Sunteți pe pagina 1din 8

Duminica dinaintea Înãlþãrii Sfintei Cruci 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.


Dreptmãritori ºi vrednicilor de dragoste creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului
nostru Iisus Hristos,

Din dumnezeiasca Evanghelie pe care o vom auzi astãzi – aºa cum Biserica,
prin dumnezeieºtii Pãrinþi, a rânduit – ne împãrtãºim, ca întotdeauna dealtfel, de un
cuvânt tot mai descoperitor de tainã. Înaintea oricãrui praznic împãrãtesc (adicã pentru
Împãratul – Dumnezeu), cum e Crãciunul, bunãoarã, sau Învierea, dar ºi Înãlþarea
Sfintei Cruci, sunt evanghelii în legãturã cu acest praznic. Evanghelia din aceastã
duminicã dinaintea Înãlþãrii Sfintei Cruci e în legãturã Sfânta Cruce, care se dezvãluie
în chipul Crucii ºi în lemnul Sfintei Cruci. Dar noi trebuie sã mergem mai adânc, la
taina Sfintei Cruci. Azi, o datã mai mult, rogu-vã sã cugetãm, sã privim din interior
spre exterior taina care se dezvãluie. ªi toþi cei care doresc sã înþeleagã adâncul de
tainã al adevãrului dumnezeiesc ºi al adevãrului omului, sunt rugaþi, împreunã, sã
luãm aminte. Cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei aºa ne grãieºte:

“Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care
este în cer. ªi dupã cum Moise a înãlþat ºarpele în pustie, aºa trebuie sã se înalþe Fiul
Omului, ca tot cel ce crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã. Cãci
Dumnezeu aºa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut L-a dat ca oricine
crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã. Cãci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul
Sãu în lume ca sã judece lumea, ci ca sã se mântuiascã, prin El, lumea” (Ioan 3, 13-
17).

Acesta este cuvântul de astãzi al Sfintei Evanghelii, atât de concentrat, de unit


în el, ca într-un nucleu divin; dar din care, în lumina Duhului Sfânt, strãlucesc razele
adevãrului dumnezeiesc, pentru om.
Fiecare cuvânt sau verset (sau vers) sã-l luãm ºi sã ne împãrtãºim: “Nimeni nu
s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” .
Iubiþilor, de atâtea ori sufletul omului, ºi poate mai mult al creºtinului, se întreabã cu
privire la acest cuvânt: cer. Ce este cerul? ªi nu totdeauna înþelegerea noastrã a ajuns
pânã la odihnã (care nu înseamnã somn, ci pacea luminii divine). Cer… Astãzi auzim
aºa: Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care
este în cer. Deci cerul e aºezat deasupra noastrã. ªi nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a
venit printre noi Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Fiul e în cer
din veci, e Fiul Pãrintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adicã Fiul Pãrintelui ceresc, Care
S-a fãcut ºi om – Care e în cer, vrea sã ne spunã cã de acolo, din cer, e taina omului. ªi

19 septembrie 2001
nu numai a omului, întrucât omul e o sintezã a întregii Creaþii; taina întregii Creaþii e
în cer.
Sã ne referim în clipa aceasta la douã cuvinte ale Scripturii, de esenþã: primul
cuvânt – de la Cartea Facerii: “La început a fãcut Dumnezeu cerul ºi pãmântul” – deci
cerul, întâi. ªi un cuvânt cel puþin la fel de revelator – al rugãciunii pe care Cel Care
S-a coborât din cer, Fiul Omului, Fiul Pãrintelui ceresc, ne-a învãþat-o: Tatãl nostru:
“Tatãl nostru Care eºti în cer (...) Precum în cer, aºa ºi pe pãmânt” – reia cuvântul
dintru început al Scripturii. Deodatã se dezvãluie cerul: “Tatãl nostru Care eºti în
ceruri...”. Am zice în graiul nostru, pe înþelesul nostru smerit: Cerul este locaºul lui
Dumnezeu. Sfântul ªtefan, în cuvântul rostit de el înaintea Sinedriului, atunci când a
fost omorât cu pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluând cuvântul Proorocului Isaia:
“Cel Preaînalt nu locuieºte în temple fãcute de mâini, precum zice Proorocul: «Cerul
este tronul Meu ºi pãmântul aºternut picioarelor Mele. Ce casã Îmi veþi zidi Mie? –
zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?»” (Fapte 7, 48-49). Evocam la
început odihna, ºi auziþi: “locul odihnei Mele”. Ce fel de odihnã? Numai dupã
osteneala cãutãrii ºi dorului luminii dumnezeieºti ajungi la odihnã.
