Istoriografia Germaniei după anul 1989

După anul 1989, scrisul istoric german a căpătat noi valenţe. Incapacitatea de a furniza
o descriere absolută a trecutului şi prin urmare necesitatea de a alege între un conglomerat
larg de fapte din trecut precum şi de a le descrie sau neutralitatea ştiinţifică a istoricului este
mai degrabă un deziderat decât ca un principiu realizabil în practică. De asemenea
cercetătorul prin constrângerea contextului este dincolo de orice îndoială1.
Istoricii din PDC, membrii SED, în discursul lor au declarat faptul că istoriografia din
Germania de Est s-a dezvoltat ca un produs contra, cu privire la istoriografia din Germania. S-
a arătat că prestigiul social al istoricilor est-germani era foarte scăzut şi datorită faptului că în
procesul de profesionalizare s-a înregistrat o profundă politizare, dar este de subliniat
potenţialul de emancipare în învăţământ după 1989/90 şi se precizează că după unificare
situaţia s-a diferenţiat, ajungându-se la o schimbare profundă a elitelor universitare. În
societatea contemporană a început declinul rolului istoricilor din trecut. Preocupările
cercetătorilor au fost din cele mai diverse, cu predilecţie spre trecut, spre evenimentele care au
marcat cursul istoriei Germaniei.
Nicolas Berg, în cartea sa „Holocaustul şi istoricii vest-germani”:
abordează/completează istoria istoriografiei prin istoria din memorie, istoricitatea şi
modificările sale, spunând că focalizarea analizei este conceptul de schimbare „Auschwitz”,
din istoria Germaniei de Vest, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Pune în
discuţie atitudinea faţă de oameni şi de cercetarea istoriei evreieşti contemporane. Conduce
dezbaterile în jurul conştiinţei istorice de vinovăţie faţă de evrei, ruptura dintre germani şi
evrei: două conflicte de interes colectiv2.
Pe această tema s-au organizat numeroase conferinţe şi la nivel internaţional, unde
istoriografia germană a luat poziţie din punct de vedere istoric. S-au adus contribuţii la
dezvoltarea unui discurs public a ,,holocaustizării” şi a germanilor. Un discurs între ,,evadare”
şi ,,expulzare”, problemă ce trebuie privită ca problemă europeană.
Eva Hahn şi Hans Henning Hahn, în articolul ,,Revizionismul istoric din Europa
Centrală şi de Est după 1989”, nu poate fi făcut fără înţelegerea holocaustului şi interpretarea
pe care o dă memoria colectivă, pentru conştiinţa istorică cât şi pentru viitorul politic al
Europei. Expulzarea este privită în Germania ca o chestiune de identitate naţională. Pentru
înţelegerea obiectivului sunt necesare cunoaşterea evenimentelor istorice din Germania în
perioada expulzării şi rolul important pe care l-au jucat în aceste evenimente Polonia,
Republica Cehă, S.U.A., Uniunea Sovietică, Marea Britanie. După căderea regimului
comunist cooperarea între istoricii germani, cehi şi polonezi au dus la studii noi, dar aceste noi
interpretări au fost percepute ca un proces periculos pentru istoria germană. Cert este că
rescrierea istoriei este în deplină desfăşurare3.
Un alt istoric, Klaus Hildebrand, a publicat: „Ultimul regat. Politica externă germană
de la Bismarck la Hitler”, aducând în actualitate teme ca „Politica germană externă, 1871-
1918”, „ Între politică şi religie. Studii privind formarea, existenţa şi efectul totalitarismului”4.
1
Kornelia Kończal, citare din raportul conferinţei Geschichte und Ideologie. Ostmitteleuropäische Erfahrungen
vor und nach der Wende 1989. 11.10.2008, Nauhardenberg, in: H-Soz-u-Kult, 16.12.2008, http: //
hsoykult.geschichte.hu-berlin.de/tagungsberichte/id=2424.
2
Nicolas Berg, Der Holocaust und die westdentschen Historiker, Erfoschung und Erinnerung, 766.s, Wallstein
Verlog, Göttingen, 2003.
3
Eva Hahn und Hans Henning Hahn, Die „Holocaustisierung des Flucht – und Vertreibungsdiskurses”.
Historischer Revisionismus oder alter wein in neuen Schläuchen ?, in DTN – Deutsch-Tschechische Nachrichten
Dossier Nr. 8, Mai 2008, Zu beziehen über: GNN Verlag Süd GmbH, 70327 Stuttgart, Stubaier Str. 2.
4
Klaus Hildebrand, Das vergangene Reich. Deusche Außenpolitik von Bismarck bis Hitler, Stuttgart: Deutsche
Verlags-Austalt, 1995, Mehrere unveräcuderte Neuanflagen; zuletzt: München: Oldenbourg, 2008. Idem,
Deutsche Außenpolitik 1871-1918, (zuerst 1989). 3. überarb. Aufl. München: Oldenbourg, 2008. Idem, Zwischen
Politik und Religion. Studien zur Entstehung, Existenz und Wirkung des Totalitarismus. München: Oldenbourg,

