Tema 2: Cultura şi civilizația indiană

1. Particularitățile generale şi specifice ale civilizației indiene

2. Structura socială, educaţia şi sistemele religioase în India
3. Arta indiană
1. Particularitățile generale şi specifice ale civilizației indiene
India, oficial Republica India, este o țară din sudul Asiei. Se află pe
locul 7 în ierarhia țărilor după suprafață, pe locul doi după numărul
locuitorilor (1mlrd 339mln locuitori) și este statul democratic cu cei mai
mulți locuitori. India are o zonă de coastă cu o lungime de 7000 de km și
granițe cu Pakistan – la vest, Nepal, Republica Populară Chineză și Bhutan –
la nord-est, și Bangladesh și Myanmar – la est. În Oceanul Indian, ea este
adiacentă cu țările insulare Sri Lanka, Maldive și Indonezia.
Numele India derivă de la cuvântul Ind, care la rândul lui derivă de la
cuvântul persan Indù, din cel sanscrit Sindhu, sau de la numele istoric local
pentru râul Ind. În constituția indiană, precum și în uzul limbilor indiene,
pentru India se utilizează cuvântul Bharat. Industan, care în persană
înseamnă „țara indușilor”, din punct de vedere istoric se referă la nordul
Indiei și (până în 1947) la Pakistan, dar este de asemenea utilizat ca sinonim
pentru întreaga țară.
La originile civilizației indiene se află civilizația Indus, după denumirea
fluviului pe cursul căruia este localizată. La fel ca Egiptul și Mesopotamia,
civilizația indusă a fost una fluvială cu o agricultură bazată pe irigare. Ea se
constituie în mileniul al III-lea î. Hr. având ca fondatori triburile
dravidienilor. Arheologii au descoperit câteva sute de aşezări atribuite
civilizației Indus, printre care se evidențiază Mohenjo-Daro si Harappa.
Acestea impresionează prin rigoarea planificării urbanistice și tehnica
construcţiilor: străzile pavate cu lespezi de piatră, casele din cărămidă arsă cu
2-3 etaje, sistem de canalizare. Majoritatea populaţiei se ocupa cu agricultura,
meșteșugăritul, iar negustorii au stabilit legături comerciale cu regiuni
îndepărtate. Astfel, sigilii cu scrierea proprie acestei civilizații, nedescifrate
până în prezent, au fost descoperite în Asia si Mesopotamia. După 1700 î. Hr.
civilizația Indus decade, iar valea Indusului îşi pierde statutul de centru
cultural.

1
 Către mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., în India de Nord-Vest pătrund
popoarele de agricultori ale arienilor, care s-au amestecat cu populația autohtonă.
Aceştia se delimitează de populaţia locală prin limbă, religie şi structura socială.
Perioada cuprinsă între secolele XV–VI î. Hr. este de obicei numită India vedică,
deoarece singurele izvoare pentru cunoașterea acestei epoci sânt vedele, cărţile
sacrale ale arienilor. Societatea este strict împărţită în patru caste, varne,
apartenența la care era de la naștere, iar trecerea în altă castă era imposibilă.
Cămin al civilizației văii Indului, centrul a importante drumuri
comerciale și vaste imperii, India a jucat un rol major în istoria umanității.
Religii precum Hinduismul, Sikhismul, Budismul și Jainismul își au originea
în India, în timp ce Islamul și Creștinismul se bucură de o bogată tradiție
aici. Colonizată ca parte a Imperiului Britanic în secolul nouăsprezece, India
și-a câștigat independența în 1947 ca națiune unificată după un efort susținut
depus în această direcție. Atât populația țării, cât și flora și fauna, aspectul
geografic și sistemul climatic sunt printre cele mai diversificate din întreaga
lume. De asemenea India este țara de origine a piperului.
2. Structura socială, educaţia şi sistemele religioase în India

Instituţia socială caracteristică Indiei, este o instituţie veche de 3 mii ani

– casta (cuvânt creat de portughezi din latinescul castus „pur, curat,
neamestecat”). Regimul castelor se întâlnește şi la alte popoare, asiatice sau
africane, dar nicăieri nu este instituit cu atâta rigoare ca în India, unde a
devenit fundamentul întregului organism social, politic şi religios.