Împreunã cu colegul meu – pãrintele ªtefan – cercetam în texte, în original, ce
înseamnã odihnã: în limba greacã áíáðáõóéò; ðáõóéò înseamnã odihnesc, dar áíá
înseamnã în sus – deci când mã ridic la înãlþimea adevãrului, atunci ajung la odihnã,
adicã la lumina care îmi dã pacea, împlinirea. De aceea, observaþi, “cerul este locul
odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adicã acolo unde e plinãtatea adevãrului, a
existenþei. Cerul – locaºul Pãrintelui ceresc, al lui Dumnezeu. Dar, dupã Evanghelia
de astãzi, “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce a coborât din cer, Fiul Omului,
Care este în cer”. Deci cerul este ºi locaºul Fiului Omului. Iar dacã în Tatãl nostru
spune “precum în cer, aºa ºi pe pãmânt”, cerul este ºi locaºul odihnei noastre, al pãcii,
al mângâierii, al luminii, pe care, contemplând-o, ajung la odihnã. Sufletul meu nu se
mai zbuciumã. Propriu-zis, aceasta înseamnã. Când neliniºtea ta, în chinurile naºterii
tale din nou, înceteazã. Sufletul ajunge sã se odihneascã. Conºtiinþa capãtã pacea,
lumina adevãrului. Cum de atâtea ori vã tâlcuiam cuvântul: Numai cel care n-a ajuns
pânã la capãt se întoarce înapoi. El tot penduleazã, în neliniºtea lui, între îndoieli ºi
certitudini. Nimeni din cei care au ajuns (la odihnã) nu s-a mai întors. De aceea ºi
pentru cei adormiþi, cum ne rugãm la cãpãtâiul lor, la înmormântare, sau la parastas?
– Îi zicem Mântuitorului: “Cã Tu eºti Învierea ºi Viaþa ºi Odihna adormitului robului
tãu...”. Deci a ajuns sufletul la pacea, la odihna, la întâlnirea cu Dumnezeu. Cum vã
spuneam, cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, omule: Adevãrata
cunoºtinþã e simþirea harului dumnezeiesc” – simþirea dumnezeirii.
Am înþeles ce înseamnã odihnã. De aceea, a te culca, în înþelesul somnului
trupesc, numai, în care vegetezi, dar sufletul nu rãmâne viu, cum se ruga Înþeleptul:
“Eu dorm, dar inima mea vegheazã”, dacã nu mai rãmâi în stare de veghe, aceea-i
moartea. A te despãrþi de Dumnezeu e moarte.
Atunci, revenim la cer: “Precum în cer, ºi pe pãmânt”. ªi omului îi este dat sã
aibã parte de cer. Cerul – locaºul lui Dumnezeu (cum citim în Tatãl nostru; Cerul –
locaºul Fiului Omului, Care este în cer – Fiul lui Dumnezeu, fãcut om, Care S-a
coborât din cer. ªi cerul – locaºul omului; cerul omului.