1
 Imanuel Geiss, afirmă că „fără fapte, fără o clarificare a datelor şi faptelor în context,
istoria rămâne abstractă” în lucrarea sa: „Istoria în studiu. Date, fapte în contextul istoriei
lumii”. De interes este şi publicaţia „Istoria germană. O critică de vedere tradiţionalistă a
istoriei de la Herder până în prezent”, sau „Viitorul ca istorie. Analize istorice, politice şi
previziuni cu privire la dispariţia comunismului sovietic (1980-1991)”, „Drumul lung spre
dezastru. Istoria Primului Război Mondial, 1815-1914”, „Germania înainte de 1914. Reich-ul
german de la plecarea lui Bismarck până la Primul Război Mondial (1890-1914)” scrisă în
colaborare cu alţi istorici, şi nu în ultimul rând lucrarea „Naţiune şi naţionalism. Experimente
despre o problemă mondială (1962-2006)” 5.
Un alt reprezentant al scrisului istoric german este Horst Gies, profesor universitar cu
specializarea istorie la Institutul Friederich Meinecke din Berlin. A studiat istoria, ştiinţele
politice şi literatura în Frankfurt, iar teza lui de doctorat se numeşte „R. Darre Walther şi
politica agricolă naţional socialistă între anii 1930-1933”. Ca domenii de cercetare : didactica
predării istoriei, inclusiv la profesori, problemele istoriei contemporane în lecţiile de istorie,
istoria predării istoriei şi predarea istoriei în Germania, economia agriculturii şi alimentaţiei în
al treilea Reich.
A publicat monografii : Istoria contemporană predată în sala de clasă. Un plan de
învăţământ pentru secolulu XX, Repetarea dictaturii istorice, Lecţii de istorie sub dictatura lui
Hitler, în colaborare cu G. Corni a scris : Sîngele solului, ideologia rasială şi politica agricolă
în timpul lui Hitler, Pâine-unt-pistoale. Industria alimentară în Germania sub dictatura lui
Hitler, Istorie-profesor de istorie-predarea istoriei. Studii privind lecţiile de istorie şi învăţarea
în şcoală. Ca editorial amintesc Naţiunea şi Europa în educaţia istorico-politcă 6, iar ca eseuri
publicate : „Cultura istorică şi metode istorice în RDG”, „Emoţionalitate şi raţionalitate,
refuzul de identificare cu democraţia”, „Profesorii de istorie şi predarea istoriei în republica
Weimar”, „Un nou început şi continuitate. Predarea istoriei şi educaţia istorică în Saxonia
Inferioară în anul 1945”, „Predarea istoriei şi formarea identităţii naţionale în şcoala
elementară a Imperiului Wilhelmine”, „Reeducare sau reînnoire ? Pentru o schimbare radicală
de predare-învăţare a istoriei în RDG (Germania de Est) în 1989 - 1990”7.
2003.
5
Imanuel Geiss, Geschichte im Überlick. Daten, Fakten und Zusammenhänge der Weltgeschichte, Rowohlt,
Reinbek bei Hamburg, Zukunft als Geschichte, 2006. Idem, Deutsche Geschichtswissenschaft. Eine Kritic der
traditionellm Geschichsanffassung von Herder bis zur Gegennart, 3, Auflage, Wien, Köln, Weimar, Böhlan,
1997. Idem, Historisch politische. Analysen und Prognosen zum Untergang des Sowjetkomunismus 1980-1991,
Steiner, Stuttgart, 1998. Idem, Der lange weg in die Katatrrophe. Die Vorgeschichte de Esten Weltkrieges,
1815-1914, Piper, München, 1990. Idem, Deutschland vor 1914. Le Reich allemand du départ de Bismatck à la
Premiere Guerre mondiale (1890-1914), Nantes, 2003. Idem, Nation und Nationalismen. Versuche über ein
weltproblem, 1962-2006, Brumen, 2007.
6
Horst Gies, Zeitgeschichte im Unterricht. Ein didaktischer Grundriß yum 2,. Jahrhundert, Berlin, 1976 ,
Repetitorium Fachdidaktik Geschichte, Bad Heilbrunn, 1981, Geschichtsunterricht unter der Diktatur Hitlers,
Köln, 1992, Zus, mit G. Corni: Blut und Boden, Rassenideoloie und Agrarpolitik im Staat Hitlers (Historisches
Seminar, NF, Bd.6, hg. v. U.Uffelmann und A, Resse), Idstein 1994, Brot-Butter-Kanonen, Die
Ernährungswirtschaft in Deutschland unter der Diktatur Hitlers, Berlin, 1997, Geschichte- Gheschchtslehrer-
Geschchtsunterricht. Studien zum historischen Lehren und Lernen in der Schule (Schriften zur
Geschchtsuntsdidaktik, Bd. 9), Weinheim, 1998, Nation und Europa in der historisch-politischen Bildung,
Schwalbach/Ts, 1998.
7
Geschichtskultur und Geschichtsmethodik in der Deutschen Demokratischen Republik. In: H. Süssmuth (Hg.),
Geschichtsunterricht im vereinten Deutschland. Auf der Suche nach Neuorientierung, Teil I. Baden-Baden 1991,
S. 30-42 und S. 227-236; Emotionalität versus Rationalität? In: B. Mütter/U. Uffelmann (Hg.), Emotionen und
historisches Lernen. Forschung - Vermittlung - Rezeption. (Schriftenreihe des Georg-Eckert-Instituts, Bd. 76),
Frankfurt/M. 1992, S. 27-40; Die verweigerte Identifikation mit der Demokratie. Geschichtslehrer und
Geschichtsdidaktik in der Weimarer Republik. In: R. Dithmar (Hg.), Schule und Unterricht in der Endphase der
Weimarer Republik. Neuwied 1993, S. 89-114; Neuanfang und Kontinuitäten. Geschichtsdidaktik und