Casta este o grupare închisă, formată de persoane care au aceeaşi
origine, aceleași ocupații, având drepturi şi îndatoriri bine precizate, tradiții
şi o ideologie bine determinată. Principiul diviziunii în caste este o concepție
propagată şi apărată de brahmanism. Potrivit acestei concepții omul este de
la naștere destinat – în funcţie de actele meritorii sau nedemne săvârșite în
decursul existențelor sale anterioare - să aparțină uneia, sau alteia din caste,
fără a putea trece din una în alta. Obligaţia fiecăruia este să-şi îndeplinească
îndatoririle pe care i le impune casta sa, şi să-şi aștepte după moarte existenţa
următoare când, eventual, va renaște într-o altă castă, superioară.
În fruntea acestei ierarhii se află casta brahmanilor. Se dedicau vieţii
religioase şi intelectuale, îndeplineau sacrificiile rituale, transmiteau
2
învățăturile Vedei (vedele, cărţile sacrale ale arienilor). Brahmanii mai
practicau şi o serie de exerciții de respirație, accentul fiind pus pe
posibilitatea de reținere a respiraţiei un timp cât mai îndelungat. Executate cu
scop religios, acestea au devenit pe parcurs un sistem specific de exerciții
respiratorii, numit „pranayama”, în care îşi au originile exercițiile „Yoga”,
care se cristalizează în timp ca un sistem filosofic şi religios specific
civilizației hinduiste.
A doua castă este cea a războinicilor (kşatriya), a nobililor care
dețineau funcţii de conducere în stat. Sarcina lor era să studieze Veda, să
apere poporul, să lupte şi să comande. Din această castă făceau parte şi regii.
Apoi urma casta oamenilor liberi (vaisya), căreia îi aparţineau micii sau
marii proprietari, negustorii şi membrii altor profesiuni şi ocupații lucrative.
Era casta care suporta cele mai grele sarcini fiscale, trebuind să întreţină prin
contribuțiile lor pe membrii celor două caste conducătoare.
Ultima, a patra castă este cea a servitorilor (sudra), căreia la începuturi
i-au aparținut autohtonii dravidieni cuceriți de invadatorii arieni. Acestei
caste îi aparţineau şi meseriașii şi agricultorii. Aveau întrucâtva o situaţie de
iobagi, depinzând de stăpânirii lor, li se impunea să mănânce numai ceea ce
rămânea de la masa stăpânilor, să se îmbrace cu veșminte vechi şi să
folosească obiecte uzate. Totodată, această categorie socială era protejată de
lege de abuzul stăpânilor. Ei erau obligați să presteze munci în beneficiul
statului şi nu puteau participa la viaţa religioasă a comunităţii.
Înafara castelor se aflau „cei care nu trebuie să fie atinși” (paria).
Acestora le reveneau ocupaţiile cele mai disprețuite – de vânători, pescari,
măcelari, călăi, măturători, gropari, vânzători de băuturi alcoolice, ş.a. Paria
trăiau în cartiere sau sate separate, se îmbrăcau cu veșminte luate de la morți
de curând îngropați, puteau fi chiar omorâți de către brahmani; nu trebuiau să
se arate celor din alte caste pentru ca vederea lor să nu-i spurce, iar dacă
cineva îi privea trebuia să îndeplinească un act ritual de purificare.
În fine, ultima categorie este cea a sclavilor, care în India aveau o
situaţie mai bună decât a celor din alte ţări ale antichității. Există un şir de
prevederi legale care apărau interesele acestei categorii.
Sistemele religioase

3
 India veche a cunoscut formele primitive ale religiei, credințele animiste şi
totemiste, precum şi numeroase practici magice. Cultul naturii a continuat să
rămână elementul fundamental al credinței Indiene. Dar indienii de asemenea au
divinizat şi anumite concepte sau principii, care ulterior au devenit zei: Varuna
este zeul justiției, Arygaman - zeul căsătoriei etc.
Odată cu recunoaşterea prerogativei brahmanului ca oficial unic al
cultului public, singurul deținător al secretului formulelor magice şi ale
dreptului de a le rosti, era singurul posesor al „supremei şi unicei științe” a
Vedelor, era singurul în drept sa le studieze şi singurul în măsură să le
interpreteze. Casta sacerdoților, adică cea a brahmanilor, s-a consolidat
situându-se în vârful piramidei sociale, religioase şi laice. Religia s-a infiltrat
astfel în toate domeniile culturii, dominându-le, controlându-le, adeseori
sufocându-le în procesul lor de dezvoltare. În felul acesta religia Indiei s-a
constituit într-o etapă nouă, continuând religia vedică, dar într-un alt spirit şi
în forme noi, mult mai complicate, mai evaluate, dar şi mai rigide - etapa
brahmanismului. Odată cu brahmanismul, semnificația vie a zeilor dispare;
mitologia, credințele concrete, sensurile ritualurilor, practicile cultice, totul
suferă în Brahmanism un proces de radicală abstractizare. Totul se
concentrează acuma în valoarea sacrificiilor şi în puterea magică a
formulelor rostite de brahman. Centrul practicilor religioase devine
sacrificiul.
