Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pag 9-17
Pag 9-17
Direcţii fundamentale
„Practicarea celor mai multe dintre ştiinţe este, incontestabil, o treabă de profesionist.
Ştiinţa istorică nu este atât de exclusivistă […]. Aş dori ca istoria, chiar dacă va deveni mai
ştiinţifică, să poată rămâne totuşi o artă. Pentru a hrăni memoria oamenilor, gustul, stilul,
pasiunea sunt la fel de necesare ca rigoarea şi metoda. Istoria tuturor epocilor trebuie făcută,
mai bine zis, inventată în ceea ce priveşte metodele”.
Jacques Le Goff (1978)
Introducere
10
Introducere
11
Discurs istoric şi analiză semantică
Tematizarea
Istoria nu mai are astăzi orgoliul majusculei. Dar ea reclamă un plural,
precum în seria îngrijită de Pierre Chaunu şi descrisă de Pierre Nora ca o
istorie pragmatică, filozofică, critică, universală, teologică, sociologică,
probabilistă, cantitativă, anticipatoare, antropologică, lingvistică, semantică,
intelectuală etc. Culorile „spectrului” sunt încă mai numeroase. Domeniul este
practic inepuizabil. „Trăim o explozie a istoriei”, fără îndoială, şi această
explozie trebuie luată în seamă pe toate planurile, inclusiv în ce priveşte
pluralismul formelor şi conţinuturilor sale. „Ieri încă dedicată povestirii
evenimentelor ce au frapat pe contemporani, amintirii marilor oameni şi
destinelor politice ale naţiunilor, istoria şi-a schimbat metodele, decupajele şi
obiectele” (Pierre Nora). De aceea, analiza economiilor şi societăţilor se
continuă în studiul culturilor materiale, al civilizaţiilor şi al mentalităţilor.
Viaţa politică şi-a extins orizontul spre mecanismele puterii. Metodele
cantitative oferă baze mai sigure pentru dezvoltarea perspectivelor
demografice, economice, culturale. Textul nu mai e „documentul rege”, deşi
dinamica discursului o însoţeşte evident pe aceea a istoriei înseşi. Braudel,
istoricul care a schimbat mereu unghiul, perspectiva, punerea în scenă,
declara: „Nu urmăm această istoriografie en gésine, nicicând aceeaşi de la un
an la altul, decât alergând şi contrariindu-ne lucrurile obişnuite, adaptându-ne
cu chiu cu vai la mereu alte exigenţe şi solicitări. În „republica savanţilor”
(Gelehrtenrepublik), imaginată de Klopstock, „poliistoria” făcea corp comun
cu „politeoria”. De atunci, se poate spune, istoriografia a fost marcată
3
Francois Furet, Atelierul istoriei. Cuvânt înainte: Şerban Papacostea. Traducere: Irina
Cristea, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 70-77.
12
Introducere
enunţat acest lucru, pentru că sarcina definită astfel este mult mai dificilă,
pentru că înseamnă în primul rând să fii atent la prezent, să cunoşti prezentul
cât mai deplin. Cu această cunoaştere, în care se regăsesc o mulţime de
elemente trecute trebuie să ajungi la o recuperare a prezentului, o recuperare
inversă. Şi asta, pentru a recupera golurile de care vorbea Foucault la vremea
lui, pentru că istoria nu este compusă numai din plinuri ci mai mult din goluri.
Golurile sunt cele care primează, dar ca să le eliminăm, ca să le umplem cu
ceva, e nevoie de toată energia noastră spirituală, de fantezie, de o cunoaştere
cât mai deplină a faptelor, în aşa fel încât golurile să nu fie umplute la
întâmplare, ci cu lucruri verosimile care au coerenţă şi care pot contribui la
construirea unui discurs istoric valabil. De aceea Nicolae Iorga a vorbit de
spirit istoric, nu în sensul de Zeitgeist care este altceva, ci spirit istoric în
sensul celui care se obţine din exerciţiu, din contactul cu trecutul, cu materia,
cu experienţele celorlalţi istorici, o experienţă care implică neapărat critica şi
distanţa şi rezerva şi regândirea.
Problema acum este aceea de a construi discursuri reale. S-a mimat
numai interdisciplinaritatea, s-a mimat pluridisciplinarismul pentru că erau la
modă, dar discursuri autentice în această direcţie nu s-au produs decât rarisim
şi aş cita aici poate proiectul cel mai ambiţios de cunoaştere profundă,
restitutivă şi nu de vulgarizare. E vorba de şcoala de la Geneva a lui Jeanne
Piaget care a lucrat, încercând să explice, până la urmă de fapt condiţia umană
şi în felul acesta a regândit şi baza pe care un discurs istoric s-ar putea
construi. Aceasta a făcut-o cu istorici, biologi, botanişti, fizicieni, cu
matematicieni, dar nu numai cu ceea ce se cheamă ştiinţe sociale. Piaget a
vorbit atunci nu numai de interdisciplinaritate, de multidisciplinaritate ci de
metadisciplinaritate5.
Sugestiile preţioase interpretative, din perspectiva istoriei culturii, a
istoriografiei au venit din câmpul teoriei textului, pe o matrice dihotomică de
aplicat asupra textului istoric: contextualitate şi intertextualitate. Schema a
fost asumată şi validată de cei care au fost dispuşi să abordeze şi altfel decât în
spiritul istoriografiei clasice problema textului istoric.
Distincţia operată de Paul Cornea în ceea ce priveşte conceptul de
contextualitate este de o utilitate maximă pentru ştiinţa istorică. Criticul literar
vedea contextualitatea ca „relaţiile pe care le stabileşte textul – relaţii ce pot fi
de interferenţă, interacţiune, implicare – cu câmp socio-cultural de apartenenţă
genetică sau funcţională. Astfel de relaţii sunt textualizarea unor opţiuni,
interese, atitudini, obsesii caracteristice diverselor grupuri sociale.
O delimitare şi mai clară a zonei este realizată de semioticianul
Umberto Eco, autor care distinge contextualitatea (context) de cotext (trăsături
consonantice între texte foarte deosebite: afinităţi de limbă şi limbaj, recurenţa
5
Ibidem.
15
Discurs istoric şi analiză semantică
ISTORIE Ideologie
discurs
REAL „scriitură” vorbire-scriere efect/Gneosologie
Subiect/obiect
(schimb)
TEXT
16
Introducere
SEMINAR
Bibliografie
- Paul Cornea, Interpretare și raționalitate, Iași, Polirom, 2006, p. 54-
98; 404-449; 450-490.
- Alain Guerreau, Viitorul unui trecut incert. Ce fel de istorie a Evului
mediu în secolul al XXI-lea? Traducere din limba franceză de Claudiu
Constantinescu şi Florin Davidescu, Chişinău, Editura Cartier, 2003,
p. 167-208.
17