2
 După reunificarea celor două state germane, se punea întrebarea dacă în landurile noi
predarea şi învăţarea istoriei în interiorul şi în afara şcolii şi a universităţii pot fi reînoite sau
era nevoie să fie organizate de la temelii. Nici termenul reeducare, care a jucat un rol
important după 1945, nici reînnoirea, termen care se folosea ocazional după 1989, nu
exprimau îndeajuns munca/sarcina care trebuia să fie facută sau mai este încă de făcut. Pentru
că după anul 1990 în Germania de Est nu a avut loc re-educare aliaţilor, nici subjugarea
comunist sovietică în Germania de Vest – cum au avut loc după 1945, în părţile de vest şi de
est a Germaniei8.
Încercarea de denazificare nu putea fi urmată de „de-securitizări“ 9, iar reînnoit poate fi
doar ceva, care conţine elemente reformabile. Genul istoriei predate în RDG a determinat într-
un mod foarte mare ideologia politică folosită. În RDG exista o viziune a istoriei care a fost
determinat ideologic şi avea în pretenţiile sale totalitare, o politizare unilaterală, care nu erau
compatibile cu o structură constituţională liberal-democrată şi o societate pluralistă. Pentru a
clarifica acest lucru, trebuie să fie prezentat pe scurt funcţia pe care o avea istoria şi predarea
ei în RDG înainte de 1989. Ca şi în viaţa privată, aşa şi în cercetarea ştiinţifică s-a evitat de a
aduce în memorie teme neplăcute, declaraţii compromiţătoare sau atitudini fatale. Analiza “al
doilea trecut istoric al germaniei” (Jürgen Habermas), în secolul 20 este o sarcină a Germaniei
reunificate. Mica contribuţie, care nu este afectată de punctul de vedere personal al autorului
este motivul pentru următoarele considerente 10. În a doua parte a statului german, care a fost
construit după al doilea război mondial de către Uniunea Sovietică în sfera sa de putere cu
ajutorul comuniştilor germani, obiectivismul a fost considerat ca un viciu şi a fost defăimat ca
o atitudine burgheză. Ideologia şi propaganda au fost termeni pozitivi, şi ca atare au fost
utilizaţi în acest context în predarea istoriei11.
Cum se poate instumentaliza istoria urmând modelul sovietic, putea fi văzut până de
curând vizitând „Muzeul de capitularea necondiţionată a Germaniei fasciste în Marele Război
pentru Apărarea Patriei”. Muzeul, vizitat de multe şcoli est-germane, a fost înfiinţat în anul
1967 în Berlin-Klarhorst ca o glorificare a Armatei Roşii, în clădirea în care s-au
semnat/codificat pe data de 09 mai 1945 capitularea necondiţionată a Reich-ului german. În
acest muzeu nu au fost dorite explicaţii raţionale pentru cauzele şi consecinţele războiului;
prezentările au avut un cult al eroilor cu caracter sentimental 12. În consecinţă, muzeul de
Geschichtsunterricht in Niedersachsen nach 1945. In: H. Kuss/B. Mütter (Hg.), Geschichte Niedersachsens - neu
entdeckt. Braunschweig 1996, S. 98-111; Geschichtsunterricht und nationale Identitätsbildung in der
Volksschule des Wilhelminischen Kaiserreichs. In: Geschichte in Wissenschaft und Unterricht 57/2006, S. 492-
509; Umerziehung oder Erneuerung? Zum Umbruch historischen Lehrens und Lernens in der DDR 1989/90. In:
G. Corni/M. Sabrow (Hg.), Die Mauern der Geschichte. Historiographie in Europa zwischen Diktatur und
Demokratie. Leipzig 1996, S. 118-137.
8
Compara Karl-Heinz Füssl, în Reeducarea germanilor. Tineretea şi învăţământul sub dictatul învingâtorilor
celui de al doilea razboi mondial 1945-1955, Paderborn 1994 şi Gerd Dietrich, Politica şi cultură în Zona de
ocupaţie sovietică a Germaniei 1945-1949, 1993.
9
Renovarea rolul şi importanţa Ministerului pentru Securitatea Statului "în RDG tocmai a început, dar trebuie să
fie întotdeauna împotriva obiecţii, că ar fi" pace interioară "deranjat în Germania unită pentru a fi justificată. De
bază: Karl Wilhelm Fricke, Die DDR-stare de securitate. Dezvoltare, structuri, domenii de acţiune. Köln 3 Ed
1989, Recent (cu mai multe documente): la fel, nici o lege spartă? Stasi, sistemul de justiţie penal şi politic din
RDG, în: Din Politica şi istoria contemporană, 40/94 B, p. 24 ff.
10
În mod similar, a exprimat o opinie est-germanul Renate Kappler timpurie, Istorie educaţiei în Germania de
Est la Crossroads, sau: Numai o istorie a educaţiei complet schimbată are un viitor. Manual de cercetare
International, 12, 1990, p. 191 ff şi Wendelin Szalai, Pentru o reînnoire fundamentală a lecţiilor istoriei
noastre. Lecţii de istorie în mişcare. În: Istorie / Politica şi Didactica, 18, 1990, p. 242.
11
Vgl. die entsprechenden Artikel in: Kleines Politisches Wörterbuch. Berlin (Ost) 7. Auf. 1988.
12
compara articolele referitore la aceasta tema în: Micul lexicon politic, Berlin(est) editia 1988. Compara cu:
Joachim Rohlfes, Didactica istorie în cămasa de forţă, în : Istoria în cercetare şi învăţământ, 41, anul 1990, p.
705; Horst Gies: Cultură şi metodica istoriei în RDG., în: H. Süssmuth (Hg), Cursul de istorie în Germania
reunită. Cautarea unei reorientari.Baden-Baden, 1991, partea 1, p. 30.

3
istorie a Germaniei de Est a fost proiectat în “Arsenalul vechi” pe aleea Unter den Linden
din Berlin ca o confirmare a teoriei materialismului istoric, precum şi ca o iconografie a
istoriei mişcării proletare, al socialismului şi al Partidului Comunist German 13. Muzeul a fost
într-adevăr închis şi dizolvat în septembrie 1990 prin hotărârea Guvernului RDG.
Şcoala a fost, aşa cum era declarat într-un dicţionar pedagogic al RDG din 1987, o
instituţie ideologică responsabilă pentru predarea principiilor de bază ale ideologiei socialiste.
Baza teoretică se deducea din marxism-leninism, în care printr-o înţelegere greşită, cadrele
didactice au fost declarate ca “ agenţi ai clasei muncitoare” iar istoricii ca “soldaţi şi militanţi
de partid de pe frontul ideologic”, dupa cum le-a fost declarat în 1963 istoricilor de
Universitatea Humboldt din Berlin. Pe când în Germania naţionalist-socialistă doctrina de stat
cu baza idealogică rasistă avea parola: „Obiectiv este doar ce este german” 14, aceasta s-a
transformat în RDG într-o părtinire a punctului de vedere al SED, caracterizat prin poziţie de
clasă, care a marcat răspunsul la întrebarea adevărului istoric.
Freya Klier a descris în cartea ei Lüg Vaterland (Patria minte) rezultatele acestor
eforturi depuse de către conducerea de stat şi de partid pentru a „tunde” – şterge- pe linie
învăţământul public în RDG şi minciuna în ţara sa15. Istoricii şi profesorii de istorie au fost
docili. Ei au acceptat să fie corupţi şi deformaţi de pretenţia la putere al PSUG, ceea ce nu
numai că i-a discreditat personal ca istorici şi profesori de istorie, a discreditat de asemenea
metoda şi teoria lor ştiinţifică.
Cât de credibil este un reprezentant de frunte al istoriei RDG ca persoană şi avocat al
“abordarii materialismului-istoric” a lui Marx care în 1988 mai împărtăşea necritic rezultatele
cunoscute în procesul de cercetare istorică în RDG şi le justifica poziţia de conducere a clasei
muncitoare cu cunoştinţe istorice şi interesul istoric, în revoluţia socialistă şi socialism 16?
Sunt metodele istorice adecvate pentru educaţia la universitate a profesorilor de istorie care în
anul 1987 văd ca sarcină principală în învăţământ predarea istoriei ? Este o contribuţie majoră
în expresia vederii marxist-leniniste a istoriei şi a conştiinţei istorice socialiste la studenţi, să
fundamenteze istoric poziţia lor de clasă pentru ai ajuta să obţină siguranţa în atitudinea lor
marxist-leninistă faţă de problemele din timpul nostru şi de a spori dorinţa să consolideze şi să
protejeze RDG ca o patrie socialistă înrădăcinată în cele mai bune tradiţii ale istoriei
germane17? În opinia profesorului Gies, răspunsul la aceste întrebări, se deduce de la sine.
Cerinţele/instrucţiunile politice ale SED au dus la prezentarea fenomenelor istorice, nu numai
la ignoranţă faţă de conţinutul surselor, de distorsiuni şi deplasări, dar, de asemenea, la clişee
în blocuri prieten şi duşman, la legende cu victime şi eroi, prin utilizarea apelului emoţional şi
de sugestie. Opera lui Herbert Mühlstädts, „Profesorul de istorie povesteşte“ oferă o
abundenţă de material pentru aprecierea acestui tip de predare a istoriei, prin care a avut loc o
solidarizare nediferenţiată cu neputincioşi/lipsiti de putere, şi dispreţ emoţional pentru
conducători. Povestirea istorică s-a bucurat de o mare popularitate în Germania de Est şi au
fost utilizate intenţionat şi cu succes în învăţământul de istorie. Prin acest tip de predare
istorică, se stârneau sentimente de milă şi simpatie cu eroi lipsiţi de putere (cum ar fi lider
sclav Spartacus, liderul revoltei ţărăneşti Munzer Thomas sau cu liderul clasei muncitoare
13
compara raportul lui Christoph von Maschalls în: Oglinda zilei din data de 11.5.1953 si analiza lui Hartmut
Bookmanns în: Atunci din data de 25.7.1993.
14
Dictionar pedagogic. Berlin, 1987, p. 176; Walter Eckermann/Hubert Mohr, Introducere în studiul de istorie,
Berlin, editia 4, 1986, p. 23; Ilko-Sascha Kowlczuk, ,,Istorici RDG ului şi evenimentele din 17 iunie 1953”, în:
Istoria în ştiinţă şi în învăţământ, editia 44. din 1993, p. 705.
15
Gies, Geschichtsunterricht.
16
Freya Klier, Patria minte, Educatia în RDG. München, 1990. În cea din urma din clasificările “profesor
mediocre”, “cinici”, “alegere de noroc” si “soseta rosie” au fost incadrti profsori de istorie si de educatie politica
(pag. 168 i.c).
17
Wolfgang Kütler, „Metodologia istorică din punct de vedere marxist-leninistă”, în: Christian Meier/Jörn
Rüsen(autori), Metodologie istorica. Teoria istoriei. Contributi istorice. Vol 5. München 1988, p. 81 i.c.
Republicate in: Wolfgang Hartwig, Despre studiul istoriei. München 1990, p. 426.

