GENEZA CRIMINOLOGIEI

GANEA B.C.Ș. DANIELA-IOANA

ANUL II GRUPA 716 IFR

COORD. prof. univ. dr. Sandu Florin

București, 2019
 I. ISTORICUL CRIMINOLOGIEI

De-a lungul mileniilor societatea luptă continuu împotriva celui mai mare flagel al tuturor
timpurilor – criminalitatea. În această luptă omenirea a cunoscut atât succese, cât şi înfrângeri. În
anumite perioade istorice unele state aveau realizări considerabile, reducând fenomenul
infracţionalităţii la minimum, astfel încât oamenii încetau a se mai teme de criminali,
deplasându-se liber pe teritoriul ţării, renunţând la lacăte şi uşi bronate. Erau timpuri când
cuvântul de onoare constituia o garanţie mult mai puternică decât represiunile judiciare.
Omenirea cunoaşte chiar fenomene de lipsă totală a criminalităţii – în unele state existau anumite
zone, în care lipseau crima şi criminalul. De regulă, acestea erau centrele religioase, iar cultura
acestora excludea comportamentul deviant de la normele generale. Astfel, criminologia pare să
aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea, ca
fenomen social, apare odată cu primele comunităţi umane.

Mecanismul autoapărării este caracteristic tuturor fiinţelor vii. Iniţial el era întrebuinţat pentru
apărarea de atacuri, care în societatea primitivă constituiau o normă, ca mai târziu, la etapa de
asociere să capete un caracter de interdicţie. Se consideră că primele preocupări pentru
pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate de necesitatea
autoapărării speciei umane, ce se constituia în condiţii naturale vitrege care ameninţau în
permanenţă supravieţuirea.[ CITATION Nis94 \l 1048 ]

O nouă etapă în dezvoltarea mecanismelor de reacţie împotriva încălcării normelor sociale

stabilite a fost determinată de:

- apariţia “răzbunării sângelui”;

- întărirea şi centralizarea puterii conducătorului (clanului, hoardei, tribului etc.).

“Răzbunarea sângelui” sporea puterea unui individ aparte, deoarece toţi membrii grupării
sociale asigurau şi efectuau patronajul asupra confraţilor mai slabi. Pe de altă parte, “răzbunarea
sângelui” capătă un caracter îndelungat, astfel conflictul evoluând de-a lungul anilor. Perspectiva
de a intra în conflict cu întreaga grupare socială, şi nu cu un singur individ, a făcut posibilă
preîntâmpinarea multor incidente. Acest mecanism primitiv al apărării sociale a creat
posibilitatea unor acţiuni mai efective asupra fenomenului criminalităţii: are loc lărgirea
dimensional-temporală a conflictului, implicarea unui număr considerabil de oameni, ceea ce, în
ansamblu, duce la minimalizarea şi chiar stoparea exceselor. Paralel cu “răzbunarea sângelui” are
loc întărirea şi centralizarea puterii conducătorului. Iniţial, în rezolvarea conflictelor, el se baza
pe propria forţă fizică, mai târziu aceasta fiind înlocuită de detaşamentul militar. În asemenea
mod, interdicţiile conducătorului deveneau cu mult mai eficiente, crescând totodată şi
verosimilitatea aplicării pedepsei.

2
 La etapa primară a dezvoltării comunităţilor umane aceste două forme ale reacţiei sociale
interacţionau şi se îmbinau reciproc. Răzbunarea era îndreptată, în special, împotriva membrilor
altor grupări umane, iar conducătorul acţiona în interiorul grupului. O dată cu lărgirea şi
centralizarea puterii conducătorului are loc alipirea grupărilor sociale mai slabe şi, ca rezultat,
“răzbunarea sângelui” este tot mai frecvent întâlnită în interiorul grupării sociale date, ceea ce
duce, în consecinţă, la slăbirea ei.

“Codul” lui Hammurabi a fost principalul izvor al reglementării penale la popoarele învecinate
cu Babilonul. Multe norme din “Cod” se aplică în Egipt, în timpul Regatului Nou (1650-1085
î.H.). Printre ele pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omor
premeditat, viol şi furt din mormintele regale. Se fac primele încercări de combatere a corupţiei.
Judecătorii corupţi primeau pedeapsa capitală, care se executa prin sinuciderea impusă. În
majoritatea cazurilor, executarea pedepsei capitale era, însă, înfăptuită prin uciderea cu pietre –
lapidare, – care era încredinţată familiei pătimaşului sau întregii comunităţi.

Îmbinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente evoluţiei sociale, între
care subtilităţile religioase au jucat un rol aparte, popoarele antice au reuşit să dezvolte sisteme
legislative şi instituţionale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor,
scopurilor pentru care fuseseră create.[ CITATION Nis94 \l 1048 ]

II. EVOLUȚIA CRIMINOLOGIEI

Termenul “criminologie” este compus din cuvântul latinesc “crimen” care înseamnă crimă
(infracţiune) şi cuvântul grecesc “logos” cu sens de cuvânt, idee, ştiinţă. În acest sens
criminologia ar fi ştiinţa care studiază fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând din
sensul etimologic al cuvintelor). Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei
criminologiei ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu exactitate.

Pentru prima dată acest termen a fost utilizat în anul 1879 de către antropologul francez Paul
Topinard. Majoritatea autorilor sunt însă de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui
termen nu putea avea loc decât o dată cu constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a
produs în trei etape decisive:

- Prima etapă e marcată de activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso (1835-
1909), care în baza unei sinteze creatoare, îmbogăţită de propriile sale cercetări, a publicat în
anul 1876 lucrarea intitulată “Omul delincvent” (“L’Uomo delinquente”), în care susţine că ar fi
găsit imaginea – model a infractorului, descriindu-l ca pe o fiinţă predestinată să comită crime
datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. C.Lombroso a mai fost supranumit şi creatorul
antropologiei criminale (unii autori î-l definesc şi ca părinte al criminologiei antropologice).
[ CITATION Pol \l 1048 ]

3
 - A doua etapă este legată de activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Ferri (1856-
1929), care în lucrarea sa “Sociologia criminală”, apărută în a.1881, analizează rolul factorilor
sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei
sociologice.

- A treia etapă, care aduce de fapt şi consacrarea termenului în cercetarea fenomenului

criminalităţii este marcată de activitatea magistratului Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui
celebră lucrare intitulată “Criminologia”, apare la Napoli în anul 1885. Autorul încearcă să
depăşească graniţele cu care se confruntă criminologia în secolul al XIX-lea. Anume anul 1885 a
fost considerat de către marea majoritate a criminologilor ca reprezentând momentul naşterii
criminologiei ca ştiinţă.

La general, autorii moderni pleacă de la definiţia dată de J.Pinatel, după care “criminologia este
studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului”, astfel autorul,preluind definitia lui
Garofalo, consideră criminologia ca o “ştiinţă completă despre om”, ce studiază “cauzele şi
remediile comportării sale antisociale”.

Criminologia este preocupată să cerceteze cu precădere cauzalitatea criminalităţii, ca fenomen

social. Ea este chemată să examineze sursele socio-umane ale crimei şi criminalităţii, ale fiecărei
infracţiuni în parte, ale diverselor categorii şi grupe de infracţiuni, precum şi criminalitatea în
ansamblu.

Ca ştiinţă criminologia examinează:

- Reacţia socială contra criminalităţii;

- cercetarea problematicii profilaxiei şi terapeuticii sociale a criminalităţii;

- investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei şi criminalităţii;

- apărarea socială împotriva crimei.

Criminologia este unica ştiinţă socială, extrajuridică, care oglindeşte societatea, oferă o
imagine globală, esenţială şi multilaterală a realităţilor socio-umane. Deci, criminologia este
ştiinţa fenomenului infracţionalităţii în ansamblul său şi nu doar a unei părţi a acestuia.

Cu toate diferenţele de formulare astăzi există un consens deplin asupra faptului că disciplina
criminologiei studiază criminalitatea – în primul rând ca etiologie, fenomenologie şi mijloace de
combatere. Din acest punct de vedere, formularea cea mai largă a definiţiei criminologiei este
aceea de a fi disciplina care se ocupă cu “studiul ştiinţific al criminalităţii şi al profilaxiei
acesteia”, iar cea mai exigentă ar fi aceea de a o considera ca “un sistem ştiinţific de cunoştinţe,
idei, teorii, metode şi tehnici cu privire la cercetarea criminalităţii şi delincventului şi la
elaborarea mijloacelor de prevenire şi combatere a comportamentelor criminale”. [ CITATION
Giu93 \l 1048 ]

