Dec. ÎCCJ (SP) nr. 175/A/2017 Notar public. Infracțiune de abuz în serviciu. Apel admis.

Restabilirea conținutului pedepsei (CP, NCP, NCPP)

IV. Analizând cauza sub toate aspectele de drept și de fapt, în raport de conținutul exhaustiv al
dosarului cauzei și coroborând probatoriul administrat în cursul procesului penal, inclusiv
probatoriul administrat direct și nemijlocit în faza apelului, Înalta Curte apreciază că apelul
inculpatului A. este fondat, însă doar în ceea ce privește aplicarea pedepsei complementare și a
celei accesorii a interzicerii exercitării dreptul de a ocupa funcția de notar, pentru considerentele
ce se vor arăta.

Înalta Curte reține că probele administrate dovedesc fără echivoc vinovăția inculpatului A.,
fiind exclusă varianta ca acesta să fi acționat din culpă ori fără vinovăție. Conduita inculpatului
A., notar public, care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a autentificat contractul de cesiune
de creanță din 02 iulie 2012 încheiat între cedentul E. și cesionarul H., deși avea cunoștință că
numita M. (garanta) a fost pusă sub interdicție judecătorească, contractul de cesiune fiind
semnat doar de către debitorul cedat I., atât în această calitate cât și ca mandatar al fiicei sale
(interzisa) M. (garanta), încălcând atât prevederile exprese ale C. civ. ce interzic garantarea de
către o persoană pusă sub interdicție fără încuviințarea instanței de tutelă, cât și ale Legii nr.
36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, ce îl obligau să verifice dacă actul este
contra legii, și în acest mod a creat o pagubă de 50.000 euro părții civile H., atrage angajarea
răspunderii penale pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzut de art. 297 C. pen.
Aceste încălcări flagrante ale C. civ. au fost posibile numai ca urmare a unei intenții vădit
infracționale din partea inculpatului A., care a odată cu ignorarea dispozițiilor C. civ., a
nesocotit principalele obligații legale ce revin unui notar public, astfel cum acestea sunt
stipulate în legea ce îi reglementează activitatea notarială și care îl obligau „[…] să verifice, în
scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare
legii și bunelor moravuri, să ceară și să dea lămuriri părților asupra conținutului acestor acte
spre a se convinge că le-au înțeles sensul și le-au acceptat efectele[…]”. Înalta Curte constată
că instanța de fond a reținut o situație de fapt corectă și a evaluat corespunzător materialul
probator administrat în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 103 C. proc. pen., pe baza căruia
a stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia și
vinovăția inculpatului.

Apărarea inculpatului cum că nu ar fi cunoscut că partea garantă a contractului de cesiune de

creanță ar fi fost pusă sub interdicție judecătorească ori că ar fi respectat dispozițiile legii civile
sunt contrare unei realități faptice evidente ce rezultă din modalitatea concretă de întocmire a
actelor și al conținutului dosarelor notariale instrumentate de către inculpat, în calitatea sa de
notar public.

Nelegalitatea faptelor inculpatului, sub aspectul încălcării prevederilor prohibitive exprese ale C.
civ., sunt evidente, deoarece potrivit art. 171 C. civ. „regulile privitoare la tutela minorului care
nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească,
în măsura în care legea nu dispune altfel”, iar art. 144 C. civ. referitoare la regimul juridic al
actelor de dispoziție, prevede la alin. (1) că „tutorele nu poate, în numele minorului să facă
donații și nici să garanteze obligația altuia”, iar alin. (2) prevede că „tutorele nu poate fără avizul
consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă să facă acte de înstrăinare, împărțeală,
ipotecare, ori de gravare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, […] precum și să încheie în
mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare”.

Este exclus ca inculpatul A., notar public, să nu cunoască aceste dispoziții legale care îl obligau
să refuze autentificarea contractului de cesiune de creanță, în condițiile în care nu exista
încuviințarea autorității instanței de tutelă, deoarece era dincolo de orice interpretare contrară
despre garantarea împrumutului altuia cu un imobil al interzisului judecătoresc, mai exact datoria
tatălui era garantată de acesta în calitate de curator al fiicei sale.