4
Ernst Thalmann). Wendelin Szalai, un metodologist istoric de renume în RDG, constata foarte
corect într-o analiză auto-critică: “Efectul de identificare cu personalităţi istorice era mai
importantă decât semnificaţia lor reală în istorie”18 . Scopul nu a fost de a face vizibile
diversitatea realităţii istorice sau să analizeze sobru interesele şi funcţiile ei, ci o educaţie în
sensul unei “personalităţi socialiste”, caracterizată prin conştiinţa de clasă şi de a nu pune la
îndoială pretenţia la putere şi conducere a PSUG-ului.
Solicitarea imensă a oamenilor de către stat nu s-a răspândit în RDG fără o imagine de
adversar. “Dragostea pentru socialism” corespundea “urii faţă de imperialism”. Astfel,
funcţionarii partidului şi ai FDJ-ului au primit însărcinarea de a scoate în evidenţă în cluburile
de sport ale RDG-ului pentru Jocurile Olimpice din 1964 “educaţia tuturor sportivilor pentru
loialitate şi devotament necondiţionat faţă de puterea muncitorilor şi a ţăranilor şi ură
împotriva duşmanilor poporului, militariştii şi imperialiştii din Germania de Vest” 19 . Şi în
mod similar, elevele şi elevii au trebuit să înveţe la şcoală că “agresivitatea imperialistă îşi are
cauza în proprietatea capitalistă monopolistă asupra mijloacelor de producţie” şi, prin urmare,
toate pericolele pentru pace provin din Occident20.
Manual din 1989 a recunoscut totuşi că conducerea partidului şi a statului a luat decizii
“greşite” şi “insuficient gândite”, care s-ar fi lovit de “neînţelegerea” şi “nemulţumirea”
propriei populaţii, dar nu a renunţat la himera unei “răsturnări contrarevoluţionare” dirijate şi
uneltite de Vest. Atunci nu este de mirare că elevele şi elevii au fost făcuţi să creadă în aceeaşi
carte de istorie din 1989 că RDG a “salvat” la 13 august 1961, prin “prudenţa” şi “acţiunea
decisivă”, “valul de apărare antifascist”, “pacea mondială”. Construcţia zidului şi interdicţia
spre vest ar fi fost primite de către populaţia din RDG “în toată ţara cu satisfacţie”21.
La câţiva ani după sfârşitul socialismului naţional, SED oferea populaţiei est-germane
o doctrină nouă, de data aceasta marxist-leninistă, cu Stalin ca lider supraomenesc pentru
identificare şi subordonare. Şi în legătură cu guvernările autocratice ale SED, experienţa de
viaţă antifascistă a conducerii RDG a avut o funcţie importantă legitimă în interiorul ţării 22.
Pentru aceasta, SED şi istoricii săi au propagat şi au practicat un termen de sacrificiu
ideologic, care în cazul victimelor naziste, şi-au evaluat apartenenţa lor la mişcarea
muncitorească mai mult decât de ex. a originii lor evreieşti. Această concepţie a istoriei şi a
modului cum a fost instrumentalizată istoria sub regia SED-ului, se documentează mai ales în
cum s-a procedat în RDG cu lagărele de concentrare naziste. Faptul că mulţi comunişti au
plătit acolo pentru împotrivirea lor cu privaţiune de libertate, tortură şi moarte, a ajutat RDG-
ul iniţial la o revalorizare semnificativă23.
Locurile comemorative ale crimelor naţional-socialiste au devenit fără circumstanţe
“locuri de reamintire antifascistă”, adică au fost făcute monumente ale împotrivirii şi eliberării
antifasciste24. În mod conştient s-a ascuns faptul că în lagărul Buchenwald, eliberat de

