Sunteți pe pagina 1din 6

Schimbarea la faţă1

Dreptmăritori şi vrednici de dragoste dumnezeiască fraţi şi creştini,

Schimbarea la faţă a Domnului este, totodată, şi sfânta Lui dorinţă ca şi noi toţi să ne
împărtăşim de schimbarea la faţă cu Dânsul…
Vom citi astăzi acest cuvânt al dumnezeieştii Evanghelii după sfântul evanghelist
Marcu, aşa cum l-a auzit el din gura sfântului Petzru, dar şi împlinind ici, colo, de la cei
doi evanghelişti – Matei şi Luca – şi, totodată, din scrisoarea a doua a Sfântului Apostol
Petru, unde aflăm mărturia lui, am zice mai directă, participarea lui la acest act sfânt de
pe Muntele Taborului.
Iubiţilor, Schimbarea la faţă, ca orice act al Evangheliei, are o unicitate. În Schimbarea
la faţă ne este dată o arvună a învierii noastre, o pregustare de aici, din viaţa şi veacul,
timpul vieţii de aici. Aceasta este însemnătatea ei, a acestei mari descoperiri
dumnezeieşti. De aceea, în final, vom citi mărturia sfântului Apostol Petru, martorul care
a fost de faţă, şi cu deosebire ceea ce l-a pătruns pe apostol şi a rămas de neşters din
fiinţa lui. Şi o mărturie a unui om duhovnicesc din neamul nostru, care a cunoscut din
taina aceasta a Schimbării la Faţă. La sfântul Evanghelist Marcu, deci aşa cum a
ascultat el din predica sfântului Petru, citim şi aflăm şi înţelegem aşa: Era după ce
Mântuitorul avusese o vorbire de taină cu ucenicii, o pătrundere mai adâncă în inima lor.
Parcă te simţi ca o pătrundere în noi. Pentru că e o întrebare atât de directă a
Mântuitorului. Era cu ucenicii în nord, către izvoarle Iordanului, după o tradiţie veche,
retras… Evangheliile spun: în părţile Cezareii lui Filip. Sunt două Cezarei în Israel –
Cezareea lui Filip, unul din fiii lui Irod, care primise acolo o parte din pământul Israelului,
ca un fel de regişor şi alta, Cezareea Palestinei, pe malul Mării Mediterane, mai jos de
Liban, unde Imperiul Roman avea o bază militară, de unde era Corneliu Sutaşul, care s-a
creştinat. Cezareea lui Filip era de-a lungul Iordanului, la izvoarele Iordanului, unde era şi
este până în ziua de azi o peşteră, Paneea (şi localitate), după numele zeului Pan. Se
crede că acolo, retras, Mântuitorul cu ucenicii, i-a întrebat direct, ca să afle cum Îl
cunosc ei, cum îl cunoaşte lumea. E taina aceasta adâncă. Nu-l întrebau şi fariseii pe
Ioan: despre tine ce spui tu? Un fel de identitate. Fiecăruia ne este dată. Şi Iisus îi
întreabă pe ucenici, între dânşii fiind: oamenii ce spun despre Mine? Cine cred ei că
sunt? Şi ucenicii îi spun, unii din ei, pe rând: iată, spun că eşti Ilie, Ieremia, vreunul dintre
prooroci. Dar voi, cine spuneţi că sunt Eu? Întrebarea aceasta pe noi ne priveşte, în clipa
aceasta. Cine este Iisus pentru noi, ce credem noi despre El? Şi e fapt capital. Ce cred
eu despre Iisus? Fiecare. Pentru că ce cred eu despre El cred pentru mine şi eu devin
părtaş Lui, mă unesc cu El. Şi ce este El şi eu devin, în părtăşia Lui. Vedeţi cât e de
adânc şi răscolitor, transfigurator. Şi atunci ştiţi că Petru a răspuns: tu eşti Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu Celui viu. Şi Mântuitorul i-a zis: Ferice de tine, Simone (îl numeşte fericit).
