectate cu gazele de ardere;

 - evaporarea apei;
- descompunerea ureei în NH3;
- descompunerea NH3 în NH2 şi radicali liberi;
- reacţiile de reducere a oxizilor de azot (NOx) în N2 şi H2O.

Prin creşterea timpului de rezidenţă a reactivului în arzător, necesar transferului de masă (a

reactivului) şi desfăşurării reacţiilor chimice, creşte, în general, şi eliminarea oxizilor de azot. În
plus, dacă temperatura de reacţie se reduce, este necesar un timp de rezidenţă mai mare pentru a
atinge acelaşi nivel de reducere a oxizilor de azot. În general, timpul de rezidenţă poate varia între
0,001 – 10 s. Cu toate acestea, câştigul în performanţă pentru timpi de rezidenţă mai mari de 0,5 s,
este de regulă minim. În figura 2.27 este prezentat graficul de variaţie a eficienţei de reducere a
oxizilor de azot (NOx) în funcţie de temperatură pentru două valori diferite ale timpului de
rezidenţă, în arzătoare dotate cu sisteme SNCR.

Fig. 2.27 Variaţia eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în funcţie de temperatură, pentru
două valori diferite ale timpului de rezidenţă la arzătoare dotate cu sisteme SNCR
[EPA Air Pollution Control cost Manual]

Mărimea timpului de rezidenţă depinde în principal de lungimea drumului parcurs de gazele

de ardere în interiorul arzătorului şi de debitul acestora. Aceşti parametri de proiectare sunt de
regulă optimizaţi pentru eficienţa procesului de lucru al arzătorului şi nu pentru optimizarea
procesului sistemului SNCR cu care arzătorul este dotat. De exemplu la un arzător pentru
producerea de abur (boiler) timpul de rezidenţă este optimizat pe baza parametrii de proiectare
indicaţi anterior pentru generarea eficientă a aburului şi pentru realizărea unei viteze de circulaţie a
gazelor de ardere care să prevină eroziunea conductelor de apă din boiler, valoarea rezultată nefiind
totdeauna ideală şi pentru procesul sistemului SNCR.

Gradul de amestecare a reactivului cu gazele de ardere este un parametru foarte important

al sistemelor SNCR fiincă pentru ca reacţiile chimice de reducere să aibă loc, reactivul trebuie să fie
foarte bine dispersat şi amestecat cu gazele de ardere. Dispersia trebuie să apară rapid după injectare
mai ales ca urmare a volatilităţii amoniacului. Cerinţele de amestecare sunt, în general, specifice
arzătoarelor şi depind profilul drumului pe care fluxul de gaze arse îl parcurg prin arzător. Astfel
apariţii unor zone stagnare sau de debit mărit a fluxului de gaze de ardere trebuie să fie identificate
şi imediat ajustate. Dispersia şi amestecarea gazelor de ardere cu reactivul sunt mult mai dificile la
arzătoarele mari, din cauza dimensiunii lor şi a profilului de curgere a fluxului de gaze de ardere.
La arzătoarele dotate cu sisteme SNCR amestecarea reactivului cu gazele de ardere este
realizată de parametrii de lucru şi modul de reglare a sistemului de injecţie. Injectoarele care
pulverizează reactivul sunt astfel configurate şi reglate încât sunt foarte atent controlate unghiul de
pulverizare, viteza şi direcţia de reactiv injectat. Sistemele de injecţie sunt de regulă specifice
fiecărui arzător şi reactiv injectat în parte. Pentru optimizarea proiectării sistemului de injecţie este
larg utilizată modelarea numerică a deplasării fluxurilor de gaze de ardere şi de reactiv şi modul de
interacţiune a acestora în condiţiile din arzător. Astfel reactivul este atomizat în picături fine de
duze special concepute, care optimizează dimensiunea picăturilor cât şi distribuţia acestora. Timpul
de evaporare şi traiectoriile de deplasare sunt parametrii în funcţie de dimensiunile picăturilor.
Astfel picăturile cumai mari dimensiuni mari au impulsuri mărite şi din această cauză penetrează
mai profund în fluxul de gaze de ardere. Totuşi acestea necesită un timp mai lung pentru a se
volatiliza, crescând astfel timpul de rezidenţă necesar.
Optimizarea amestecării reactivului cu gazele de ardere se face prin modelare matematică
prin varierea următorilor parametrii:

- creşterea energiei picăturii;

- creşterea numărului de injectoare;
- creşterea numărului de zone de injectare;
- modificarea caracteristicilor duzelor de atomizor pentru a îmbunătăţi dimensiunea picăturii
de reactiv, distribuţia picăturilor, unghiul de pulverizare, şi direcţiade injectare.

Concentraţia neuniformă (necontrolată) a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere

oxizilor este de asemenea un parametru important care afectează intensitatea reacţiilor de reducere a
oxizilor de azot (NOx) în cadrul arzătorului. Astfel dacă concentraţia oxizilor de azot (NOx) în
gazele de ardere scade, cinetica reacţiilor de reducere scade pe măsură. Mai mult pentru concentraţii
mai mici de oxizi de azot în gazele de ardere, temperatura optimă pentru reacţiile de reducere se
micşorează şi, prin urmare, procesul de reducere a a oxizilor de azot se diminuează suplimentar. În
figura 2.28 este prezentat graficul de variaţie a eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în
funcţie de temperatură pentru diferite valori ale concentraţiei oxizilor de azot (NOx) în gazele de
ardere.

Fig. 2.28 Variaţia eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în funcţie de temperatură, pentru
diferite valori ale concentraţiei oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere la arzătoare dotate cu
sisteme SNCR [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Raportul stoichiometric normalizat (NSR) defineşte cantitatea de reactiv necesară pentru a

se atinge reducerea de oxizi de azot (NOx) vizată. Din ecuaţiile de reacţie 2.1 şi 2.2, teoretic doi
moli de oxizi de azot (NOx) pot fi îndepărtaţi cu un mol de uree sau cu doi moli de amoniac. În
practică, trebuie să fie injectată o cantitate mai mare de reactivi pentru a se obţine o anumită
reducere a nivelului de oxizi de azot (NOx). Valorile tipice ale raportului stoichiometric normalizat
(NSR) variază între 0,5 - 3 moli de amoniac/mol de oxizi de azot. Deoarece costurile de capital şi de
exploatare depind semnificativ de cantitatea de reactiv necesară, este deosebit de importantă
stabilirea unei valori corespunzătoare a raportului stoichiometric normalizat (NSR). Factorii care
influenţează valoarea raportului stoichiometric normalizat (NSR) sunt următorii:

- gradul impus de reducere a oxizilor de azot (NOx);

- concentraţia neuniformă (necontrolată) a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere;
- temperatura şi timpul de rezidenţă disponibile pentru reacţiile de reducere a oxizilor de
azot (NOx);
- gradul de amestecare realizabil în arzător;
 - scăparea admisibilă a amoniacului;
- rata (proporţia) de producere a reacţiilor chimice concurente.
În figura 2.29 este prezentat graficul de variaţie a eficienţei de reducere a oxizilor de azot
(NOx) în funcţie de valoarea raportului stoichiometric normalizat (NSR). Se remarcă că pentru
valori ale raportului stoichiometric normalizat (NSR) peste 2, nu are loc o creştere semnificativă a
reducerii de oxizi de azot (NOx).

Fig. 2.29 Variaţia eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în funcţie de valoarea raportului
stoichiometric normalizat (NSR) [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Scăpările de amoniac în gazele de ardere evacuate sunt o consecinţă a faptului că nu toată

cantitatea de reactiv injectată în arzător (de obicei în practică se utilizează valori ale raportului
stoichiometric normalizat (NSR) semnificativ mai mari decât cele din teorie) participă la reacţii de
reducere a oxizilor de azot (NOx) din gazele de ardere sau sunt eliminate prin alte reacţii chimice în
arzător. O contribuţie importantă la apariţia scăpărilor de amoniac o are şi concentraţia necontrolată
a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere, mai ales în sensul diminuării acesteia.
Se menţionează că injectarea de reactiv la valori mărite ale ale raportului stoichiometric
normalizat NSR (de obicei în practică se utilizează valori ale NSR semnificativ mai mari decât cele
din teorie) cu toate că poate îmbunătăţi eficienţa reducerii oxizilor de azot, poate conduce la valori
mari ale scăpărilor de amoniac în emisiile de gaze arse evacuate, fapt care constituie un proces
foarte negativ din punct de vedere al poluării atmosferei.
De aceea limitele acceptabile pentru scăpările de amoniac în gazele de ardere evacuate,
impuse prin norme de reglementare sunt între 5 - 10ppm, introduc de regulă constrângeri asupra
performanţelor sistemelor SNCR. Scăpările de amoniac în gazele de ardere evacuate din arzătoare
trebuie să fie atent monitorizate, la ora actuală instrumentele pentru monitorizare fiind aproape în
totalitate dezvoltate, dar nu sunt încă disponibile comercial. O metodă folosită în prezent pentru
cuantificarea scăpărilor de amoniac este determinarea concentraţiei de amoniac în cenuşa colectată
din arzător.
În figura 2.30 este prezentat un grafic tipic de variaţie a eficienţei de reducere a oxizilor de
azot (NOx) în funcţie de valoarea scăpărilor de amoniac în gazele de ardere evacuate dintr-un
arzător la care concentraţia oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere este necontrolată (cu valori în
jur de 120 ppm).
 Fig. 2.30 Variaţia eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în funcţie de valorile scăpărilor de
amoniac din gazele de ardere evacuate [EPA Air Pollution Control cost Manual]
În lume au fost dezvoltate şi puse în aplicare două modele de bază de sisteme SNCR. Primul
este un sistem SNCR pe bază de amoniac, patentat şi dezvoltat de Exxon Research and Engineering
Company în 1975 şi înregistrat sub denumirea comercială Thermal DeNO x®, iar al doilea este un
sistem SNCR pe bază de uree, patentat şi dezvoltat de The Electric Power Research Institute (EPRI)
în 1980 şi înregistrat sub denumirea comercială NOx OUT®.
Ca să funcţioneze orice sistem SNCR trebuie să realizeze patru faze de bază, distincte şi
consecutive şi anume:

- primirea şi depozitarea reactivului;

- dozare şi diluare a reactivului cu apă pentru realizarea soluţiei apoase de reactiv la
concentraţia impusă şi transportul acesteia la locurile de injectare;
- injectarea soluţiei de reactiv în locurile adecvate din arzător;
- amestecarea reactivului cu gazele de ardere.