Civilizația subcontinentului indian are o vechime de aproximativ 4000
de ani, cu o tradiție religioasă care se întinde de-a lungul timpului. Există 3
religii majore din India antică: Hinduismul; Budismul; Jainismul.
Din tradiția vedică a brahmanilor Asiei, în sec I î. Chr. s-a născut o
formă nouă a religiei - Hinduismul, care are la bază credința că în tot ce
există se manifestă realitatea unică şi infinită a divinului. Hinduismul este
reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a
Universului. Brahmanul în hinduism este Spiritul universal suprem, Sinele
suprem, care este la originea universului. Brahman este uneori menționat ca
Eternul Absolut. Scrierile sacre importante ale hinduismului sunt Vedele,
Upanișadele, Ramayana și Mahabharata. Vedele pot veni de la un timp
între mileniul 2-4 î.Hr. Karma și reîncarnarea sunt elemente importante ale
hinduismului. Dar elementul nou şi cel mai important al noii religii este
4
ideea că pe lângă calea cunoașterii şi calea rațiunii, omului îi este deschisă şi
o altă cale de salvare, de eliberare de iluzia lumii. Aceasta este calea iubirii,
cale accesibilă oricui. Oricine ar putea avea o relație directă cu divinitatea
prin devoțiunea sa personală. Cuvântul „hindu” este legat de fluviul Indus și
desemnează pe locuitorii spațiului indian. Etimologic vorbind sensul
cuvântului este de origine persană și înseamnă „oamenii de dincolo de
Indus”. Acest cuvânt a fost inventat prin mimetism de la termenii creștinism,
iudaism, etc. Este religia care a primit numele (ca și iudaismul) după numele
poporului și nu al fondatorului sau doctrinei. Hinduismul a apărut pe
parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 î.Hr., fiind
fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse,
casta reprezintă un atribut înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul
în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent, brahmanii sunt
singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede imnurile, versetele. Cei mai
mulți hinduși practică ritualuri acasă. Ritualurile variază în funcție de
regiuni, sate și propriile alegeri a persoanei care le practică. Ele nu sunt
obligatorii în hinduism. Natura sau locul în care sunt practicate este, de
asemenea, alegerea individului. Hindușii efectuează ritualuri zilnice cum ar fi
închinatul în zori, după baie (de obicei la un altar de familie, include
aprinderea unei lămpi și ofrande oferite zeităților), recitarea din cărți
religioase, yoga, meditație, scandarea mantrelor și altele.
Budismul este religia, care se menține şi azi în nord-estul Indiei şi insula
Ceylon, devenită foarte importantă pe plan mondial (numărând ≈ 150 mln
credincioși). Această doctrină cuprindea „cele patru adevăruri” privind suferința:
- adevăruri privind natura ei (nașterea, boala, bătrânețea, supărările)
- cauzele suferinței (dorinţa de a te renaște într-o altă viaţă, dorinţa de
plăceri); - necesitatea de a o suprima (prin renunțarea la aceste cauze);
- cele opt căi de urmat spre a ajunge la înlăturarea suferinței: dreptate,
credinţă, hotărâre, cugetare, cuvânt, efortul faptei, al comportării şi al
meditației.
Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha
Shakyamuni), Pe fondatorul ei cunoscut sub numele de Buda îl chema
Gautama Siddhartha, un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 560
î.Hr. și 480 î.Hr. Denumirea glorioasă Buda înseamnă „iluminatul”. După
5
tradiţie, era originar dintr-o familie domnească, a primit o educaţie aleasă, dar a
fost ferit de tumultul vieţii. Priveliștea unui om bătrân, a unui bolnav incurabil, al
unui mort, l-a pus pe Gautama faţă în faţă cu moartea şi cu suferința. După
aceste întâlniri, o perioadă lungă el căuta adevărul şi la vârsta de 36 de ani a
devenit iluminat. După acest eveniment a început să-şi propage ideile. Pe oameni
îi îndemna să urmeze calea de mijloc, adică să se abțină de la huzur, dar şi de la
ascetism (renunțarea la binefacerile vieţii de zi cu zi). Învățătura principală a lui
Buda consta în aceea că viaţa e o suferință generată de dorință şi prin urmare
putem scăpa de suferință dacă stingem în noi dorințele. Astfel sufletul scapă din
circuitul nașterii şi renașterii, poate ajunge în Nirvana, adică în starea de fericire
eternă.