Iubiþilor, pentru cã acest cuvânt ºi aceastã învãþãturã este atât de adâncã, odatã
cu Sfintele Scripturi, Pãrinþii cum au înþeles? Am apelat, ºi de data aceasta, îndeosebi
la Sfântul Maxim Mãrturisitorul. El spune cã prin cer se înþelege în Sfânta Scripturã,
adeseori, Însuºi Dumnezeu. Precum spune undeva Ioan Înaintemergãtorul, marele
propovãduitor al adevãrului: “Nu poate omul sã ia nimic de la sine de nu-i va fi dat
lui din cer” (aceasta a spus-o Sfântul Ioan dupã ce L-a botezat pe Mântuitorul
ucenicilor lui2). A doua zi dupã ce Ioan L-a botezat pe Mântuitorul, vãzându-L pe
Mântuitorul cã trece iar la Iordan, a spus ucenicilor sãi: “Iatã Mielul, Care ridicã
pãcatul lumii”. ªi atunci, Andrei întâi, dar ºi Ioan, care ne descrie aceasta, au luat-o
dupã Mântuitorul, dupã Iisus. Iisus i-a întrebat: Ce vreþi? – Învãþãtorule, unde
locuieºti? – Veniþi ºi vedeþi. ªi au mers Andrei ºi Ioan ºi toatã seara 3 ºi noaptea L-au
întrebat pe Iisus. Andrei, ascultându-L, le-a spus celorlalþi: “Am aflat pe Acela despre
Care au vorbit profeþii”. Atunci au ieºit la Iisus ºi Petru, apoi ºi Filip ºi Natanael –
ucenicii Lui. Atunci, ceilalþi din jurul lui Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi cã
cei care mergeau dupã tine pleacã dupã El, te pãrãsesc ºi merg dupã Celãlalt, dupã
Iisus. Atunci a spus Ioan acest cuvânt, pe care îl citeazã Sfântul Maxim Mãrturisitorul.
Ioan a zis: “Nu poate omul sã ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer” – adicã
de la Dumnezeu. De aceea Sfântul Maxim spune: “Cerul se uneºte cu Însãºi
Dumnezeirea”. Deci când zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locaºul lui Dumnezeu; ºi,
în întregime, tot ceea ce se descoperã de acolo, de la Dumnezeu. Pentru care adaugã
sfântul Maxim: “Cãci toatã darea cea bunã, tot darul cel desãvârºit de sus este,
pogorându-se de la Pãrintele luminilor”. În acest înþeles trebuie luat cuvântul cer, din
textul Scripturii – locaºul lui Dumnezeu, cu întreaga bogãþie, nesfârºitã, a adevãrului
dumnezeiesc. Dar mai adaugã Sfântul Maxim: “Scriptura mai numeºte cer ºi puterile
cereºti, dupã cuvântul: «Cerul Îmi este Mie scaun… Cel ce pui pe îngerii Tãi parã de
foc ºi slugile Tale duhuri». De aceea, dupã cuvântul Scripturii: «Cerul Îmi este Mie
scaun», «Cel ce odihneºti pe heruvimi» – mai zice în altã parte. Aceasta pentru cã
Dumnezeu Se odihneºte în fiinþele simple ºi netrupeºti”.
ªi acest cuvânt, mai ales, m-a mângâiat negrãit de mult. El corespundea exact
cu ceea ce în mintea noastrã, puþinticã, încerca sã se înalþe. Zice Sf. Maxim: “Dacã
ar zice cineva cã ºi în mintea omeneascã, curãþitã de toatã nãlucirea materialã...”.
O, Doamne, cât mã mângâie acest cuvânt! Nãlucirea materialã, care mã face sã mã
gândesc cum L-a ispitit demonul pe Mântuitorul, arãtându-i împãrãþiile lumii ºi slava
lor. Pentru care Pãrintele Stãniloae tâlcuia: slava lor, adicã poleiala. Aceasta poate
oferi demonul: poleiala. La aceasta se încântã atâta lume, la poleialã – nãlucirea
materialã, cum este numitã de Sf. Maxim. Deci “orice minte omeneascã, dacã e
curãþitã de toatã nãlucirea materialã ºi e împodobitã cu raþiunile dumnezeieºti ale
celor inteligibile, este cer, ºi nu are a cãdea, dupã pãrerea mea, din adevãr”. Dacã
priveºte ºi mintea omului, curãþitã de nãlucirile materiale, ºi luminându-se, strãlucind
în raþiunile dumnezeieºti ale celor inteligibile. Este cer ºi mintea; ºi nu cazi din
adevãr. Nu cazi din adevãr când contempli cerul minþii tale, plin de strãlucirea
adevãrului dumnezeiesc, al credinþei, plin de cele cereºti. O, credincioºilor, o,
profesori de religie, nu uitaþi! Aºa sã-i învãþaþi pe copilaºi, cu inima curatã. ªi
încheiem cuvântul sfântului Maxim: “Deci nici cel care a numit cer înãlþimea
cunoºtinþei spirituale din oameni nu ar greºi”. Doamne, cum te înalþã fiecare gâd ºi
2Ucenicii lui Ioan Botezãtorul, care L-au urmat pe Iisus: Andrei ºi Petru, Iacov ºi Ioan (fiii lui
Zevedeu), Filip ºi Natanael. Ei au coborât din Galileea, de la Lacul Ghenizaret cãtre Ierusalim (150-
160 km), unde boteza Ioan, pe malul Iordanului. Erau însetaþi de adevãr; ºi au fost ucenicii lui.