18
Wendelin Szalai, Wie 'funktionierte' Identitätsbildung im DDR-Geschichtsunterricht? II. In: Geschichte -
Erziehung - Politik, 4. Jg. 1993, S. 584.
19
Vgl. hierzu Wendelin Szalai, Wie 'funktionierte' Identitätsbildung im DDR-Geschichtsunterricht? (I). In:
Geschichte - Erziehung - Politik, 4. Jg. 1993, S. 505 ff. und Eckhard Jesse, „War die DDR totalitär?” In: Aus
Politik und Zeitgeschichte, B 40/1994, S. 12 ff.
20
Jochen Staadt, Die SED und die Olympischen Spiele 1972. Dokumentation des "Forschungsverbundes SED-
Staat" der Freien Universität Berlin, zit. nach Frankfurter Allgemeine Zeitung vom 21.9.1993.
21
Neues Deutschland v. 18. bis 22.6.1953; Geschichte. Lehrbuch für Geschichte, 10. Klasse, 1. Teil, Berlin (Ost)
1971, S. 17O.
22
Geschichte. Lehrbuch für Klasse 10. Berlin (Ost) 1989, S. 62 ff. und S. 96 ff.
23
Bernd Wittich, Interdependenz von Antifaschismus und Stalinismus in der politischen Kultur der SED und der
DDR. In: Geschichte - Erziehung - Politik, 2.Jg. 1991, S. 657.
24
Jürgen Daugel, „Die Opfer- und Verfolgtenperspektiven als Gründungskonsens? Widerstandstradition und
Schuldfragen in der DDR”. In: Ders. (Hrsg.), Die geteilte Vergangenheit. Zum Umgang mit Nationalsozialismus
und Widerstand in beiden deutschen Staaten. (Zeithistorische Studien. Hg. vom Forschungsschwerpunkt

5
 americani în aprilie 1945, funcţionarii administrativi ai închisorii, care au aparţinut mai
înainte de PCG şi care au ocupat mai târziu funcţii de responsabilitate în partid şi guvern în
RDG, s-au lăsat folosiţi abuziv ca slugi ai SS, şi-au căutat scrupulos avantajul lor şi adesea
chiar au chinuit din proprie iniţiativă pe prizonierii lor. Tot conştient s-a ascuns şi faptul că cei
mai mulţi dintre aceste foste lagăre de concentrare au continuat să existe după 1945 ca “lagăre
speciale”, în care din nou mulţi oameni nevinovaţi – deci nu nazişti - au fost arestaţi şi au fost
torturaţi până la moarte, pur şi simplu pentru că s-au opus instituirii unei dictaturi totalitare
noi, şi anume comuniste25. O recunoaştere adecvată a acestui capitol ascuns în RDG din
perioada de început a istoriei sale, este o ipotecă grea la transformarea începută între timp a
monumentelor est-germane ale nazismului.
Antifascismul a fost în RDG de-a lungul deceniilor un consens de bază politico-moral
şi în procesul de educaţie 26 şi a fost instrumentalizat de către dictatorii SED în interesul lor
propriu, folosit abuziv ca mască pentru noua asuprire şi eliminare a oricărei opoziţii şi folosit
abuziv prin punerea pe aceeaşi treaptă a imperialismului, fascismului şi capitalismului spre
defăimarea înţelegerii democraţiei occidentale27. Cu interpretarea naţional-socialismului ca
forma cea mai extremă de stăpânire a capitalismului monopolist, bazată pe teoria
materialismului istoric, s-a întemeiat preluarea puterii în zona sovietică şi instalarea unei noi
dictaturi ca răzbunare consecventă cu fascismul şi rădăcinile sale burgheze. Prin această
“logică”, Republica Federală Germania a rămas ca “sistem burghezo-capitalist” întotdeauna
sub suspiciunea fascismului. Şi corespunzător, conducătorii RDG-ului s-au servit la
delimitarea faţă de “RFG” sau la refuzarea drepturilor fundamentale ale omului, pentru
populaţia proprie de acest model stereotip de argumentare antifascist.
Dar în spatele lui a fost, de asemenea, o imagine fundamentală diferită a omului şi a
societăţii în Est şi Vest. În antropologia marxist-leninistă, omul şi-a dezvoltat demnitatea sa
nu în autonomie individuală, ci în solidaritate cu un colectiv şi în comunitate cu clasa lui. În
interpretarea marxist-leninistă a drepturilor fundamentale ale omului nu există nici un drept
înnăscut individului, neschimbat şi prestatal28 şi cu siguranţă nici unul faţă de statul socialist,
în care se subordonează o identitate de interese între dominatori şi persoanele dominate şi de
aceea nu exista separarea puterilor, inclusiv jurisdicţia independentă.
Istoricii, profesorii de istorie şi lecţiile de istorie au fost îmbinate în acest sistem al
minciunii şi manipulării în două moduri. O dată prin prioritatea absolută de cercetare istorică,
care a avut loc de la reforma învăţământului superior din 1968, după modelul sovietic, mai
ales în institutele Academiei, în timp ce la universităţi şi facultati stăteau mai departe în prim-
plan doctrina şi educaţia socialistă29; dar mai ales de către puterea politică a SED, care, în
elaborarea şi punerea în aplicare a programelor de cercetare, inclusiv publicaţii, programe de
învăţământ, manuale şi ghiduri didactice, nu a acţionat doar spre cea mai strictă supraveghere,
Zeithistorische Studien Potsdam, Bd. 3) Berlin 1994.
25
Lutz Niethammer (Hrsg.), Der gesäuberte Antifaschismus. Die SED und die kommunistischen Kapos von
Buchenwald. Dokumente. Berlin 1994.
26
Thomas A. Seidel, „Buchenwald - historische Erinnerung auf dem Ettersberg. Doppelsymbol brauner und roter
Gewalt”. In: Das Parlament Nr. 35-36 vom 2./9.9. 1994 und Claus-Dieter Steyer, „Das Mißtrauen sitzt tief.
Sachsenhausen-Überlebende meiden sich”. In: Der Tagesspiegel vom 6.5.1994.
27
Peter Dudek, „Antifaschismus: von einer politischen Kampfformel zum erziehungstheoretischen
Grundbegriff?” In: Zeitschrift für Pädagogik, 36. Jg. 1990, S. 353 ff.
28
Rolf Richter, „Antifaschismus vor neuen Anforderungen”. In: Beiträge zur Geschichte der Arbeiterbewegung,
Jg. 32, 1990, S. 772 ff.; Yvonne Thron, „Faschismus - Antifaschismus. Neue Erfordernisse ihrer weiteren
Erforschung. (Bericht über ein Kollegium der Fachkommission Geschichte der Neuesten Zeit (1917-1945) der
Historiker-Gesellschaft der DDR am 13.6.1990 in Berlin)”. In: Ebenda, S. 825 f. und Konrad H. Jarausch, „Das
Versagen des ostdeutschen Antifaschismus”. In: Initial 1991, H. 2, S. 114 ff.
29
Wolfgang Küttler, „Neubeginn in der ostdeutschen Geschichtswissenschaft - Bilanz nach
dem Zusammenbruch der DDR”. In: Alexander Fischer (Hrsg.), Studien zur Geschichte der SBZ/DDR.
(Schriftenreihe der Gesellschaft für Deutschlandforschung Bd. 38) Berlin 1993, S. 245 ff. (insbes. S. 246 und S.
254). Dazu: Wolfgang Weber, DDR - 40 Jahre Stalinismus. Ein Beitrag zur Geschichte der DDR. Essen 1993.

