Accidentul nuclear de la Cernobîl

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în centrala nucleară , pe data de

26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de
contaminarea radioactivă a zonei înconjură toare. Centrala electrică se afla la 51°23′23″N
30°5′58″E, în apropiere de orașul pă ră sit Prîpeat, Ucraina. Acest dezastru este considerat
ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații
radioactive s-a îndreptat spre pă rțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și pă rțile estice
ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic
contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile
radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.[1]

Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de energie nucleară ,
încetinind extinderea ei pentru mulți ani și impunâ nd guvernului sovietic să devină mai
puțin secretos. Acum statele independente – Rusia, Ucraina și Belarus - au fost supuse
decontamină rii continue și substanțiale. E dificil de estimat un numă r precis al victimelor
produse de evenimentele de la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a
îngreunat numă rarea victimelor. Listele erau incomplete și ulterior autorită țile sovietice au
interzis doctorilor citarea „radiație” din certificatele de deces.[2] O eventuală tentativă de
decelare a contribuției radiației emise din cauza accidentului la mortalitatea prin cancer în
populația fostei Uniuni Sovietice e complicată de faptul că nu se cunoaște cu precizie nici
mă car incidența naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica medicală în U.R.S.S. fiind, în
mod vă dit, extrem de primitivă , atâ t înainte câ t și după accident.[3] Pernicioasei și
proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci, pentru a complica și mai
mult o eventuală tentativă de estimare cu o precizie satisfă că toare a numă rului de victime
afectate, în timp, de cancer, ca urmare a radioactivită ții emise cu ocazia accidentului, o serie
de alți factori precum imposibilitatea determină rii precise a dozei încasată de diversele
segmente demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată și
anunțată populației deasupra că reia acesta se afla la fiecare moment, drept pentru care
oamenii nu s-au putut proteja, ramâ nâ nd în case, pentru a diminua contaminarea și doza
încasată ), realitatea geopolitică fluidă (migrație internă și emigrație a populației potențial
afectată ) produsă de dezintegrarea statului sovietic, complicația adusă de o creștere a
incidenței cancerului în populația fostei Uniuni Sovietice din alte motive decâ t
radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradă rii condițiilor sociale și de viață
ale populației după dezintegrarea federației: după dezintegrarea statului sovietic, pe fondul
să ră cirii populației și ca urmare a liberaliză rii comerțului și publicită ții la articole gen
alcool și tutun, incidența maladiilor sociale gen alcoolismul și a comportamentelor de risc
precum fumatul a crescut, fapt care a condus în mod natural și la creșterea incidenței
bolilor provocate de acestea, printre care se află și cancerele (oral, gastric și hepatic, câ nd e
vorba de alcoolism, pulmonar și altele, câ nd e vorba despre fumat).[4] La populația care a
intervenit inițial pentru limitarea consecințelor dezastrului (așa-numiții lichidatori),
stresul provocat de teama de îmbolnă vire de cancer a indus uneori comportamente de risc
care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iraderea în timpul
intervenției, să apară (cazul tâ nă rului de 26 de ani Andrei Tarmosian, mort de ciroză , după
24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vâ rsta de 50 de ani, ca urmare a consumului
excesiv de alcool, este citat de anumiți autori.[5]).
Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie
Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Să nă tă ții (OMS), a atribuit 56 de decese directe
(47 de lucră tori și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane
dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de
cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticați în
2002[6].

Deși în zona de excludere Cernobîl anumite perimetre restrâ nse vor ră mâ ne închise,
majoritata teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare și activitate
economică [7].

Centrala nucleară
Articol principal: Centrala nucleară de la Cernobîl.
CAE Cernobîl (51°23′14″N 30°06′41″E) se află în apropiere de orașul Prîpeat, Ucraina, la
18 km nord-vest de orașul Cernobîl, la 16 km - sud de frontiera ucraino-belarusă și
aproximativ 110 km nord de Kiev. Centrala a fost compusă din patru reactori de tip RBMK-
1000, fiecare capabil de producere a 1 GW de putere electrică . Construirea centralei a
început în anii '70 ai secolului XX, cu reactorii nr. 1 (care a fost închis în anul 1977), nr. 2 în
1978, nr. 3 în 1981 și nr. 4 în 1983. Doi alți reactori - nr. 5 și 6 - erau în construcție câ nd a
avut loc accidentul.