Nu spune Mântuitorul mereu “fericit”. Va mai spune acest cuvânt când e vorba de fericiri
şi când e vorba de marea descoperire: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, şi “mai
fericit este a da decât a lua”. Ferice de tine, îi spune lui Simon, nu carnea şi sângele
(firea căzută, păcătoasă). Şi nu numai că e păcătoasă, dar carnea şi sângele – zidită. Or,
tu ai spus: tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Cel nezidit. Asta nu cele zidite ţi-

1
6 august 2001
au descoperit. Şi de ce nu pot cele zidite să le spună? Pentru că cele zidite nu sunt din
veci cu cele nezidite. Şi cele zidite nu sunt martore, pentru că cele zidite, simplu, a spus-
o un suflet care, cugetând la cele zidite: pentru tot ce e zidit era un timp când nu era.
Orice zidire e zidită în timp. De aceea a spus: nu carnea şi sângele, zidite în timp, ci
Tatăl. Pentru că tu ai spus: tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, cel nezidit, cel din veci.
Numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt din veci. Şi sfânta Treime poate da mărturia, noi
nu. Dar ne împărtăşim din ea. Şi s-a împărtăşit atunci Petru din mărturia Tatălui. Cum
grăiam la gazetă, după Sfântul Ioan Gură de Aur: Petru a grăit, dar Tatăl i-a vorbit: Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi ştiţi ce i-a spus mai departe: îl numeşte fiul lui Iona.
Precum tu eşti fiul lui Iona, tatăl tău, aşa Eu sunt Fiul lui Dumnezeu din veci, căci sunt
născut din El. Şi pe această piatră, adică pe mărturia Fiului lui Dumnezeu făcut Om, se
va întemeia Biserica, pe care porţile iadului nu o pot birui. De ce? Pentru că şi iadul e tot
în timp, de demon, iar Dumnezeu e din veci. De aceea nimic de pe pământ n-o poate
birui, nici un păcat. De ce? Pentru că şi păcatul e din lumea aceasta. Şi atunci, fiind în
timp, poate pieri. Numai Dumnezeu e din veci, de aceea porţile iadului nu o pot birui. Că
nu e zidită pe om, pe Petru, cum au spus unii (să-i lumineze Dumnezeu). Dar când citesc
în câte un asemenea comentariu că Biserica a fost zidită pe Petru, Doamne, e aşa de
trist, de mâhnit Petru când citeşte şi el asemenea comentarii… A dat Dumnezeu aşa, ca
un om să rostească, iar Fiul lui Dumnezeu să o întărească, să o confrime. Acesta e
cuvântul Tatălui ceresc, pe acest cuvânt se zideşte Biserica. Şi, întărind acest cuvânt,
cobora Mântuitorul cu ucenicii de acolo, de la această descoperire dumnezeiască, de la
acel loc de la izvoarele Iordanului, începe să le spună: iată, luaţi aminte, Fiul Omului va fi
dat în mâinile oamenilor păcătoşi. Mergeau spre Ierusalim şi era înainte de trădarea şi
vânzarea lui Iisus şi prinderea din grădina Ghetsimani şi ducera la judecată şi osândirea,
crucea şi moartea Lui. Erau toate acestea rostite, văzute de Mântuitorul şi împărtăşite
lor. Şi le spunea, repetăm cuvântul: iată, Fiul Omlui va fi dat în mâinile oamenilor
păcătoşi, care-L vor prinde, judeca, osândi, batjocori, răstigni. Dar a treia zi va învia. Dar
ucenicii, care auziseră acolo mărturia Tatălui, prin Petru şi întărită de Mântuitorul în
Duhul Sfânt, că e Fiul lui Dumnezeu şi pe El, Dumnezeu-Omul, se întemeiază Biserica, iar
El deodată le vorbeşte de prinderea, judecata, osândirea, moartea Lui şi învierea. Dar ce
puteau înţelege ei dacă noi nu înţelegem atât de viu învierea? Atunci, pătrunde în ei
tulburarea, panica, atât de puternică încât, aţi văzut, Petru îl ia deoparte şi îi spune:
Doamne, să nu Ţi se întâmple una ca aceasta. Ce se petrece? Fie-Ţi milă de Tine (aşa
citim la sf Marcu). Îl dojeneşte Petru pe Mântuitorul. Şi atunci, Iisus îi spune: Mergi
înapoia Mea, satano! Ne cutremurăm când zicem satană. Satana, în Scriptură, vă