Aceste faze sunt comune atât pentru sistemele SNCR pe uree cât şi pentru cele pe amoniac.
Cu toate acestea, specificaţiile de proiectare şi echipamentele pentru cele două sisteme sunt diferite,
deoarece amoniacul este injectat ca un abur în timp ce ureea este injectată ca o soluţie apoasă. Ureea
este de obicei folosită în aplicaţiile de mare capacitate deoarece este mai sigură la stocare şi are
proprietăţi mai bune de dispersie. În figura 2.31 este prezentată structura şi fluxul tehnologic al unui
sistem SNCR pe uree, care va fi prezentat pe larg în continuare. De menţionat că sistemele SNCR
bazate pe uree de tip NOx OUT ® au o structură modulară flexibilă şi adaptabilă la dezvoltării
ulterioare, care se pot aplica pe arzătoare, fără a influenţa negativ parametrii de funcţionare a
acestora, impuse la proiectare, şi cu costuri de capital minime. Componentele sistemelor sunt
asamblate în module funcţionale realizate pe cadre din oţel inoxidabil, care sunt transportate la
locaţia arzătorului şi inserate în structura acestuia.

Fig. 2.31 Structura şi fluxul tehnologic al unui sistem SNCR pe uree

[EPA Air Pollution Control cost Manual]
 Principalele module ale unui sistem SNCR pe uree de tip NO x OUT® sunt: modulul de
alimentare şi circulare a reactivului brut, modulul de control al presiunii apei de diluţie, modulele
de dozare şi control a soluţiei de reactiv pentru injectare, modulele de distribuţie a soluţiei de
reactiv către injectare şi sistemele de injectoare.

Modulul de alimentare şi circulare a reactivului brut preia ureea din rezervorul de stocare,
o filtrează, pentru a se evita înfundarea injectoarelor şi o încălzeşte pentru a preveni îngheţarea
acesteia, după care o transmite către modulele de dozare şi control a soluţiei de reactiv pentru
injecţie. Acest modul trebuie să susţine circulaţia continuă a ureei depozitate la debite şi presiuni
corespunzătoare. În funcţie de necesităţile sistemului de injecţie ureea circulată este este transmisă
către dozare pentru realizarea soluţiei pentru injectare sau reîntoarsă în rezervorul de stocare
aractivului brut. Acest modul conţine mai multe nivele de pompe centrifugale din oţel inoxidabil,
filtre duplex în linie, radiatoare electrice şi instrumente pentru măsurarea şi controlul presiunii,
debitului, temperaturii, şi cantităţii de reactiv.

Modulul de control al presiunii apei de diluţie (DWP), asigură filtrarea corespunzătoare şi

controlul presiunii apei pentru realizarea soluţiei de reactiv pentru injectare. Filtrarea apei se face
astfel încât să conţină o concentraţie de suspensii solide sub 50 mg/l şi un nivel foarte redus de
solide dizolvate. Modulul DWP este constituit constă din două pompe multietajate centrifugale din
oţel inoxidabil, un filtru duplex în linie, supape de control al presiunii şi instrumente pentru
măsurarea debitului şi presiunii apei.

Modulele de dozare şi control a soluţiei de reactiv pentru injectare (IZM) realizează

diluarea ureei cu apă pentru realizarea soluţiei de reactiv la concentraţia impusă pentru injectare şi
controlează parametrii fluxului de soluţie de reactiv transmis către fiecare zonă de injecţie din
arzător. Fiecare modul IZM include o pompă de dozare a reactivului, o pompă de apă, un bazin de
amestecare static în linie, un panou de comandă şi control, vane de închidere, supape de control al
presiunii, înstrumente pentru măsurarea debitului şi presiunii atât pentru reactiv cât şi pentru apă
Prin intermediul sistemului său de control, modulule IZM ajustează debitele de soluţie şi activează
sau dezactivează zonele de injecţie ca răspuns la schimbările concentraţiei NO x-urilor din gazele de
ardere, sarcinii arzătorului, sau calităţii combustibilului. Sistemele SNCR pe uree de tip NO x OUT®
au în componenţă între unu şi cinci module IZM, în funcţie de mărimea arzătorului, configuraţia sa,
concentraţia de NOx necontrolat în gazele de ardere, şi eficienţa impusă de îndepărtare a NOx.

Modulele de distribuţie a soluţiei de reactiv către injectare, care se găsesc montate pe

cadrul arzătorului preiau soluţia de uree diluată şi amestecată de la modulule IZM şi o distribuie
către fiecare injector în parte, controlând fluxurile de soluţie pentru injecţie. De asemenea modulele
de distribuţie controlează şi fluxurile de aer cre realizează atomizarea reactivului la injectoare.
Fiecare modul de distribuţie este format din instrumente de măsură a debitului şi presiunii, robinete
supape de siguranţă şi echilibrare şi are în componenţă regulatoare automate pentru controlul
parametrilor fluxurilor de soluţie de reactiv către injectoare. Sistemul de control automat
controlează şi afişează cu precizie debitele de reactiv şi de aer pulverizat sau abur la fiecare injector.
Armăturile modulelor de distribuţie sunt confecţionate din oţel inoxidabil. De menţionat că este
prevăzut câte un modul de distribuţie pentru fiecare modul IZM acesta furnizând reactiv la mai
multe injectoare (un set de injectoare).

De menţionat că toate modulele prezentate pănă în prezent realizează faza de dozare şi

diluare a reactivului cu apă pentru realizarea soluţiei apoase de reactiv la concentraţia impusă, şi
transportul acesteia la locurile de injectare. Fazele de injectarea soluţiei de reactiv în locurile
adecvate din arzător şi de amestecarea reactivului cu gazele de ardere sunt realizate în principal prin
localizarea în arzător şi modul de funcţionare a sistemelor de injectoare.
Locaţiile de injecţie a reactivului în arzător pot fi situate în diferite zone ale acestuia, unde
sunt cel mai corespunzător îndeplinite condiţiile de reducere a oxizilor de azot (NOx). În cele mai
multe cazuri au fost proiectate sisteme SNCR care au sisteme de injectoare plasate în una până la
cinci zone de injecţie în arzător, fiecare sistem de injectoare zonal având între 4 - 12 injectoare.
Zonele de plasarea a seturilor de injectoare sunt în zone deschise ale arzătorului, cum ar fi zona
supraîncălzitoarelor sau zona dintre supraîncălzitoare şi reîncălzitoare. Sistemele de injectoare din
diferite zone ale arzătorului pot fi operate independent sau în grupuri subzonale după modul cum
sunt conectate la modulele IZM. Prin acest mod de operare a sistemelor de injectoare se asigură o
mare flexibilitate de funcţionare care să răspundă cât mai bine condiţiilor de funcţionare ale
arzătorului.
Sistemele de injectoarele sunt formate din seturi de injectoare care realizează injecţia
(dispersia) reactivului în fluxul de gaze de ardere şi amestecarea acestuia cu gazele de ardere. Există
două tipuri uzuale de sisteme de injectoare şi anume: sisteme de injectoare de perete şi sisteme de
injectoare de tip lance.

Sistemele de injectoare de perete sunt fixate direct pe peretele interior al arzătorului. În

general, în fiecare locaţie prevăzută pe peretele arzătorului este montată căte un injector (o duză de
injecţie). Injectoarele de perete sunt de regulă utilizate la arzătoarele de capacitate mică unde
injecţia de reactiv cu rază scurtă de acţiune este suficientă pentru amestecarea acestuia cu gazele de
ardere. Sistemele de injectoare de perete au o durată de operare mai lungă decât sistemele de
injectoare de tip lance, deoarece acestea sunt astfel plasate încât să nu fie direct expuse pe calea de
curgere a fluxului de gazele de ardere fierbinţi.
Sistemele de injectoare de tip lance constau dintr-o conductă (lancea), care iese din peretele
interior al arzătorului în calea fluxului de gaze de ardere. De-a lungul conductei sunt montate duze
de injecţie a reactivului direct în fluxul de gaze de ardere. Sistemele de injectoare de tip lance sunt
folosite la sistemele SNCR pe amoniac şi la arzătoarele mari dotate cu sisteme SNCR pe uree, la
care amestecarea gazelor de ardere cu reactiv este mai dificilă. În unele cazuri de sisteme SNCR,
lancea cu injectoare se extinde pe întreaga lăţime de trecere a fluxului de gaze arse, deci pe întreaga
secţiune de trecere a arzătorului. În unele cazuri sistemele de injectoare de tip lance pot avea o
singură duză, dar în cele mai multe cazuri au mai multe duze. Sistemele SNCR pot fi dotate cu un
singur tip de sistem de injectoare sau cu ambele tipuri de sisteme de injectoare.