Nefericirea noastră mare este de a ne fi născut. Răul fundamental al vieţii
rezidă în dorințe şi în egoism. Omului i se impune respectarea a cinci norme
morale: 1. a nu ucide nici o viețuitoare; 2. a nu lua ce nu ți se dă; 3. a nu minți; 4. a
nu bea băuturi fermentate şi; 5. a nu contraveni regulilor castității. Valorile
fundamentale le constituie stăpânirea de sine, învingerea urii prin iubire, blândețe
şi compasiune, astfel putem spune că budismul era mai degrabă o morală decât o
religie.
Budismul nu avea nici cler, nici dogme. Nu avea preocupări teologice sau
metafizice. O religie fără ritualuri, fără un cult organizat şi fără speculații asupra
divinității. Respingea orice formă de venerare a vreunei divinități, respingea şi
ascetismul, şi rugăciunile, şi vrăjile. Nu promitea adepților săi răsplata cerului, nici
nu îi amenința cu pedepsele iadului. Îi învăţa pe adepți că în viaţă binele sau
nenorocirea sunt fructul propriei comportări a omului, şi, că mântuirea poate veni
numai pe calea renașterii la dorinţa proprie şi pe calea unei conduite morale cât
mai corecte. Budismul desconsideră în modul cel mai categoric deosebirile de
castă. Din primele secole a erei noastre budismul cunoaşte o evoluție
interesantă începând să-l venereze pe „iluminatul” său fondator (Buddha).
Credința a acceptat numeroase semi divinități, a introdus elemente de cult,
precum lumânări, tămâie, apă sfântă, mărturisire, post, venerarea moaștelor,
slujbe pentru morți, celibatul preoților ş.a. Religie a celor săraci, cărora li se
oferea oportunitatea „mântuirii” ideale, budismul a devenit o religie
mondială în perioada cuprinsă între sec. I – VI după Chr.

6
 Jainismul, sub denumirea tradițională Jain Dharma, este una din cele
mai vechi religii și filozofii ale lumii, găsindu-și rădăcinile în India antică.
Tradiția spune că această credință a fost propovăduită de o succesiune de
douăzeci și patru de Jinas (cuceritori) sau tirthankarași, dintre care ultimul,
Mahavira (cca. sec. al VI-lea î.Hr.) a avut o importanță decisivă, fiind
considerat de unii istorici fondatorul jainismului modern. La vârsta de 30 de
ani a plecat de lângă soție și familie pentru a deveni călugăr. El respingea
multe din practicile hinduismului, în special sacrificiile animale frecvente,
adoptând practici mai drastice precum refuzul oricăror posesiuni și pribegitul
încontinuu și fără straie pe el. Refuzând să facă rău oricărei creaturi el a
ajuns, ca în timp de 12 ani, să atingă cea mai înaltă stare de percepție.
Ascetismul este necesar pentru eliberarea sufletului și a iluminării, ceea ce
înseamnă libertate față de trans migrările continue ale sufletului la moartea
trupului. Karma și reîncarnarea sunt elemente importante ale jainismului.
Jains caută eliberarea din karma, astfel încât sufletul să poată atinge nirvana.
Jainismul practică o formă de vegetarianism care nu permite practicanților să
distrugă planta, astfel încât anumite legume rădăcinoase comune sunt în
afara limitelor.

3. Arta indiană
Înconjurată pe 3 părţi de Oceanul Indian și în Nord de masivul Himalaya
din care izvorăsc cele 3 mari fluvii ale subcontinentului: Indus, Gange si
Brahmaputra, India a avut cea mai extinsă si variată cultura a Antichității. Arta
Indiei este în mare parte compusa din obiecte de artizanat (bijuterii, obiecte din
metal, lemn, fildeș, țesături fine, ...). Încă de la începuturile ei, arta indiană a
manifestat puternice influențe religioase, reflectând o concepție care a făcut din
India locul de naștere al hinduismului, jainismului și budismului. Vechii indieni
trăiau un sentiment puternic față de tot ceea ce însemna viață și arta cea mai
cunoscută era sculptura. Sculpturile erau, de obicei, elegante prezentând o
coloratură splendidă, ce sugera o dezvoltare organică, dar care încă nu atinsese
maturitatea.
