I. Discurs istoric şi analiză semantică.

Direcţii fundamentale
„Practicarea celor mai multe dintre ştiinţe este, incontestabil, o treabă de profesionist.
Ştiinţa istorică nu este atât de exclusivistă […]. Aş dori ca istoria, chiar dacă va deveni mai
ştiinţifică, să poată rămâne totuşi o artă. Pentru a hrăni memoria oamenilor, gustul, stilul,
pasiunea sunt la fel de necesare ca rigoarea şi metoda. Istoria tuturor epocilor trebuie făcută,
mai bine zis, inventată în ceea ce priveşte metodele”.
Jacques Le Goff (1978)

Introducere

Nici tehnica şi nici inteligenţa nu reprezintă un criteriu util; numai

interesul poate să explice diferenţa. De foarte multe ori istoria prezintă fapte,
nu adevăruri. Aceasta a fost trufia pozitivismului (câştigul descoperirii de
arhivă, viciul: absolutizarea puterii documentului). Suntem obligaţi să ţinem
seama şi să nu uităm că interpretăm mărturiile în termenii propriei noastre
structuri intelectuale, condiţionate de perioada şi cultura în care ne formăm, de
cadrul social şi cultural, de afirmaţiile şi presupunerile noastre curente, de
vîrsta şi de statutul nostru1.
Există o anumită educare seculară a viziunii despre istorie care este o
particularitate ce a modelat perfect fizionomia genului istoric, diferitele specii
de evenimente sunt percepute în grade inegale de dificultate şi este mai uşor să
vedem în istorie bătălii şi tratate, evenimente în sensul obişnuit al cuvântului,
decât mentalităţi sau cicluri economice. Idealul unei istorii
„nonevenimenţiale”, al unei „istorii pioniere” este menit să trezească istoricilor
pofta de dificultate şi simţul efortului. În politică, distingem cu uşurinţă
războaie, revoluţii şi schimbări ministeriale; în religie, teologii, zei, concilii şi
conflicte între Biserică şi Stat; în economie, instituţii economice şi maxime
despre agricultura căreia îi lipsesc braţele de muncă; societatea înseamnă statut
juridic, viaţă cotidiană sau viaţă de salon, literatura este o galerie de mari
scriitori, istoria ştiinţei este cea a descoperirilor ştiinţifice. Aceasta este
viziunea spontană despre istorie. Progresul istoriei a constat în smulgerea din
această viziune, cărţile valoroase fiind cele care conceptualizează noile
categorii şi aduc la lumină noi categorii şi tipuri de surse, pentru a îndrepta
reflectorul spre sectoarele aflate în umbră.
Gradul inegal de dificultate în perceperea evenimentelor are, dacă
socotesc bine, cel puţin şapte motive: 1. evenimentul este diferenţă, or istoria
se scrie cu ajutorul unor documente ai căror redactori socotesc că propria lor
societate este atât de firească, încât n-o mai tematizează. 2. apoi, valorile nu se
află în ceea ce spun oamenii, ci în ceea ce fac ei, iar titlurile oficiale sunt cel
1
M.I.Finley, Uz şi abuz de Istorie, Traducere din limba engleză: Ioana Costa, Bucureşti,
Editura Rao, 2000, p. 9-113.
Discurs istoric şi analiză semantică