Accidentul
Sâ mbă tă , 26 aprilie 1986, la 01:23:45 , reactorul nr. 4 a suferit o explozie catastrofală a
cazanelor sub presiune de abur din componența acestuia, care a declanșat un incendiu, o
serie de explozii adiționale și scurgeri radioactive. Accidentul poate fi gâ ndit ca o versiune
extremă a accidentului SL-1 în Statele Unite din 1961, unde centrul reactorului a fost
distrus (omorâ nd trei oameni), radioactivitatea ră spâ ndindu-se direct în interiorul clă dirii
unde se afla SL-1. În timpul accidentului de la Cernobîl însă , aceasta a fost dusă prin vâ nt
spre frontierele internaționale.

Accidentul de la Cernobîl a injectat în atmosfera terestră de 400 de ori mai mult material
radioactiv decâ t cel de la Fukushima (Japonia),[8] de câ teva ori cantitatea de material
radioactiv corespunză toare bombelor de la Hiroshima și Nagasaki[9], dar de o miime pâ nă
la o sutime (în funcție de izotopul evaluat) față de emisiile atmosferice ale testelor nucleare
de suprafață a armamentului nuclear testat la nivel mondial pâ nă la interzicerea efectuă rii
acestora în atmosferă .[8][10]

Planuri
La data de 25 aprilie 1986, pe lumină , reactorul nr. 4 a fost programat pentru a fi închis
pentru întreținere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea
capacită ții generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă pentru
alimentarea sistemelor de siguranță ale reactorului (mai ales pompele de apă ) după
pierderea puterii externe. Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să circule
continuu prin centru, atâ ta vreme câ t combustibilul nuclear este prezent. Reactorii
Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel, disponibilă , dar aceasta nu se activează
imediat – reactorul a fost, deci, pregă tit pentru a reduce turatia turbinei, punct la care ea ar
fi fost deconectată și ar fi permis rotirea in inertie, scopul testului fiind verificarea ipotezei
ca turbinele în faza extenuată pot genera putere pentru pompe. Testul a fost fă cut cu succes
la altă unitate (cu toate sistemele de siguranță active), avâ nd, însă , rezultate negative –
turbinele nu au generat puterea suficientă , dar au fost fă cute îmbună tă țiri adiționale, ceea
ce a determinat efectuarea altui test.

Înainte de accident

Condițiile pentru începerea acestui test au fost pregă tite pe lumină la data de 25 aprilie și
producția de energie a reactorului a fost redusă spre 51%. O stațiune locală de putere a fost
închisă neașteptat. Coordonatorul rețelei electrice a Kievului a cerut amâ nare scă derii
aportului energetic al centralei în rețea, pentru acoperirea vâ rfului de consum al serii.
Directorul centralei a consimțit și a amâ nat testul pentru mai tâ rziu. Testul de siguranță a
fost amâ nat pâ nă la schimbul de noapte, o echipă neexperimentată care ar fi trebuit să
lucreze la reactorul nr. 4 noaptea aceea și urmă toarea.[11]

La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea testului.

S-a prevă zut ca din nominalul să u de 3,2 GW energie, aducerea reactorului spre 0,7-1,0 GW,
cu scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere recomandat.[12] Oricum, noua
echipă a fost surprinsă de amâ narea anterioară a încetinirii reactorului și a urmat
protocolul original al testului. Urmarea a fost reducerea prea rapidă a nivelului de putere.
În acea situație, reactorul a produs mult xenon-135, care a scă zut și mai mult puterea (spre
30 MW - aproximativ 5% de valoare presupusă ). Operatorii au crezut că scă derea rapidă a
fost din cauza unui defect la unul dintre regulatorii de putere, scă pâ nd din vedere
contaminarea reactorului. Cu scopul de a spori reactivitatea (neștiind că scă derea drastică
a puterii este cauzată de absorbția în exces a neutronilor de xenon-135), au fost scoase
celulele de control din reactor în ciuda faptului că acest lucru este permis cu respectarea
unor reguli stricte de siguranță . Cu toate acestea, puterea reactorului nu a crescut decâ t în
jur de 200 MW putere ce reprezenta mai puțin de o treime din minimul necesar pentru
efectuarea experimentului. Mai mult, șeful echipei alege continuarea experimentului. Ca
parte din experiment, la 1:05 a.m., pe 26 aprilie au fost pornite pompele de apă care erau
acționate de turbina generatorului crescâ nd fluxul de apă peste specificațiile regulilor de
siguranță . Fluxul de apă crește spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni)
și nivelul tot mai mare necesitâ nd scoaterea manuală a celulelor de control. Acest aspect
produce o funcționare foarte instabilă unde lichidul de ră cire și xenon-135 au substituit
rolul celulelor de control din reactor.