4
 Criminologia nu este singura ştiinţă care se ocupă de acest fenomen. Şi alte ştiinţe au drept
obiect de studiu fenomenul infracţionalităţii, dar nu în ansamblu, ci doar o parte a acestuia cum
ar fi: dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul execuţional etc. În studiul infracţionalităţii,
criminologia utilizează cunoştinţe şi metode de cercetare din domeniile altor ştiinţe, care studiază
aspecte separate ale acestui fenomen. Din acest punct de vedere, putem afirma că criminologia
are un caracter multi- şi interdisciplinar. Având în vedere aceste consideraţii, criminologia poate
fi definită ca fiind ştiinţa socială, extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul
său sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor care-l determină
si/sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi combatere a acestui fenomen.
[ CITATION Igo07 \l 1048 ]

Conceptul de criminalitate nu a fost niciodată absolut determinat. Din acest punct de vedere,
trebuie menţionat faptul că Codul penal în vigoare, nu face o delimitare în crime şi delicte,
consacrând pentru toate faptele antisociale sancţionate de legea penală denumirea unică de
infracţiune. Cu alte cuvinte, criminalitatea este echivalentă din punct de vedere criminologic cu
infracţionalitatea sau delincvenţa.

Din punctul de vedere al raportului criminalităţii cu activitatea juridică distingem:

- criminalitatea relevată sau aparentă înţeleasă în sensul de criminalitate descoperită şi

înregistrată în statisticile organelor penale din sistemul judiciar. De regulă, cifra criminalităţii
relevate este cu mult inferioară celei reale, întrucât nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi
delincvenţii sunt identificaţi; de asemenea, unele delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt
înregistrate, altele sunt retrase de către victimă etc.;

- criminalitatea neagră sau ocultă, înţeleasă în sensul de criminalitate neînregistrată şi

nedescoperită. În celebra sa lucrare, “Criminalitatea gulerelor albe”, E.Sutherland, demonstra
existenţa unui volum de ilegalitate în anumite afaceri comerciale şi profesiuni din societatea
americană. După părerea lui, costul economic al delapidărilor, fraudei asupra consumatorului,
afacerilor politice necinstite, comise de înalţi funcţionari, depăşeşte, probabil, costul economic al
delictelor obişnuite. [ CITATION Răd96 \l 1048 ]

La un loc cele două nivele ale criminalităţii constituie criminalitatea reală. Ea reprezintă
adevărata dimensiune a fenomenului de criminalitate, întrucât grupează ansamblul abaterilor şi
încălcărilor penale săvârşite într-o anumită comunitate socială şi într-o anumită perioadă. Chiar
dacă unele delicte şi crime nu sunt descoperite din diferite motive, totuşi ele au fost comise în
realitate, producând o serie de prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale, drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor.

5
 În criminalitatea reală se include şi criminalitatea judecată, ce reprezintă acea parte a
delincvenţei care este sancţionată, judecată de instanţele penale. Volumul ei este mult diminuat,
întrucât nu toate delictele înregistrate şi descoperite ajung să fie judecate. Astfel, unele delicte
sunt graţiate şi amnistiate, altele nu se sancţionează datorită împlinirii termenelor legale de
prescripţie etc.

Toţi autorii sunt de acord că eforturile criminologiei nu se pot limita numai la investigarea
criminalităţii cunoscute. Posibilităţile actuale de investigare şi prognoză pot oferi date şi mijloace
de luptă eficiente împotriva fenomenului infracţional în întregul său.

Considerând criminalitatea ca un fenomen complex, cu multiple determinări, aflat în continuă

evoluţie, criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică. Cu toate că ea
nu a reuşit să descopere legităţi pe deplin controlabile ale apariţiei şi evoluţiei criminalităţii,
totuşi, este singura disciplină socială care studiază criminalitatea în totalitatea sa şi este singura
în măsură să sintetizeze instrumentajul profilactic şi de combatere necesar. [ CITATION Giu93 \l
1048 ]

BIBLIOGRAFIE

Ciobanu, I. (2007). Criminologie. Republica Moldova: Ch. Cartdidact.

Gabriela, P. (1996). Criminologie (note de curs). Iași: Ed. Fundatiei Chemarea.

Narcis, G. (1993). Elemente de criminologie. Iași: Ed, Fundației Chemarea.

Nistoreanu Gheorghe, P. C. (1994). Criminologie. București: Ed. Didactică și Pedagocică.

Rădulescu Sorin, B. D. (1996). Sociologia crimei și criminalității. București.