Termenul de „diarism”

Conform definiției, termenul de „diarism” se referă la un gen al literaturii de frontieră

care presupune consemnarea zilnică a faptelor de viață trăite de autor, termenul referindu-se în
mod special la textele care aparțin jurnalului intim. Jurnalul este o specie a genului autobiografic
ce conține însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente: operațiuni militare, ale unei
expediții, ale unei călătorii pe mare (jurnal de bord).

Cele mai vechi jurnale se găsesc în cultura japoneză, unde au existat încă din perioada
medievală celebrele cărți sau caiete de pernă (Makura no soshi, a lui Sei Shonagon este cea mai
cunoscută), dar și jurnale de călătorie răspândite în China, Japonia sau Coreea sunt printre cele
mai vechi specimene a acestui tip aparte de scriitură. Ultima modă în materie de jurnal este
jurnalul care folosește drept suport Internetul (web log sau blog). În lumea occidentală, jurnalele
au fost folosite inițial pentru a înregistra tranzacții de tip comercial; casele de comerț sau de
export țineau asemenea registre, unele vechi de câteva sute de ani.

Jurnalul ca specie literară a început să înflorească în perioada Renașterii, când importanța

individualului a început să crească. Termenul jurnal provine din limba franceză veche, „journal”,
care, la randul său, descinde din latinescul târziu „diurnalis”. Pe lângă puterea lor de revelare a
personalității diaristului, jurnalele au o importanță enormă prin materialul socio-istoric pe care îl
stochează.

Eugen Lovinescu, într-un interviu din 1937, în „Adevărul literar și artistic”, definea
jurnalul ca ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite
şi pasionale”. Eugen Simion clasifică jurnalul ca pe o confesiune (literatură autobiografică):
,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”. Jurnalul este o literatură a
confesiunii, sinceritatea fiindu-i caracteristică. ,,Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viaţa
noastră, cu condiţia să fim absolut sinceri, am face o capodoperă”, nota Baudelaire.
 Ca gen literar, jurnalul este la graniţa cu celelalte genuri ale biograficului (autobiografia,
memoriile). Totuşi există diferenţe între jurnal şi memorii. Jurnalul poate începe la orice vârstă.
G. Călinescu spunea că jurnale intime ţin cu precădere adolescenţii şi tinerele femei romanţioase.
Eugen Simion este de părere că „tinerii şi femeile au predilecţie pentru introspecţie și confesiune.
Alţii ţin toată viaţa un jurnal (Amid, Tolstoi, Gide, Junger, Eliade). Jurnalul merge paralel cu
desfăşurarea vieţii lor.”

Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe
ori, în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar
pentru a înregistra ceea ce s-a întâmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține
informații din domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei
operațiuni militare, a unei expediții, a unei călătorii pe mare (jurnal de bord), a unor cotații
bursiere, a unor evenimente climaterice sau personale.

O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori,
care formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului
autobiografic, o înregistrare regulată a activităților și reflecțiilor unui diarist. Dacă a fost scris
doar pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este improbabilă în jurnalele
scrise pentru publicare. În limba română, termenul păstrează o legătură cu „jour”, în timp ce
termenul englezesc "diary" are un ascendent în latinescul „diarium”, (porție zilnică) derivat din
latinescul diaria, pluralul lui dies „zi”.

Jurnalul se încadrează în următoarele tipuri: jurnal intim, istoric, documentar, jurnal de

călătorie, de mărturie și jurnal mixt. Jurnalul este o adițiune de fragmente, cu pauze temporale,
mai mari sau mai mici și fără nicio preocupare de linearitate, continuitate în cronologie; este
istoria unei vieți, de la începuturi până în momentul scrierii. Jurnalul mizează pe poetica
spontanului și a autenticității, dar sinceritatea nu poate fi probată deoarece intervine
subiectivismul.

Jurnalul intim respinge toate convențiile literaturii , dar își construiește propriile convenții
ce-i permit să funcționeze. Cele trei instanțe narative coincid: autorul este tot una cu cel care
povestește și se identifică, în egală măsură, cu acela despre care se povestește. Respingând
sistematic ficțiunea, confesiunea diaristică devine, adesea, o ficțiune, și anume: o ficțiune a
nonficțiunii, o ficțiune a realului, a autenticului. În jurnalul intim esențial este pactul autorului cu
sine. Autobiograficul sau autorul de jurnal intim se are în vedere în primul rând pe sine și istoria
reprezintă, de cele mai multe ori, rama acestor evenimente ale interiorității. Dintre genurile
biograficului, jurnalul intim este cel mai des contestat; memoriile, autobiografia, confesiunile –
rudele lui mai vârstnice – au reuşit să impună şi să-şi fabrice modelele de care au nevoie.