3Seara însemnând aproximativ ora partru dupã-amiazã, al zecelea ceas din zi.
idee tot mai sus! “Cãci, într-adevãr, spune Sf. Maxim, cunoºtinþa adevãratã se face
asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A spus Mântuitorul: “Dacã Mã iubiþi,
pãziþi poruncile Mele! Cel ce pãzeºte poruncile Mele va fi iubit de Tatãl Meu, la el
vom veni ºi locaº la dânsul vom face”. Dacã cerul este locaºul lui Dumnezeu, ºi inima
ta, fãcându-se locaº al lui Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al
lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu sã Se întroneze în ea, prin nãzuinþa
nestrãmutatã a dorinþei ferme ºi înalte spre bine. La fel, lucrarea curatã a virtuþilor
este numitã «aºternut al picioarelor Lui»”. Virtuþile, despre care de atâtea ori Sf.
Maxim spune cã ele sunt oglindire a însuºirilor dumnezeieºti, a luminii dumnezeieºti, a
iubirii dumnezeieºti, a înþelepciunii dumnezeieºti, a bunãtãþii dumnezeieºti, a
dreptãþii dumnezeieºti, a bãrbãþiei dumnezeieºti.
Tâlcuia Pãrintele Stãniloae atât de adânc, dupã Sfântul Maxim: Virtuþile sunt
forma umanã a însuºirilor dumnezeieºti, cum s-au revelat în Hristos. ªi atunci, în acest
înþeles virtuþile sunt “aºternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfinþii Pãrinþi vor spune,
cã însuºirile dumnezeieºti sunt cele din jurul Dumnezeirii. Adâncul fiinþei
dumnezeieºti este de neurmat pentru noi, dar însuºirile dumnezeieºti – lumina, iubirea,
bunãtatea, pacea, dreptatea, sfinþenia, într-un cuvânt. Toate sunt dar, harul lui
Dumnezeu din natura divinã. Dar natura divinã este dincolo de tot ceea ce este
creaturã. Dar sunt aºternut al Dumnezeirii ºi împãrtãºire din Dumnezeire, din lumina ºi
iubirea Sa. ªi, în sfârºit, întrucât virtutea primeºte deasupra ei tãlpile dumnezeieºti…
De aceea parcã-þi aduci aminte: câte o creºtinã, sãraca, zice aºa, în simplitatea ei:
Sãruta-Þi-aº tãlpile Tale, Doamne! ªi noi râdem, adeseori. Or, ea spunea un cuvânt atât
de adânc: Doamne, eu sã fiu aºternut picioarelor Tale, tãlpilor Tale. Sã odihneºti, altfel
spus, în mintea ºi în inima mea. Cãci în Filocalie Pãrintele Stãniloae aºa a tradus:
Tãlpile dumnezeieºti.
“ªi nu le lasã câtuºi de puþin sã se murdãreascã de întinãciunea trupului”. Ce i-a
spus lui Moisi la rug? – “Scoate-þi încãlþãmintea! Locul pe care calci e sfânt”. Acolo
calcã tãlpile picioarelor dumnezeieºti, ºi acolo nu mai e întinãciune.

… ªi înþelegând prin pãmânt trupul. Iubiþilor, Doamne, ce descoperire! Cer,


lãcaºul Dumnezeirii, cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu ºi Fiul Omului, ºi
cerul – mintea noastrã plinã de luminã dumnezeiascã, de adevãr! Aþi înþeles acum?
