UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ
Program de studiu: Administrație Publică, Anul III, Sem. I

Referat la disciplina – Dreptul familiei

Bunurile proprii ale soților

Student: Bădrăgan Simona (Tolocan)

2019 - 2020
 Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………….………......3
Bunurile proprii ale soților...............................................................................................................4

Art. 30 din Codul familiei, dispune ca "bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre
soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor"…………………………………...4

Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soţi şi cele dobândite cu împrumutul
făcut de unul din soţi sunt bunuri comune……………………………………………………..….5

Bunurile devin comune dacă sunt dobândite “în timpul căsătoriei”, ceea ce înseamnă că
dobânditorul are calitate de “soţ”………………………………………………………………….6

Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor………………………………….……….6

Data dobândirii bunurilor…………………………………………………………………….……7

Aplicarea în timp a dispoziţiilor Codului familiei………………………………………………...7

Concluzii…………………………………………………………………………………………..8

Bibliografie…………………………………………………………………………………..……9

2
 Introducere
Familia, ca formă specifică de comunitate umană, constituie obiectul de cercetare a
numeroase ştiinţe, fiind o realitate socială prin care se realizează o comunitate de viaţă între cei
ce o compun.

Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită la baza căreia se află încrederea şi
dragostea reciprocă dintre soţi, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie şi unitatea
dintre interesele personale şi cele sociale. Constituind o uniune liber consimţită între bărbat şi o
femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii.

Naşterea, dezvoltarea şi consolidarea raporturilor de familie constituie conţinutul căsătoriei,

motivul determinant şi necesar încheierii acesteia.

Din punct de vedere social, familia constituie nucleul primar reunit prin căsătorie, legătură
de sânge şi adopţie. În zilele noastre familia este considerată o unitate sociologică şi psihologică
şi se caracterizează prin raporturi de rudenie între persoanele ce o alcătuiesc.

Familia oferă identitate socială, dispune de un anumit buget comun şi un sistem de

convieţuire, relaţii de dependenţă afectivă, spontană, intimitate, dar şi de distanţe psihologice
nuanţate, distribuţie a coparticipării şi responsabilităţii educative şi de întrajutorare. Familia dă
naştere la o serie de relaţii patrimoniale între membrii ei, care constituie bază materială a
existenţei şi consolidării familiei, consecinţa raporturilor personale dintre ei.

Regimul matrimonial, regulile ce conduc raporturile patrimoniale dintre soţi, precum şi

relaţiile dintre ei şi terţele persoane, reflectă noile principii ce stau la baza familiei şi anume
egalitatea bărbatului şi a femeii precum şi creşterea şi educarea copiilor minori în bune condiţii.

Întrucât familia stă la baza societăţii, statul trebuie să participe în mod activ la legalizarea,
normalizarea şi controlul efectiv al aspectelor umane, sociale şi patrimoniale prin determinarea
de principii care, traduse în legi, să asigure buna dezvoltare a relaţiilor de familie. Apărarea
drepturilor personale şi respectarea lor face ca şi în cadrul căsătoriei, principalul drept, cel de
proprietate, să fie acordată o atenţie deosebită, susţinută normativ.

Deoarece forma de proprietate specifică căsătoriei este proprietatea în devălmăşie, stingerea

drepturilor în cauză se face prin procesul de partaj, doar prin câteva căi şi nu în orice moment,
acesta fiind determinat de situaţia matrimonială a soţilor: în timpul căsătoriei şi numai pentru
motive temeinice.1
1
https://www.slideshare.net/adrian83ady/bunurile-comune-ale-sotilor?qid=d6e9b46b-3f92-483e-
bebb-f2a2dc7296b8&v=&b=&from_search=1

3
 Bunurile proprii ale soților
1. Art. 30 din Codul familiei, dispune ca "bunurile dobândite în timpul căsătoriei de
oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor".

Art. 31 din C. familiei stabileşte bunurile ce sunt proprii fiecărui soţ, bunuri care deci nu
intră în masa bunurilor comune. Un bun este comun dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ
următoarele condiţii:

a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei

b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii

Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate bunuri comune, în condiţiile
arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au o contribuţie la această dobândire.

Contribuţia poate fi directă, constând în muncă sau mijloacele ambilor soţi, ori indirectă,
prin economisirea unor mijloace comune.

Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei şi deci bunul dobândit de oricare
dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit
efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune
este presupusă de lege, dar nu este o condiţie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune.

De această contribuţie se ţine seama pentru determinarea părtilor ce se cuvin soţilor în

cazul împarţirii bunurilor.

Noţiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile şi imobile,
cât şi bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind
drepturile patrimoniale. Bunurile pot deveni comune fără a distinge dacă sunt mobile sau
imobile, corporale sau incorporale.

Nu pot deveni bunuri comune acelea care nu sunt susceptibile de apropriere individuală,
fiind numai obiect al dreptului de proprietate publică, precum şi acele bunuri imobile privitor
la care există interdicţia legală a dobândirii lor cu titlu de proprietate prin anumite moduri de
dobândire.

Bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod de dobândire originar
(accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credintă), fie
printr-un mod de dobândire derivant (contractul, tradiţia, succesiunea testamentară -în 2
2
https://www.slideshare.net/adrian83ady/bunurile-comune-ale-sotilor?qid=d6e9b46b-3f92-
483e-bebb-f2a2dc7296b8&v=&b=&from_search=1

4
 conditiile ar 31. lit.b C.fam- hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi).

Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia bunurilor
dobândite prin acte cu titlul gratuit care devin comune numai dacă dispunătorul a prevazut în
mod expres sau tacit că vor fi comune.

Bunurile pot deveni comune fără a deosebi dacă în actul de achiziţie au fost trecuţi ambii
soţi sau numai unul dintre ei.

Bunul devine comun şi în cazul în care actul de dobândire este transcris sau înscris în cartea
funciară numai pe numele unui soţ dacă dobândirea a avut loc în timpul căsătoriei.

Bunurile pot deveni comune dacă a fost dobândit prin munca ambilor soţi sau numai prin
munca unuia dintre aceştia.3

Când actul de dobândire a unui imobil, încheiat în timpul căsătoriei , figurează ambii soţi, iar
actul ar fi transcris în cartea funciară cu indicarea părţii cuvenite fiecăruia dintre soţi, respectivul
imobil este comun , şi nu proprietate de cote-părţi.4

2. Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soţi şi cele dobândite cu
împrumutul făcut de unul din soţi sunt bunuri comune.

De asemenea, fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri comune. Uzucapiunea

de 30 de ani constituie mod de dobândire a bunurilor comune, daca data de când termenul
prescripţiei achizitive a început să curgă se situează în timpul căsătoriei, deoarece uzucapiunea
retroactivează şi uzucapantul este considerat că a devenit proprietarul bunului din momentul
când a facut primul act de posesiune cu intenţia de a dobândi proprietatea lui .5

Uzucapiunea de 10 păna la 20 de ani este mod de dobândire a bunurilor comune dacă data
titlului care serveşte de bază prescripţiei, se situează în timpul căsătoriei, datorită efectului
retroactiv al uzucapiunii.

3
Trib. Galati, dec. civ. Nr. 378 din 1955, in L.P, nr. 2, 1956, p. 217
4
M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul..., Bucureşti, Editura Academiei,
1966, p. 188. I.P. Filipescu, Drep civil, Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Bucureşti
1997, p. 87.
5
Trib.Suprem, dec.civ. nr.493 din 1968 , in R.R.D, nr.8, 1968, p. 1721,.I.P.Filipescu, p.87.

5
3. Bunurile devin comune dacă sunt dobândite “în timpul căsătoriei”, ceea ce înseamnă că
dobânditorul are calitate de “soţ”.

Sunt comune bunurile dobândite separat de unul dintre soţi si cele dobândite de soţi
impreună.

Bunurile dobândite înainte de încheiera căsătoriei si cele dobândite după data încetării sau
desfacerii acesteia nu sunt comune. Locuinţa construită total sau parţial în timpul căsătoriei, cu
bani imprumutaţi devine bun comun.

Însă, s-a decis că viitorii soţi pot conveni că un imobil construit pe numele unuia dintre ei,
dar cu contribuţia ambilor, să intre în regimul comunităţii de bunuri, la data încheierii căsătoriei,
considerându-se că simpla convenţie încheiată este suficientă pentru recunoaşterea caracterului
comun al apartamentului , dacă se încheie căsătoria, indiferent că predarea-primirea
apartamentului s-a făcut anterior datei încheierii căsătoriei părţilor, asemenea condiţie fiind
considerată sub condiţie. Creanţele dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune

Căsătoria durează între momentul încheierii sale şi data desfacerii sau încetării căsătoriei.

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existenţa
consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi.

În ceea ce priveşte data desfacerii sau încetării căsătoriei, deosebim:

a) Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat. Bunurile dobândite de
soţul supravieţuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei.
b) Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi, declarată judecatoreşte. Bunurile
dobândite pană la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, vor fi comune, iar cele
dobândite după această dată vor fi proprii.
c) Căsătoria se desface prin divorţ. În acest caz, bunurile sunt comune dacă sunt dobândite
pană la data când hotărârea de divorţ rămâne definitivă, deoarece căsătoria se consideră
desfacută la această dată. Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul dintre data pronunţării
hotărârii şi data rămânerii ei definitive, acestea sunt comune.
d) Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare. În acest caz căsătoria este desfiinţata cu
efect retroactiv, astfel că soţii se consideră că nu au fost căsătoriţi între ei.

4. Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor

Bunurile devin comune şi în cazul în care sunt dobândite în perioada de timp în care sunt6
6
https://www.slideshare.net/adrian83ady/bunurile-comune-ale-sotilor?qid=d6e9b46b-3f92-483e-
bebb-f2a2dc7296b8&v=&b=&from_search=1

6
despărtiţi în fapt.

a) separaţia în fapt a soţilor nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei,
astfel încât bunul achiziţionat în perioada separaţiei în fapt a soţilor este
dobândită în timpul căsătoriei.

b) în privinţa acestor bunuri, legea nu face nicio derogare, într-adevăr, legea nu

distinge în cazul când soţii sunt împreună şi cel cănd locuiesc separat, de unde
rezultă că bunul dobândit în ambele situaţii este comun.

c) Dacă nu s-ar da această soluţie, ar însemna că soţii ar avea posibilitatea să

răstoarne normele legale privind bunurile comune, separându-se în fapt înainte de
dobândirea unor bunuri.

5. Data dobândirii bunurilor

Această dată trebuie sa fie în timpul căsătoriei pentru ca bunul să devină comun. Data
dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul dreptului respectiv, chiar
dacă acel soţ ar intra în cazul drepturilor reale, în posesia bunului mai târziu sau, în cazul
drepturilor de creanţă, acestea s-ar realiza efectiv mai târziu.

6. Aplicarea în timp a dispoziţiilor Codului familiei

În această privinţă deosebim urmatoarele situaţii:

a) Căsătoriile încheiate după punerea în aplicare a Codului familiei (1 februarie 1954).

Regimul juridic al bunurilor soţilor, în acest caz, este cel stabilit de Codul
familiei.Bunurile vor fi comune în condiţiile arătate.
b) Căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului familiei. Deosebim dupa
cum aceste căsătorii au fost în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului familiei, ori au
încetat să existe înainte de această dată.

În prima situaţie soţii sunt supuşi, în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, de la data intrarii în
vigoare a Codului familiei, dispoziţiilor acestuia, indiferent care a fost regimul lor matrimonial,
legal sau conventional (articolul 4, alineatul 1, Decretul numarul 32 din 1954).

În cea de-a doua situaţie, relaţiile patrimoniale dintre soţi nu sunt supuse prevederilor acestui
Cod, ci regimului legal al separaţiei de bunuri.7
7
https://www.slideshare.net/adrian83ady/bunurile-comune-ale-sotilor?qid=d6e9b46b-3f92-483e-
bebb-f2a2dc7296b8&v=&b=&from_search=1

7
 Concluzii
Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită la baza căreia se află încrederea şi
dragostea reciprocă dintre soţi, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie şi unitatea
dintre interesele personale şi cele sociale. Constituind o uniune liber consimţită între bărbat şi o
femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii.

Căsătoria implică raporturi patrimoniale specifice între soți. Raporturile patrimoniale civile
sunt guvernate de principiul libertății economice a persoanei, care este liberă să dispună de
avutul său.

Starea de căsătorie, cu întreg complexul de drepturi și obligații subsecvente, completând

gama atributelor de identificare a persoanei fizice, produce profunde modificări în statutul
patrimonial al soților, astfel încât se spune că "nu există căsătorie fără regim matrimonial".

Libertatea alegerii regimului matrimonial asigură instituirea unui regim matrimonial concret
adaptat nevoilor soților, mentalităților și a posibilităților lor și, de aceea, regimurile matrimoniale
bazate pe acest principiu sunt preferabile regimurilor matrimoniale legale, unice și imperative.

Soții nu pot combină regulile specifice diferitelor regimuri pentru a crea un regim
matrimonial nou, având posibilitatea, conform legii, să își aleagă un singur regim matrimonial.

Codul civil introduce și principiul mutabilității regimurilor matrimoniale, ceea ce înseamnă

că pe parcursul unei căsătorii, soții au dreptul să își schimbe regimul matrimonial aplicabil.

Regimul matrimonial al comunității legale se aplică ori de câte ori soții nu își exprimă, prin
încheierea unei convenții matrimoniale, opțiunea pentru adoptarea unui regim matrimonial
convențional. Acesta este un regim matrimonial de comunitate, capabil să asigure o protecție
efectivă a intereselor comune ale soților, permițând și suficiența felxibilitătții și libertății în
decizia fiecărui soț.

Deoarece forma de proprietate specifică căsătoriei este proprietatea în devălmăşie, stingerea

drepturilor în cauză se face prin procesul de partaj, doar prin câteva căi şi nu în orice moment,
acesta fiind determinat de situaţia matrimonială a soţilor: în timpul căsătoriei şi numai pentru
motive temeinice.

8
 Bibliografie

1. https://www.slideshare.net/adrian83ady/bunurile-comune-ale-sotilor?qid=d6e9b46b-
3f92-483e-bebb-f2a2dc7296b8&v=&b=&from_search=1

2. Trib. Galati, dec. civ. Nr. 378 din 1955, in L.P, nr. 2, 1956, p. 217
3. M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul..., Bucureşti, Editura
Academiei, 1966, p. 188. I.P. Filipescu, Drep civil, Dreptul de proprietate si alte drepturi
reale, Bucureşti 1997, p. 87.
4. Trib.Suprem, dec.civ. nr.493 din 1968 , in R.R.D, nr.8, 1968, p. 1721,.I.P.Filipescu, p.87.

9
 UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ
Program de studiu: Administrație Publică, Anul III, Sem. I

Referat la disciplina – Dreptul familiei

Tăgada paternității

Student: Bădrăgan Simona (Tolocan)

2019 - 2020
 Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………….………......3
Tăgada paternității.................................................................................…...…………………...…4

Prezumţia de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie…………………………………..5

Acţiunea în tăgăduirea paternităţii……………………………………………………………..… 7

Termenul acţiunii.............................................................................................................................8
Dovada nepaternității……………………………………………………………………………...9

Efectele admiterii acțiunii în tăgada paternității………………………………………….……...11

Concluzii……………………………………………………………………………………..…..12

Bibliografie…………………………………………………………………………………..…..13

2
 Introducere
Tăgada paternităţii înseamnă negarea acesteia ( a paternităţii) pe cale judecătorească,
urmărindu-se înlăturarea prezumţiilor de paternitate analizate în cele ce preced.

Tăgada de paternitate desemnează acţiunea prin care soţul femeii căsătorite care a născut un
copil, urmăreşte să răstoarne în justiţie prezumţia de paternitate care operează împotriva sa.

Acţiunea în tagada paternităţii este o acţiune în contestaţie de stare civilă. Efectul admiterii
este retroactiv, legătura de filiaţie (paternitatea) între copil şi mamă.

Acţiunea în tagada paternităţii se deosebeşte de contestarea paternităţii întrucât, în cele dintâi,

prezumţia a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau conceput în timpul căsătoriei, dar fiind o
prezumţie relativă, se permite dovada contrară, pe când în cazul celei de-a doua, prezumţia a fost
greşit aplicată, urmărindu-se nu răsturnarea, ci înlăturarea ei.

Deşi o prezumţie relativa, prezumţia de paternitate nu poate fi răsturnată în orice condiţii,

pentru aceasta fiind necesară, potrivit legii, acţiunea de justiţie.

Paternitatea copilului din căsătorie poate fi tăgăduită numai pe calea acţiunii în tăgăduirea
paternităţii.

Acţiunea în tagada paternităţii prezintă unele caractere specifice, din punctul de vedere al
titularului acţiunii, al termenului în care poate fi introdusă şi al persoanei împotriva căreia se
introduce.

În literatura juridică s-au semnalat şi situaţii când soţul mamei, în pofida evidenţei că, date
fiind anumite împrejurări, nu poate fi tatăl copilului născut de soţia sa, nu înţelege sau nu are
posibilitatea să intenteze acţiunea în tagada paternităţii. Aceasta este de exemplu, situaţia în care
concepţia copilului situează în timpul dispariţiei tatălui, până la data stabilită ca fiind cea a
morţii, caz în care este aplicabilă prezumţia de paternitate, însă, în lipsa titularului acţiunii în
tagada, ea nu poate fi înlăturată, cu toate că, este evident că dispărutul nu poate fi tatăl copilului.

Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.

Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Dacă acţiunea a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen
de 3 ani de la data majoratului său.1

1
https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/actiunea-in-tagada-paternitatii-89460.html

Tăgada paternității
 Prezumţiile legale de paternitate au fost instituite în interesul copilului din căsătorie,
presupunîndu-se existenţa relaţiilor conjugale între soţi şi fidelitatea soţiei. Dar, pentru a înlătura
acele raporturi de filiaţie care nu corespund realităţii, legiuitorul nu a imprimat caracter absolut
prezumţiilor de paternitate.

Prezumţia de paternitate nu are caracter absolut, iar acţiunea care are ca obiect răsturnarea
acestei prezumţii se numeşte acţiune în tăgăduire de paternitate. Legea nu precizează cazurile în
care poate fi pornită acţiunea în tăgăduirea paternităţii, ci stabileşte numai o regula generală, în
sensul că paternitatea poate fi tăgăduita dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului. Împrejurarea că soţii trăiesc despărţiţi în fapt nu este suficientă pentru a se ajunge la
concluzia că soţul mamei nu este tatăl copilului. Cazurile din care poate să rezulte imposibilitatea
că soţul mamei să fie tatăl copilului sunt: imposibilitatea fizică de a procrea; impotenţa sexuală
poate fi o incapacitate de erecţie sau o incapacitate de procreere (fecundare); imposibilitatea
morală de coabitare, datorita unor conflicte grave între soţi în timpul legal al concepţiunii
copilului.

