Anglia (în engleză England; pronunție engleză:   audio) este o țară care face parte din Regatul

Unit.[8][9][10] Împărtășește granițele terestre cu Țara Galilor la vest și Scoția la nord. Marea Irlandei se

află la vest de Anglia, iar Marea Celtică la sud-vest. Anglia este separată de Europa
continentală de Marea Nordului la est și Canalul Mânecii la sud. Țara acoperă cinci optimi din
insula Marii Britanii, care se află în Atlanticul de Nord și include peste 100 de insule mai mici,
precum Insulele Scilly și Insula Wight. Este cea mai mare țară din Insulele Britanice.
Zona numită acum Anglia a fost locuită pentru prima dată de oameni moderni în perioada paleolitică
superioară, dar își ia numele de la Angli, un trib germanic care-și derivă numele din peninsula
Anglia, care s-a stabilit în secolele al V-lea și al VI-lea. Anglia a devenit un stat unificat în secolul al
X-lea, iar de când era descoperirii, care a început în secolul al XV-lea, a avut un impact cultural și
juridic semnificativ asupra lumii mai largi.[11] Limba engleză, Comuniunea Anglicană și dreptul
englez - baza sistemelor juridice de drept comun din multe alte țări din întreaga lume - s-au dezvoltat
în Anglia, iar sistemul de guvernare parlamentar al țării a fost adoptat pe scară largă de alte națiuni.
[12]
 Revoluția industrială a început în Anglia secolului al XVIII-lea, transformând societatea în prima
națiune industrializată din lume.[13]
Relieful Angliei este în principal dealuri și câmpii joase, în special în centrul și sudul Angliei. Cu toate
acestea, există un relief mai ridicat și montan în nord (de exemplu, Lake District și Penini) și în vest
(de exemplu, Dartmoor și Shropshire Hills). Capitala este Londra, care are cea mai mare zonă
metropolitană atât din Regatul Unit, cât și din Uniunea Europeană înainte de Brexit.[nb 1] Populația
Angliei de peste 55 de milioane cuprinde 84% din populația Regatului Unit,[14] în mare parte
concentrată în jurul Londrei, South East England și a conurbațiilor din Midlands, Nord Vest, Nord
Est și Yorkshire, care s-au dezvoltat fiecare ca regiuni industriale majore în timpul secolului al XIX-
lea.[15]
Regatul Angliei - care după 1535 a cuprins Țara Galilor - a încetat să mai fie un stat suveran separat
la 1 mai 1707, când Actele Uniunii au pus în aplicare condițiile convenite în Tratatul Uniunii anul
precedent, rezultând o uniune politică cu Regatul din Scoția pentru a crea Regatul Marii Britanii.[16]
[17]
 În 1801, Marea Britanie a fost unită cu Regatul Irlandei (printr-un alt Act al Uniunii) pentru a
deveni Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. În 1922, Statul Liber Irlandez s-a separat de Regatul
Unit, ceea ce a dus la redenumirea în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.[18]

Cuprins

 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Preistorie și antichitate
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Modernism
 3Guvernare
 4Geografie
o 4.1Capitală
o 4.2Împărțire administrativă
o 4.3Climat
 5Economie
o 5.1Infrastructură
 6Demografie
o 6.1Populație
o 6.2Limbă
 o 6.3Religie
 7Educație
 8Cultură
 9Sport
o 9.1Fotbaliști renumiți
 10Note
 11Bibliografie
 12Legături externe
 13Vezi și

Etimologie
Denumirea „Anglia” provine de la „Țara anglilor” (în engleză: „England” pentru „Land of the Angles”)
referindu-se la angli, trib germanic de vest, care s-a așezat în insulă în secolul V și care provenea
din peninsula Iutlanda (azi Germania și Danemarca). Alături de aceștia s-au așezat încă alte 2 triburi
germanice de vest: Iuții (tot din peninsula Iutlanda) și saxonii (din nord-vestul Germaniei de azi).
Numele Angliei în limba cornică este Pow Sows, care înseamnă „Țara Saxonilor”. Se numea așa
deoarece anglo-saxonii și alți germani din Europa continentală au impus limba și cultura
băștinașilor britoni în toată Anglia, mai puțin în Țara Galilor, Cornvalia și Cambria.

Istorie
Articol principal: Istoria Angliei.

Preistorie și antichitate

Stonehenge, un monument neolitic.

Articol principal: Anglia romană.