În general injectoarele (duzele) de reactiv sunt supuse la un regim de funcţionare la

temperaturi ridicate, suportând efectele trecerii fluxului de gaze arse care produc eroziune,
coroziune, şi degradarea integrităţii structurale. Prin urmare, injectoarele sunt în general construite
din oţel inoxidabil şi sunt astfel proiectate ca să poată fi uşor înlocuite. În plus, injectoarele sunt de
multe ori răcite cu aer, abur, sau apă. De altfel, de multe ori sistemele de injectoare de tip lance şi
uneori chiar şi injectoarele de perete sunt astfel concepute încât să fie retractabile atunci când este
cazul să fie folosite, lucru care minimizează expunerea lor la acţiunea gazelor de ardere fierbinţi,
atunci când sistemul SNCR nu este exploatat.
Reactivul este injectat sub presiune şi atomizat de duze special concepute pentru a crea
picături de dimensiuni optime. Unghiul de pulverizare şi viteza de injecţie impun traiectoria
reactivului prin fluxul de gaze de ardere. De multe ori la sistemele SNCR pe bază de uree, impreună
cu ureea se injectează şi un lichid de transport (de obicei aer sau abur), printr-o duză pulverizatoare
duală lichid-gaz, în acest caz reactivul poate fi injectat cu o energie redusă. Totuşi în multe cazuri
reactivul este injectat cu energie ridicată. Astfel la sistemele de injectoare de tip lance şi la
arzătoarele mari reactivul este injectata cu energie ridicată. Sistemele care injectează reactivul cu
energie ridicată sunt mai scumpe de construit şi exploata, deoarece acestea necesită un compresor
de capacitate mai mare, un sistem de injecţie mai robust, si consumă mai mult curent electric.
Sistemele de injectare a reactivului folosite la sistemele SNCR pe bază de amoniac, în
general, sunt mai complicate şi scumpe decât cele utilizate pentru sistemele SNCR pe bază de uree.
Aceste sisteme injectează de cele mai multe ori vapori de amoniac, şi mai rar soluţie apoasă de
amoniac. Din acest motiv, sistemele pe bază de amoniac folosesc adesea sisteme de injectoare de tip
lance de energie ridicată, cu injectoare multiple. În aceste cazuri sistemele de injectoare de tip lance
sunt plasate uniform pe întreaga secţiune de trecere a fluxului de gaze arse din arzător, astfel încât
poziţiile injectoarelor de reactiv să formeze o grilă uniformă pe lăţimea şi înălţimea secţiunii de
trecera a arzătorului.
2.3.2 Instalaţii de reducere selectivă catalitică (SCR) a emisiilor de oxizi de azot

Reducerea catalitică selectivă (SCR) a fost aplicată ca metodă de reducere a emisiilor de

oxizilor de azot (NOx) în atmosferă încă de la începutul anilor 1970, la arzătoarele pe combustibil
lichid fosilizat, şi este şi în prezent folosită în Japonia, Europa şi Statele Unite. În practică a fost
aplicat eficient la arzătoarele cazanelor marilor termocentrale pe cărbune sau pe gaze naturale, la
arzătoarele cazanele industriale, la încălzitoarele de proces şi la turbinele pe gaz cu ciclu combinat.
Aplicaţii limitate au mai fost făcute şi la alte tipuri de arzătoare de combustibil cum ar fi: turbinele
pe gaz cu ciclu simplu, arzătoarele furnalelor de la combinatele siderurgice, la instalaţiile industriale
de producere a acidului azotic şi la motoarele termice de la autovehicule. Teoretic, sistemele SCR
pot fi aplicate la arzătoare ca sisteme de sine-stătătoare sau în combinaţie cu alte sisteme de control
al arderii. Sistemele SCR au fost proiectate să atingă eficienţe teoretice de până la 100% pentru
reducerea NOx-urilor,însă în practică, acestea funcţionează la eficienţe de reducere a NOx-urilor în
intervalul 70 - 90%.

Ca şi la sistemele de reducere selectivă necatalitică (SNCR) a oxizilor de azot (NOx),

procesul de funcţionare a sistemelor de reducere catalitică selectivă (SCR) se bazează pe reducerea
chimică a moleculelor de oxizi de azot (NO x) din gazele de ardere la azot gazos (N2) şi apă (H2O)
sub acţiunea unui agent reactiv de reducere (cum ar fi amoniacul sau ureea) înjectat în fluxul post-
ardere de gaze al arzătorului. Diferenţa principală între sistemele SNCR şi SCR este că sistemele
SCR utilizează un catalizator pe bază de metal cu care se activează zonele din arzător în care are loc
procesul de reducere chimică a oxizilor de azot. Utilizarea unui catalizator în cadrul procesului de
lucru a sistemelor SCR în comparaţie cu procesul de lucru a sistemelor SNCR are ca rezultat două
avantaje principale şi anume: eficienţa mai ridicată de reducere a NOx şi faptul că în sistemele SCR
reacţiile de reducere a oxizilor de azot se produc într-un interval mai larg de temperaturi mai joase
decât în sistemele SNCR.
În figura 2.32 este prezentată schema procesului tehnologic al unui sistem SCR.
 Fig. 2.32 Schema procesului tehnologic al unui sistem SCR
[EPA Air Pollution Control cost Manual]
Reactivul de reducere este injectat în avalul arzătorului şi economizatorului în fluxul de gaze
de ardere prin intermediul unui sistem de injectoare. În general reactivul este diluat cu aer
comprimat sau cu abur pentru favorizarea injecţiei. Reactivul înjectat se amestecă cu gazele de
ardere şi ambele componente intră în camera reactorului în care se găseşte catalizatorul. Atunci
când amestecul de gaze de ardere fierbinţi şi reactiv difuzează prin catalizator se produce reducerea
chimică a oxizi de azot (NOx) la azot gazos (N2) şi apă (H2O). Căldura gazelor de ardere furnizează
energia necesară pentru reacţie. Azotul gazos, vaporii de apă, precum şi orice alte componente ale
gazelor de ardere părăsesc apoi reactorul cu catalizator al sistemului SCR şi sunt evacuate în
atmosferă.
Sunt mai multe locaţii diferite din avalul arzătoarelor în care sistemele SCR pot fi instalate.
În funcţie de locul unde se montează reactorul cu catalizator al sistemului SCR, temperatura şi
compoziţia gazelor de ardere variază. Dacă reactorul cu catalizator al sistemului SCR este plasat în
amontele sistemului de reţinere a suspensiilor solide din gazele de ardere şi a încălzitorului de aer
atunci gazele de ardere vor avea o temperatură şi un nivel de încărcare cu suspensii solide mai
ridicate. Dacă reactorul cu catalizator al sistemului SCR este plasat în avalul sistemului de reţinere a
suspensiilor solide din gazele de ardere, a încălzitorului de aer şi a sistemului de desulfurare a
gazelor de ardere, atunci gazele de ardere sunt mult mai curate (a fost reţinută mare parte din
încărcarea cu suspensii solide şi oxizi de sulf) dar au o temperatură inferioară intervalului acceptabil
de temperaturi pentru producerea reacţiilor de reducere a oxizi de azot din gazele de ardere. În acest
caz se poate lua în considerare o reîncălzire a gazelor de ardere înainte de intrarea în reactorul
sistemului SCR, fapt care conduce la creştere semnificativă a costurilor de capital şi exploatare a
sistemului SCR.

Chimia procesului SCR este următoarea: amoniacul gazos, care reactivul de reducere
utilizat în majoritatea sistemelor SCR deoarece pătrunde prin porii catalizatorului mai uşor decât
ureea apoasă, este vaporizat înainte de injectare, şi în intervalul de temperaturi corespunzătoare
reducerii oxizilor de azot (NOx), se descompune în radicali liberi, inclusiv NH3 şi NH2. După o serie
de reacţii, radicalii de amoniac vin în contact cu oxizii de azot (NOx) şi le reduc la azot gazos N2 şi
apă H2O. Reprezentarea globală a acestor reacţii este dată mai jos (în reacţie oxizii de azot NOx sunt
reprezentaţi de monoxidul de azot NO, deoarece aceasta este forma predominantă oxizilor de azot
NOx în interiorul arzătoarelor).

catalyst
2NO + 2NH 3 + 2O 2 > 2N 2 + 3H 2 O (2.3)

Ecuaţia indică faptul că un mol de NH3 este necesar pentru a elimina un mol de NOx.
Catalizatorul are rolurile de a reduce energia necesară producerii reacţiei de reducere şi de a creşte
viteza de reacţie. În reactorul SCR activat cu catalizator, catalizatorul absoarbe amoniacul gazos şi
monoxidul de azot formând un compus complex activat care produce reacţia de reducere. Azotul
gazos şi vaporii de apă rezultaţi din reactia de reducere sunt desorbiţi în fluxul de gaze de ardere.
Zonele din reactor dezactivate de producerea reacţiilor de reducere a oxizilor de azot sunt apopi
reactivate prin oxidare.
Temperatura ridicată a gazelor de ardere converteşte amoniacul gazos în radicali liberi şi
asigură energie de activare pentru reacţie. Reacţia necesită, de asemenea, un exces de oxigen, de
regulă de 2-4 %. Reducerea de oxizilor de azot NOx cu amoniac este exotermă, rezultând deci
eliberare de caldură. Totuşi din cauză că concentraţia tipică a oxizilor de azot în gazele de ardere la
intrarea în sistemul SCR este de numai 0,01 - 0,02% în volume, cantitatea de căldură rezultattă din
reacţie este nesemnificativă.