Aceste caracteristici nu erau complet prezente în sculpturile indiene
timpurii, realizate de către urmașii religii budiste. La început, reprezentarea lui
Buddha era chiar interzisă; când acest lucru a devenit posibil, influențele
7
puternice grecești în provincia de nord-vest, Gandhara, au creat imagini parțial
elenizate ale lui Buddha, într-un stil greco-budist, care s-a răspândit pe arii
extinse.
Un alt stil, relativ moderat, a continuat în perioada clasică Gupta (320-
600 d.Hr.), deși budismul absorbise deja multe alte elemente mitice, cum ar
fi cel yakshi (femeia cu trei spirite, reprezentată de sculptorii budiști într-un
mod lipsit de austeritate, ca niște dansatoare voluptoase, cu piept bine
evidențiat).
Sensul indian de parcurgere a vieții a fost reprezentat în picturile murale
din peșterile din Ajanta, unde grupuri nesfârșite de personaje roiesc peste tot
pe pereți, într-o evocare plină de culoare a vieții indiene. Până și arhitectura
indiană poate fi descrisă ca o formă a sculpturii. Multe dintre cele mai celebre
temple budiste și hinduse nu au fost pur și simplu clădite, ci săpate în piatră și
apoi decorate cu sculpturi. Acest stil este prezent mai ales în miile de temple
clădite în perioada renașterii hinduse, aproximativ între 600 – 1200 d. Hr.
Supraetajate, cu turnuri care doreau să imite munții și acoperite cu o mulțime
de personaje sculptate, temple ca cele de la Mamallapuran și Ellura reprezintă
unele dintre cele mai extraordinare creații ale artei indiene. Pe lângă realizarea
extraordinară de săpare de grote în stâncă, aceste grote prezintă și sculpturi și
picturi artistice remarcabile. Intrarea în grotă este îngustă, iar încăperile
grotelor sunt mai mult largi ca adânci. Unele imagini dau senzația de
adâncime. Pentru protecția acestora ele sunt acoperite cu material plastic
transparent.
În India, tradiția artistică dominantă a fost modificată de prezența unei
religii importante: islamismul. Invadatorii arabi au introdus islamismul încă
din secolul VIII, însă cel mai puternic impact artistic a fost resimțit sub
domnia împăraților moguli, care au domnit peste cea mai mare parte a Indiei
începând din secolul al XVI-lea. Moschee magnifice și monumente funerare
impresionante au fost construite mai ales de Akbar (1556-1605) și de
succesorii lui, Jahangir și șahul Jahan.
Taj Mahalul este cea mai cunoscută operă de arhitectură din India.
Mausoleul din statul Agra este una dintre cele mai faimoase clădiri din lume și
a fost inclus pe lista celor noi 7 minuni ale lumii. Arhitectura sa împrumută
elemente din arta hindusă, indiană și persană, iar pentru construcția sa s-au
8
adus materiale din locuri îndepărtate precum China sau peninsula Arabă,
transportate cu ajutorul elefanților. Taj Mahalul a fost ridicat în 22 de ani
(între 1631-1653) prin munca a circa 20.000 de muncitori. Decizia de a ridica
Taj Mahalul a fost luată în 1631 de împăratul Imperiului Mogul, Shah Jahan.
Distrus de dispariția soției sale, Mumtaz Mahal, care a murit la nașterea celui
de-al 14 copil.  Moartea ei l-a afectat într-atât pe împărat încât părul i-a albit
în numai câteva luni. Înainte de ultima suflare Mumtaz l-a rugat pe împărat
patru lucruri: să-i construiască un mormânt, să se recăsătorească, sa-și
iubească fiii și să-i viziteze mormântul la aniversare. Șahul a pierdut la
decesul soției sale nu numai o consoartă, ci și un abil și inteligent sfetnic
politic. Așa a jurat împăratul că va construi un edificiu funerar măreț și fără
egal în lume. În 1983 Taj Mahal a devenit parte din patrimoniul mondial
UNESCO și rămâne și până astăzi printre cele mai vizitate și faimoase
monumente din lume.
Arta miniaturilor a fost introdusă din Persia tot de către moguli.
„Miniaturile” nu sunt neapărat mici; termenul descrie pur și simplu anumite
ilustrații pictate, de orice dimensiune. Pentru crearea acestora, împăratul
Akbar a angajat artiști (în mare parte hinduși) din întreaga Indie. În atelierele
acestora a luat naștere un nou stil, mai viguros și mult mai descriptiv decât
arta decorativă persană. Strălucitoare și pline de acțiune, miniaturile au redat,
ca un tablou viu, viața Indiei.