mai adesea înşelătoare; mentalităţile nu sunt mentale. 3. conceptele sunt o

sursă permanentă de contrasensuri deoarece, ele banalizează şi nu se pot
transporta fără precauţii de la o perioadă la alta. 4. istoricul are tendinţa să-şi
fixeze explicitarea cauzelor pe cea dintâi libertate, pe prima cauză materială şi
pe primul hazard apărut. 5. realul manifestă o oarecare rezistenţă la înnoire;
întreprindere politică sau compunere a unui poem, o operă merge mult mai
repede pe vechile făgaşuri ale unei tradiţii ce pare atât de firească încât nici nu
este conştientă. 6 explicaţia istorică este regresiune la nesfârşit; când ajungem
la tradiţie, rutină, inerţie, este greu de spus dacă este o realitate sau o aparenţă
al cărei adevăr se ascunde mai adânc în umbra nonevenimenţială. În sfârşit,
faptele istorice sunt adesea sociale, colective, statistice: demografie, economie,
cutume; nu sunt zărite decât în josul unei coloane de adunare; dacă nu, nu le
vedem sau se săvârşesc greşelile cele mai stranii în privinţa lor2.
Această diversitate ar fi de ajuns pentru a fi preveniţi că inegala
dificultate în a vedea evenimentele este o particularitate a cunoaşterii, nu a
existenţei; nu există un subsol al istoriei pentru a cărui descoperire să fie
nevoie de săpături. Ignoranţa istorică nu se dezvăluie de la sine şi viziunea
naivă despre evenimenţial i se pare la fel de plină şi de completă ca viziunea
cea mai aprofundată. Într-adevăr, acolo unde nu-şi dă seama de originalitatea
lucrurilor, gândirea istorică pune în loc banalitatea anacronică, omul etern.
Istoria are prioritatea de a ne dezorienta; ea ne confruntă neîncetat cu nişte
ciudăţenii în faţa cărora reacţia noastră cea mai firească este să nu vedem;
departe de a constata că nu avem cheia potrivită, nici măcar nu vedem că
există o broască ce trebuie deschisă. Întrebarea firească care derivă de aici este
ce tip de istorie facem, la ce tip de discurs istoric aderăm?! Analitic,
evenimenţial, structural, comparativ? Şi, în funcţie de formaţia şi apetitul
(talentul) nostru, suntem mai sensibili şi mai atenţi la o categorie de surse sau
alta. Facem apel la istoria gesturilor (din cronică pictată, pictură, literatură şi
apoi document), la insultă (document, literatură, cărţi de morală, omiletică), ne
raportăm la o bătălie (perspectivă socială, putere de tip financiar, politic,
macropolitică), la istoria mentaltăţilor, gender, structuralism (Foucault) etc.
Trebuie să ştii ce întrebări să-ţi pui, să ştii ce problematici sunt depăşite; istoria
politică, socială sau religioasă nu se scrie pe baza părerilor noastre personale,
altfel, respectabile realiste sau avansate. Există vechituri de care trebuie să
scăpăm, de pildă, psihologia popoarelor şi invocarea geniului naţional; există,
mai ales o mulţime de idei pe care trebuie să ni le însuşim; scrierea istoriei
unei civilizaţii antice nu se face doar cu ajutorul culturii umaniste. Chiar dacă
istoria nu are metodă – şi de aceea istoricul poate fi improvizat -, ea are o
2
Paul Veyne, Cum scriem istoria. Text integral. Traducere din limba franceză de Maria
Carpov, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, p. 274 squ.