6
dar şi spre controlul absolut, adică cenzură până în amfiteatre şi săli de clasă. La întrebarea de
ce istoricii respectivi şi profesorii de istorie - spre deosebire de colegii lor din Polonia,
Cehoslovacia şi Ungaria - nu au întreprins nimic, respectiv, când au încercat, au trebuit să
rămână fără succes, este uşor de răspuns după cele spuse anterior. Ei îşi datorau poziţia lor
privilegiată profesională carnetului de membru de partid SED, deci mâinile lor erau legate.
Dar contradicţia evidentă între realitatea istorică şi istorie, îi făceau necreduli în ochii celor ce
învăţau şi a dus la o pierdere ireparabilă a autorităţii istoricilor şi profesorilor de istorie
marxist-leninişti30.
În programul de studiu hotărât de minister pentru formarea profesorilor de istorie, din
1982, s-a definit ca ţel de formare, că ei, “ar trebui să contribuie ca propagandişti ai imaginii
marxist-leniniste la formarea şi consolidarea conştiinţei naţionale socialiste şi astfel a
patriotismului socialist la copiii de şcoală31.
O lecţie de istorie care se bazează pe aceste baze teoretice prezentate doar schiţat aici,
indicaţii politice, situaţii reale internaţionale, de conţinut şi metodologice, nu se poate reforma
– necesită o schimbare de bază. De deficienţele de conţinut aparţineau printre altele:
- vederea unilaterală a antichităţii ca „societate a sclavagismului”;
- expunerea insuficientă a istoriei Evului Mediu european;
- suprimarea completă a istoriei religioase;
- ignorarea mişcării liberale şi democratice din perioada 1815-1848;
- devalorizarea revoluţiei din 1848-1849 cu impulsurile ei constituţionale;
- descalificarea democraţiei parlamentare ca „prefascistă” şi evaluarea ei ca ceva ce trebuie
învins.
Şi în domeniul metodico-medial transmiterea frontală şi canonizată de cunoştinţe aşa
cum era practicată în RDG, nu corespundea nici înţelegerii unei democraţii pluraliste, nici
imaginii pedagogice valabile pentru Republica Federală a cetăţeanului major.
Multiperspectiva de a învăţa descoperind, cercetând termenii centrali ai didacticii occidentale
a istoriei - au fost cuvinte străine în predarea istoriei şi în metodologia istoriei în RDG32.
Pentru că condiţiile-cadru politice din 1990 s-au schimbat radical în noile state, nu s-a
putut trece la o simplă reînnoire a cursurilor de istorie, ci a fost necesar să se stabilească noi
cursuri de istorie. Acest lucru putea şi poate fi realizat doar în cazul în care condiţiile socio-
culturale sunt luate în considerare, cărora li se adaugă în mod cunoscut o măsură mare de
perseverenţă33. În special, în formarea profesorilor, iniţială, continuă şi ulterioară este
necesară mult mai multă muncă de lămurire, pentru a face vizibil diferenţa între ceea ceea ce
trebuie învăţat şi ceea ce se învaţă într-un stat democrat în locul unui stat totalitar, atât în
domeniul de conţinut intenţional, cât şi în domeniul metodic şi medial34.
La această muncă de lămurire şi de reconstrucţie necesară după 1990, mulţi istorici
vest-germani, didacţi ai istoriei şi profesori de istorie şi-au adus aportul activ cu prelegeri,
seminarii şi manifestări didactice la facultăţi şi universităţi din Germania de Est, dar şi la
30
Alexander Fischer/Günther Heydemann (Hrsg.), Geschichtswissenschaft in der DDR, Bd. I: Historische
Entwicklung, Theoriediskussion und Geschichtsdidaktik, Berlin 1989.
31
„In der Endphase der Arbeit an dem noch 1989 erschienenen „Lehrbuch für Geschichte, Klasse 10” war es
weder Mitarbeitern der APW noch Historikern erlaubt, auf den Inhalt des Manuskripts Einfluß zu nehmen...;
lediglich einem einzigen Verlagsredakteur war es gestattet, in der Parteihochschule der SED, der Arbeitsstätte
des Autorenkollektivleiters, für ein paar Stunden Einsicht zu nehmen. Mehr als stilistische Verbesserungen
waren weder gefragt noch möglich.” Reinhold Kruppa, Der DDR-Geschichtsunterricht vor der Wende. In:
Geschichte - Erziehung - Politik, Jg. 1993, S. 651.
32
Studienplan für die Ausbildung von Diplomlehrern der allgemeinbildenden polytechnischen Oberschulen in
der Fachkombination Deutsche Sprache und Literatur/Geschichte, hg. vom Ministerrat der DDR, Ministerium
für Volksbildung/Ministerium für Hoch- und Fachschulwesen. Berlin (Ost) 1982, S. 39 ff.
33
Bruno Gentner/Reinhold Kruppa, Methodik Geschichtsunterricht (hg. von der APW der DDR). Berlin, 1975.
31 Rolf Schörken, „Wohin mit dem Marxismus-Leninismus?” In: Hans Süssmuth (Hrsg.), Geschichtsunterricht
im vereinten Deutschland. Auf der Suche nach Neuorientierung (Teil I), Baden-Baden 1991, p. 137 ş.u.
34