Reactivul utilizat în sistemul SCR pentru reacţia de reducere a oxizilor de azot din gazele de
ardere este, după cum a fost arătat anterior, amoniacul gazos care se obţine fie din amoniac apos fie
din amoniac anhidru. Amoniacul anhidru este aproape 100% amoniac pur. Acesta este un gaz la
temperaturi atmosferice normale, şi prin urmare, acesta trebuie să fie transportat şi depozitat în
recipiente sub presiune. Din cauză că este foarte toxic amoniacul anhidru necesită luarea de măsuri
speciale de securitate la transport şi depozitare. Amoniacul apos este, în general, transportat şi
depozitat la o concentraţie de amoniac de 29,4% în apă. La concentraţii mai mari de 28%,
amoniacul apos necesită măsuri speciale de depozitare, şi de aceea, unele aplicaţii recente de SNCR
folosesc o soluţie apoasă de amoniac cu concentraţia de 19%. Se menţionează totuşi că prin
reducerea concentraţiei, creşte volumul de stocare necesar.

Catalizatorii utilizaţi în sistemele SCR sunt compuşi din metale active sau din ceramică cu o
structură foarte poroasă, porii (celulele) catalizatorului constituind locaţiile activate ale reactorului
SCR unde au loc reacţiile de reducere a oxizilor de azot. Din punct de vedere chimic, în aceste
locaţii activate (adică în celulele catalizatorului) se găsesc grupări cu caracter la capetele structurii
interne a catalizatorului care favorizează producerea reacţiilor de reducere. După ce reacţiile de
reducere au avut loc, respectivele locaţii (celelele catalizatorului) îşi consumă caracteristica de
catalizare (adică îşi pierd activarea), care poate fi regenerată prin rehidratare sau oxidare (denumită
fază de reactivare a catalizatorului). Totuşi, în timp, starea de activare a catalizatorului scade
permanent, fiind necesară la un moment dat înlocuirea catalizatorului.
Atât natura chimică a catalizatorilor cat şi configuraţia acestora în reactoarele SCR
determină decisiv eficienţa catalizatorilor şi de aceea pe plan mondial aceste sunt patentate.
Iniţial, catalizatori reactoarelor SCR erau constituiţi din metale preţioase, cum ar fi platina
(Pt), care aveau un cost foarte ridicat. La sfârşitul anilor 1970, cercetatorii japonezi au folosit ca
metale de bază pentru catalizatorii reactoarelor SCR, vanadiul (V), titanul (Ti) şi tungstenul (W),
ceea ce a redus semnificativ costul catalizatorilor. În anii 1980, au început să fie folosiţi ca
materiale de bază oxizii de metal, cum ar fi oxidul de titan (TiO 2), oxidul de zirconiu (ZrO2),
pentoxidul de vandium (V2O5), şi oxidul de siliciu (SiO 2), materiale care au permis lărgirea
intervalului optim de temperaturi pentru producerea reducerii oxizilor de azot. S-au realizat şi
catalizatori pe bază de zeoliţi (silicaţi de aluminiu cristalin) pe operare la temperaturi înalte (675ºF -
1000ºF) dar preţurile acestora sunt prohibitive.
 Îmbunătăţirile aduse catalizatorilor au scăzut reacţiile secundare nedorite, cum ar fi
conversiile oxizilor de sulf (SO2 la SO3), şi au crescut rezistenţa la acţiunea substanţelor nocive
eliberate de gazele arse. De asemenea, modele noi de configuraţii ale catalizatorilor, cu suprafeţe
specifice pe volum crescute, au crescut semnificativ activitatea catalizatorilor şi au lărgit intervalul
de temperaturi optime pentru producerea reacţiilor de reducere oxizilor de azot. Astfel se poate
constata că în prezent există o tendinţă permanentă de scădere a volumului şi de creştere a duratei
de viaţă a catalizatorilor
Structurile chimice ale catalizatorilor pot fi monocomponent, multicomponent sau acoperiri
de material activat fixate pe un suport de material neutru. Se mai fot adăuga şi diferite materiale de
adaos care măresc stabilitatea structurală şi termică a catalizatorilor sau măresc suprafaţa specifică a
acestora.
Configurările catalizatorilor sunt astfel realizate încât să maximizeze suprafaţa lor specifică
pe volum. Astfel aceştia sunt configuraţi sub formă de faguri din ceramică acoperită cu metal sau
sub formă de placi plisate din metal monolit care formează o reţea fixată în interiorul reactorului
SCR, sau sub formă de peleţi metalici, care formează o umplutură mobilă în interiorul reactorului
SCR. De menţionat că, catalizatorii sub formă de umplutură au în general suprafeţe specifice mai
mari decât catalizatorii sub formă de reţea fixată, însă sunt mai sensibili la înfundare. De asemenea
se menţionează că catalizatorii sub formă de umplutură au limitări de utilizare la tratarea gazelor de
ardere povenite din arderea anumitor combustili cum ar fi gazele naturale.
Înlocuirea catalizatorilor epuizaţi din reactoarelor SCR după perioade mai mici de un an este
foarte puţin frecventă. Majoritatea producătorilor de catalizatori pentru reactoarele SCR oferă un
serviciu de înlocuire a acestora. Catalizatorii înlocuiţi pot fi reactivaţi în scopul reutilizării sau
componentele acestora sunt reciclate pentru alte utilizări. Totuşi, în cazul în care catalizatorii
epuizaţi nu pot fi nici reactivaţi nici reciclaţi, aceştia vor fi depuşi în depozite de deşeuri speciale
(periculoase).
Cerinţele de performanţă care conduc la alegerea unui catalizator includ intervalul optim de
temperaturi de reacţie, debitul fluxului de gaze de ardere, tipul de combustibil utilizat pentru ardere,
activarea şi selectivitatea catalizatorului şi durata de funcţionare a catalizatorului. În plus, trebuie să
se ia în considerare şi costurile implementării şi exploatării catalizatorului, inclusiv costurile de
eliminare a acestuia când se epuizează.

Principalii parametrii de performanţă ai sistemelor SCR sunt aceeaşi ca şi la sistemele

SNCR şi anume:

- temperatura de reacţie;
- timpul de rezidenţă disponibil în intervalul optim de temperatură;
- gradul de amestecare între reactivul injectat şi gazele de ardere;
- concentraţia neuniformă (necontrolată) a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere;
- raportul molar între reactivul injectat şi oxizi de azot (NOx) necontrolaţi;
- scăpările de amoniac.

Majoritatea consideraţiilor făcute despre aceşti parametrii la sistemele SNCR sunt valabile şi
pentru sistemele SCR cu excepţia unor mici amănunte datorate utilizării unui catalizator şi a
faptului că, camera de reacţie este separată de arzător. În plus la sistemele SCR se iau în considerare
şi alţi factori constructivi şi funcţionali specifici, şi anume:

- activarea catalizatorului;
- selectivitatea catalizatorului;
- căderea de presiune a gazelor de ardere la trecerea reactorul catalitic;
- pasul de dispunere a celulelor catalizatorului;
- dezactivarea catalizatorului;
 - managementul catalizatorului;

În continuare se va face o analiză a tuturor parametrilor de performanţă ai sistemelor SCR, şi

pe baza acesteia, acolo unde este cazul, vor fi evidenţiate diferenţele majore între sistemele SNCR
şi SCR.

Temperatura la care reacţia de reducere a oxizilor de azot (NOx) are loc eficient se găseşte
numai într-un interval optim de temperaturi, specific caracteristicilor gazelor arse şi reactivului de
reducere utilizat. În sistemele SCR, utilizarea unui catalizator coboară temperaturile din intervalul
optim pentru maximizarea reacţiilor de reducere a oxizilor de azot (NO x). La temperaturi în
reactorul catalitic sub intervalul optim specificat, cinetica reacţiilor scade şi în acest caz o parte din
reactivul injectat trece prin reactorul de reducere fără a reacţiona cu oxizii de azot din gazele de
ardere, fiind evacuat odată cu acestea, fenomen deosebit de nociv denumit scăpare de amoniacului.
La temperaturi în reactorul catalitic peste intervalul optim specificat, în loc de reducerea oxizilor de
azot (NOx) la azot gazos N2 şi apă H2O, se formează protoxid de azot (N 2O) care este un gaz care
produce sinterizarea şi dezactivarea catalizatorui, deci distrugerea acestuia.
Într-un sistem SCR, temperatura optimă depinde atât de tipul de catalizator utilizat în proces
cât şi de compoziţia gazelor de ardere. Pentru majoritatea catalizatorilor care se găsesc pe piaţă (în
special pe bază de oxizi metalici), intervalul optiv de temperaturi pentru procesul SCR variază între
250 - 427°C. În figura 2.33 este prezentat un grafic de variaţie a eficienţei de reducere a oxizilor de
azot (NOx) în funcţie de temperatură pentru un sistem SCR dotat cu catalizator de tip oxid metalic.
Din grafic se remarcă faptul că eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) creşte odată cu
temperatura pâna la temperaturi între (370 - 400°C) unde are valori maxime, însă odată cu creşterea
temperaturii peste 400°C eficienţa de reducere a oxizilor de azot (NOx) începe să scadă.
În timp ce temperatura gazelor de ardere se apropie de temperatura optimă, intensitatea
reacţiilor de reducere a oxizilor de azot (NOx) creşte accentuat şi un volum tot mai mic de
catalizator permite obţinerea aceeaşi eficienţe de îndepărtare a oxizilor de azot (NOx). În figura 2.34
este prezentat un grafic de variaţie a volumului de catalizator (exprimat în procente) necesar pentru
păstrarea eficienţei de îndepărtare a oxizilor de azot (NOx). Din grafic se observă că apare o scădere
de circa 40 % a volumului de catalizator necesar atunci când temperatura gazelor de ardere creşte de