Faptul că soţul mamei a declarat naşterea copilului la serviciul de stare civilă nu constituie
un impediment pentru exercitarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, atunci când este cu neputinţă
ca reclamantul să fie tatăl copilului.

Legătura juridică dintre un copil şi tatăl său se numeşte paternitate. Personajul cheie în
stabilirea filiaţiei faţă de tată este mama. Proba paternităţii rezultă dintr-o ecuaţie cu două
necunoscute: momentul concepţiei şi autorul copilului. Nici una din aceste împrejurări de fapt nu
se poate să fie în mod direct probată, ci numai prin intermediul unor fapte cunoscute, de unde
legea, prin intermediul unor prezumţii, trage o concluzie. Cele două prezumţii sunt: cea legată de
paternitate şi prezumţia perioadei legale de concepţie.

După ce s-a stabilit perioada legată de concepţie, urmează a se afla cine este tatăl copilului.
Timp de milenii, legiuitorul l-a aflat prin intermediul unei prezumţii. Astfel, căsătoria face să se2

2
https://ro.scribd.com/document/56735750/T%C4%83gada-paternit%C4%83%C5%A3ii

4
prezume coabitarea soţilor, adică existenta relaţiilor intime dintre aceştia, şi, pe cale de
consecinţă, naşterea copilului. Cu alte cuvinte, într-o formulă simplă, există o căsătorie şi o
naştere, deci există o paternitate.

Filiaţia faţă de tată rezultă din faptul concepţiei copilului. Acest fapt se dovedeşte prin
prezumţia de paternitate, consacrată de art.53 C.fam. în următorii termeni: ”Copilul născut în
timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”.

Copilul născut după desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are
ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc
înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.”

Prezumţia de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie. Aşa fiind, prezumţia
de paternitate se întemeiază pe existenţa căsătoriei şi excluderea, datorită respectării obligaţiei de
fidelitate dintre soţi, a oricăror relaţii extraconjugale.

Prezumţia de paternitate se leagă, în primul rând, de faptul naşterii copilului în timpul

căsătoriei (art.53 alin.1 C fam.). Pentru a beneficia de prezumţie se impune dovedirea filiaţiei
faţă de mamă şi faptul că aceasta, era căsătorită la data naşterii copilului.
În cazul în care copilul a fost născut în timpul căsătoriei, acesta este considerat că are ca tată pe
soţul mamei, indiferent dacă procreerea s-a realizat înainte sau după încheierea căsătoriei. Aşa
fiind, trebuie să se facă dovada că naşterea copilului a avut loc în perioada cât părinţii săi erau
căsătoriţi. Nu prezintă importanţă faptul dacă aceştia erau despărţiţi în fapt.3

Sistemul admis de Codul familiei înlesneşte stabilirea paternităţii faţă de tată prin dovada
simplă şi uşor de realizat, şi anume, că data naşterii copilului este ulterioară încheierii căsătoriei.
Dar faptul încheierii căsătoriei, ulterior concepţiei copilului, de către bărbatul care a cunoscut
sarcina viitoarei soţi, este cunoscut de legiuitor şi asimilat, în acelaşi timp, cu o recunoaştere
tacită a paternităţii copilului. În acest sens, legea a interpretat doar atitudinea bărbatului şi a 4

3
G.Lupsan, Dreptul familiei, Editura Junimea, 2001, p.148
4
https://ro.scribd.com/document/56735750/T%C4%83gada-paternit%C4%83%C5%A3ii

5
fundamentat stabilirea paternităţii pe împrejurarea implicită a recunoaşterii tacite. În acest caz,
prezumţia de paternitate poate fi considerată mai puternică decât recunoaşterea filiaţiei realizată
în mod expres şi voluntar de către bărbatul care se pretinde a fi tatăl copilului, întrucât numai
soţul are posibilitatea legală să tăgăduiască paternitatea pe care legea i-o atribuie în baza
căsătoriei5.

Aplicarea prezumţiei de paternitate tuturor copiilor născuţi în timpul căsătoriei poate fi

ulterior, în termenul prevăzut de lege, prin promovarea unei acţiuni de tăgăduire a paternităţii. În
concluzie, efectul prezumţiei instituite de art.53 C fam. este anihilat prin admiterea acţiunii în
justiţie de tăgadă a paternităţii.

În cea de-a doua ipoteză, consacrată de art.53 alin.2 C fam, în care copilul a fost născut
după desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea ei, copilul are ca tată pe fostul soţ al
mamei, numai dacă momentul concepţiei se situează în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc
înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Legea ar fi insuficientă dacă prezumţia de paternitate nu s-ar extinde şi asupra copiilor

concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi după încetarea ei. Aşa fiind, în lipsa unei prevederi
exprese, art.53 alin.2 C. fam. se aplică, implicit, şi în cazul încetării căsătoriei prin moartea sau
declararea judecătorească a morţii soţului.

În ipoteza în care căsătoria se desface sau încetează în condiţiile legii, urmează a se stabili daca
procrearea se situează sau nu în timpul căsătoriei. Astfel :

- în cazul desfacerii căsătoriei, momentul concepţiei trebuie să fie anterior datei când hotărârea
de divorţ a rămas irevocabilă

- în cazul încetării căsătoriei prin decesul soţului,concepţia copilului trebuie să fie anterioară
datei morţii soţului6

5
G.Lupsan, Dreptul familiei, Editura Chemarea, Iasi, 1999, p.53
6
https://ro.scribd.com/document/56735750/T%C4%83gada-paternit%C4%83%C5%A3ii

6
- dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească declarativă a morţii soţului,concepţia copilului
trebuie să fie anterioară datei stabilite prin hotărâre judecătorească ca fiind cea a decesului
soţului

- art.23 C fam. arată că declararea nulităţii căsătoriei nu trebuie să aibă nici o consecinţă în
privinţa copiilor născuţi după rămânerea irevocabilă a hotărârii care pronunţă desfiinţarea
căsătoriei, dar concepuţi în timpul căsătoriei. Aceşti copii se bucură de prezumţia de paternitate
şi îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, chiar dacă actul juridic al căsătoriei a fost
desfiinţat. Aşa cum bine se ştie, nulitatea căsătoriei are caracter retroactiv, însă ea nu produce
nici un efect asupra copiilor care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.

Acţiunea în tăgăduirea paternităţii

Deşi în cele mai multe cazuri prezumţia de paternitate exprimă caracterul real al relaţiilor
dintre soţi, există şi situaţii în care soţul mamei nu este tatăl copilului din căsătorie. Iată de ce
legiuitorul a permis soţului mamei să răstoarne prezumţia consacrată de art.53 C. fam.

Acţiunea care are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate se numeşte acţiune în

tăgada paternităţii. Această acţiune se înscrie în categoria acţiunilor contestatare de stat, deoarece
în cazul judecării se urmăreşte să se stabilească faptul că soţul nu este tatăl copilului din
căsătorie, cu alte cuvinte, că nu există raportul de filiaţie între tatăl prezumat de lege şi copilul
din căsătorie.

În aceasta materie competenţa materială şi teritorială a instanţei urmează regulile de drept

comun, deci reclamantul va sesiza judecătoria de la domiciliul pârâtului. Cum pârâtul, deci
copilul, este de regulă minor, cu domiciliul legal la părinţii săi, competent teritorială revine, după
caz, instanţei de la domiciliul comun al părinţilor, sau instanţei de la domiciliul părintelui la care
locuieşte minorul, ori instanţei de la domiciliul reprezentantului legal al copilului, altul decât
unul dintre părinţii săi.7

7
https://ro.scribd.com/document/56735750/T%C4%83gada-paternit%C4%83%C5%A3ii

7
Admisibilitatea acţiunii în tăgăduirea paternităţii se analizează ţinând seama de următoarele:

• Dreptul la acţiune este recunoscut exclusiv soţului mamei (art. 54 alin. 2 Cod. fam.);

• Dreptul la acţiune se prescrie în termenul special de 3 ani, socotit de la data la care soţul a
cunoscut faptul naşterii copilului;

• In cadrul procesului, reclamantul este ţinut să probeze că este cu neputiinţă ca el să fie

tatăl copilului născut de soţia sa (art. 54 alin. 1 Cod fam.)

Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen
de un an de la naşterea copilului.

Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Termenul acţiunii

Conform legii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii se poate introduce în cadrul unui termen
de 3 ani de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului: este un termen de prescripţie şi nu
unul de decădere (art. 55 alin. 1 C. Fam. ).

Acest termen este scurt pentru introducerea acţiunii pentru a nu se menţine multă vreme
incertitudinea asupra paternităţii copilului.

Când acţiunea în tăgăduirea paternităţii se introduce de către soţul mamei, termenul de 3

ani se calculează astfel:

- de la data când acesta a luat cunoştinţă despre naşterea copilului; împrejurarea ca, anterior
despărţirii în fapt a soţilor, soţul a ştiut că soţia este însărcinată, nu are nici o relevanţă în
stabilirea datei paternităţii;

- daca filiaţia faţă de mamă s-a stabilit după naşterea copilului, de la data când soţul mamei a luat
cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei faţă de mamă, deoarece numai de la această dată el este pus8

8
https://ro.scribd.com/document/56735750/T%C4%83gada-paternit%C4%83%C5%A3ii

8
în situaţia de a putea acţiona în sensul tăgăduirii paternităţii;

- dacă tutorele soţului mamei pus sub interdicţie nu a introdus acţiunea în tăgăduirea paternităţii,
tatăl poate introduce acţiunea, după ridicarea interdicţiei, în termen de 6 luni de la data de când a
cunoscut efectiv naşterea copilului.

