de marginea unui nor... De bocancii lui, cu mâinile încleştate se ţine alt soldat. De bocancii lui altul, apoi altul, apoi altul şi altul, şi-aşa până-n miezul pământului.
Eu mă las s-alunec pe şirul lor
ca pe-o frânghie, şi-alunecând, cataramele centurilor lor, îmi zgârie faţa.
Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie fâşii de carne, şi-alunecând, alunecând rămâne din mine numai scheletul.
Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră. În timp ce dorm, fâşiile smulse se-ntorc de sus şi mă-nvelesc. M-ajunge din urmă şi sângele pierdut, şi durerea.
Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldaţi, nu se mai vede. Probabil că vântul a-mpins-o cu nor cu tot, în altă parte.