Fig. 2.33 Graficul de de variaţie a eficienţei de reducere a oxizilor de azot (NOx) în funcţie de
temperatură, pentru un sistem SCR cu catalizator de tip oxid metalic
[EPA Air Pollution Control cost Manual]

la 320°C la intervalul de temperaturi optime (370 - 400°C). Această scădere a volumului necesar de
catalizator, de asemenea, duce la o scădere semnificativă a costurilor de capital a sistemelor SCR.
 Fig. 2.34 Graficul de variaţie a volumului de catalizator necesar pentru păstrarea eficienţei de
îndepărtare a oxizilor de azot (NOx) în funcţie de temperatură, pentru un sistem SCR cu catalizator
de tip oxid metalic [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Deoarece intervalul de temperatură optim al procesului sistemului SCR este mai jos decât
cel al sistemului SNCR, injectarea reactivului în fluxul de gaze de ardere are mai degrabă loc în
avalul arzătorului decât în interiorul acestuia. După cum s-a arătat anterior sunt mai multe opţiuni
de plasarea a reactorul catalitic de reducere a oxizilor de azot, la fiecare dintre acestea corespunzând
o temperatură diferită a gazelor de ardere. Cele mai multe modele de sisteme SCR instalează
reactorul catalitic în aval de economizor şi înainte de preîncălzitorul de aer, unde gazele de ardere
sunt la temperatura corespunzătoare pentru catalizatorii bazaţi pe oxizii de metal. Reîncălzirea
gazelor de ardere poate fi necesară pentru reactorii catalitici amplasaţi în aval de preîncălzitorul de
aerul, însă o reîncălzire a gazelor de ardere conduce la creştere semnificativă a costurilor de
exploatare a sistemului SCR.
Se menţionează că exploatarea arzătoarelor la sarcini reduse reduc debitul fluxului de gaze
de ardere. La debite reduse ale gazelor de ardere, temperatura acestora la ieşirea din economizator
scade deoarece suprafeţele de transfer termic ale arzătorului absorb mai multă căldură din gazele de
ardere. Sistemele tipice SCR tolerează fluctuaţii de temperatură ale gazelor de ardere de ± 93°C.
Totuşi la funcţionarea la sarini reduse ale arzătoarelor temperatura gazelor de ardere poate scădea în
afara intervalului optim de temperaturi. Pentru aceste cazuri economizatoarele sunt prevăzute cu
bypass-uri care pot fi folosite pentru creşterea temperaturii gazelor de ardere, care amestecă gazele
de ardere mai reci de la ieşirea din economizator cu o parte din gazele de ardere fierbinţi care intră
în economizator.

Timpul de rezidenţă este perioada în care reactivii sunt prezenţi în zona reactorului. Timpi
de rezidenţă mai mari conduc în general la eficienţe mai mari de eliminare a oxizilor de azot. Şi
temperatura afectează, de asemenea, valoarea timpului de rezidenţă necesar. Astfel timpul necesar
de rezidenţă scade pe masură ce temperatura din reactor se apropie de intervalul optimă de
temperaturi pentru reacţia de reducere. În practică timpul de rezidenţă este adesea exprimat ca
viteză specifică de trecere prin reactorul catalitic, care, din punct de vedere dimensional este o
mărime inversă timpului de rezidenţă. Viteza specifică de trecere prin reactorul catalitic se
determină experimental prin măsurarea debitului fluxului de gaze de ardere care se împarte la
volumul superficial (volumul porilor catalizatorului) al reactorului catalitic. Eficienţa îndepărtării a
oxizilor de azot (NOx) creşte odată cu scăderea vitezei specifice de trecere prin reactorul catalitic
sau cu creşterea volumului catalizatorului din reactorul catalitic, pentru un anumit debit al fluxului
de gaze de ardere.
Timpul de rezidenţă optim pentru un sistem SCR este în funcţie de numărul reactoare
catalitice disponibile pentru reducerea oxizilor de azot (NOx) din gazele de ardere şi de debitul
fluxului de gaze de ardere care parcurge zonele interstiţiale ale reactoarelor catalitice, denumit debit
interstiţial. Un alt parametru caracteristic al sistemelor SCR este aria specifică de trecere prin
reactorul catalitic, parametru care leagă numărul de reactoare catalitice şi debitul interstiţial al
fluxului de gaze de ardere cu timpul de rezidenţă. Prin definiţie, aria specifică de trecere prin
reactoarele catalitic se defineşte ca fiind raportul între viteza specifică de trecere prin reactorul
catalitic şi aria superficială specifică tolală a catalizatorilor (aria specifică totală a porilor
catalizatorilor, care este exprimată în [m2/m3], şi care de exemplu pentru sistemele SCR aplicate la
arzătoare pe cărbune are valori între 300 – 1200 m2/m3). Creşterea aria specifică de trecere prin
reactoarele catalitic conduce la creşterea eficienţei îndepărtării a oxizilor de azot (NOx) pentru un
anumit debit al fluxului de gaze de ardere care parcurge reactoarele catalitice.

Gradul de amestecare a reactivului cu gazele de ardere este un parametru foarte important

care indică modul de amestecare a reactivului fin dispersat în fluxul de gaze de ardere, pentru a se
asigura un contact intim suficient între reactanţi. Amestecarea este efectuată de sistemul de injecţie
a reactivului care injectează sub presiune vapori de amoniac (amoniac gazos) în fluxul gazelor de
ardere. Sistemul de injecţie controlează unghiurile de pulverizare, vitezele şi direcţiile de injectare a
reactivului. Unele sisteme de injecţie ale sistemelor SCR, injectează amoniacul gazos împreună cu
un lichid de transport, cum ar fi aburul sau aerul, pentru a creşte penetrarea reactivului în gazele de
ardere.
Amestecarea gazelor de ardere cu reactivul (amoniaculgazos) trebuie să aibă loc înainte de
intrarea în reactorul SCR. În cazul în care amestecul dintre reactanţi nu este adecvat, oxizilor de
azot (NOx) este ineficientă. Prin proiectare sistemele SCR trebuie să adopte o distanţă adecvată între
zona de injecţie a reactivului şi intrarea în reactorul catalitic pentru a avea loc o amestecare
corespunzătoare a reactanţilor. Amestecarea dintre reactanţi poate fi îmbunătăţită prin:

- instalarea de mixere statice în amonte de reactor;

- creşterea energiei fluidelor care se amestecă;
- creşterea numărului de injectoare şi/sau a zonele de injectare;
- modificarea parametrilor duzelor injectoarelor (forma şi dimensiunilor orificiilor duzelor,
unghiul de pulverizare, direcţia de pulverizare) pentru îmbunătăţirea distribuţiei reactivului în fluxul
de gaze de ardere.
Raportul stoichiometric normalizat (NSR) defineşte cantitatea de reactiv necesară pentru a
se atinge reducerea de oxizi de azot (NOx) vizată. Din ecuaţia de reacţie 2.3, raportul stoichiometric
teoretic pentru reacţia de reducere cu amoniac a oxizilor de azot (NOx) are valoarea 1. Această
ipoteză de echivalenţă dintre cantităţile de reactiv şi de oxizi de azot (NOx) îndepărtaţi este valabilă
până la eficienţe ale procesului SCR de 85%. Pentru valori ale eficienţei de îndepărtare a oxizilor de
peste 85% cantitatea reală de reactiv (amoniac) trebuie suplimentată faţă de cantitatea teoretică, din
cauză că în această situaţie proporţia de oxizi de azot (NOx) sub formă de bioxid de azot (NO2) este
mai mare decât proporţia de monoxid de azot (NO) şi din cauza limitărilor intensităţii de reacţie.
Astfel valoarea tipică ale raportului stoichiometric normalizat (NSR) pentru sistemele SCR este de
1,05 moli de amoniac/mol de oxizi de azot. Deoarece costurile de capital şi de exploatare depind
semnificativ de cantitatea de reactiv necesară, valoarea raportului stoichiometric normalizat (NSR)
se constituie într-un important de proiectare a sistemelor SCR.

Concentraţia neuniformă (necontrolată) a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere

oxizilor este de asemenea un parametru important care afectează intensitatea reacţiilor de reducere a
oxizilor de azot (NOx) în cadrul arzătorului. În general concentraţii necontrolate mai mari a oxizilor
de azot în gazele de ardere conduc la eficienţe ridicate reducere a oxizilor de azot (NOx) datorită
creşterii cineticii reacţiilor de reducere. Totuşi la nivele ale concentraţiei oxizilor de azot (NOx) în
gazele de ardere de peste 150 ppm (părţi pe milion) nu se mai produc creşteri ale eficienţei
procesului SCR. Concentraţii necontrolate mai scăzute a oxizilor de azot în gazele de ardere conduc
la eficienţe de reducere mai reduse a oxizilor de azot (NOx), din cauza scăderii cineticii de reacţie,
mai ales în ultimile straturi de catalizator. De menţionat că în general sistemele SCR sunt mai
performante decât sistemele SNCR în cazul concentraţiilor necontrolate mai scăzute a oxizilor de
azot în gazele de ardere, cum ar fi cazul arzătoarelor pe gaze naturale. De asemenea de menţionat,
că pentru realizarea unei valori date a eficienţe dei reducere a oxizilor de azot (NOx), valori mai
ridicate ale concentraţiei necontrolate a oxizilor de azot în gazele de ardere impun volume
necerarede catalizator mărite.

Scăpările de amoniac în gazele de ardere evacuate sunt legate la excesul de reactiv care
trece prin reactor fără să reacţioneze cu oxizii de azot. Evacuarea amoniacul odată cu gazele de
ardere provoacă o serie de probleme de poluare a atmosferei cu efectele asupra sănătăţii umane,
colorează emisia de gaze care părăseşte coşul de evacuare al instalaţiei, înfluenţează vandabilitatea
cenuşii zburătoare, şi produce formarea de sulfaţi de amoniu în atmosferă. Limitarea la valori
acceptabile a scăpărilor de amoniac în gazele de ardere evacuate, impuse de normative sau de
cerinţele de proiectare, inpune limitări ale performanţelor sistemelor SCR. Valoarea scăpărilor de
amoniac nu rămâne constantă în timpul funcţionării sistemului SCR, crescând pe măsură ce scade
activitatea catalizatorului. Sistemele SCR, corect proiectate, care operează la valori efective
apropiate de valoare teoretică a raportului stoichiometric normalizat (NSR) şi utilizează un volum
adecvat de catalizator realizează valori reduse ale scăpărilor de amoniac, de aproximativ 2-5 ppm.