Prin care dar, însuºire a sufletului nostru putem noi sã ne umplem sufletul de cer, de
luminã divinã, de virtuþile care strãlucesc în noi – cunoºtinþa, adevãrul (deci lumina,
cãci altfel nu pot vedea nimic fãrã luminã; ºi ceea ce e lumina pentru ochi e
înþelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luãm cunoºtinþã, prin
care ne miºcãm? – Gândirea, iubiþilor! ªi, înþelegând, parcã te cutremuri. Cu ce te
înalþi dincolo de minte? Vedeþi, trupul, materia e limitatã, mãrginitã, “þãrcãruitã” în
timp ºi spaþiu. Dar dacã cu trupul sunt aici ºi acum, cu mintea, cu gândirea depãºesc
nu numai trupul meu, numai locul unde mã aflu, nu numai timpul de acum… ci ºi
timpul ºi spaþiul. Se miºcã în lumea nemãrginirii dumnezeieºti. Atunci când cuget,
deodatã: “A zis Dumnezeu: Sã facem om dupã chipul ºi dupã asemãnarea Noastrã” –
chipul, cum spune dumnezeiescul Maxim, e de nedistrus, rãmâne în noi pe veci; cã
existãm. Chiar ºi cei care mai spun: “A trecut în nefiinþã”. Sã-i lumineze Dumnezeu,
sã se îndepãrteze de rãtãcirea asta, cea mai de pe urmã. Nimeni nu trece în nefiinþã!
Cãci existãm, ºi în nemurire suntem chemaþi sã fim. Dar asemãnarea priveºte virtutea:
înþelepciunea, bunãtatea, virtuþi de care ne împãrtãºim din Dumnezeire, dupã voia
noastrã. Vrem sã-I urmãm lui Dumnezeu în luminã, adevãr ºi iubire, atunci ne
împãrtãºim din ele. Sau, prin pãcat, ne lepãdãm. Dar rãmânem în Dumnezeu cu
rãdãcina.
ªi ce înseamnã a fi “dupã chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decât toate de a
fi dupã chipul lui Dumnezeu, al nemãrginirii dumnezeieºti? Gândirea, iubiþilor.
Gândirea noastrã depãºeºte ºi marginile universului întreg. Astãzi mãcar atât sã
înþelegem: ce înseamnã cuvântul cer: locaºul lui Dumnezeu, locaºul Fiului lui
Dumnezeu ºi Fiul Omului ºi locaºul oricãrei minþi pãmânteºti curate. Când am citit
din Sfinþii Pãrinþi, îndeosebi douã lucruri m-au luminat ºi m-au uimit (când primeºti
lumina, te uimeºti). Când am citit la Sfântul Ioan Damaschin cum a coborât Fiul lui
Dumnezeu la noi: nu dupã loc, ci dupã fire. Adicã nu dupã spaþiu, ca sã se miºte de
colo colo. A luat trup omenesc, cu care S-a miºcat printre noi; dar în El era
Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborât în sânul Fecioarei (a cãrei naºtere am
prãznuit-o ieri; iar astãzi pe pãrinþii ei, dumnezeieºtii Ioachim ºi Ana). Or, când zici
firea dumnezeiascã… Mântuitorul i-a spus unei femei, samarinencei, descoperindu-i
din taina Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de înþelegerea
Duhului? E Duh, e spirit, adicã nematerial. Dar cum o înþelegem? Ce, în noi
nematerial? – Gândirea. Gândirea e deasupra materiei, o învãluie. Cu gândirea, care
depãºeºte hotarele trupului înþelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Sã ne
înãlþãm, sã înþelegem! E atâta frumuseþe, cum nu vã puteþi închipui. Când am mai
citit ºi la Calist Catavisiotul: “Oricine e înþelept priveºte la lucrurile cele mai adânci
din el”; cele mai înalte din el. Orice om are ºi slãbiciunile lui. Calist Patriarhul spune:
Când vrei sã fii în adevãr, treci de la cele de jos ale tale (cum întreaga creaþie s-a
odrãslit de la cele de jos pânã la cele de sus; toate sunt în noi)... Ce are omul mai înalt,
spune Patriarhul Calist, e mintea lui, e gândirea lui. ªi cu mintea lui se înalþã, ºi poate
sã ajungã pânã la Dumnezeu – cu mintea te poþi înãlþa dincolo de lume; poþi sã
cuprinzi lumea. De aceea spune Calist: Nu e dupã vrednicia omului sã se opreascã la
cele mãrginite, hotãrnicite, ci sã se înalþe pânã la Cel nemãrginit, dacã ºi mintea se
poate înãlþa pânã la Dumnezeu”.