Când acţiunea în tăgăduirea paternităţii se introduce de către tutore termenul se

calculează astfel:

- dacă termenul în care soţul putea să introducă acţiunea a început să curgă, dar, mai înainte de
împlinirea lui, soţul a fost pus sub interdicţie, termenul se calculează de la data când tutorele a
cunoscut efectiv naşterea copilului (dacă tutorele a cunoscut aceasta înainte de numirea sa ca
tutore, termenul se calculează de la data numirii);

- dacă la data naşterii copilului soţul mamei se găsea sub interdicţie, deci nu putea introduce
acţiunea, termenul se calculează de la data de când tutorele a luat cunoştinţa de naşterea
copilului.

Dovada nepaternității

Spre deosebire de legislația anterioara care reglementa restrictiv regimul juridic al acțiunii în
tăgada paternității, Noul Cod Civil nu impune nicio restricție, astfel ca dovadă se poate face cu
orice mijloc de probă.Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată fie
de neputința fizică,respectiv impotența bărbatului sau depărtarea dintre soți, determinată de
împrejurări care au împiedicat pe soți să se întâlnească(exemplu starea de detenție), fie de
neputința morală, care există în situația unor neînțelegeri grave, a unor relații atât de mult
deteriorate încât, moralmente, au făcut imposibile relațiile intime între soți. Simpla despărțire în
fapt a soților nu este prin ea însăși, în măsură să ducă la concluzia că soțul mamei nu este tatăl
copilului, mai ales dacă se dovedește că între soți relatiile intime au continuat și în această
perioadă.De asemenea nu este suficientă pentru admiterea acțiunii în tăgada paternității simpla
mărturisire a mamei că soțul ei nu este tatăl copilului, aceasta trebuind să fie coroborata cu alte9

9
https://www.academia.edu/8829475/TAGADA_DE_PATERNITATE

9
probe care să facă dovada imposibilității ca sotul mamei sa fie tatăl copilului.

Faptul că, în timpul legal al concepției, soția a avut relații sexuale cu alți bărbați, din nou nu
este suficient pentru excluderea paternității soțului.Dovada relațiilor extraconjugale este totuși un
indiciu care obligă instanța să administreze și alte probe,ca expertizele științifice, pentru a
verifica temeinicia acțiunii.

Tribunalul Suprem a statuat, arătând că “imposibilitatea ca soțului mamei să fie tatăl

copilului trebuie să rezulte din imprejurări neechivoce, stabilite pe bază de probe convingatoare”.
Uneori se impune ca acestea să fie completate cu probe științifice, judecătorul neputându-le
înlocui cu propria apreciere.

Expertizele medico-judiciare se folosesc ca mijloace de probă atât în cazul acțiunilor în

tăgada paternității, cât și în acela al acțiunilor în stabilirea paternității copilului din afara
căsătoriei. Ele au la bază analiza pe cale științifică a transmiterii caracterelor ereditare de la
părinți la copii.

În stadiul actual de dezvoltare a știintelor biologice și medicale, expertizele medico-legale

clasice(serologica, antropologica și dermatoglifică) pot stabili cu certitudine nepaternitatea în
cazul în care exista o incompatibilitate între grupa sanguină a copilului și cea a părinților săi,
respective combinația grupei sanguine a mamei cu acea a tatălui, dar nu pot stabili cu certitudine
paternitatea. Ele oferă numai indicii, care, coroborate cu alte probe,pot ajuta instanțele în
stabilirea paternității.

Expertizele genetice efectuate în sistemul HLA, care se bazează pe baza transmiterii

genetice a caracterelor, pot stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea unui copil.

Dacă doua expertize medico-legale, efectuate într-o cauză, au concluzii contradictorii,

instanțele au obligația să le supună avizării Comisiei Superioare Medico-Legale în conformitate
cu dispozițiile art. 24alin (1) din Ordonanța Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activității
și funcționarea instituțiilor de medicină legală, republicată.Ca metode indirecte pentru 10

10
https://www.academia.edu/8829475/TAGADA_DE_PATERNITATE

10
dovedirea paternității se utilizează și cercetarea duratei sarcinii. Prin aceasta se poate preciza
științific timpul dintre raportul fecundației și data nașterii, gradul de dezvoltare a copilului și
particularitățile sale la naștere sau ulterior acestei date, greutatea placentei, dimensiunile
copilului pe luni de sarcină, tulburările sarcinii etc.

Efectele admiterii acțiunii în tăgada paternității

Dacă acțiunea în tăgada paternității s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil din afara
căsătoriei,modificându-i-se în acest sens statutul civil. În cazul existenței așa-numitului conflict
de paternitate,dacă soțul mamei din cea de-a doua căsătorie, în cursul cîreia copilul s-a născut,
tăgăduiește cu success paternitatea, copilul nu dobândește statutul juridic al copilului din afara
căsătoriei, întrucat funcționează prezumția de paternitate față de fostul soț al mamei. Numai dacă
și acesta din urmă ar obține o hotărâre judecătorească, prin care s-ar admite acțiunea sa în
tăgăduirea paternității, copilul devine retroactiv din afara căsătoriei.

Admiterea acțiunii va produce efecte asupra numelui, autorității părintești, locuinței

copilului,precum și asupra obligației de întreținere.Copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu
success, devenit din afara căsătoriei, va purta numele mamei. Dacă acesta este încă căsătorită și
poartă numele comun al soțului, atunci și copilul va purta acel nume.Autoritatea părintească se
va exercita numai de către mamă, întrucât numai față de acesta filiația este stabilită.

Dacă, însă, ulterior, copilul își stabilește filiația și față de tată, exercitarea autorității
părintești și contribuția de întreținere a părinților se va stabili prin asemănare cu situația
părinților divorțați.Contribuția de întreținere nu mai este datorată de soțul care a tăgăduit cu
success paternitatea copilului. Întrucât admiterea acțiunii produce, așa cum am arătat, efecte
retroactive din momentul nașterii copilului, art. 534 Cod Civil reglementează restituirea
întreținerii nedatorate.

Potrivit acestui text dacă se dovedește că întreținerea, prestată de bunăvoie sau ca urmare a unei
hotărâri judecătorești, nu era datorată, cel care a executat obligația poate să ceară restituirea de la
cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligația s-o presteze, în acest din urmă
caz pe temeiul îmbogățirii fără justa cauză.11

11
https://www.academia.edu/8829475/TAGADA_DE_PATERNITATE

11
 Concluzii
Legătura juridică dintre un copil și tatăl său se numește paternitate. Personajul cheie în
stabilirea filiației față de tată este mama. Proba paternității rezultă dintr-o ecuație cu doua
necunoscute: momentul concepției și autorul copilului. Nici una din aceste împrejurări de fapt nu
se poate să fie în mod direct probată, ci numai prin intermediul unor fapte cunoscute, de unde
legea, prin intermediul unor prezumții, trage o concluzie.Cele doua prezumții sunt: cea legată de
paternitate și prezumția perioadei legale de concepție.

După ce s-a stabilit perioada legată de concepție ,urmează a se afla cine este tatăl
copilului.Timp de milenii ,legiuitorul l-a aflat prin intermediul unei prezumții. Astfel,căsătoria
face să se prezume coabitarea soților,adică existența relaților intime dintre aceștia, și, pe cale de
consecință,nașterea copilului. Cu alte cuvinte, într-o formulă simplă, există o căsătorie și o
naștere, deci există o paternitate.

Filiația față de tată rezultă din faptul concepției copilului. Acest fapt se dovedește prin
prezumția de paternitate,consacrată de art.53 C.fam. în urmatorii termeni: ”Copilul născut în
timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”.

Copilul născut după desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca
tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte
ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.”

Prezumția de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie. Așa fiind, prezumția de
paternitate se întemeiază pe existența căsătoriei și excluderea, datorită respectării obligației de
fidelitate dintre soți, a oricăror relații extraconjugale.

Prezumția de paternitate se leagă, în primul rând, de faptul nașterii copilului în timpul

căsătoriei (art.53 alin.1 C fam.). Pentru a beneficia de prezumție se impune dovedirea filiației
față de mamă și faptul că aceasta, era căsătorită la data nașterii copilului.

În cazul în care copilul a fost născut în timpul căsătoriei, acesta este considerat că are ca
tată pe soțul mamei, indiferent daca procreerea s-a realizat înainte sau după încheierea căsîtoriei.
Așa fiind,trebuie să se facă dovada că nașterea copilului a avut loc în perioada cât părinții săi
erau căsătoriți. Nu prezintă importanță faptul dacă aceștia erau despărțiți în fapt.

Aplicarea prezumției de paternitate tuturor copiilor născuți în timpul căsătoriei poate fi

ulterior, în termenul prevăzut de lege,prin promovarea unei acțiuni de tăgăduire a paternității. În
concluzie, efectul prezumției instituite de art.53 C fam. este anihilat prin admiterea acțiunii în
justiție de tăgadă a paternității.

12
 Bibliografie
1. https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/actiunea-in-tagada-paternitatii-89460.html
2. https://ro.scribd.com/document/56735750/T%C4%83gada-paternit%C4%83%C5%A3ii
3. G.Lupsan, Dreptul familiei, Editura Junimea, 2001, p.148
4. https://www.academia.edu/8829475/TAGADA_DE_PATERNITATE

13
 Speță
Tagada paternitate

Hotărâre 2460 din 15.10.2013

Prin cererea înregistrată sub numărul prezentului dosar, reclamantul SAB, asistat de curator
special SA, în contradictoriu cu pârâta RG, a solicitat instanţei ca prin sentinţa pe care o va
pronunţa să constate că reclamantul nu este fiul numitului SCA, acesta din urma nefiind tatăl său
biologic, si in consecinţă sa dispună radierea numelui si prenumelui numitului SCA de la rubrica
tata din actul de naştere.