spuneam, înseamnă vrăjmaş, potrivnic. Şi adaugă aici: tu-MI eşti potrivnic. Satana se
aşază în faţă, dar uneori se ascunde, dar tot în faţă vrea să stea, ca să oprească taina lui
Dumnezeu în lume. De aceea Grigorie Palama spune: Înapoia mea, satano – treci înapoi,
nu în faţă, după Mine. Dulce mângâind Grigorie Palama. Aşază-te în urmă, nu te
împotrivi. Şi atunci, după ce mai rosteşte o dată Iisus, mai cu tâlc adânc: Oricne voieşte
să vină după Mine să se lepede de sine. Sinea, în atâtea înţelesuri: şi sinea creată, şi
sinea decăzută. De toată sinea aceasta să te lepezi. Să-şi ia crucea, care răstigneşte
această cădere; ucide ceea ce a ucis – moartea. Şi să-Mi urmeze… după aceste câteva
cuvinte, rosteşte cuvântul cu care a şi început smerita noastră meditaţie. Cuvântul lui
Dumnezeu, păstrat la toţi cei trei evanghelişti – Matei, Marcu şi Luca, şi anume le zice
Iisus atunci: Adevăr grăiesc vouă, sunt unii din cei ce stau aici (aşa cum stăm noi, aici)
care nu vor gusta moartea (înainte deci de a muri) până ce nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu venind întru putere. Împărăţia lui Dumnezeu – acea lume finală, încununarea
în care Dumnezeu e împărat. În lume, în inimi, pretutindeni. Şi-L primeşti pe Dumnezeu şi
eşti cu Dumnezeu. Să iei aminte, să crezi şi să mărturiseşti: Nu vei gusta moartea dacă
tu crezi şi te împărtăşeşti cu El, până ce nu vei vedea împărăţia lui Dumnezeu venind
întru putere; şi întâmpnând-o. şi n-au trecut după acest cuvânt decât câteva zile, 6-8,
când, real, spune evanghelistul, sfântul Marcu: după şase zile Iisus ia cu Sine pe Petru,
pe Iacov şi pe Ioan – trei ucenici mai de taină, i-a dus într-un munte înalt – Taborul, mai
jos de Marea Galileii, în drum spre Ierusalim. Şi, numai cu ei, Iisus S-a schimbat la faţă
înaintea lor; veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu
poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul. Dar, mai mult, şi deodată cu veşmintele Lui, faţa
Lui a strălucit. Cum spune şi sfântul apostol Matei. A strălucit faţa Lui ca soarele şi
apoi: veşmintele, albe ca lumina. Şi, mai departe, în această strălucire pe care şi sf
Evanghelist Luca o descrie, iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moisi şi Ilie. Şi sf
Luca ne spune ceva mai mult: cei doi arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul
Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Adică aşa cum le spusese: Iată, Fiul
Omului va fi prins, judecat, osândit, răstignit, omorât, dar va învia, tocmai acestea toate
le vorbeau cei doi – Moisi şi Ilie, cu Iisus. Întreaga taină a crucii şi învierii. Aceea era în
grai, în cuvânt rostită şi în fapt împlinită. Pentru că faţa Lui strălucea, veştmintele albe
ca lumina, văzduhul întreg şi muntele şi tot ce era pe munte strălucea, se transfigura. Şi
tâlcuiau în cuvânt şi cei trei – Petru Iacov şi Ioan – auzeau, ca să fie mărturie, tot ceea
ce se grăia. Cum auzim noi. Şi aşa ar trebui să ne pătrundem noi. Cuvântul atât de
puternic, cel care merge până la despărţitura sufletului de duh, zice sfântul Petru. Din
adânc să te simţi, să simţi puţin transfigurarea în tine; măcar în gând şi cuvânt. Să simţi
iluminarea scânteind. Acestea rosteau Iisus cu Moisi şi Ilie. Moisi, a cărui faţă strălucea
pe Sinai, când a primit cuvântul Legii, de nu puteau israeliţii să-l privească, iar Ilie, când a
dus jertfa şi a fost ridicat cu carul de foc la cer, cum spun sf Maxim şi Sf Andrei
Criteanul: caii de foc ai virtuţilor: credinţa, nădejdea, dragostea – lumina divină. Şi
atunci, ascultând acestea, Petru şi cei ce erau cu el, îngreuiaţi de somn, au văzut slava
LUI şi pe cei doui bărbaţi stînd cu El în lumină. Mai mult, cuvintele i-au trezit pe ei.