10
 Introducere

topică – şi de aceea este mai bine ca istoricul să nu fie improvizat -. Cu alte

cuvinte, dacă istoria este o luptă pentru adevăr, ea este totodată o luptă
împotriva tendinţei noastre de a considera că totul merge de la sine. Locul
acestei lupte este topica; repertoriile de locuri se îmbogăţesc şi se
perfecţionează o dată cu noile generaţii de istorici, de aceea istoricul nu poate
fi improvizat. Pentru ca istoricul să poată da un răspuns întrebării sale, trebuie
să existe documente, însă această condiţie nu este suficientă. Cunoaşterea
istorică are valoare în sine şi totul este vrednic de istorie; spre deosebire de
interesul practic, care se limitează la scopurile lui precise, caracteristic pentru
interesul pur teoretic este că el se realizează în sensul unei cunoaşteri a
totalităţii existenţei. Viziunea istorică este mai mult sau mai puţin aprofundată,
anumite lucruri sunt evidente pentru istoricul evreu, dar nu mai sunt pentru
istoricul modern. Istoria nu progresează, ea se lărgeşte; ceea ce înseamnă că nu
pierde în urmă terenul pe care l-a cucerit în faţă. Ar fi, aşadar, un snobism să
nu se ţină seama decît de zonele pioniere ale istoriografiei. Şi aici să ne
gândim la felul de a scrie a lui Tucidide, care ne este mereu contemporan.
Ecuaţia este foarte simplă: documentul şi comentariul de text. Un
document are o natură dublă; pe de o parte, el aparţine, prin forma sa, unei
serii: act notarial, un edificiu, un proverb; pe de altă parte, ca orice eveniment,
el se află la întretăierea unui număr nesfârşit de întrebări. Istoricul stabileşte
sensul documentului în seria lui, pornind de la restul seriei; lasă pe seama
utilizatorului grija de a pune toate întrebările pe care va dori să le pună.
Sarcina lui este să indice doar ce întrebări NU va trebui să formuleze; un fals
nu este cercetat ca un document autentic, nici un proverb ca un adevăr stabilit
după o anchetă; istoricul poate stabili o anumită optică a documentului, pentru
că să nu uităm o explicaţie nu poate fi egală cu o povestire.
[Sintetizând, a şti, a deţine informaţia aparţine nivelului cognitiv; a opera cu
acea informaţie, a înţelege, care poate fi echivalentul lui a explica ne poate
conduce la aspiraţia de a ajunge să conceptualizăm].
Istoria se caracterizează, în realitate, printr-o elasticitate extraordinară
şi aproape nelimitată a surselor sale. Imense sectoare adormite de documentare
sunt descoperite pe măsură ce curiozitatea cercetătorului se deplasează. De
exemplu, care istoric s-a preocupat în secolul al 19-lea de studiul registrelor
parohiale, devenite astăzi, mai ales în Anglia şi Franţa una dintre bazele cele
mai sigure pentru cunoaşterea noastră despre societatea preindustrială ?
Pentru istoric, problema surselor este mai puţin a lacunelor absolute,
cât a seriilor incomplete, nu numai din cauza dificultăţilor de intra sau
extrapolare, ci drept consecinţă a iluziilor cronologice pe care sunt susceptibile
să le provoace. Prin urmare, nu sursele sunt cele care definesc problematica, ci

11
Discurs istoric şi analiză semantică

problematica defineşte sursele3. Provocarea pentru istoricul de azi, din

perspectiva surselor este că acesta se află obligat să renunţe la naivitatea
metodologică şi să reflecteze la condiţiile de instituire a cunoaşterii sale.
Calculatorul îi oferă răgazul necesar, eliberându-l de obsesia până nu demult,
aceea a culegerii datelor pe fişe. Dar îl constrânge, în schimb, la o muncă
prealabilă asupra organizării seriilor de date şi a semnificaţiilor lor în funcţie
de ceea ce el caută, cercetează. Istoria, ca disciplină, trece astfel de la implicit
la explicit. Deoarece, codificarea datelor presupune definirea lor, iar definirea
lor implică un anumit număr de alegeri şi de ipoteze cu atât mai conştiente cu
cât ele trebuie gândite în funcţie de logica unui program informatic. Astfel,
cade definitiv masca obiectivităţii, a istoriei ce s-ar găsi ascunsă în « fapte » şi
obsesia că obiectivitatea cercetării sale depinde nu numai de folosirea unor
proceduri corecte în elaborarea şi prelucrarea acestor « fapte » ci şi de
relevanţa lor în raport cu ipotezele sale de cercetare.