În motivare reclamantul a arătat că s-a născut în CJ la data de XX.XX.1997, naşterea fiind

înregistrată sub nr….. din XX.XX.1997 in registrul de stare civila al Consiliului Local al
Municipiului CJ, în certificatul său de naştere fiind trecuţi in calitate de părinţi: la rubrica mama
SG (in prezent recăsătorită R) iar la rubrica tata SCE (soţul mamei) care a decedat anterior
naşterii reclamantului, respectiv la data de 25.06.1997.

Persoana trecuta ca tata in actul de naştere al reclamantului nu este in realitate tatăl biologic,
mama reclamantului fiind despărţita in fapt de soţul acesteia SCA cu aproximativ 2-3 ani înainte
de naşterea reclamantului, perioada in care a convieţuit si a avut o relaţie stabila cu RB cu care s-
a si căsătorit ulterior si care este tatăl biologic al reclamantului. Mai mult numitul SCE a decedat
in timpul derulării acţiunii de divorţ de pârâtă, fără ca sentinţa de divorţ sa rămână definitiva si
irevocabila, căsătoria nefiind desfăcuta prin divorţ, ci ca urmare decesului soţului. In consecinţa
mama reclamantului a dobândit calitatea de soţie supravieţuitoare, in prezent fiind unica
moştenitoare legala a defunctului SCE.

Succesiunea după defunctul SCE a fost dezbătută prin sentinţa civila nr……/1999 pronunţata de
Judecătoria T in dos.nr……/1997 definitiva si irevocabila prin decizia civila nr. nr……/A/2000
pronunţata de Tribunalul Cj in dos.nr. …./2000.

Prin Sentinţa civila nr…../1999 pronunţata de Judecătoria T in dos.nr…../1997 s-a stabilit

calitatea de moştenitori legali după defunctul SCE a mamei reclamantului SG in calitate de soţie
supravieţuitoare si a tatălui defunctului SE ca ascendent privilegiat, acesta din urma decedând la
data de 18.01.2000 pe parcursul judecării apelului, moştenitor legal si continuator al apelului
fiind unica moştenitoare legala SR in calitate de mama a defunctului SE.

Numita SR a decedat si ea la data de 12.09.2004 (bunica defunctului SCE) fara a avea

moştenitori legali sau testamentari. Pe cale de consecinţa in prezent unica moştenitoare legala in
viata a defunctului SCE este soţia supravieţuitoare, parata RG fosta S.
 S-a mai învederat că tatăl si bunica numitului SCE cunoasteau faptul ca reclamantul nu este fiul
lui SCE, acesta fiind si motivul pentru care nu a fost menţionat si chemat ca moştenitor la
dezbaterea succesiunii dupa prezumtivul tata, fara a se specifica faptul ca defunctul ar fi avut un
fiu.

Relaţia pârâtei cu numitul RB era de notorietate, aceştia convieţuind impreuna inca începând
anterior cu 2-3 ani de naşterea reclamantului. Mai mult mama s-a si căsătorit cu tatăl biologic al
reclamantului, numitul RB, iar de cand reclamantul s-a născut si pana in prezent, cei trei
formează o familie.

S-a mai precizat că întrucât la data naşterii reclamantului, mama figura ca fiind văduva (soţie
supravieţuitoare), iar in perioada legala de concepţie (calculata potrivit art.61 C.fam.) era
căsătorita in acte cu soţul acesteia SCE, din oficiu, in actul de naştere al reclamantului, la rubrica
tatălui a fost trecut numitul SCE. Decedând anterior naşterii reclamantului, SCE a fost in
imposibilitate de a promova acţiune in tăgada de paternitate, astfel că si in prezent figurează ca
tata in certificatul de naştere al reclamantului.

În drept: art.53, art.54, 55 C.fam., art.61 C.fam. cu modificările si completările ulterioare.

Pârâta RG, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu admiterea
acţiunii.

Analizând ansamblul probator administrat în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale incidente,
instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte legea aplicabilă situaţiei juridice deduse judecăţii, instanţa reţine că
dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind
Codul civil statuează că stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare
la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în
cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.

Prin urmare, raportat la data naşterii reclamantului a cărui paternitate este pusă sub semnul
îndoielii, prezenta cauză se impune a fi soluţionată prin prisma prevederilor Codului familiei.

După cum rezultă din certificatul de naştere al reclamantului SAB, născut la data de
XX.XX.1997, acesta este copil din căsătoria numitului SCE cu pârâta RG (fostă S). Este de
observat că paternitatea reclamantului a fost stabilită prin aplicarea prezumţiei de paternitate faţă
de numitului SCE, reclamantul fiind conceput în timpul căsătoriei acestuia cu pârâta şi născut
ulterior încetării căsătoriei prin deces. Astfel, după cum rezultă din adresa nr. 1XX8/04.08.1998
eliberată de Primăria municipiului T, căsătoria numitului SCE cu pârâta RG (fostă S) a încetat
prin deces, numitul SCE decedând anterior naşterii reclamantului, respectiv la data de
25.06.1997.
 În ceea ce o priveşte pe pârâtă, după cum rezultă din actele de stare civilă depuse în probaţiune
şi din menţiunile Sentinţei civile pronunţata de Judecătoria T şi ale Deciziei civile pronunţată de
Tribunalul Cj, aceasta are calitatea de soţie supravieţuitoare a defunctului SCE.

Potrivit art. 53 alin.2 Codul familiei, copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau
anularea căsătoriei are ca tata pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi
naşterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie, iar în conformitate cu
prevederile art. 54 din acelaşi act normativ, paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă
ca soţul mamei să fie tatăl copilului; acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare
dintre soţi, precum şi de către copil; mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului
mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.

Proba testimonială administrată în cauză a confirmat faptul că pârâta s-a separat în fapt de
numitul SCE la începutul anului 1995 şi ulterior s-a mutat împreună cu numitul RB în
localitatea B. Declaraţiile martorilor au fost concordante cu privire la caracterul stabil şi de
notorietate al relaţiei dintre pârâtă şi numitul RB, care în data de 16.10.1997 s-au şi căsătorit,
precum şi cu privire la împrejurarea că reclamantul nu este fiul numitului SCE, ci al numitului
RB.

Din coroborarea întregului materialul probator reiese aşadar că reclamantul a fost conceput şi
născut în urma relaţiilor notorii asemănătoare celor de familie dintre pârâtă şi numitul RB,
începând cu anul 1995, perioada legală de concepţie situându-se în intervalul de timp în care
părţile au convieţuit anterior încheierii căsătoriei.

Faţă de aceste considerente, acţiunea formulată de reclamantul SAB apare ca întemeiată, astfel
că instanţa o va admite şi în consecinţă:

În temeiul art. 54 Codul familiei, va constata ca reclamantul nu este fiul numitului SCE, acesta
din urma nefiind tatăl biologic al reclamantului, si in consecinţă urmează a dispune radierea
numelui si prenumelui numitului SCE de la rubrica tata din actul de naştere inregistrat.

În baza art. 43 lit. b) din Legea nr. 119/1996, va dispune efectuarea modificărilor cuvenite în
actul de naştere al reclamantului.

Fără cheltuieli de judecată.

Identificarea controverselor cu privire la clasificarea unor bunuri ca
fiind bunuri proprii sau bunuri comune

În dreptul socialist principalul venit din muncă era retribuția (salariul) care era cu greu
acceptat că este singura și principal sursă de asigurare a existenței soților, fiind calificat ca bun
propriu a unuia dintre soți.

Salariul este elementul esențial al contractului de muncă fiind ca un drept al celui angajat cât
și ca o obligație a angajatorului. Dreptul la salariu era reglementat de normele dreptului muncii
iar ca drept subiectiv aparținea dreptului muncii.

Prevederile art. 30 și art. 31 din Codul familiei argumenta că bunurile soților erau ori
comune ori proprii deși legea instituia în mod imperativ categoriile de bunuri proprii în art. 31 C.
fam. că salariul nu era consacrat în acest text legal ca fiind bun propriu

Salariul era considerat bun comun atât în raporturile dintre soți, cât și în raporturile soților
cu alte persoane. Ca drept de creanță, suma neîncasată, salariul era bun propriu al soțului
respectiv, aducându-se ca argument posibilitatea urmăririi salariului de către creditorii personali
prin procedura popririi.

Se invoca faptul că lege a instituit regimul comunitășii de bunuri nu și de patrimonii și faptul

că salariul putea fi urmărit de către creditorii personali, ceea ce n-ar fi posibil dacă salariul n-ar fi
fost bun propriu.

Dreptul de creanță era reglementat de normele dreptului muncii, până când se încasa suma de
bani ce constituia salariul, iar după această dată suma de bani devenea bun propriu de
afectațiune, în sensul că banii nu satisfac în mod nemijlocit nevoile omului ci transformați în
bunuri concrete.

Dreptul patrimonial de autor în materie era că dreptul patrimonial trebuia încadrat în

categoria de bunuri comune ale soților, dacă sumele încasate ca drept de autor au fost dobândite
în timpul căsătoriei.

Construcția edificată de către soți pe terenul unuia dintre ei era un bun comun, iar soțul
neproprietar al terenului, dobândea asupra terenului celuilalt soț un drept de superficie, ce consta
în folosința asupra terenului afferent construcției, pe durata existenței construcției.

Dacă amândoi soți erau beneficiarii acelei atribuiri, terenul era deținut în patrimonial lor cu
titlu de drept real de folosință, iar construcția edificatăbera bun comun, dacă a fost construită cu
bunuri commune.