Activarea catalizatorului este o măsură a eficienţei acestuia, adică cât de mult catalizatorul
măreşte intensitatea reacţiilor de reducere a oxizilor de azot (NOx). Activarea catalizatorului este în
funcţie de mai multe variabile şi anume: compoziţia şi structura catalizatorului, intensitatea de
difuzie, intensitatea transferului de masă, temperatura şi compoziţia gazelor de ardere. Dacă
activarea catalizatorului se reduce (adică catalizatorul se dezactivează) atunci şi intensitatea
reacţiilor de reducere a oxizilor de azot (NOx) se diminuează.Acest lucru conduce la diminuarea
cantităţilor de oxizilor de azot (NOx) eliminate din gazele de ardere şi la niveluri mai ridicate a
scăpărilor de amoniac în gazele de ardere evacuate din sistemul SCR.
Următoarea ecuaţie descrie activarea K [%] a catalizatorului, în funcţie de timp t [h]:

K = K0 et/τ (2.4)

în care: K0 [%] este activarea originală (iniţială) a catalizatorului, τ [h] este durata de viaţă
(funcţionare) a catalizatorului. În figura 2.35 este prezentată o curbă tipică de variaţie a activării
catalizatorului, trasată pe baza relaţiei 2.4, pentru K0 = 24,12% şi τ = 50000 h. De menţionat că
pentru a păstra constantă eficienţa de reducere a oxizilor de azot (NOx) atunci când catalizatorul se
dezactivează, se vor injecta cantitîţi din ce în ce mai mari de reactiv (amoniac) cu toate că prin
aceasta vor creşte scăpările de amoniac. Aplicând această metodă, atunci când scăpările de amoniac
vor atinge valoarea maximă admisibilă este necesară înlocuirea catalizatorului.
 Fig. 2.35 Graficul de variaţie a activării catalizatorului, pentru K0 = 24,12% şi τ = 50000 h
[EPA Air Pollution Control cost Manual]

Selectivitatea de reacţie a catalizatorului este caracteristica prin care catalizatorii utilizaţi în

sistemele SCR favorizează reacţiile de reducere a oxizilor de azot (NOx) înaintea tuturor celorlalte
reacţii chimice concurente, în condiţii impuse de temperatură şi în prezenţa oxigenului. Totuşi şi în
aceste condiţii se mai produc şi reacţii concurente, unele favorizate chiar de catalizator. Fiecare
catalizator are proprietăţi proprii de selectivitate a reacţiilor chimice. În general, catalizatorii uzuali
favorizează în condiţiile de funcţionare a sistemelor SCR, formarea de doi compuşi nedoriţi în
gazele de ardere şi anume: trioxidul de sulf (SO 3) şi protoxidul de azot (N2O). Trioxidul de sulf
(SO3) se formează prin oxidarea bioxidului de sulf (SO 2) în reductorul catalitic, şi acesta
reacţionează cu oxizii de azot (NOx) din gazele de ardere formând sulfaţi de amoniu, săruri care se
depun atât pe structura catalizatorului, cât şi pe obiectele tehnologice ale instalaţiei de ardere
(arzătorului) din avalul reactorului catalitic. Protoxidul de azot (N2O) este un precursor atât al
formării ozonului troposferic, cât şi a efectului de seră, iar emisia sa împreună cu gazele de ardere
evacuate din instalaţie este nocivă.

Căderea de presiune a gazelor de ardere la trecerea reactorul catalitic creşte odată cu

parcurgerea reactorului catalitic de către fluxul de gaze de ardere. Valoarea căderii de presiune este
în funcţiei de lungimea reactorului catalitic şi de configuraţia volumului de catalizator din reactor.
Depunerea de cenuşi zburătoare sau alte suspensii solide în porii catalizatorului, în timpul
funcţionării sistemului SCR, fac ca căderea de presiune a gazelor de ardere să crească semnificativ.
Acest inconvenient poate fi eliminat prin introducerea unor ventilatoare sau prin modernizarea
(upgradarea) celor existente. Pentru a minimiza căderea de presiune a gazelor de ardere la trecerea
prin reactorul catalitic tubulatura fluxului de gaze de ardere din sistemul SCR poate fi completată cu
rectificatoare de debit şi coturi pentru schimbarea direcţiei fluxului de gaze de ardere perfecţionate.
Problema căderii de presiune a gazelor de ardere este şi mai importantă în cazul turbinelor de gaze
la care caracteristicile fluxului de gaze de ardere sunt determinante în generarea de energie
mecanică.

Pasul de dispunere a celulelor catalizatorului este un termen utilizat pentru a descrie

caracteristicile dimensionale ale reţelei de celule (pori) a catalizatorului formată din asocierea dintre
structura de bază de tip fagure din ceramică şi stratul de acoperire din metal. Reţeaua de celule a
catalizatorului afectează viteza fluxului gazelor de ardere care trece prin aceste spaţii interstiţiale.
Aşa cum este prezentat în figura 2.36, pasul de dispunerea a celulelor catalizatorul este notat cu p
[mm], iar grosimea reţelei catalizatorului este notată cu a [mm].

Fig. 2.36 Caracteristicile dimensionale ale reţelei de pori a catalizatorului

[EPA Air Pollution Control cost Manual]

Pentru un anumit debit al fluxului e gaze de ardere, o valoare mai mare a pasului de
dispunere a celulelor catalizatorului mai mare va conduce la viteze mai mici de trecere a gazelor de
ardere prin spaţiile interstiţiale ale catalizatorului. O valoare corespunzătoare a pasului de dispunere
a celulelor catalizatorului va asigura ca cenuşile zburătoare şi alte suspensii solide să nu se depună
în celulele sau pe reţeaua catalizatorului, provocând înfundări. Înfundările celulelor reactorului
catalitic reduc suprafaţa activă efectivă a acestuia prin diminuarea locaţiilor active disponibile
pentru efectuarea reacţiilor de reducere a oxizilor de azot (NOx).
Dezactivarea catalizatorului este proprietatea de a-şi pierde progresiv activarea eficienţa pe
parcursul timpului de funcţionare, din diverse motive. Mecanismele primare care duc la
dezactivarea catalizatorului sunt următoarele:
- intoxicarea (otrăvirea) catalizatorului – este fenomenul prin care anumite componente ale
combustibilului ajunse în gazele de ardere în timpul procesului de ardere produc dezactivarea
catalizatorului, adică sunt toxice pentru catalizator; componentele care intoxică catalizatorul sunt
oxidul de calciu şi oxidul de magneziu, potasiu, sodiu, arsenic, clor, fluor, şi plumb, acestea
difuzând în porii ai activi ai catalizatorului pe care îi ocupă ireversibil, provocând dezactivarea
acestora; intoxicarea catalizatorului reprezintă principala cauză de dezactivare a acestuia;
- sintetizarea termică – este fenomenul prin care temperaturile ridicate ale gazelor de ardere
produc o schimbare a structurii interne a catalizatorului (sinterizare) fapt care conduce la pierderea
activării acestuia; sinterizarea termică poate interveni încă de la valori relativ joase ale temperaturii
(232°C) şi depinde în primul rând de compoziţia şi structura catalizatorului; se menţionează că
catalizatorii moderni sunt mai piţin succeptibili la sinterizare termică;
- înfundarea/ancrasarea catalizatorului – este fenomenul prin care particulele în suspensie
din gazele de ardere se depozitează pe suprafaţa şi în porii activi ai catalizatorului; acest lucru
conduce atât la dezactivarea catalizatorului prin scăderea numărului de pori disponibili ai
catalizatorului, dar şi la creşterea căderii de presiune a gazelor de ardere;
- eroziunea catalizatorului- este fenomenul prin care gazele de ardereimpregnarea cu pulberi
în suspensie care circulă cu viteză mare prin spaţiile interstiţiale ale catalizatorului erodează
materialul catalizatorulului;
- îmbătrânirea catalizatorului – este un fenomen de schimbare a proprietăţilor fizice şi
chimice ale catalizatorului care se produce în timp.
Există o serie de măsuri care pot fi luate pentru a reduce intensitatea de dezactivare şi
deteriorare a catalizatorului. Aceste măsuri sunt adoptarea unei formule chimice corespunzătoare a
catalizatorului, îndepărtarea funinginii depuse în celulele catalizatorului şi luarea unor măsurii de
eliminare a suspensiilor solide din gazele de ardere.
Prin adoptarea unei formule chimice corespunzătoare a catalizatorului se poate ameliora
dezactivarea prin:
- creşterea activării pe unitatea de volum a catalizatorului;
- o mai mare rezistenţă termică;
- rezistenţă chimică şi fizică crescută la intoxicare (otrăvire);
- gamă extinsă de operare termică a reactorului catalitic;
- o mai mare consolidare a structurii catalizatorului şi întărirea muchiilor celulelor
catalizatorului;
- viteze mai mici de deplasare a gazelor de ardere prin spaţiile interstiţiale ale
catalizatorului.
Formulele chimice optime ale catalizatorului se determină pentru fiecare aplicaţie în parte
ţinându-se în primul rând seama de constituenţii combustibilului care se arde, în special de sulfuri,
cloruri, floururi, alcali şi urme de metale.
Funinginea se strânsă pe suprafaţele reţelei şi în porii catalizatorului poate fi îndepărtată
prin utilizarea în mod periodic a unor suflante, de regulă o dată pe săptămână.
Eliminarea suspensiilor solide din gazele de ardere se poate realiza prin utilizarea unor vane
ciclonice sau grile de reţinere plasate chiar în amontele reactorului catalitic, care retin suspensiile
din fluxul de gaze de ardere înaite de pătrunderea în catalizator.