Tematizarea
Istoria nu mai are astăzi orgoliul majusculei. Dar ea reclamă un plural,
precum în seria îngrijită de Pierre Chaunu şi descrisă de Pierre Nora ca o
istorie pragmatică, filozofică, critică, universală, teologică, sociologică,
probabilistă, cantitativă, anticipatoare, antropologică, lingvistică, semantică,
intelectuală etc. Culorile „spectrului” sunt încă mai numeroase. Domeniul este
practic inepuizabil. „Trăim o explozie a istoriei”, fără îndoială, şi această
explozie trebuie luată în seamă pe toate planurile, inclusiv în ce priveşte
pluralismul formelor şi conţinuturilor sale. „Ieri încă dedicată povestirii
evenimentelor ce au frapat pe contemporani, amintirii marilor oameni şi
destinelor politice ale naţiunilor, istoria şi-a schimbat metodele, decupajele şi
obiectele” (Pierre Nora). De aceea, analiza economiilor şi societăţilor se
continuă în studiul culturilor materiale, al civilizaţiilor şi al mentalităţilor.
Viaţa politică şi-a extins orizontul spre mecanismele puterii. Metodele
cantitative oferă baze mai sigure pentru dezvoltarea perspectivelor
demografice, economice, culturale. Textul nu mai e „documentul rege”, deşi
dinamica discursului o însoţeşte evident pe aceea a istoriei înseşi. Braudel,
istoricul care a schimbat mereu unghiul, perspectiva, punerea în scenă,
declara: „Nu urmăm această istoriografie en gésine, nicicând aceeaşi de la un
an la altul, decât alergând şi contrariindu-ne lucrurile obişnuite, adaptându-ne
cu chiu cu vai la mereu alte exigenţe şi solicitări. În „republica savanţilor”
(Gelehrtenrepublik), imaginată de Klopstock, „poliistoria” făcea corp comun
cu „politeoria”. De atunci, se poate spune, istoriografia a fost marcată
3
Francois Furet, Atelierul istoriei. Cuvânt înainte: Şerban Papacostea. Traducere: Irina
Cristea, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 70-77.

12
 Introducere

deopotrivă de elanul teoretic şi de acribia documentară. Plecând de la naţiune

(Ranke), ea a cunoscut o fragmentare inevitabilă. Culturile (Spengler) şi
civilizaţiile (Toynbee) au impus abordări mai ample şi totodată un studiu mai
aplicat al trăsăturilor specifice. Dar înainte de toate e nevoie de precauţie în
folosirea oricărei metode. Valabilitatea unei metode sau a alteia nu e sigur că
există. Nimeni nu poate absolutiza valabilitatea unei metode sau a alteia.
Istoricii trebuie însă să facă uz de o multitudine de metode şi numai în
complementaritatea lor metodele astea ajung la rezultate. Numai cu una
singură nu poţi ajunge la rezultate. Discursul istoric a fost de atâtea ori înnoit
dintr-o altă perspectivă, cum a fost aceea a matematicianului Spengler sau de
un diplomat şi clasicist cum a fost Toynbee şi exemplele se pot multiplica.
Sunt cazuri ilustre, în care un Toynbee a făcut toate eforturile pentru a se
valida, pentru a avea o cunoaştere autentică. Or, aceasta înseamnă, de fapt,
cunoaştere în vremea noastră prin apel la toate disciplinele conexe. Braudel a
scris Structurile cotidianului şi apoi toate celelalte lucrări legate de contextul
lumii mediterane, dar lucrările mai târzii cu mize mult mai mari au fost făcute
prin apelul la ceilalţi specialişti. Nu e tot una istoricul din evul mediu şi
istoricul din vremea noastră, care a devenit un personaj extrem de complex şi
care nu-şi mai poate face datoria decăt dacă este foarte deschis şi dacă lucrează
de comun acord cu vecinii, cu celelalte discipline, cu conexiuni nesfârşite care
ar trebui să le facă în fiecare clipă. Această conştiinţă a complexităţii meseriei
de istoric l-a făcut pe Braudel să gândească integrarea discursului istoric într-o
casă a ştiinţei omului, pentru că problema discursului istoric nu se poate
realiza autonom. Această autonomie nu mai există demult; s-a isprăvit cu
aceste lucruri, în mai toate domeniile unde s-au instalat, la un moment dat,
purisme dorindu-se filosofie pură, estetică pură, istorie pură. A existat această
ambiţie. Nu există aşa ceva. Astăzi se produce un discurs foarte complex care
se alimentează din toate aluviunile, din toate disciplinele şi care complică
sarcina istoricului, pentru că sunt probleme de iniţiere, de limbaj, probleme de
construire a unei echipe, colective ce trebuie să ajungă la modalităţi de lucru
care să servească discursului istoric final. Astăzi suntem pe calea unui discurs
istoric pluralist în care există multe forme în a prezenta trecutul, aş spune într-
o prezentare subiectivă, pentru că fiecare cercetător, fiecare istoric aduce nota
lui personală, viziunea lui, nuanţa lui, în interpretare. Trebuie să înţelegem că,
deşi fiecare are felul lui de a privi trecutul, pentru că are un fond aperceptiv,
are o tradiţie, are o cultură, viziunea lui depinde de o multitudine de factori
care variază de la individ la individ, de la şcoală la şcoală, de la un spaţiu etno-
cultural la altul ş.a.m.d. Ceea ce nu înseamnă că sunt şi discursuri legitime.
Legitime sunt discursurile profesioniştilor care ţin seama de anumite viziuni
asupra istoriei, cele legitimate printr-o anumită experienţă istoriografică,
printr-un anumit exerciţiu al metodei, prin rigoare, prin revenirea continuă la
13
Discurs istoric şi analiză semantică