1
 Dacă îmbunătățirile și reparațiile aduse unui imobil, deși capital, nu au condus, totuși la
transformarea esențială a imobilului, ci numai la sporirea valorii lui, bunul rămânea propriu al
soțului respective, iar imbunătățirile erau bun comun, dacă erau facute cu mijloace commune.

Dacă se edifica o construcție cu mijloace comune de către soți și cu participarea altor

persoane cum ar fi părinții soților, bunul era în coproprietatea soților și a terților. Cota parte a
soților fiind deținută în devălmășie, însă trebuia precizată pe cale convențională sau pe calea unei
acțiuni în constatarea dreptului de proprietate.

În practica judecătorească s-a decis că viitorii soți (concubini) pot conveni ca un imobil
construit cu contribuție comună, însă numai pe numele unuia dintre ei, să intre sub regimul
comunității de bunuri, la data căsătoriei.

Practica judiciară a decis că soțul dupa încheierea căsătoriei, se mută în locuința celuilalt
soț, la fel ca și copii care se nasc în locuință, dobândesc drepturi locative proprii, chiar dacă nu
sunt nominalizați în contract.

Dacă locuința cumpărată cu plata prețului în rate era bun comun și în cazul în care a fost
plătită integral, după desfacere căsătoriei, de către unul dintre soți. Dacă cel care a platit-o era
soțul căruia nu i s-a atribuit în natură de divorț, acesta avea un drept de creanță împotriva
celuilalt soț. În cazul în care contractual s-a încheiat pe numele unuia dintre soți, înainte de
încheierea căsătoriei, iar ratele s-au plătit toate, sau cele mai multe, în timpul căsătoriei, locuința
era bun propriu, însă ratele plătite în timpul căsătoriei erau luate în calcul la împărțirea bunurilor
commune.

În cazul împroprietăririlor făcute prin legea reformei agrare pe numele unuia dintre soți, s-
a decis în jurisprudența vremii, că bunul dobândit cu titlu de împropritărire este comun, deoarece
împroprietărirea s-a făcut pentru ajutorarea familiilor de țărani cu gospodării mici sau mijlocii.

În cazul în care fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii commune depuse de
amândoi soții, ele vor fi bunuri commune. Această concepție presupune a se opera o distincție
între fructele civile și celelalte categorii de fructe.

Dacă numai unul dintre soți a cules fructele și le-a consumat, aceasta nu justifică aducerea
contravalorii lor la masa partajabilă.

În cazul sumelor depuse la CEC pe numele copiilor, în practica judiciară sa decis că este necesar
să se determine voința juridică a soților la data depunerii.Dacă soții n-au avut intenția de
gratificare a copiilor și sumele au fost depuse pe numele copiilor doar în speranța că astfel
șansele de câștig erau mai mari, sumele depuse aveau caracterul de bun comun.

2
 Reproducerea umană asistata
Conceperea unui copil și întemeierea unei familii reprezintă, pentru mulți tineri, planuri
pentru un viitor îndepărtat. Motivele sunt destul de cunoscute: dorința dezvoltării pe plan
profesional, teama de necunoscut, dorința de a se bucura pe deplin de libertate, vacanțe și un
confort financiar etc.

Planul acesta poate avea consecințe nefaste, cum ar fi creșterea riscului infertilității apărute
în urma înaintării în vârstă. Statisticile arată un procentaj îngrijorator: unul din patru cupluri din
Romania se confruntă cu infertilitatea. Din cauza acestor dificultăti, s-au dezvoltat și soluții care
permit cuplurilor să se bucure de venirea pe lume a unui copil.

Cu cât avansăm științific și tehnologic, în loc să devenim mai puternici, devenim mai slabi,
acest lucru se regăseste şi în procesul de reproducere umană, de la o generație la alta crescând
procentul celor care nu pot avea urmaşi pe căi naturale.

Cu cât avansează cercetarea şi tehnologia, cu atât numărul copiilor pe care îl vor produce
va fi mai mare. Cu cât societatea primeşte mai mulți astfel de indivizi, cu atât mai vizibil va fi
conflictul moral, etic, legal şi chiar religios.

Fertilizarea in vitro şi experimentele pe embrion violează drepturile individului la

protecţie, căci viaţa, aşa cum ştim, începe încă din momentul conceperii. Prin aceste tratamente
FIV vor fi omorâţi un număr foarte mare de embrioni, ceea ce înseamnă moartea multor fiinţe
umane aflate în stadiul incipient al existenţei lor.

Se ştie că multe cupluri preferă să-şi înnăbuşe durerea, în urma eşecului acestor tehnologii
şi să sufere în tăcere. Ministerul Sănătăţii ar trebui să pună la dispoziţia acestor cupluri şi
programe de consiliere psihologică, care să se ocupe mai ales de cazurile de eşec.

Copiii concepuți prin tratamente de reproducere asistată au un risc mult mai mare de a
suferi complicații grave și de a muri cu o săptămână înainte sau după naștere, comparativ cu cei
concepuți pe cale naturală. În afara deceselor, printre complicații se numără și nașterile
premature cu consecințele lor problematice.

Fertilizarea în eprubetă sau in vitro, cum se numeşte, este o tehnologie experimentală

periculoasă, cu costuri morale şi materiale mari şi eficienţă minimă. În primul rând, ea presupune
omorârea unui număr mare de „prunci” în stadiul embrionar, altă formă a aceluaşi păcat al
avortului. În al doilea rând, sunt mari riscurile medicale şi asupra femeilor care se supun acestor
practice. Există riscuri de sănătate şi asupra copiilor care se vor naşte, precum boli sau diferite
malformaţii. În realitate, această tehnologie este o loterie, căci nimeni nu ştie câte naşteri vor
rezulta.

1
 Astfel s-a ajuns în situaţii în care o persoană poate ajunge fără să ştie mamă sau tată pentru
un copil născut prin reproducere umană asistată

Probleme de morală creştină ridică, însă, şi cea mai întâlnită procedură de fertilizare in vitro,
tehnica prin care femeia este inseminată cu material genetic provenit de la propriul soţ. Chiar
dacă într-o astfel de situaţie nu este considerat adulter (aşa cum se întâmplă în cazul fertilizării cu
material provenit de la un terţ), chestiunile de bioetică sunt întâlnite şi aici.

Sunt de părere că nu putem să înlocuim reacţia lui Dumnezeu. Dacă voia lui Dumnezeu este
să nu ai copii, trebuie să te supui. Dacă este să ai copii, trebuie să-i ai în mod moral, respectând
morala creştină. Învăţătura creştină spune că sunt destui copii care pot fi înfiaţi şi asta poate duce
la mântuire. Asta nu este păcat, este chiar o faptă bună. Problemele acestea artificiale înseamnă
să îl concurăm pe Dumnezeu, să trecem peste voia Lui

Rezultă aşadar că fertilizarea in vitro pleacă de la premisele unei crime, a instrumentalizarii

vieţii umane şi a disoluţiei morale a actului conjugal, putând deci să fie calificată ca o încălcare
gravă a demnităţii umane.

Simpla presupunere potrivit căreia calitatea de fiinţă umană se dezvoltă gradual, şi nu este
prezentă din chiar clipa fertilizării este un ultragiu la adresa bunului-simţ, pentru că nimeni nu ar
mai putea în acest caz să decidă unde este graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre cel care merită şi
cel care nu merită să moară. Nici definiţia bazată pe prezenţa raţiunii şi a conştiinţei de sine nu se
desprinde de un caracter profund inuman: să înţelegem că un nou-născut a cărui raţiune abia se
dezvoltă are mai puţină demnitate decât un adult?

2
 Speță adopție internațională
Familia adoptatoare îndeplineşte toate condiţiile legale prevăzute de art. 460–461 din Codul
civil, art. 6-12 şi art. 56-58 din Legea nr. 273/2004 – pentru a adopta pe minor, putându-i oferi
acestuia, din punct de vedere material şi moral, tot sprijinul şi afecţiunea de care minorul are
nevoie în vederea creşterii şi educării sale.

Aşa cum rezultă din raportul privind evoluţia relaţiilor dintre minor şi adoptatori şi din
declaraţiile acestora date în faţa instanţei, aceştia i-au oferit multă afecţiune, disponibilitate şi
interes în a-i cunoaşte nevoile, minorul devenind cu fiecare întâlnire tot mai deschis şi încrezător
în şansa lui alături de această familie.

Aşa fiind şi având în vedere că, atât în ceea ce priveşte reglementările internaţionale în
materie, ratificate de România, cât şi raportat la dispoziţiile Legii nr. 273/2004, instituţia adopţiei
a fost concepută şi reglementată de legiuitor ca o măsură de protecţie a copilului aflat în
dificultate şi apreciind că aceasta este în interesul superior al minorului, constatând că sunt
îndeplinite condiţiile de fond şi de formă ale adopţiei internaţionale, instanţa va admite cererea
petenţilor, încuviinţând adopţia minorului de către familia adoptatoare.

Tribunalul Hunedoara, Secția I civilă, încheierea nr. 3/AD/2015

”Asupra acţiunii civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înaintată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului
şi Adopţie şi înregistrată la această instanţă, petenţii X, cetăţean român, şi soţul acesteia Y,
cetăţean italian, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor
Copilului şi Adopţie şi D.G.A.S.P.C. Hunedoara, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va
pronunţa să se dispună încuviinţarea adopţiei minorului Z de către petenţi, efectuarea cuvenitelor
menţiuni în Registrul Naţional pentru Adopţii din România şi eliberarea unui nou certificat de
naştere pentru minor. Nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 52 alin. 1 lit. b, art. 53, 54, 56-58, 63 şi
74 din Legea nr. 273/2004.