Victime imediate și pe termen lung

În afară de cele câ teva zeci de victime imediate ale exploziei și expunerii masive a
personalului centralei și anumitor "lichidatori", din cele câ teva mii de copii care s-au
îmbolnă vit de cancer tiroidian (un cancer tratabil[13]), pâ nă în anul 2013, cel puțin 16 au
murit.[14] Incidența cancerului tiroidian a ră mas însă mai ridicată chiar și în 2013 în
anumite regiuni din Rusia, Ucraina și Belarus, asta la mai bine de două decenii de la
accident. Numă rul suplimentar (față de numă rul normal la populațuia generală ne-expusă )
de leucemii și limfoame apă rute la cei care au intervenit pentru limitarea dezastrului
("lichidatorii") a fost mic, fapt care încurajează specialiștii să spere că în deceniile care vor
urma, numă rul suplimentar de tumori solide (cancerele mai cunoscute) va fi și el mic la
aceștia (lichidatori), și asta cu atâ t mai mult la populația fostei Uniuni Sovietice care se
presupune că a fost expusă ca urmare a contamină rii solului și aerului pe traiectoria de
deplasare a norului radioactiv.[15] Pâ nă acum, studiile Organizației Mondiale a Să nă tă ții nu
au putut decela o creștere a incidenței tumorilor solide în populație[16], probabil pentru că
expunerea fiind relativ mică , creșterea, câ tă este, se "îneacă " sub micile variații naturale ale
incidenței de fond. În cel mai ră u caz se consideră că va avea loc o creștere de 1 % a
prevalenței cancerelor în populație,[17] un risc suplimentar aparent minor deci, în
comparație cu prevalența naturală a cancerului în populație (care ea este de aproximativ
45% (aproape unul din doi bă rbați primește un diagnostic de cancer în decursul vieții)
pentru bă rbați și aproximativ 38% pentru femei)[18][19][20]. Cifra procentuală aparent
mică a creșterii prevalenței cancerelor, de numai 1 %, ascunde totuși o fațetă mult mai
puțin încurajantă a realită ții consecințelor accidentului, în mă sura în care aceasta se
traduce, în cifre absolute, în mai multe zeci de mii de indivizi care vor face probabil cancer
și de asemenea vor muri, ca urmare a accidentului de la Cernobîl.

Creșterea expunerii individuale în România

Ca urmare a accidentului de la Cernobîl, expunerea individuală a populației în Româ nia a
crescut temporar de la 2,93 mSv pe an, în 1985, la 4,17 mSv pe an, în 1986. Contribuția în
1986 a expunerii publice (din cauza norului radioactiv de la Cernobîl) la expunerea
individuală a fost de 1,25 mSv, expunerea naturală de 2,40 mSv, iar expunerea medicală a
fost de 0,5 mSv. În anul urmă tor (1987), expunerea publică (din cauza contamină rii
produse de accidentul de la Cernobîl) a fost de 0,4 mSv, pentru a reveni în urmă torii doi ani
la cifrele normale de după 1963 (anul semnă rii de că tre S.U.A., U.R.S.S. și Marea Britanie a
tratatului prin care s-a interzis efectuarea de teste de suprafață ale armelor nuclear), de
aproximativ 0,02 mSv (înaintea semnă rii, expunerea publică în Româ nia era de 0,4 mSv!).
[21]