analiza completă a faptelor. Aceasta este, de fapt, marea problemă la care

istoricul de astăzi trebuie să răspundă.
Există o culegere de studii îngrijită de Ernst Schuing, de teoria istoriei,
de istoria istoriografiei, de problematică: Aufklärung în spaţiul central-
european. Această carte se numeşte Traditions Kritick und Reconstructions
Versuch (Critica tradiţiei şi tentativa-încercarea de reconstrucţie). Acest
exerciţiu ar trebui să-l deprindem şi noi şi să-l aplicăm constant. Este o ecuaţie
aparent simplă, dar care e în fapt foarte complicată. Producem continuu o
critică a ceea ce s-a întâmplat în meseria noastră şi reconstruim mereu. Nimic
nu este întâmplător în lume, nici un detaliu nu este fără semnificaţie. Ne scapă
semnificaţiile dar dacă ne gândim bine la detalii ajungem să le integrăm în cele
din urmă, pentru că lucrurile se leagă între ele. Nicolae Iorga, care a tipărit
zeci de volume de documente, care a scormonit zeci de arhive şi care a avut în
capul lui mai multă informaţie decât oricare istoric din secolul 20, dacă nu din
toată istoriografia. Istoricul menţionat încheia Prefaţa la o tentativă de sinteză
cu această reflexie - mărturisire: „Aş fi dorit din partea mea să am mai mult
talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr”. Fiindcă la ceea ce facem noi,
nu e suficient să dispui doar de informaţie, să o legi, să o coagulezi mai mult
sau mai puţin ingenios, ci e nevoie şi de acest har care vine de sus, care se
cultivă, se disciplinează, care se pune la lucru. Nu e altă situaţie decât a
cărturarilor din evul mediu care stăteau, la rând, în chilie, citeau, transcriau,
desenau, reflectau, regândeau şi în cele din urmă dădeau o sentinţă sau o
reconstituire care însemna un pas mai departe. Şi toţi împreună producem
acest discurs care trebuie să reconforteze, care trebuie să refacă de fapt
încrederea în posibilitatea omului de a-şi conştientiza trecutul şi de a valorifica
pentru o înţelegere a prezentului şi binenţeles, în măsura posibilului, pentru o
prospecţiune. Astăzi suntem din ce în ce mai mult în situaţia de a gândi durata
în multitudinea dimensiunilor sale. Nu e vorba numai de trecut. Aceasta a fost
ambiţia unei anumite istoriografii, care cantona pe istoric doar în trecut. Acela
era domeniul său, iar dincolo de aceasta nu se încerca, nu se permitea, nu se
tolera nici un fel de ieşire. Dar cum să înţelegi trecutul fără prezent, căci de
fapt destinul nostru e să pornim de la hic et nunc în permanenţă. Nu avem
încotro. Prezentul este acela care ne oferă experienţa imediată, perspectiva. El
înseamnă în fond şi aperceptiv, dar înseamnă şi tot ceea ce se întâmplă în jurul
nostru ca expresie a vieţii, ca eveniment, ca tendinţă, ca aspiraţie şi implică din
ce în ce mai mult viitorul4.
Pierre Chaunu a scris o carte D’histoire a la prospectives, unde a
încercat să arate istoricilor de meserie relaţia indisolubilă între prezent şi
trecut. Nu a fost deloc agreeat de confraţii lui pozitivişti din Franţa, când a
4
Alexandru Zub, Discurs istoric românesc: tradiţie, inovaţie, integrare; conferinţă susţinută
în data de 7 martie 2003, în Aula Universităţii „1 Decembrie 1918“, Alba Iulia.
14
 Introducere