În fapt, s-a arătat că petenţii au fost atestaţi în Italia, conform Atestatului eliberat de Curtea
de Apel din Trento, prin care sunt declaraţi apţi pentru adopţia internaţională.

Dosarul petenţilor, cuprinzând întreaga documentaţie, a fost întocmit şi transmis Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, iar cererea de adopţie internaţională
a fost luată în evidenţa Registrului Naţional pentru Adopţii din România.

După realizarea şi exprimarea acordurilor cerute de lege, începând cu data de 13 octombrie

2014, petenţii s-au deplasat în România în vederea relaţionării cu copilul.
 S-au întâlnit în decursul a 30 de zile, în cadrul a opt vizite, în prezenţa şi cu asistenţa
specialiştilor de la D.G.A.S.P.C. Hunedoara. Pe parcursul acestor întâlniri, între petenţi şi copil
s-a conturat o relaţie de apropiere, comunicare şi încredere reciprocă.

Încă de la prima întâlnire, relaţionarea a fost bună, atât din partea petenţilor, cât şi din partea
copilului. În decursul acestei luni petrecute împreună cu copilul, s-au simţit bine, au petrecut
timp aproape zilnic, au aflat ce-i face plăcere şi ce nu îi face plăcere, au descoperit că este un
copil talentat la muzică, la desen, la sport şi este interesat de tehnică. Au constatat că este un
copil inteligent, ambiţios, curios şi dornic să afle cât mai multe lucruri noi. Îi plac drumeţiile,
natura, este cochet, ţine mult la imaginea lui. Au interacţionat foarte bine cu copilul, care începe
să se deschidă şi să solicite ajutorul atunci când are nevoie. Au simţit că are nevoie de mai multă
dragoste, încredere, curaj, afecţiune şi susţinere, ceea ce vor încerca să-i acorde şi să-l susţină
permanent în deciziile pe care le doreşte să le ia. În acest timp petrecut împreună, au stabilit o
relaţie de încredere, afecţiune reciprocă. Consideră că este copilul pe care l-au dorit dintotdeauna
ca să fie al lor. Sunt convinşi că vor fi o familie fericită, unită şi vor putea face faţă împreună
tuturor greutăţilor care pot apărea. Petenţii au arătat că doresc să-i ofere o familie şi un viitor mai
bun.

Au mai arătat că nu au nicio îndoială că în viitor vor reuşi să creeze împreună o relaţie
puternică de afecţiune şi de încredere atât în beneficiul copilului, cât şi al lor, ca familie.

În probaţiune, s-a cerut şi administrat probatoriul cu înscrisurile depuse în copie şi original la

dosarul cauzei: decizia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie;
atestat; raport privind minorul; cerere minor; certificate de naştere minor; sentinţele nr.
14/AD/2013 şi nr. 83/AD/2011 ale Tribunalului Hunedoara; declaraţie adoptatori; autorizaţie de
continuare a procedurii şi acordul autorităţii române în acest sens; raport privind evoluţia dintre
părţi; paşaport şi cartea de identitate a adoptatorilor; declaraţie autentică adoptatori; atestare
civilă adoptatori; caziere judiciare; raportul medical adoptatori şi evaluare psihiatrică şi
psihologică; anchetă socială adoptatori; atestat adoptatori; raport psiho-social efectuat
adoptatorilor; raport de monitorizare; certificate de sănătate adoptatori.

Prin încheierea de şedinţă, din data de 7 ianuarie 2015, s-a dispus audierea minorului şi a
adoptatorilor în vederea luării consimţământului la adopţie.

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi

Adopţie a cerut admiterea cererii petenţilor şi încuviinţarea adopţiei internaţionale a minorului.
Pentru intimată nu s-a cerut administrare de probe. Pentru intimata D.G.A.S.P.C. Hunedoara nu
s-a formulat întâmpinare.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se reţin următoarele:

Având în vedere faptul că minorul, la data formulării cererii de încuviinţare a adopţiei

acestuia, de către intimaţi, are domiciliul în România, în timp ce adoptatorii au domiciliul şi
reşedinţa obişnuită în Italia, instanţa constată că, în temeiul art. 2 lit. d din Legea nr. 273/2004, a
fost legal învestită cu soluţionarea unei cereri de adopţie internaţională.

Prin urmare, condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru încuviinţarea adopţiei vor fi,
sub aspectul reglementărilor naţionale, cele prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind procedura
adopţiei, şi art. 451 şi următoarele din Codul Civil, iar în ceea ce priveşte reglementările
internaţionale, vor fi avute în vedere dispoziţiile Convenţiei O.N.U. privind drepturile copilului
(1989), ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, Convenţia Europeană, revizuită, în materia
adopţiei de copii (2008), ratificată de România prin Legea nr. 138/2011 şi, respectiv, Convenţia
de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (1993),
ratificată de România prin Legea nr. 84/1994.

Minorul, născut în România, a provenit dint-o relaţie întâmplătoare a mamei sale, care, la
momentul naşterii acestuia fiind minoră, a solicitat o măsură de protecţie pentru fiul său, motivat
de lipsa condiţiilor materiale necesare creşterii şi educării acestuia.

Prin urmare, faţă de minor s-a dispus iniţial măsura plasamentului într-o instituţie de ocrotire
de tip rezidenţial şi ulterior, măsura plasamentului la diferiţi asistenţi maternali profesionişti,
acesta înregistrând o evoluţie pozitivă.

Întrucât în toată perioada cât minorul a beneficiat de măsura de protecţie specială a

plasamentului nu a fost vizitat de mamă, care era plecată în străinătate şi nici de alte rude din
cadrul familiei extinse, cu ocazia reevaluării măsurii de protecţie, constatându-se că nu e posibilă
reintegrarea copilului în familia sa, instanţa a dispus încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei
interne a minorului în cauză, iniţial în baza sentinţei civile nr. 82/AD/2011 şi, ulterior, în baza
sentinţei civile nr. 14/AD/2013 ale Tribunalului Hunedoara.

Aşa cum rezultă din Raportul privind situaţia copilului în cauză, pe perioada deschiderii
procedurii de adopţie faţă de minor s-a încercat compatibilizarea acestuia cu o altă familie din
România în vederea adopţiei interne, dar, din păcate, demersul a eşuat datorită incapacităţii
acelei familii de a trece peste trauma pierderii unui copil biologic, astfel că faţă de minorul în
cauză s-a dispus din nou măsura plasamentului la asistentul maternal profesionist.

În aceste condiţii, respectându-se principiul subsidiarităţii adopţiei internaţionale faţă de cea

internă a minorului, instanţa va avea în vedere pentru adopţia internaţională a acestuia
dispoziţiile art. 52 alin. 1 lit. b din Legea nr. 273/2004.

Cu referire la familia adoptatoare, instanţa a constatat din actele şi lucrările de la dosar că

este formată dintr-un cetăţean italian şi soţia sa, cetăţean român, ambii cu domiciliul şi reşedinţa
obişnuită în Italia.

Familia adoptatoare îndeplineşte toate condiţiile legale prevăzute de art. 460–461 din Codul
civil, art. 6-12 şi art. 56-58 din Legea nr. 273/2004 – pentru a adopta pe minor, putându-i oferi
acestuia din punct de vedere material şi moral tot sprijinul şi afecţiunea de care minorul are
nevoie în vederea creşterii şi educării sale.

Aşa cum rezultă din raportul privind evoluţia relaţiilor dintre minor şi adoptatori şi din
declaraţiile acestora date în faţa instanţei, aceştia i-au oferit multă afecţiune, disponibilitate şi
interes în a-i cunoaşte nevoile, minorul devenind cu fiecare întâlnire tot mai deschis şi încrezător
în şansa lui alături de această familie.

Aşa fiind şi având în vedere că, atât în ceea ce priveşte reglementările internaţionale în
materie, ratificate de România cât şi raportat la dispoziţiile Legii nr. 273/2004, în situaţia
adopţiei a fost concepută şi reglementată de legiuitor ca o măsură de protecţie a copilului aflat în
dificultate şi apreciind că aceasta este în interesul superior al minorului, constatând că sunt
îndeplinite condiţiile de fond şi de formă ale adopţiei internaţionale, instanţa va admite cererea
petenţilor, încuviinţând adopţia minorului de către familia adoptatoare.

Pentru aceleaşi motive, instanţa va dispune încetarea măsurii plasamentului minorului la

asistentul maternal profesionist.

În temeiul dispoziţiilor art. 473 alin. 1, minorul va dobândi prin adopţie numele de familie al
adoptatorilor, urmând a păstra prenumele, cu care minorul se identifică pe deplin.

De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 54 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 273/2004 şi la

Declaraţia Comitetului de Adopţii Internaţionale nr. 38681/2014/EURO/A, instanţa constată că,
după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, minorul va deveni cetăţean italian, iar autorităţile
centrale din România şi Italia vor lua toate măsurile necesare pentru ca minorul să primească
încuviinţare de ieşire din statul de origine şi să primească autorizare de intrare şi de a locui
permanent pe teritoriul statului primitor, conform art. 18 din Legea nr. 84/1994 privind
ratificarea Convenţiei de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale.

În temeiul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 119/1996, după rămânerea definitivă a prezentei
hotărâri, Primăria în a cărei rază teritorială se află în prezent domiciliul minorului va întocmi un
nou act de naştere pentru copil, în conformitate cu noul său statut civil, astfel că adoptatorii vor fi
trecuţi ca şi părinţii săi fireşti, urmând a se face menţiune despre adopţiei pe marginea vechiului
act de naştere al copilului.