7
invitaţia ministerelor responsabile de manifestări pentru formarea ulterioară a profesorilor sau
în cursuri ale vizitatorilor “la faţa locului” în şcoli35. De asemenea, în didactica istoriei, după
1989, s-a observat o străduinţă intensivă să se depăşească divizarea prin înţelegere reciprocă 36.
Se căuta o “bază rezistentă pentru o nouă didactică germană comună” (U. Uffelmann).
Rezultatul procesului de clarificare, cu toate acestea, a fost frustrant şi lasă să se recunoască
istoria cursurilor de istorie şi a metodologiei de predare a istoriei în RDG ca deziderat
deosebit de clar. Implicarea vest-germană a fost marcată mai puţin de zelul misionar, cât mai
degrabă de nevoia de înţelegere reciprocă, lămurire reciprocă, schimbul de experienţă şi
solidaritatea colegială37. Pe lângă multe iniţiative personale în aceste instrumente este de
accentuat şi angajamentul Asociaţiei Istoricilor, şi în special acela al Asociaţiei Profesorilor
de Istorie din Germania, cu asociaţiile de stat individuale. În special, dezvoltarea reprezentării
intereselor profesorilor de istorie a fost pusă astfel în mişcare în noile landuri. Aceste asociaţii
de stat au în Asociaţia Profesorilor de Istorie – din cauza federalismului cultural în Germania
– o funcţie importantă în formarea profesorilor, la susţinerea cerinţelor cursului de istorie faţă
de Ministerul respectiv şi la întocmirea de noi programe şcolare pentru disciplina Istorie.
Activităţi similare şi angajamente au existat la universităţi şi la nivel de organizaţii
ştiinţifice, cum ar fi întrebarea ce ar trebui să se întâmple cu personalul exorbitant de mare şi,
astfel, costisitor al academiilor RDG. În acest context, noii termeni “evaluare” şi
“desfăşurare” au primit un trist renume. La întrebarea cu privire la calificările profesionale şi
integritatea morală a colegelor şi colegilor din RDG nu a fost şi nu este uşor de răspuns. S-au
adus expertize de specialitate, au fost active comisii de onoare interne în facultăţi, o instituţie
independentă de stat, care cu documentele obţinute rămase stă la dispoziţia ministerului
pentru securitatea statului, emise la solicitarea de informaţii, comisiile de structură şi profesie
universitare decid în sfârşit despre dotarea personală a institutelor istorice. În aprilie 1991,
Curtea Constituţională Federală a stabilit că o desfăşurare, adică desfiinţare ar fi potrivită doar
la astfel de instituţii, care mai târziu nu trebuie să fie reconstruite.
Cu toate acestea, a existat un acord că aceşti istorici şi profesori de istorie s-ar fi
descalificat, cei care au servit docili dictaturii comuniste drept informatori şi falsificatori ai
istoriei. Dar şi ei au beneficiat de libertatea de exprimare garantată prin Constituţie, ei au
putut şi pot continua să publice şi să prezinte punctul lor de vedere la conferinţe şi
simpozioane. Tot juridic s-a decis că simpla apartenenţă la comitetele de partid SED nu a fost
un motiv suficient pentru concediere.
Când preşedintele Asociaţiei profesorilor de istorie din Sachsen a explicat că:
“biciuitorii de ideologii, angajaţii Stasi şi informatorii Stasi, profesori, studenţi care au investit
în cariera lor profesională, respectiv de formare, nu mai au ce căuta în şcoală” 38 -, el nu a spus
aceasta fără a lua în considerare instrumentele pe care guvernul le-a acordat acestor colege şi
colegi, care au încercat tocmai să devalorizeze mai înainte acest guvern ca fiind burghezo-
decadent. Şi nimeni nu putea să-l contrazică pe Stefan Wolle, când a declarat la Congresul de
Ştiinţe Istorice din 1992 în Hannover: “Cei care au denunţat pe alţii, care au exmatriculat şi

35
Renate Kappler, „Geschichtsunterricht nach dem Abschied von den geschlossenen Deutungen”. In: Kurt F.
Franke/Herbert Knepper (Hrsg.), Aufbruch zur Demokratie. Politische Bildung in den 90er Jahren. Opladen
1994, S. 175 ff.
36
Gustav A. Süß, Als Berater in Thüringen. In: Informationen für den Geschichts- und
Gemeinschaftskundelehrer Heft 42/1991, S. 23 ff. und Peter Lautzas, Als Westlehrer an einer Ostschule. Eine
Woche Gastunterricht in Kraftsdorft/Thüringen. In: Ebenda, S. 27 ff.
37
Die von Hans Süssmuth im Herbst 1990 in Bonn und von der Konferenz für Geschichtsdidaktik 1991 in
Braunschweig und 1933 in Friedrichsroda durchgeführten Tagungen führten Geschichtsmethodiker aus der
früheren DDR und der alten BRD zu intensivem Erfahrungsaustausch zusammen. Die Beiträge sind
nachzulesen: vgl. Anm. 39 und Uwe Uffelmann (Hrsg.), Historisches Lernen im vereinten Deutschland. Nation-
Europa- Welt. Weinheim 1994.
38
Brigitte Hohlfeld, "Massenorganisation" Schule. Der Zugriff der SED auf das allgemeinbildende Schulwesen
in der Frühphase der SBZ/DDR 1945-1953. In: Geschichte in Wissenschaft und Unterricht, 45. Jg. 1994, S. 434.