Atunci am înþeles: Doamne, ce minune descoperi Tu în om, cã mintea lui e cer
(cum a spus Sfântul Maxim), e cereascã. Te înalþi pânã la Dumnezeire. ªi aºa spunea
un savant – Wolfgang Pauli, mare fizician: Aºa cum Dumnezeu, spiritul divin
cuprinde întreaga creaþie, aºa ºi sufletul omului, creat dupã chipul lui Dumnezeu,
poartã în el întreaga creaþie. Ar putea face ºtiinþã un matematician, un chimist, un
fizician, poate sã cuprindã înþelesurile lucrurilor fãrã mintea aceasta, pe care i-a dat-o
Dumnezeu, dupã chipul Lui? ªi aºa cum El cuprinde tot, ºi omul e chemat; sã devinã
mintea omului cer.
Am înþeles acum ce înseamnã aceastã realitate spiritualã – cerul – ºi cât e de
adevãratã ea! Omul a pierdut înþelesul de a purta în inima lui, dupã chipul lui
Dumnezeu, duhovniceºte, creaþia, ºi sã ajungã la asemãnare. De aceea Fiul lui
Dumnezeu a coborât din cer, ºi a adus cerul pe pãmânt. ªi în El e cerul; e Dumnezeu ºi
Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit în cer” – nu tu te sui. Fãrã numai Cel care a
coborât din cer, Fiul Omului Care este în cer. ªi a coborât ca fiecare conºtiinþã umanã,
fiecare suflet sã devinã un sãlaº ceresc; sãlaº de luminã ºi de adevãr.
ªi adaugã Mântuitorul: “Precum Moisi a ridicat ºarpele în pustie, aºa Se va
înãlþa ºi Fiul Omului” (pe Cruce). Evreii, mergând spre pãmântul fãgãduinþei, au dat
peste niºte ºerpi veninoºi, care îi muºcau; ºi mureau (pentru cã erau aþâþaþi de
demoni). Iar Mântuitorul, Care avea sã Se întrupeze ºi sã Se înalþe pe Cruce, veninul
ºarpelui El îl va rãstigni. De aceea a zis: “Precum a înãlþat Moisi ºarpele în pustie,
aºa Se va înãlþa ºi Fiul Omului” – pe Cruce. … “Ca tot cel ce crede în El sã nu
piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”. Deci Crucea înseamnã rãstignirea rãului ºi cale spre
înviere, înãlþare. Cei din jur nu înþelegeau – fariseii, cãrturarii: “Dacã este Fiul
Omului, coboarã-Se de pe cruce”. Rãstignitul din stânga, la fel: “Dacã eºti Fiul lui
Dumnezeu...”. Sãrmanii, nu pricepeau. Cum, sã vezi pe cineva rãstignit ºi sã te închini
unui rãstignit? Au înþeles mulþi: Pavel a înþeles: “Crucea e nebunie pentru elini
(filosofii), smintealã pentru iudei (cãci “blestemat e cel ce e întins pe lemn”; toþi
vinovaþii Vechiului Testament erau osândiþi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e
puterea lui Dumnezeu”. Iar dupã Pavel va spune Ioan Gurã de Aur: “Privesc la cruce,
privesc la Hristos, ºi-L numesc Împãrat pe Hristos pentru cã-L vãd rãstignit”. Cu
adevãrat, El e Împãratul, Care Se jertfeºte pentru supuºii Lui. ªi-L numesc Împãrat
pentru cã El S-a jertfit pentru supuºii Lui. ªi aºa sã facã orice împãrat: sã se jertfeascã;
iar prin jertfã sã rãstigneascã rãul. Cãci jertfa ucide egocentrismul, pãcatul. Cum am
spus de atâtea ori, ºi am învãþat: orgoliul este demonic. Când a cãzut în orgoliu
Lucifer, ce a descoperit? – S-a vãzut adus de la nefiinþã la fiinþã. ªi-a vãzut nefiinþa.