Pentru că ei, îngreuiaţi… E o anumită stare atunci, în lucrarea Duhului Sfânt. De aceea,
taine adânci se descoperă multora în somn. Ce fel de somn, însă? De care vorbeşte
Înţeleptul: dorm, dar inima mea veghează. Inima care nu doarme. De aceea ei,
încuvintele acestea dintre Iisus, Moisi şi Ilie, ei, parcă din deşteptare în deşteptare, în
slava LUI, slava Duhului Sfânt, norul Duhului care conducea pe Israel în pustie, şi acum,
pe muntele Tabor, în acea lumină, care şi rugul de la Horeb îl făcea să ardă, fără să-l
mistuie, lăsându-l mereu verde …… una lui Ilie, neştiind ce grăia. Trei colibe, vrând să
înveşnicească acea clipă acolo, pe munte. Un comentator mai din zilele noastre,
tâlcuind, în gândul lui Petru: Doamne, facem trei colibe aici, una Ţie, una lui Moisi şi una
lui Ilie – înveşnicim clipa aici, ce să mai mergem în Ierusalim. Căci spusese Mântuitorul:
iată, ne suim în Ierusalim… ştim ce ne aşteaptă în Ierusalim: prinderea,
judecata,osândirea… Mai bine să rămânem aici, unde e mai bine, în acea strălucire a
schimbării la faţă. Dar aceasta nu-i ecât ajunul, arvuna crucii şi învierii. Spune
Evanghelia: neştiind ce grăia Petru. Atunci. Dar, auzim atunci că din nor s-a auzit glasul
Părintelui Ceresc: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L
ascultaţi. Şi acolo, cu adevărat, cerul pe pământ – Treimea: Tatăl, care rosteşte, Fiul,
care străluceşte, faţă în faţă cu Tatăl şi lumina,norul Duhului Sfânt, al Duhului în care
odihneşte Fiul, din veci în veci. Şi Sfânta Treime şi Dumnezeu cu oamenii, cu Moisi şi Ilie
– Vechiul Testament, cu Petru, Iacov şi Ioan – Noul Testament, cu Biserica întreagă. Şi
se împlinea, cu adevărat, ce spusese Iisus cu câteva zile mai înainte (şase), că sunt unii
din cei ce stau aici (adică în lumea aceasta şi în acest timp) care nu vor gusta moartea.
Înainte de a muri, de sorocul acesta pe care după păcat îl trăim toţi. Nu vor gusta
moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Şi au văzut-o
atunci Petru, Iacov şi Ioan. De aceea au şi zis, prin Petru: Bine… Cuvântul bine îl
descoperă pe Dumnezeu. Când un învăţător de Lege a întrebat: ce bine să fac să
moştenesc viaţa de veci? Ce-Mi zici bun? Bun este numai Unul Dumnezeu. Şi Petru a
spus: Bine este aici – e Dumnezeu aici. Şi au simţit. Şi Petru va păstra în el acest
moment cu un sârg deosebit. Va păstra, de bună seamă, şi crucea, şi învierea, şi
cincizecimea, dar în chip deosebit, şi vom vedea de ce, acest moment al schimbării la
faţă. Îl păstrează Petru cum? Citim în Epistola a doua a Sfântului Petru, unde ne
mărturiseşte el, martorul ocular, de pe muntele Taborului, el, Petru. Zice, scriind către
credincioşii de atunci şi cei de azi, către noi: V-am adus la cunoştinţă, fraţilor, puterea
Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui nu luându-ne după basme meşteşugite, ci
fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. De care slavă e vorba? Căci El a primit de la
Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă, atunci când din înălţimea slavei un glas ca acesta a
venit către El: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Fiu iubit, Fiu unic. Şi
pentru că e unic, El e icoana şi pe fiecare dintre noi ne face fii unici în El. De aceea
fiecare dintre noi avem o unicitate a noastră. E atât de revelator! Trebuie să ne
cutremurăm în faţa acestor descoperiri, pentru că se adeveresc în fiecare. Fiecare este
un unic pentru că Tatăl are un Fiu unic şi o singură icoană, model care ne uneşte pe toţi.