Oasele și uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk și Suffolk dovedesc că Homo erectus a trăit
pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. La acea vreme, Marea Britanie era legată de
continentul European. Ceea ce astăzi este Canalul Mânecii (English Channel) era atunci un fluviu ce
curgea spre vest și era alimentat de afluenți care mai târziu au devenit Tamisa și Sena(Seine).
Această zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciațiuni, așa cum au fost și alte regiuni ale
Insulelor Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheț, cercetarea genetică arată că Anglia de azi
a fost ultima zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de ani. Popoarele
migratoare care au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalți locuitori ai Insulelor Britanice,
venind de pe continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au venit mai devreme au sosit
din nord de-a lungul coastei din Iberia. Acești migratori au adoptat cultura Celtică care a devenit
dominantă în mare parte a Europei vestice.
Până la 43 d.Hr., momentul marii invazii romane, Britania fusese deja ținta unor frecvente invazii,
plănuite de forțele Republicii Romane și ale Imperiului Roman. A fost invadată pentru prima oară de
dictatorul roman Iulius Cezar în 55 î.Hr., dar a fost pe deplin cucerită de împăratul Claudius în 43
d.Hr. Ca și alte regiuni aflate la marginea imperiului, Britannia s-a bucurat o perioadă lungă de
legături comerciale cu romanii, și influența lor economică și culturală a avut o semnificație deosebită
asupra epocii de fier pre-romană a britanicilor, în special în sud. Odată cu căderea Imperiului Roman
400 de ani mai târziu, romanii au părăsit Provincia Britannia, teritoriu care în mare parte a stat la
baza a ceea ce s-a numit apoi Anglia.

Evul Mediu

O cască ceremonială din perioada Regatului Angliei de Est, găsită la situl arheologic Sutton Hoo

Istoria Angliei anglo-saxone acoperă Anglia medievală timpurie de la sfârșitul Britanniei romane și

stabilirea regatelor anglo-saxone din secolul al V-lea până la Cucerirea normandă din 1066.
Din jurul anului 500 d.Hr. se crede că Anglia era împărțită în 7 regate mici, cunoscute ca „Heptarhia”:
Northumbria, Mercia, East Anglia, Essex, Kent, Sussex, Wesse. Temele dominante din secolul al
VII-lea până în secolul al X-lea au fost răspândirea creștinismului și unificarea politică a Angliei.
Creștinismul a pătruns din trei direcții: de la Roma în sud, și respectiv Scoția și Irlanda în nord și
vest.
Aceste regate anglo-saxone tindeau să se unească prin război. Încă de pe timpul lui Ethelbert din
Kent, un rege nu putea fi recunoscut ca Bertwalda („Lord of Britain”). În general, titlul a revenit regilor
din Northumbria, în secolul al VII-lea; în secolul al VIII-lea, celor din Mercia; în secolul al IX-lea, lui
Egbert a Wessex-ului, care în 825 a învins pe Merciani în Bătălia de la Ellendun. În secolul următor,
familia sa a domnit în Anglia.
Inițial Anglia a fost mai degrabă un termen geografic care a descris partea Britaniei ocupată de
anglo-saxoni, decât un nume dat unui stat cu o națiune individuală. A devenit unită politic prin
expansiunea regatului Wessex, al cărui rege Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia sub un
singur conducător în 927, deși unificarea nu a devenit permanentă până în 954, când Edred l-a
înfrânt pe Eric Bloodaxe și a devenit Regele Angliei.

Bătălia de la Azincourt a avut loc pe data de 25 octombrie 1415, la Azincourt, Franța în timpul Războiului de O

Sută de Ani.

În 1016, Anglia a fost cucerită de regele danez Canute cel Mare și a devenit centru guvernamental
pentru imperiul său, care a durat foarte puțin. Odată cu ascensiunea lui Edward Confesorul,
moștenitor al dinastiei engleze autohtone, în 1042, Anglia a devenit din nou un regat separat.
Legăturile și natura sa au fost total schimbate după Cucerirea Normandă din 1066. Cele câteva sute
de ani ce au urmat au poziționat Anglia ca o parte majoră a expansiunii și decăderii imperiilor;
în Franța, Regii Angliei au folosit Anglia ca o sursă de trupe timp de ani de zile pentru a-și mări
proprietățile personale în Franța (Războiul de 100 de Ani) începând cu Edward al III-lea; de fapt,
coroana engleză nu a renunțat la ultimul ei punct de sprijin pe continent, în Franța, până când nu a
fost pierdut Calais-ul în 1558, în timpul domniei Mariei Tudor (insulele Canalului sunt încă
dependente de coroană, dar nu sunt parte a Regatului Unit).
În secolul al XIII-lea, Țara Galilor (Wales) a fost luată prin cucerire sub controlul monarhilor englezi.
Acestei cuceriri i s-a dat o formă prin Statutul lui Rhuddlan din 1284 și astfel Țara Galilor a fost
anexată legal Regatului Angliei prin Actele Legilor din Wales, din 1535-1542. Țara Galilor a împărțit
cu Anglia o identitate legală deoarece entitatea care s-a alăturat a fost inițial numită Anglia iar apoi
Anglia și Țara Galilor.
În vara anului 1348, "Moartea Neagră", epidemia de ciumă, a lovit întâi Anglia, apoi Europa. Ciuma
a ucis între o treime și două treimi din populația Europei. Anglia singură a pierdut 70% din populația
ei, care a trecut de la 7 milioane la 2 milioane în 1400. Molima s-a întors în repetate rânduri în
Anglia, bântuind-o de-a lungul secolelor al XIV-lea–al XVII-lea. Marea Molimă (The Great Plague)
din Londra din anii 1665-1666 a fost ultima care a izbucnit.