Dar dacã Dumnezeu a zis Da, sã fii, atunci rãmâi. Atunci s-a descoperit pe el zidire. ªi
atunci, Fiul lui Dumnezeu a venit sã rãstigneascã pãcatul, orgoliul, deci moartea. Cãci
dacã prin pãcat jertfa, care ne instituie în faþa lui Dumnezeu, Adam a transformat-o în
moarte, prin despãrþire, în Hristos, pe Cruce, moartea se transformã în jertfã, care
duce la înviere.
De aceea a zis Iisus: “Precum a înãlþat Moisi ºarpele în pustie, aºa se va
înãlþa Fiul Omului pe Cruce”. ªi dacã veninul ºarpelui, cum va arãta tot Ioan Gurã de
Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe Cruce, învierea, vindecã. De aceea a zis Ioan Gurã de
Aur: “Tu meriþi, Doamne, sã fii Împãrat, pentru cã Tu Te-ai jertfit!”. ªi-n jertfã e
împãrtãºirea iubirii dãtãtoare de viaþã, care aduce învierea. De aceea, “pomeneºte-mã,
Doamne – zice tot Ioan Gurã de Aur – întru împãrãþia Ta, cum a zis rãstignitul din
dreapta, care s-a cãit” (de la acest cuvânt noi zicem mereu “veºnica pomenire”). La
care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine în rai”. Într-adevãr, aºa S-a înãlþat Fiul Omului
pe Cruce, din iubire.
Pentru cã urmeazã cuvântul, uimitor, din Evanghelie: “...aºa se va înãlþa Fiul
Omului, pentru ca tot cel ce crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”. În
iubire e viaþa, în jertfã e viaþa, în dãruirea mea cãtre celãlalt. Când mã dãruiesc þie ºi
tu te dãruieºti mie, suntem în iubirea divinã, în viaþã, în mãrturia vieþii. Cãci iubirea
este principiul vieþii. ªi vine cuvântul uimitor, unic, al Evangheliei: “Cãci Dumnezeu
aºa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El
sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”. Fiul Sãu unic! Iubiþilor, ce-i mai scump pentru
un tatã (ca ºi pentru o mamã), decât fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Pãrintelui
ceresc. Vã tâlcuiam din cuvintele Scripturii: “Mâinile Tale m-au fãcut ºi m-au zidit” –
Mâinile Tatãlui – Fiul ºi Duhul Sfânt. ªi în altã parte Psalmistul spune: “Dumnezeu a
pus în vistierii adâncurile”. Adâncurile suntem noi. “Adânc pe adânc cheamã” –
adâncul Dumnezeirii ne cheamã pe noi. Iar vistieria lui Dumnezeu aþi vãzut ce
înseamnã – Fiul ºi Duhul Sfânt. Aceasta este vistieria cea dinlãuntru, a inimii, rãsãditã
ºi în noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e mai scump pentru Tatãl, dacã nu vistieria
Lui – Fiul ºi Duhul Sfânt? ªi aºa L-a dãruit pe Fiul Lui, sã Se întrupeze de la Duhul
Sfânt ºi din Fecioarã, L-a dãruit “ca tot cel ce crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã
veºnicã”. L-a dãruit, pânã pe Cruce, Vistieria Lui, ce are mai scump Tatãl a dãruit, ºi
sã ne împãrtãºim din El, din Fiul Lui, din viaþa Fiului Lui, în Duhul Sfânt. ªi în Duhul
Sfânt, “ca tot cel ce crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”. ªi încheie
Evanghelia aºa: “Cãci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sãu în lume sã judece (sã
osândeascã) lumea, ci sã se mântuiascã lumea prin El”. Sã crezi în El, cum S-a
întrupat, de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã, ºi cum la Cincizecime a trimis Duhul Sfânt,
ca sã Se întrupeze El în fiecare din noi, în fiecare inimã fecioarã. Inimã fecioarã, nu
uitaþi: atunci când inima noastrã e castã, fecioarã, deodatã se lumineazã, devine cer.