Altfel ar fi haos în lume. Aşa a auzit Petru: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am
binevoit. Şi, auziţi: acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu
Dmnul în muntele cel sfânt. În muntele Tabor. Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la
care bine faceţi luând aminte ca la o făclie. O spune pentru noi toţi: ca o făclie să iei
parte la cuvânt. … ce străluceşte în loc întunecos până când va străluci ziua şi luceafărul
va răsări în inimile voastre. Când a strălucit în ucenici, în Petru, Iacov şi Ioan? Când au
auzit cuvântul Tatălui ceresc şi auzeau pe Iisus cu Mosi şi Ilie vorbind. Ce înseamnă
cuvântul, cum trebuie să te pătrundă, să nu dormi, să te trezeşti la cuvânt. Şi aceasta
ştiind mai dinainte, nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia,
căci proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit,
purtaţi de Duhul Sfânt. Orice cuvânt e în Duhul Sfânt, aşa a fost rostit atunci şi aşa l-a
rostit Petru.
Acum revenim o clipă. Iată mărturia Sfântului Petru. A vorbit Mântuitorul despre taina
tainelor tuturor, a Crucii şi a Învierii şi a pogorârii Duhului Sfânt, dar de ce în chip
deosebit scrie despre acest moment al Schimbării la Faţă? Şi, în puţinătatea minţi
noastre, de ce n-a vorbit Petru despre Cruce şi Înviere? Păi, iubiţilor, a luat Petru parte cu
Iisus la Cruce? A fost Petru în acel moment în care a înviat Mântuitorul de faţă? N-a luat
parte. E unic acel moment al Crucii şi Învierii, dar la Tabor Petru a luat parte. S-a
schimbat şi Petru la faţă împreună cu Iisus? S-a schimbat. Petru descoperă viu… e atâta
claritate, atâta sinceritate, atâta adeveritate! În Scriptură se spune numai ceea ce, cu
adevărat, s-a descoperit prin cuvânt, iar în cazul lui Petru, Iacov şi Ioan, şi în fapt. El a
participat. Într-un fel vorbeşte despre înviere – cum o va tâlcui în ziua Cincizecimii – şi
altfel vorbeşte despre Schimbarea la faţă. Pentru că el a trăit schimbarea la faţă. Şi
aceasta, o dată mai mult, ne spune nouă că şi nouă ne este dată. Deci să luăm aminte:
schimbarea la faţă şi nouă ne este dată, să o trăim. Şi cum? Ascultând cuvântul. Când
auzim cuvântul, cum l-au auzit ei, pe Taobr, al Părintelui Ceresc: Acesta este Fiul meu cel
iubit întru care am binevoit – e toată bunăvonţa. Căci voinţa Lui e voinţă dumnezeiască.
Ascultarea Lui. Pe Acesta să-L ascultaţi, că El M-a ascultat cu adevărat. Ascultând
cuvântul Lui, evanghelia Lui, rugându-te, rostind numele Lui să simţi că-n numele Lui, ca-
n Tatăl nostru, să simţi că se sfinţeşte numele şi al Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.