Managementul catalizatorului este neapărat necesar deoarece dezactivarea catalizatorului

este o fază inerentă a procesului SCR. Astfel se defineşte durata de viaţă a unui catalizator ca fiind
perioada de timp în care catalizatorul, cu un anumit volum impus, este activat corespunzător astfel
încât sistemul SCR să funcţioneze cu scăpări de amoniac sub limita maximă admisibilă. De regulă
comercianţii de catalizatori acordă garanţii pentru durate de viaţă de 3 ani (specifice arzătoarelor pe
cărbuni), însă în funcţie de condiţiile concrete specifice ale arzătoarelor (contează mai ales
caracteristicile combustibilului utilizat) se întâlnesc durate de viaţă între 3 - 7 ani (mai ales la
arzătoarele pe gaze naturale sau uleiuri).
În figura 2.37 este prezentat un exemplu de plan de management al catalizatorului pentru un
sistem SCR, sub forma unui grafic în care sunt indicate momentele înlocuirilor periodice ale
catalizatorului pentru a menţine scăpările de amoniac ale sistemului în limitele admisibile, mai
concret pentru sistemul prezentat, sub 2 ppm.

Fig. 2.37 Exemplu de plan de management al catalizatorului, sub forma unui grafic scăpări de
amoniac [ppm] în funcţie de timp [ani] [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Aplicaţiile arzătoarelor din unităţile termoelectrice de producere a energiei electrice sau de

la cazanele industriale utilizează, în funcţie de condiţiile concrete de funcţionare mai multe
configuraţii ale sistemelor SCR dintre care cele mai reprezentative sunt: sisteme SCR pentru praf
mult, sisteme SCR pentru praf puţin, sisteme SCR plasate la “coadă” şi sisteme SCR pentru turbine
pe gaz.

Sistemele SCR pentru praf mult se utilizează la instalaţiile cu arzătoarele pe cărbune. În

figura 2.38 este prezentată schema structurii unei instalaţii cu arzător pe cărbune prevăzută cu
sistem SCR pentru praf mult.

Fig. 2.38 Schema structurii unei instalaţii cu arzător pe cărbune prevăzută

 cu sistem SCR pentru praf mult [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Ducă cum se vede din schemă, locaţia reactorului SCR este în aval de economizor şi în
amonte de echipamentele de reţinere a suspensiilor solide şi de şi încălzitorul de aer. Temperatura
gazelor arse, în această locaţie este, de obicei în cadrul intervalului de temperatură optimă pentru
reacţii de reducere a oxizilor de azot (NOx), deoarece uzual se folosesc catalizatori din oxizi de
metal. Totuşi în această configuraţie fluxul de gaze de ardere care intră în reactorul catalitic conţine
suspensii solide.
Arzătoarele pe cărbune folosesc în general reactoare SCR verticale, unde fluxul de gaze de
ardere coboară prin catalizator. Reactorul conţine, în general, mai multe straturi de catalizator, iar
volumul său variază de la caz la caz în funcţie de instalaţie. Din proiectare reactorul catalitic este
dotat cu ventilatoare de funingine pentru eliminarea periodică a particulele de funingine din celulele
şi de pe suprafeţele reţelei catalizatorului. Reţeaua catalizatorului are o structură în fagure cu valori
tipice ale pasului de dispunere a celulelor de 7 – 9 mm (spre deosebire de reţelele de la reactoarele
care echipează arzătoarele pe gaze naturale care au valori tipice ale pasului de dispunere a celulelor
de 3 – 4 mm) pentru a permite circulaţia particulelor de funingine fără a se depune în celulele şi pe
suprafeţele reţelei catalizatorului sau pentru se elimina cu uşurinţă funinginea depusă prin
intermediul ventilatoarelor. Pentru a obţine un flux uniform de gaze de ardere şi pentru a se reţine o
parte din suspensiile solide sistemul SCR este prevăzut cu vane ciclonice şi grile de reţinere în
tubulatura din amontele reactorului catalitic.
Un rezervor situat în partea de jos a reactorului SCR colectează cenuşă şi particule separate
din fluxul de gaze de ardere. Conducta de evacuare a acestui rezervor este conectată la sistemul de
colectarea a cenuşii zburătoare care goleşte periodic cenuşa acumulată în rezervor. Gazele de ardere
ies din reactorul SCR printr-o conductă plasată chiar în partea superioară a rezervorului de
acumulare a cenuşilor şi este direcţionat către admisia în încălzitorul de aer. Unele proiecte de
sisteme SCR elimină prezenţa rezervorului din structură, din nevoia conservării unei viteze suficient
de mare a fluxului de gaze arse în această zonă, în acest caz cenuşile zburătoare rămânând antrenate
în fluxul de gaze de ardere.
Arzătoarele pe gaze naturale sau pe produse petroliere distilate sărace în sulfuri generează
gaze de ardere relativ libere de suspensii solide sau bioxid de sulf (SO 2). În consecinţă sistemele
SCR pentru aceste tipuri de arzătoare plasează reactorul SCR direct în amontele încălzitorului de
aer în structura sistemului SCR pentru praf mult.

Sistemele SCR pentru praf puţin se utilizează la instalaţiile cu arzătoare pe cărbune care au
un precipitator electrostatic (ESP) plasat în amontele încălzitorul de aer. În figura 2.39 este
prezentată schema structurii unei instalaţii cu arzător pe cărbune prevăzută cu sistem SCR pentru
praf puţin.

Fig. 2.39 Schema structurii unei instalaţii cu arzător pe cărbune prevăzută

cu sistem SCR pentru praf puţin [EPA Air Pollution Control cost Manual]
 Plasarea reactorului catalitic în amontele reactorului catalitic face ca gazele de ardere care
pătrund în acesta să fie relativ libere de suspensii solide. Cenuşile zburătoare reţinute în
precipitatorul electrostatic (ESP) conţin de regulă: arsenic, metale alcaline, şi alte componente care
sunt sunt foarte toxice pentru catalizatorul din reactorul SCR şi de aceea îndepărtarea acestora din
fluxul de gaze de ardere care pătrunde în reactorul catalitic măreşte considerabil durata de viaţă şi
performanţele catalizatorului. În plus reactoarele SCR pentru praf puţin nu necesită rezervoare
pentru funingine. Reactorul catalitic al acestui tip de sisteme are catalizatorul dispus de asemenea
într-o structură în fagure la care pasul de dispunere al celulelor este redus la 4 – 7 mm, rezultând
astfel o reducere semnificativă a volumului acestuia. Creşterea duratei de viaţă a catalizatorului,
reducerea volumului reactorului catalitic şi eliminarea din structură a rezervorului de funingine fac
ca costurile de capital şi de exploatare să fie mai mici la sistemele SCR pentru praf puţin în
comparaţie cu sistemele SCR pentru praf mult. Singurul dezavantaj al sistemelor SCR pentru praf
puţin este scăderea temperaturii fluxului de gaze de ardere pe parcursul traversării precipitatorului
electrostatic (ESP), însă nu într-o asemenea măsură încât să fie nevoie de reîncălzirea acestora.
Totuşi o mărire a secţiunii a conductei de scurt-circuit a economizatorului poate fi necesară pentru
înlăturarea acestui inconvenient şi aducerea Fluxului de gaze de ardere în intervalul optim de
temperatură pentru proces.

Sisteme SCR plasate la “coadă” au fost utilizate la începuturile implementării sistemelor

SCR la instalaţiile cu arzătoare pe bază de cărbune în Europa şi în Japonia. Această configuraţie
plasează reactorul sistemului SCR în avalul tuturor echipamentele de reţinere a puluanţilor din
fluxul de agaze de ardere. În figura 2.40 este prezentată schema structurii unei instalaţii cu arzător
pe cărbune prevăzută cu sistem SCR plasat la “coadă”. Instalaţia cu arzător pe cărbune este
prevăzută cu un sistem de reţinere a suspensiilor solide din gazele de ardere şi cu o instalaţie de
desulfurizare umedă (FGD) a gazelor de ardere. Echipamentele de reţinere a poluanţilor din gazele
de ardere îndepărtează marea majoritate a componenţilor toxici ai catalizatorului din gazele de
ardere înainte de intrarea fluxului de gaze de ardere în reactorul catalitic al sistemului SCR. Cu
toate acestea, deoarece temperatura fluxului de gaze de ardere, la sfârşitul procesului instalaţiei cu
arzător pe cărbune se află sub intervalul corespunzător de temperaturi pentru producerea reacţiilor
de reducere a oxizilor de azot (NOx) din gazele de ardere, fluxul de gaze de ardere trebuie să fie
reîncălzit. Pentru reîncălzirea fluxul de gaze de ardere se utilizează încălzitoare pe bază de petrol
sau gaze naturale sau încălzitoare cu abur care circulă prin serpentine plasate în tubulatura care duce
la reactorul catalitic al sistemului SCR. O parte din energia utilizată pentru reîncălzirea gazelor de
ardere este recuperată într-un încălzitor de recuperare de tip gaz-gaz.
Un sistem SCR plasat la “coadă” necesită cele mai mari costuri de capital dintre toate cele
trei configuraţii de sisteme SCR prezentate până acum, din cauza echipamentelor adiţionale şi a
necesităţii reîncălzirii fluxului de gaze de ardere, şi din această cauză sunt cele mai puţin atractive.
Noi catalizatori, cu temperaturi scăzute de operare, sunt în prezent în curs de implementare şi pot
face ca sistemul SCR plasat la “coadă”să devină o opţiune mai rentabilă în viitor.
 Fig. 2.40 Schema structurii unei instalaţii cu arzător pe cărbune prevăzută
cu sistem SCR plasat la “coadă” [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Sistemele SCR sunt frecvent aplicate pentru turbine pe gaz natural pentru eliminarea
oxizilor de azot (NOx) din gazele de ardere. Există două configuraţii de bază a turbinelor cu gaze şi
anume: cu ciclul combinat (ciclul de co-generare) şi cu ciclul simplu. Majoritatea sistemelor SCR
sunt instalate pe turbinele cu ciclu combinat. Un exemplu tipic de sistem SCR aplicat la o turbină cu
ciclu combinat plasează camera reactorului catalitic după supraîncălzitor, într-o cavitate a
sistemului de recuperare a căldurii de la generatorul de aburi (HRSG), este prezentat în figura 2.41.
Temperatura gazelor arse, în această zonă, este în intervalul de temperaturi de operare pentru
catalizatorii de metal. Unele modele de turbine cu gaz cu ciclu combinat plasează reactorul catalitic
al sistemului SCR în aval de sistemul de recuperare a căldurii de la generatorul de aburi (HRSG) şi
în amonte de economizor, la temperaturi cuprinse între 350 - 400°F. Unele aplicaţii de sisteme SCR
pe turbine cu ciclu simplu plasează camera reactorului catalitic direct la sistemul de evacuare a
gazelor de ardere, unde temperatura gazelor de ardere este în intervalul 450 - 540°C, fapt care
conduce la utilizarea unor catalizatoare cu temperaturi ridicată de funcţionare, cum ar fi
catalizatoarele zeolitice.