Jurnalul nu are o misiune literară; în acest sens, Roland Barthes afirmă că „Jurnalul nu
este proiectat sa devină o carte, și de multe ori, e condamnat sa rămână un Album”.
Jurnalul este luat în considerare abia în secolul XIX, însa momentul de înflorire îl constituie
apariția unor noi filosofii de existență, o filosofie despre om, despre personalitatea și libertățile
lui. Emergența jurnalului are legătură și cu apariția romantismului care se bazează pe cultul
eului, pe o filozofie de existență fundamentată pe ideea de unicitate a eului în univers.

Jurnalele scriitorilor români

Considerat „un gen de bătrâneţe a culturii” şi, paralel, un gen însoţitor în raport cu alte
genuri literare tradiţionale, diarismul românesc înregistrează o evoluţie dintre cele mai
spectaculoase, culminând, în prezent, cu ocuparea unei poziţii de vârf în ierarhia registrelor
utilizate de discursul literar. Criticii au constatat lipsa unei tradiţii a literaturii subiective în
spaţiul cultural românesc, pusă în relaţie directă cu starea culturii şi cu gustul public, jurnalul
intim apărând ca fenomen psiho-socio-literar odată cu revelaţia conştiinţei personalităţii
individului, cerând un lector cultivat care să-l judece din punct de vedere estetic.

Între autorii de jurnale intime figurează Titu Maiorescu, autorul celui mai lung jurnal din
literatura română, Gala Galaction, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Geo
Bogza, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Șuluțiu, Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Petru
Comarnescu, Alice Voinescu, Ion D. Sîrbu, Nicolae Steinhardt, Dumitru Țepeneag, Mircea
Zaciu. Pe lista diariștilor români ar mai putea figura alte nume celebre, precum: Petre Pandrea,
Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Goma, Nicolae Balotă, Mircea
Cărtărescu și mulți alții.

Primul autor de jurnal în sens modern a fost criticul Titu Maiorescu, cel care a lăsat un
jurnal impresionant care se întinde pe vreo 50 de ani. Al doilea moment fast a fost perioada
anilor '30 a secolului XX când, în mare parte sub influența teoriilor lui André Gide, intelectualii,
scriitorii sau filozofii români au început să țină jurnale. Din această perioadă datează jurnalele lui
Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Șuluțiu, Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Petru
Comarnescu, Alice Voinescu, Petre Pandrea, etc.

Un capitol aparte ar trebui să vizeze Școala de la Tîrgoviște, reprezentată prin membrii ei,
scriitorii Radu Petrescu, Tudor Țopa, Mircea Horia Simionescu, care au îmbogățit această specie
literară și au acordat poeticii jurnalului o atenție specială. Scriitorii contemporani au dat și ei
atenție acestei specii, fiind publicate pană în prezent jurnalele lui Paul Goma, Monica Lovinescu,
Mircea Zaciu, Livius Ciocârlie, Ioana Em. Petrescu, Gabriela Melinescu, Mircea Cărtărescu etc.

Camil Petrescu, deşi pune la îndoială „sensul” jurnalului, practică acest tip de scriitură,
recunoscându-i, cel puţin, două merite: economia timpului şi un efort minimal: „Un jurnal e un
lucru anost şi aproape fără sens. Totuşi simt nevoia unei exteriorizări. O operă literară mi-ar lua
timp şi mi-ar cere o sforțare de care azi nu mă simt în stare’’. Prozatorul este conştient de faptul
că jurnalul nu poate realiza revelaţia structurii unei biografii sau confesiunea integrală. Pentru el,
a ţine un jurnal înseamnă posibilitatea unei dezvăluiri parţiale care l-ar reabilita în faţa
contemporanilor.

Cu siguranță că viitorul ne rezervă încă surprize în privința manuscriselor jurnalelor unor

personalități din viața culturală și literară, întâmpinate întotdeauna cu curiozitate și bucurie de
cititori. Uneori, din pricina faptului că persoanele și evenimentele descrise în jurnal pot leza
imaginea unor indivizi în viață, autorii aleg în mod conștient să elimine anumite pasaje din
operă, urmând ca acestea să fie publicate postum, într-o ediție integrală. Alte asemenea, jurnale
există, dar autorii lor sunt încă în viață și, prin intermediul unor clauze testamentare speciale, au
amânat data publicării lor la câteva zeci de ani după dispariția lor fizică.
 Deși privită ca o descătușare, Revoluția de la 1989 a produs un nou cutremur și schimbări
radicale. Acest fapt a determinat creșterea valorii speciilor genului memorialistic: jurnalul,
memoriile, care au fost anterior cenzurate sau, pur și simplu uitate. Ele au îmbogățit considerabil
istoria literaturii, conferind o nouă viziune asupra vieții, și în special una autentica.