Văzând că nu s-au cerut cheltuieli de judecată;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE: Admite cererea formulată de petenţi, ambii cu reşedinţa obişnuită în Italia şi cu

domiciliul ales în România, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Dreptului Copilului şi Adopţie, sediul în Bucureşti, B-dul Gheorghe Magheru, nr. 7, sector 1, şi
D.G.A.S.P.C. Hunedoara, cu sediul în Deva, B-dul Iuliu Maniu, nr. 18, jud. Hunedoara, şi în
consecinţă:

Încuviinţează adopţia minorului, de către familia adoptatoare, cu reşedinţa obişnuită în Italia.

Adoptatul va purta numele adoptatorilor, urmând a păstra prenumele său.

După rămânerea definitivă a prezentei, Primăria va întocmi şi va elibera un nou act de naştere
pentru copil, conform cu noul său statut civil.

Dispune încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului minorului la asistentul

maternal profesionist.

Executorie.

Cu drept de apel în 30 zile de la pronunţare cu părţile prezente. Cererea de apel se depune la

Tribunalul Hunedoara.

Dată în camera de consiliu şi pronunţată în şedinţă publică.

Judecător: Ioan-Eugen IOJA”

Notă: Încheierea de mai sus reliefează condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea unei
cereri de adopţie internaţională, surprinzând în mod temeinic starea de fapt şi analizând cu
maximă atenţie relaţia dintre minor şi viitorii săi părinţi adoptatori.

Reiese, totodată, din motivarea încheierii, rolul important avut de Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Potecţia Copilului Hunedoara în realizarea dezideratului ca un copil să poată
dobândi o familie, în care să poată creşte şi să se poată educa în mod corespunzător, în spiritul
principiului interesului superior al copilului.

Deşi într-o anumită epocă, adopţia internaţională era văzută ca o instituţie controversată,
apreciem că aceasta poate fi finalizată cu succes, dacă toţi factorii instituţionali implicaţi
dovedesc bună credinţă şi profesionalism şi dacă între părinţii adoptatori şi adoptat se pot crea
legături afective puternice.

Hotărârea a rămas definitivă, prin neapelare.

 Speță adopție internă
Deschiderea procedurii adopţiei interne

Art.9 ; art 13 din Lg.nr.273/2004

Prin sentinţa civilă nr. 84/18.12.2012, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr.
…./116/2012 a fost respinsă cererea reclamantei DGASPC Călăraşi de încuviinţare deschidere
procedură adopţie pentru copilul CD

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere următoarele :

Prin cererea introdusă la această instanţă la data de 07.11.2012 şi înregistrată sub

nr…./116/2012, reclamanta DGASPC Călăraşi, cu sediul în Călăraşi, str…….. jud.Călăraşi, în
contradictoriu cu pârâta CT, domiciliată în com. B, sat B, jud.Călăraşi a solicitat ca prin
hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună deschiderea procedurii adopţiei interne
pentru minora CD, născută la data de …, în F, fiica lui CT, tatăl necunoscut, CNP … iar
drepturile şi obligaţiile părinteşti să fie exercitate de CJ Călăraşi.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că prin hotărârea nr…./2004 a CPC Călăraşi, s-a
dispus plasamentul în Centrul de Primire „Sf.M” Călăraşi, prin hotărârea nr …/2004 a CPC
Călăraşi, s-a dispus încetarea în Centrul de Primire „Sf…. Călăraşi, iar prin hotărârea nr.
…./2004 a CPC Călăraşi s-a dispus plasamentul la asistentul maternal profesionist MG, fapt
concretizat şi prin hotărârea nr…./2005 a CPC Călăraşi.

Mama copilului locuieşte în comuna B conform adresei nr.3704/2012 a Direcţiei

Comunitare de Evidenţă a Persoanelor, iar din adresa nr.2082/2012 a Primăriei com.B, rezultă că
aceasta nu a fost găsită la domiciliu. Potrivit adresei nr.274960/2012 a Inspectoratului Judeţean
de Poliţie, mama minorei şi bunica maternă CS nu mai locuiesc pe raza comunei B.

De asemenea, conform adresei nr…./2012 a Serviciului monitorizare, secretariat şi

intervenţie, la data stabilirii plasamentului, mama minorei s-a întâlnit doar o singură dată cu
aceasta şi anume în data de 20.08.2009.

Copilul este clinic sănătos şi are o dezvoltare normală potrivit adeverinţei medicale
nr.2507/2012, iar conform adeverinţei şcolare nr.1361/2012, minora este înscrisă la Şcoala nr. T
V din Călăraşi, în clasa a …a, an şcolar …..

Prin sentinţa civilă nr.62/16.11.2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi s-a dispus

respingerea cererii de deschiderea procedurii adopţiei interne pentru copil.

Pentru aceste motive solicită încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei pentru
copilul CD iar drepturile şi obligaţiile părinteşti să fie exercitate de CJ Călăraşi.
 În dovedirea cererii reclamanta a depus la dosar: rapoarte de anchetă psihosocială privind
copilul, plan individualizat de protecţiei, copie certificat naştere, hotărâre privind reevaluarea
măsurii de protecţie a copilului, hotărâre privind plasamentul copilului la asistent maternal
profesionist MG, hotărâre privind încetarea plasamentului copilului la Centrul de Primire în
Regim de Urgenţă „Sf.M” Călăraşi, hotărâre privind plasamentul copilului la Centrul de
Plasament „Sf.M” Călăraşi, extras din registrul de naştere, sentinţa civilă nr.62/16.11.2011 a
Tribunalului Călăraşi, adeverinţă medicală, adeverinţă şcolară, raport de evaluare psihologică,
raport de evaluare psihologică.

În contradictoriu procurorul s-a opus cererii.

Tribunalul analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că cererea formulată este

nefondată şi urmează a se respinge în considerarea următoarelor:

Dispoziţiile art.9 din Lg.nr.273/2004 privind adopţia, articol integrat Capitolului 2 –

„Condiţiile de fond ale adopţiei” impun ca părinţii fireşti să consimtă la adopţie, iar ale art.13
stabilesc „consimţământul părinţilor fireşti …se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată cu
soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei”. Pe de altă parte art.29 stabileşte că
încuviinţarea deschiderii procedurii se face numai dacă: …

c) „părinţii … îşi exprimă consimţământul la adopţie” iar prin alin.4 - „…în dispozitivul hotărârii
judecătoreşti se va face menţiune despre constatarea consimţământului … sau, după caz, despre
suplinirea consimţământului în condiţiile art.8…” (care prevăd „în mod excepţional instanţa
poate trece peste refuzul … de a consimte la adopţia copilului … cu motivarea expresă a
hotărârii în această privinţă…”.

În cauză, deşi a fost citată mama – singurul părinte cunoscut – nu s-a prezentat în instanţă.

Nu se poate admite cererea introductivă din lipsa consimţământului mamei, consimţământ

obligatoriu, astfel cum rezultă atât din litera, cât şi din spiritul legii.

Este adevărat că instanţa poate face aplicarea art.8 din lege, dar apreciem că nu şi aici pentru
că nu este îndeplinită ipoteza stabilită de lege – refuzul la consimţământ, şi încă unul abuziv,
ipoteză ce s-ar impune a fi verificată probatoriu. Nu este lipsită de importanţă în cauză lipsa
consilierii mamei pârâte, ce trebuia efectuată de către reclamantă în conformitate cu dispoziţiile
art.9 din lege.

Aşadar, cererea este nefondată, fiind neîndeplinite cerinţele legii şi prin urmare se va
respinge.

Trebuie observat că în cauză nu este caz de urgenţă în adoptarea copilului, interesele sale
fiind protejate prin măsura de protecţie specială luată deja – plasamentul.
 Speță
Persoana a solicitat transcrierea cu permis de ședere permanentă și cu Certificatul de
cetățenie. Nu deține pașaport românesc cu domiciliul în străinătate. Certificatul de naștere i s-a
eliberat tot pe baza permisului de ședere și a certificatului de cetățenie.

Bănuiesc că aceleași documente le-a prezentat și când a solicitat înscrierea căsătoriei și a

încetării căsătoriei prin decesul sotului. DEPABD-ul a aprobat înscrierea acestor mențiuni.

Mi se pare ciudat să-i fac carte de identitate provizorie pentru prima dată la dobândirea
cetățeniei române...Cum să-i fac, cu motiv lipsă certificat de căsătorie, și cu numele de la
naștere? Deși în certificatul de cetățenie, permisul de ședere, pașaportul moldovenesc și actul de
identitate moldovenesc figurează cu numele din căsătorie? Îi fac o carte provizorie doar ca să
solicite un certificat cu mențiuni?

Sau să-i fac carte de identitate cu un extras din Registrul de naștere? Nu se face...

Mi se pare că în acest caz punem degeaba lumea pe drumuri...

Cum am procedat? Am pus-o să depună actele pentru eliberarea actului de identitate la

dobândirea cetățeniei române iar evidența a solicitat certificatul cu mențiuni de la starea civilă.
Dupa eliberarea actului de identitate am trimis seria și nr. Cărții de identitate la starea civilă și
așa au și ei la cotor datele cerute de lege.

Știu o să spuneți că nu scrie nicăieri în lege ca avem voie cei de la evidentă să solicităm
certificat în acest caz... Dar daca femeia declara că a pierdut certificatul, am fi avut voie, nu-i
așa? Așa că mi s-a parut mai corect să înaintez la starea civila certificatul eliberat pt. prima dată
și să solicit un certificat nou cu mențiuni. Mai corect decat dacă i-aș fi făcut carte provizorie...