Iubiþilor, zilele acestea l-am comemorat pe Paulescu ºi am citit ceva din el. ªi
inima noastrã atât de mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la mãrturia aceasta,
de a-L preamãri pe Dumnezeu prin ºtiinþã. ªi mulþi s-au întrebat: Cum prin ºtiinþã a
ajuns Paulescu sã dea mãrturia aceasta, a înþelegerii Dumnezeirii? – Pentru cã a avut
o inimã castã. Acest om n-a fost cãsãtorit, a dus o viaþã de castitate, de sfinþenie. De
aceea Iorga, care l-a cunoscut, la sãvârºirea lui din viaþã a spus: “A trãit ca un
mucenic ºi a murit ca un sfânt. De-abia acum, sãvârºindu-se din viaþã, pot spune cei
mai apropiaþi ai lui, ºi ucenicii lui, vor spune descoperirile vieþii acestui om”. ªi,
îngãduiþi a spune, ucenicul lui poate cel mai de aproape – doctorul Trifu, pe care noi
l-am întâlnit în viaþa mea. ªi el mãrturiseºte cã, atunci când Paulescu a ajuns, în iulie,
la înþelegerea acestui adevãr, al insulinei, a apãrut în august un articol în limba
francezã, în Apus, ºi au luat cunoºtinþã savanþi. Un savant american – Ernst Scott – i-
a trimis o scrisoare lui Paulescu ºi i-a propus sã elaboreze împreunã insulina. ªi
doctorul Trifu l-a sfãtuit pe Paulescu: Da, noi nu avem posibilitãþi de laborator ca alte
popoare. Sã lucrãm împreunã. Alþii au spus: Nu, sã aparã acest produs aici, la noi, în
România. Au tot aºteptat sponsori… Dar în timp de ºase luni au apãrut alþii, care au
luat cunoºtinþã de descoperirea lui ºi…
Iubiþilor, omul acesta – ºi este un exemplu – a ajuns la adevãr deodatã unind
minte luminatã, adâncind adevãrul omului cu mintea, dar ºi pãstrându-se curat, cast, în
feciorie. Aºa cum Maica Domnului e fecioarã ºi mamã. Numai în castitate ºi în
maternitate împlineºti adevãrul. Cum adicã: pãstrându-þi fãptura ta curatã, castã; nu
înnãmolitã în stricãciunile lumii, în noroiul acestei lumi. În noroiul de patimi, cum sã
mai vezi adevãrul? Numai în sufletul cast, inima castã, ºi mintea cãutãtoare de adevãr,
aºa ajungi la adevãr. Aºa a fost Paulescu. Aºa a ajuns la adevãr, încât, cunoscând, cu
mintea luminatã de Dumnezeu adevãrul omului, ca fiziologic, fãptura umanã, atât în
morfologia ei, cât ºi în fiziologia ei. Pentru cã fiecare organ, fiecare þesut, fiecare
celulã, fiecare lucru din fãptura noastrã, în luminã, are un scop. E o armonie, iubiþilor,
totul. Aceastã armonie nu-i pusã de mine. Eu, când vin în lume, vin deja zidit. Altul a
pus aceastã armonie – Dumnezeu. A pus o armonie în toatã fãptura, o conºtiinþã în
om, pentru care Paulescu spune cã sufletul omului este “agentul finalitãþii”. Adicã
spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede aceastã ordine, se înalþã la Dumnezeu ºi,
înãlþându-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de luminã divinã, de iubire divinã,
de credinþã în adevãr… gândirea mea se înalþã ºi mã zideºte. Acest “artist minunat”,
cum spune Paulescu, care-i sufletul omului, deodatã zideºte trupul meu, ºi pleacã,
fãptura mea, de la obârºia ei, cum m-a zidit Dumnezeu, cãtre desãvârºirea ei, dupã
chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu.
ªi o întrebare, pe care o punem oricãrei minþi omeneºti: Iubiþilor, e posibil sã
zideºti ceva fãrã gândire? Fiecare sã se zguduie ºi sã dea rãspuns. Fãrã sã ai un proiect,
un plan, chiar al celui mai simplu lucru. Înþelegeþi atunci cum gândirea devine cer?
Cum se înalþã la Dumnezeire! Cum sã nu fie, atunci, gândirea lui Paulescu cer, când
el a contemplat trupul omului ºi creaþia întreagã în atâta ordine ºi armonie. Sufletul lui
se unea cu fiecare fibrã, cu fiziologia întreagã. Hormonul insulinei a fost operã a
finalitãþii, a gândirii, a amoniei lui Dumnezeu…