Şi trupul şi sângele Lui când te împărtăşeşti, şi în toate iei şi tu parte puţin măcar, ca o
scânteiere, măcar gândind, crezând şi ascultând cuvântul prinde rădăcină în tine. Şi iei
puţin parte, ucigând în tine tot ce e stricăcios şi puturos în lume. Pentru că strălucirea
Schimbării la faţă e numai lumină, numai iubire divină şi numai bună mireasmă. De
aceea în Liturghie ne împărtăşim de bună mireasmă duhovnicească a Duhului Sfânt, a
Taborului, a Schimbării la Faţă. Care ţi-e dat ţie de aici, din viaţa de aici, de acum. Şi
aceasta te scoate din frica morţii. Pentru că, vedeţi, când ei se temeau de ce le vestea
Iisus cu privire la ce avea să i se întâmple în Ierusalim…. Aşa cum în ajunul unei
sărbători trăieşti ceva din sărbătoare, acest ajun e ajunul Transfigurării, al Schimbării la
faţă. Şi orice suflet.. avem mărturii: sufletele credincioase, în pragul mutării de aici, al
morţii, sunt pe prag, între cele două lumi, au împărtăşiri de la rudeniile lor plecate şi dau
mărturie şi primesc împărtăşania, leacul, doctoria nemuririi, pharmakon atanasian, cum
a spus Sf. Ignatie. Şi ai ieşit de sub imperiul morţii.
Închei, iubiţilor, cu o mărturie a unui om duhovnicesc care a simţit schimbarea la faţă;
din neamul nostru. E vorba de părintele Petroniu care e din părţile noastre şi a plecat de
câţiva ani în Sfântul Munte, la mănăstirea Înaintemergătorului Ioan: Prodromul
(Înaintemergătorul). Şi ce mărturie dă părintele? Sf munte e numit şi Grădina Maicii
Domnului, dar şi muntele pocăinţei şi muntele Schimbării la faţă. Şi cum a simţit
părintele Petroniu acest munte, Aton (sau Atos), al Schimbării la faţă: Eram la slujba
care s-a săvârşit atunci pe Muntele Sfânt, către seară. Soarele se afla ca de os uliţă
deasupra orizontului, proiectând până departe, pe mare umbra muntelui, care părea un
stâlp uriaş înfipt în mare. În curând, apoi, s-a afundat şi soarele în mare, tivind o
jumătate de orizont ca o linie strălucitoare de lumină neînserată. În partea opusă, luna,
care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară. Şi-şi vestea sosirea, compleând
cealaltă jumătate de orizont cu brâul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină
de-a lungul întregului orizont. Sfântul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna, din
spatele orizontului, ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schimbării la faţă.
Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjurat de revărsarea de lumină din
lumina cea neînserată, din lumina de la schimbarea Domnului la faţă. Atosul se
preschimbase în Tabor. A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică. În
faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea de
toată noaptea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care veniseră la
prăznuire, între care se aflau şi câţva dintre cântăreţii buni ai Atosului. Cântau: Veniţi să
ne unim în Muntele Domnului şi să vedem schimbarea Lui la faţă. Şi din lumină să luăm
lumină. Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea nespusă şi
neapusă a schimbării la faţă a Domnului. M-am aşezat jos şi, obosit de cale, am aţipit o
clipă, dar m-am trezit imediat, tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită. Ce
se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se
auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu
neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, înăşi
biserica şi toate cele dintr-ânsa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se
transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o
întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă
transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi
conştient de sine. Mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare şi lacrimi neoprite
îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele apostolului de pe Tabor: Doamne,
bine este să fim aici. Şi aş fi brut ca melodia să nu se mai oprească niciodată. Între
timp, cântăreţii de la strană au încetat; dar cântarea aceea minunată continuam să o
aud nu pe din afară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtându-se mereu, ca pe o lumină
de seară care se stinge încetul cu încetul privegherea nu ştiu când a trecut, dar afară
începuse să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se
ascundă în mare, iar soarle cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu
razele lor cununa de lumină de deasupra Atosului. Ceţuri fugare se strecurau de prin văi
spre vârful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi de razele soarelui ce răsărea, ca norul de
lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia plini de
bucuria tainică a prăznuirii, dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca
nişte ecouri din lumea de taină a altui veac. De atunci muntele s-a schimbat. De câte ori
îi văd vârful luminos, aducerea aminte cu dor de privegherea de la Schimbaea la faţă a
Domnului rămâne o lumină de nestins, iar părinţi psalţi de atunci, când îi întâlnesc, îmi
apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate.
Facă Domnul să simţiţi această lumină neînserată a lui Iisus Hristos cu Tatăl, cu
Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, cu toţi sfinţii. Amin.