enunţat acest lucru, pentru că sarcina definită astfel este mult mai dificilă,
pentru că înseamnă în primul rând să fii atent la prezent, să cunoşti prezentul
cât mai deplin. Cu această cunoaştere, în care se regăsesc o mulţime de
elemente trecute trebuie să ajungi la o recuperare a prezentului, o recuperare
inversă. Şi asta, pentru a recupera golurile de care vorbea Foucault la vremea
lui, pentru că istoria nu este compusă numai din plinuri ci mai mult din goluri.
Golurile sunt cele care primează, dar ca să le eliminăm, ca să le umplem cu
ceva, e nevoie de toată energia noastră spirituală, de fantezie, de o cunoaştere
cât mai deplină a faptelor, în aşa fel încât golurile să nu fie umplute la
întâmplare, ci cu lucruri verosimile care au coerenţă şi care pot contribui la
construirea unui discurs istoric valabil. De aceea Nicolae Iorga a vorbit de
spirit istoric, nu în sensul de Zeitgeist care este altceva, ci spirit istoric în
sensul celui care se obţine din exerciţiu, din contactul cu trecutul, cu materia,
cu experienţele celorlalţi istorici, o experienţă care implică neapărat critica şi
distanţa şi rezerva şi regândirea.
Problema acum este aceea de a construi discursuri reale. S-a mimat
numai interdisciplinaritatea, s-a mimat pluridisciplinarismul pentru că erau la
modă, dar discursuri autentice în această direcţie nu s-au produs decât rarisim
şi aş cita aici poate proiectul cel mai ambiţios de cunoaştere profundă,
restitutivă şi nu de vulgarizare. E vorba de şcoala de la Geneva a lui Jeanne
Piaget care a lucrat, încercând să explice, până la urmă de fapt condiţia umană
şi în felul acesta a regândit şi baza pe care un discurs istoric s-ar putea
construi. Aceasta a făcut-o cu istorici, biologi, botanişti, fizicieni, cu
matematicieni, dar nu numai cu ceea ce se cheamă ştiinţe sociale. Piaget a
vorbit atunci nu numai de interdisciplinaritate, de multidisciplinaritate ci de
metadisciplinaritate5.
Sugestiile preţioase interpretative, din perspectiva istoriei culturii, a
istoriografiei au venit din câmpul teoriei textului, pe o matrice dihotomică de
aplicat asupra textului istoric: contextualitate şi intertextualitate. Schema a
fost asumată şi validată de cei care au fost dispuşi să abordeze şi altfel decât în
spiritul istoriografiei clasice problema textului istoric.
Distincţia operată de Paul Cornea în ceea ce priveşte conceptul de
contextualitate este de o utilitate maximă pentru ştiinţa istorică. Criticul literar
vedea contextualitatea ca „relaţiile pe care le stabileşte textul – relaţii ce pot fi
de interferenţă, interacţiune, implicare – cu câmp socio-cultural de apartenenţă
genetică sau funcţională. Astfel de relaţii sunt textualizarea unor opţiuni,
interese, atitudini, obsesii caracteristice diverselor grupuri sociale.
O delimitare şi mai clară a zonei este realizată de semioticianul
Umberto Eco, autor care distinge contextualitatea (context) de cotext (trăsături
consonantice între texte foarte deosebite: afinităţi de limbă şi limbaj, recurenţa
5
Ibidem.
15
Discurs istoric şi analiză semantică