8
apostrofat studenţi, care au distrus cariere, nu mai pot fi toleraţi în universităţi. Prea mulţi sunt
încă în funcţiile lor şi au putut să predea netulburaţi mai departe, în timp ce reabilitarea
acelora care au trebuit să-şi întrerupă studiul, să fie închişi sau au fost alungaţi din profesie, o
lăsăm să aştepte. Multe nu mai putem reabilita, dar este inadmisibil ca cei făcuţi vinovaţi să se
numească astăzi victimele sistemului”39.
Desigur, şcoala unitară a Republicii Democrate Germane a fost înlocuită cu un sistem
de învăţământ structurat, în locul programei de învăţământ unitare de abia introdusă pentru
predarea istoriei din RDG, au apărut după 1990 succesiv complet noi “Indicaţii de
programare” (Turingia), “Directiva-cadru” (Saxonia-Anhalt şi Mecklenburg-Pomerania de
Vest) respectiv “Planuri-cadru” (Brandenburg). Toate acestea au fost caracterizate ca fiind
“preliminare”, deoarece acestea sunt, de obicei, făcute în grabă, deseori se bazează pe
temeiuri legale nemature sau inexistente şi, în multe cazuri, sunt foarte puternic influenţate de
propunerile din fiecare ţară parteneră40. Numai în Berlin, legile şcolare şi programa de
învăţământ pentru disciplina istorie au fost transferate fără circumstanţe din Vest la Berlinul
de Est. Aceste programe noi de învăţământ nu au fost şi nu sunt curricula închisă, cum le-au
ştiut din RDG, ci le-au dat şi le dau profesorilor de istorie mari spaţii pentru a se adapta
intereselor elevilor, particularităţilor regionale şi preferinţelor specifice.
După patru ani de la reunificarea exterioară a Germaniei, mulţi cred că unitatea internă nu este
încă realizată, adică există prea puţină înţelegere reciprocă, şi un sentiment de apartenenţă a
germanilor din Est şi din Vest lasă mult de dorit. Având în vedere socializarea de patruzeci de
ani, diferită, chiar contradictorie şi impregnarea mentală a oamenilor din cele două state
germane, nimeni nu poate de fapt să fie surprins despre dificultăţile de înţelegere reciprocă.
Dintre toate mijloacele care s-au oferit, cel mai puţin se poate accepta recomandarea de a
trage o linie şi de renunţa la o transformare a istoriei RDG de dragul păcii interne.
Pe cât de puţin se poate admite o alungare grăbită a trecutului naţional-socialist după
1945 la germanii din Vest, pe atât de puţin poate fi permis la germanii din Est o transformare
nostalgică a istoriei lor în raţionalism după 198941. După răsturnările din 1918-1919, 1933 şi
1945–1949, istoricii şi profesorii de istorie din Germania s-au văzut şi se văd confruntaţi după
1989-1990 pentru a patra oară în acest al douăzecelea secol cu sarcina de a oferi o
transformare radicală a istoriei recente, care parţial a fost şi este şi a lor. În acest sens s-au
făcut experienţe, la care se poate face referire. Oricine crede că poate aduce unitatea interioară
prin uitare sau represiune, se înşală şi subapreciază efectul pe termen lung al unui trecut
recuperat. O evacuare a trecutului pentru salvarea prezentului nu a fost posibilă după 1945 şi
nu poate fi posibilă nici după 1989. Aşa cum trecutul german naţional-socialist este unul,
“care nu vrea să treacă” (Ernst Nolte), tot aşa şi cel real socialist. Nu ar trebui să se
răspândească un văl de tăcere peste trecutul RDG, nici din autoapărare, nici din laşitate, nici
din lipsă de interes. Prelucrarea dictaturii comuniste trebuie să fie, de asemenea, pretinsă, aşa
cum s-a întâmplat în cazul dictaturii naziste.
Cine polemiza cu severitate necruţătoare împotriva “eliminării trecutului german”
(Hans-Ulrich Wehler), trebuie să facă acelaşi lucru şi pentru “al doilea trecut german” (Jürgen
Habermas). Din nou este vorba - în ciuda diferenţelor serioase - despre responsabilitate, şi -
din păcate - chiar şi de vină personală. Este o impertinenţă brută, dacă astăzi o revizuire a
trecutului, în măsura în care acesta se referă la RDG, se loveşte în public de un climat de
ignoranţă, dezinteres şi chiar împotrivire. Analiza de istorie a sistemului de nedreptate în
39
Vgl. die entsprechenden Berichte in: Der Tagesspiegel vom 18.3, 7.7. und 23.7.1994.
40
Informationen für den Geschichts- und Gemeinschaftskundelehrer, Heft 43/1992, S. 30.
41
Rahmenplan Geschichte Klassen 5-12, hg. vom Rat des Bezirkes Dresden, Abt. Bildung und einer
Lehrplankommission der Pädagogischen Hochschule Dresden unter der Leitung von R. Kappler und W. Szalai.
Dresden 1990. Vgl. auch Klaus Bergmann/Gerhard Schneider, Gewendete Geschichte in einer geschichtlichen
Wende. In: Geschichte - Erziehung - Politik, 2. Jg. 1991, S. 1; Volker Tuckermann, Erneuerung oder neuer
Geschichtsunterricht? In: Geschichte - Erziehung - Politik, 2. Jg. 1991, S. 886 ff.

9
RDG nu poate fi lăsată numai în seama celor responsabili de această dictatură SED, nici chiar
în seama acelora care n-au avut încotro. Este vorba mai mult de o sarcină total germană.
Istoricii şi profesorii de istorie, care au trăit în RDG şi au contribuit activ la “formarea
socialismului”, pot contribui semnificativ prin memoria lor la investigarea acestei perioade a
istoriei germane. Desigur, nu este uşor să recunoaştem că atât propriile idei iluzorii cât şi
propaganda SED au fost trase pe sfoară42. Este mai uşor de a suprima erori sau amintiri
neplăcute sau chiar a convinge că totul nu a fost la fel de rău ca înainte - în RDG.
Tuturor defăimătorilor, linguşitorilor ar trebui să le dea de gândit vechiul proverb
evreiesc: “Dorinţa de a uita prelungeşte exilul. Secretul eliberării înseamnă amintire.” Ţinând
seama de sentinţa citată din Nietzsche, ei ar trebui să activeze memoria lor şi nu “mândria” lor
pentru a putea contribui la elucidarea şi transformarea “a celei de a doua dictaturi germane”
(Jürgen Kocka) .

Bibliografie:
Berg Nicolas, Der Holocaust und die westdentschen Historiker, Erfoschung und Erinnerung,
766.s, Wallstein Verlog, Göttingen, 2003
Kończal Kornelia, citare din raportul conferinţei Geschichte und Ideologie.
Ostmitteleuropäische Erfahrungen vor und nach der Wende 1989. 11.10.2008,
Nauhardenberg, in: H-Soz-u-Kult, 16.12.2008, http://hsoykult.geschichte.hu-
berlin.de/tagungsberichte/id=2424.
Geis Horst, „Umerziehung oder Erneuerung? Zum Umbruch historischen Lehrens und
Lernens in der DDR 1989/90”. In: G. Corni/M. Sabrow (Hg.), Die Mauern der
Geschichte. Historiographie in Europa zwischen Diktatur und Demokratie. Leipzig
1996, S. 118-137.
Hahn Eva und Henning Hans Hahn, Die „Holocaustisierung des Flucht – und
Vertreibungsdiskurses”. Historischer Revisionismus oder alter wein in neuen
Schläuchen ?, in DTN – Deutsch-Tschechische Nachrichten, Dossier Nr. 8, Mai 2008,
Zu beziehen über: GNN Verlag Süd GmbH, 70327 Stuttgart, Stubaier Str. 2.

42
Christoph Kleßmann, „Zwei Diktaturen in Deutschland. Was kann die künftige DDR-Forschung aus der
Geschichtsschreibung zum Nationalsozialismus lernen?” In: Deutschland Archiv, 25. Jg. 1992, S. 601 ff. und
Ludger Kühnhard (u.a. Hrsg.), Die doppelte Diktaturerfahrung. Drittes Reich und DDR. Ein historisch-
wissenschaftlicher Vergleich. Frankfurt/M. 1994.

10