Fig. 2.41 Schema structurii unei turbine pe gaz cu ciclu combinat (turbomotor)
dotate cu sistem SCR [EPA Air Pollution Control cost Manual]
 În continuare vor fi prezentate căteva consideraţii constructive şi funcţionale despre
reactoarele catalitice ale sistemelor SCR şi despre fazele procesului de funcţionare a unui sistem
SCR care echipează instalaţiile cu arzătoare pe cărbuni.

Reactoarele catalitice ale sistemelor SCR sunt subansamblurile sistemului SCR care
afectează esenţial costurile de capital şi de exploatare ale sistemului SCR şi instalaţiei cu arzător.
Actualmente, în lume, au fost dezvoltate două tipuri diferite de reactoare catalitice SCR, şi anume:
reactoare catalitice SCR de sine-stătătoare şi reactoare catalitice SCR introduse în tubulatura de
circulaţie a gazelor de ardere.
Reactoarele catalitice SCR de sine-stătătoare se constituie într-un ansamblu separat
conectat prin tubulaturi de legătură la instalaţia cu arzător pe cărbune, mai precis între economizor
şi încălzitorul. de aer. Un reactor catalitic de sine-stătător (separat) permite adoptarea constructivă a
nour volume mari de catalizatori, instalate în straturi, în configuraţii care cresc eficienţa de reducere
a oxizilor de azot (NOx) din gazele de ardere şi durata de viaţă a catalizatorului. De asemenea, acest
tip de reactor permite adoptarea unei lungimi corespunzătoare a conductei de intrare în reactorul
catalitic, care să asigure o amestecare superioară a reactanţilor înainte de intrarea în reactorul
catalitic SCR. Totuşi utilizarea unui reactor catalitic SCR de sine-stătător şi a tubulaturii de
conectare, necesită o valoare importantă a spaţiul de instalare, iar introducerea unor tubulaturi
suplimentare impun înlocuirea sau upgrade-rea (modernizărea) sistemului de ventilare a instalaţiei
cu arzător pe cărbune.
Reactoare catalitice SCR introduse în tubulatura de circulaţie a gazelor de ardere
(denumite şi reactoare catalitice intraductale) plasează catalizatorul direct în conductele deja
existente ale instalaţiei instalaţiei cu arzător pe cărbune. În acest scop forma şi dimensiunile
conductelor sunt modificate (în general mărite) pentru a oferi spaţiu suficient pentru dispunerea
catalizatorului. Avantajul introducerii unui astfel de tip de reactor catalitic în instalaţia cu arzător, îl
constituie costurile de capital mult reduse faţă de introducerea unui reactor catalitic de sine-stătător,
însă reactoarele catalitice intraductale au dezavantajele importante că în acest caz sunt limitate
volumul catalizatorului şi lungimea de amestecare a reactanţilor, deci eficienţa de de reducere a
oxizilor de azot (NOx) şi din această cauză acest tip de reactor este de obicei folosit în conjuncţie cu
alte tehnologii de reducere a oxizilor de azot (NOx). Alte dezavantaje importante ale reactoarelor
catalitice intraductale sunt o eroziune mult mai pronunţată a catalizatorului în comparaţie cu
reactoarele catalitice de sine-stătătoare şi faptul că instalarea şi întreţinerea acestor reactoare
catalitice necesită de obicei mai multe întreruperi ale întalaţiei cu arzător. De menţionat că
instalaţiile cu arzătoare pe gaze naturale, care necesită volume mai reduse de catalizator, folosesc
frecvent reactoarele catalitice intraductale. De obicei, la instalaţiile cu arzătoare pe cărbune se
introduc reactoare catalitice intraductale numai în cazurile în care limitările de spaţiu restricţionează
instalarea unor reactoare catalitice de sine-stătătoare.

Majoritatea modelelor de sisteme SCR care echipează instalaţiile cu arzătoare pe cărbune

utilizează procedeul Thermal DeNOx ®, care este un procedeu de reducere a oxizilor de azot (NOx)
pe bază de amoniac, dezvoltat şi patentat de Exxon Research şi Engineering Company în 1975.
Fazele procesului de funcţionare a acestor modele de sisteme sunt următoarele:

- primirea şi depozitarea amoniacului;

- vaporizarea amoniacului şi amestecarea sa cu aerul;
- injectarea amestecului amoniac/aer în locurile corespunzătoare;
- amestecarea amestecului amoniac/aer cu gazele de ardere;
- difuziunea reactanţilor în catalizator şi reducerea oxizilor de azot (NOx).

Primirea şi stocarea amoniacului se face fie sub formă de amoniac apos fie sub formă de
amoniac anhidru. Amoniacul apos este de obicei disponibil ca o soluţie de amoniac în apă cu
concentraţia între 19 - 29,4%. În general în aplicaţiile practice, se utilizează soluţii cu concentraţia
de 29,4%. Amoniacul anhidru este aproape 100% amoniac pur şi este stocat ca un lichid sub
presiune.
 Centrele de primire şi depozitarea a amoniacului, care deservesc instalaţia cu arzător pe
cărbune dotată cu sistem SCR, primesc amoniacul, anhidru sau apos, prin intermediul unor
camioane-cisternă sau vagoane-cisternă, pe cale ferată, şi îl pompează într-unul sau mai multe
rezervoare de depozitare.
Instalaţiile cu arzătoare de mare capacitate, dotate cu sisteme SCR, necesită pentru
depozitarea amoniacului, în general, între unu şi cinci rezervoare cu volume variind între 10.000 -
20.000 de galoane, fiecare a fi asigurat un volum suficient de amoniac pentru 1-3 săptămâni de
operare continuă a sistemului SCR.

Vaporizarea şi amestecarea amoniacului cu aerul se face diferit în funcţie de forma sub

care se găseşte amoniacul.
Astfel amoniacul apos este vaporizat prin pompare într-un vas (cuva) în care se amestecă cu
aer cald. Aerul, care este adus în cuva de amestec şi vaporizare prin intermediul ventilatorului de
diluţie a aerului, se încălzeşte într-un încălzitor electric sau într-un alt tip de schimbător de căldură
(de exemplu cu abur). În majoritatea aplicaţiilor de sisteme SCR pe amoniac apos, amestecul
amoniac-aer părăseşte cuva de amestec şi vaporizare la o temperatură de aproximativ 300°F. De
menţionat că energia necesară pentru vaporizarea amoniacului apos este mult mai mare decât cea
necesară pentru amoniacul anhidru, deoarece apa din soluţia apoasă de amoniac, trebuie să fie de
asemenea vaporizată.
Dacă amoniacul anhidru este utilizat în sistemul SCR, atunci acesta este adus gravitaţional
într-un vaporizator electric, unde este vaporizat, apoi vaporii sunt colectaţi într-un rezervor de
stocare. Din rezervorul de stocare, vaporii de amoniac sunt extraşi şi aduşi într-un mixer unde sunt
amestecaţi cu aer. Într-un alt procedeu similar amoniacul anhidru lichid este pompat în vaporizator
de unde este direct adus în mixer unde este amestecat cu aer.
Indiferent de forma sub care se găseşte amoniacul (apos sau anhidru), diluarea cu aer se face
la un raport de aproximativ 20:1 (aer/NH 3). Proporţia ridicată a aerului în amestec ajută la
asigurarea unei bune amestecări între aer şi amoniac şi menţine amestecul sub limita de
inflamabilitate. Amestecul amoniac/aer, este transportat apoi la sistemul de injecţie de amoniac.

Reducerea catalitică a NOx în reactorul SCR apare atunci când NO şi amoniacul din
gazele arse intră în contact cu starturile catalizatorului. Catalizatorul în sine este componenta cheie
a sistemului SCR. Compoziţia catalizatorului, de tip (fagure sau placă), si proprietăţile fizice
afectează performanţa, fiabilitatea, cantitatea de catalizator necesară, şi costul. Cu toate acestea,
deoarece furnizorul sistemului SCR şi furnizorul catalizatorului trebuie să garanteze viaţa si
performanţa catalizatorului, cele mai multe caracteristici ale catalizatorului sunt selectate de către
furnizorul sistemului SCR.