simbolurilor) şi de circumstanţă. „Selecţiile contextuale prevăd contexte

posibile şi când ele se realizează, aceasta are loc într-un co-text”.
Dacă bagajul semantic al contextualităţii trimite, în mare, la maniera de
funcţionare a unui mecanism de raportare a textului la exterior (doar „literatura
scanează istoria”!) şi invers, conceptul de intertextualitate este prioritar pentru
analiza discursului istoric. Prima operare de reţinut a conceptului îi aparţine
Juliei Kristeva, pentru care „intertextualitatea este indicele modului în care un
text citeşte istoria şi se inserează în ea, interacţiunea textuală produsă în
interiorul unui singur text”. De o utilitate sporită se dovedeşte perspectiva
operantă a lui Gerard Genette care a lărgit conceptul. „Textul (nu) mă
interesează (decât) prin transcendenţa sa textuală, adică prin tot ceea ce îl pune
în legătură făţişă sau ascunsă cu alte texte. Eu numesc asta transtextualitate, şi
înglobez în ea intertextualitatea, în sensul strict (şi clasic, de la Julia Kristeva
încoace), adică prezenţa literală (mai mult sau mai puţin literară, integrală sau
nu) a unui text în altul”.
Acelaşi cercetător a delimitat cinci subdiviziuni interpretative:
intertextualitate propriu-zisă (co-prezenţa a două sau mai multe texte sub
formă de citate, aluzii, trimiterea bibliografică, plagiat), paratextualitatea
(relaţia pe care textul o stabileşte cu diferitele „mărci” – titlul, prefaţa, notele,
ilustraţiile ş.a..m.d.), metatextualitatea (raportul de comentare a unor texte în
acelaşi cadru, fără ingerinţa citării); hipertextualitatea (derivarea unui text din
altul, prin imitare sau deformare – prin metoda comparatistă) şi
arhitextualitatea (apartenenţa unui text la un gen anume).

ISTORIE Ideologie
discurs
REAL „scriitură” vorbire-scriere efect/Gneosologie
Subiect/obiect
(schimb)
TEXT

Textul ne-a apărut ca un sistem diferenţial, deci ca un sistem care

funcţionează la diferite niveluri în legătura/opoziţia diferitelor niveluri între
ele. Un text afirmă întotdeauna şi altceva decât se citeşte la prima vedere, şi o
spune întotdeauna altfel: evidenţierea, la un alt nivel decât cel calificat în mod
obişnuit drept „conţinut” al unui alt mesa, a unui alt sens.
Textul presupune trei niveluri principale:

1. un strat profund: „scriitura” ca punere în scenă şi înglobare a

reprezentării;

16
 Introducere

2. un strat intermediar: intertextualitate, ceea ce am numit corpul material

(care relansează funcţia narativă);
3. un strat superficial: cuvinte, rime, fraze, secvenţe, „motive” (adică un
ansamblu de cuvinte active). Totul formează un fel de acumulator
dinamic care se generează de la 1 la 3 şi se descifrează de la 3 la 1.

SEMINAR

Semantica istorică sau despre sensul cuvintelor

1. Interpretarea: funcționarea interpretării; strategii interpretative.

2. Naşterea semanticii; instrumentul de bază: cîmpul semantic;
organizarea vocabularului.
3. Despre sens şi reprezentare. Sistemul medieval şi modern de
producere a sensului.
4. Sensul şi societatea; fuziunea dintre material şi real.

Bibliografie
- Paul Cornea, Interpretare și raționalitate, Iași, Polirom, 2006, p. 54-
98; 404-449; 450-490.
- Alain Guerreau, Viitorul unui trecut incert. Ce fel de istorie a Evului
mediu în secolul al XXI-lea? Traducere din limba franceză de Claudiu
Constantinescu şi Florin Davidescu, Chişinău, Editura Cartier, 2003,
p. 167-208.

17