Prof. Dr. N.

Leon
AMINTIRI
PARTEA A II-A
Copilăria. - Pensionatul Mărgineanu. - Institutul Academic.- Poni. – Vârgolici. – Naum. –
Cobălcescu. – Caraiani. – Coco Dumitrescu. – Burlă Vizanti. – Examenul de bacalaureat. – În
familie între copii şi nepoţi. – Fetele bătrâne. – În Lugano la regele Carol. – Haret. – Vlădescu. –
Hajdeu. – Aplicarea Art. 81. – Profesori ambulanţi. – Primul cămin studenţesc în Iaşi. – Profesori
pensionari.
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Prof. Dr. N. LEON
AMINTIRI
Partea a II-a
Copilăria. – Pensionatul Mărgineanu. – Institutul Academic. – Melic. – Poni. – Vârgolici. – Naum.
– Cobălcescu. – Caraiani. – Coco Dumitrescu. – Burlă. – Vizanti. – Examenul de bacalaureat. – În
familie între copii şi nepoţi. – Fetele bătrâne. – În Lugano la regele Carol. – Haret. – Vlădescu. –
Hajdeu. – Aplicarea Art.81. – Profesorii ambulanţi. – Primul cămin studenţesc în Iaşi. – Profesorii
pensionari.
- IAŞI –
“VIAŢA ROMÂNEASCĂ” S.A.
1925
I
COPILĂRIA.
Pensionatul Mărgineanu.-Institutul Academic. Portretul clasei a III-a superioare din 1880.- Melic.-
Cobălcescu.- Naum. –Caraiani. –Coco Dumitrescu. – Burlă. – Vizanti.- Examenul de Bacalaureat. –
Socialiştii noştrii din 1881.
Când ajunge cineva la o anumită vârstă, priveşte îndărăt spre leagăn şi înainte spre sicriu şi la orice
ocazie îi trec prin minte tot felul de idei asupra vieţii şi mai cu seamă asupra morţii. Cu cât
îmbătrâneşte omul cu atât doreşte să mai trăiască, iar când se gândeşte la moarte, pe unii îi cuprinde
o frică, pe alţii numai un regret. Frica aceasta variază de la om la om după temperament, după
gradul de cultură şi după concepţia ce şi-o face fiecare despre viaţă şi moarte. Unii oameni au
păstrat despre viaţă şi moarte credinţele strămoşeşti. Pentru aceştia sufletul este o fiinţă particular
imaterială care stăpâneşte corpul atâta timp cât el trăeşte şi nu-l părăseşte decât la moarte, pentru a
continua să trăiască într-o altă lume.Lumea pământeană nu este pentru ei, decât trecătoare. Speranţa
lor este într-o lume viitoare, mai fericită, în care îşi vor revedea amicii şi pe toţi acei care le sunt
scumpi şi pe care moartea i-a răpit.Asemenea oameni nu ar trebui să aibă frică de moarte, din contră
ar trebui s-o aştepte cu mulţumire. Există însă o categorie de oameni care, deşi au pierdut credinţele
strămoşeşti, au reuşi să clădească în locul lor o concepţie ştiinţifică despre lume, despre viaţă şi
despre moarte. Pentru aceştia sufletul nu este decât suma funcţiilor cerebrale, care s-au dezvoltat
parallel cu organul lor anatomic (creierul). Viaţa nu este decât un schimb continuu între distrugerea
şi reconstrucţia unităţilor chimice ale protoplasmei. Moartea fiind încetarea vieţii, ea nu este decât
încetarea acestui joc de construcţie şi distrucţie a moleculelor protoplasmatice. Când cineva are
asemenea concepţie despre viaţă, nu poate să-i fie frică de moarte; ştie că după moarte, va deveni
ceea ce a fost înainte de a se naşte.În fine, este categoria acelora, ce şi-au pierdut credinţele
strămoşeşti, fără a le fi înlocuit cu o concepţie ştiinţifică modernă. Aceştia pun cel mai mare preţ pe
viaţă şi se cutremură la idea morţii.Pentru ei cancerul, alienaţia mintală sau orice altă boală
incurabilă este preferabilă morţii, iar între pedeapsa cu moartea şi munca silnică pe viaţă, o prefer
pe cea de-a doua. Toată neliniştea, toată frica de moarte este datorită concepţiei false pe care o au
despre lume, şi fiindcă nu cunosc fenomenele biologice cele mai elementare, ei sunt cuprinşi de
frica de moarte, căci nu-şi dau seama că,pe măsură ce omul se apropie de sfârşit, instinctul de viaţă
slăbeşte şi el. Nu se pătrund de idea că, odată încetaţi din viaţă, nu vor simţi altceva decât ceea ce au
simţit înainte de a veni în viaţă. Făcând aceste reflecţii m-a dus gândul cu mult în urmă când aveam
şase ani. Până la vârsta aceasta crescusem la Băiceni în judeţul Botoşani, moşia mătuşei mele
Dafina Şendrea, sora bunicăi mamei, fata sărdarului Dumitrache Popovici. Pe mătuşa Dafina pare
că o văd stând într-un jilţ pe balcon, îmbrăcată într-un capot, cu o bonetă albă de dantelă şi cu un
şirag de mătănii mari pe care le ţinea într-o mână. Era pe jumătate paralizată şi nu mai putea merge
singură. O impresie puternică mi-a lăsat însă ceea ce mi s-a povestit mai târziu despre ea: “Pe cât
era de bună cucoana bătrâna cu văduvele din sat şi le ajuta, pe atâta era de rea cu bărbaţii beţivi care
îşi băteau nevestele. Când o femeie venea şi i se plângea că a bătut-o bărbatul, îl chema la curte,
punea doi oameni să-l ţină unul de cap şi unul de picioare, iar vătaful îi aplica un număr de curele
după gradul de cruzime cu care îşi maltratase nevasta.” Îmi aduc bine aminte de camera în care
dormeam cu mama: ferstrele erau dimineaţa bătute de soareşi dădeau în florărie, unde erau mulţi
trandafiri, iasomie, lilieci, livant şi salvie. Dimineaţa se deschideau ferestrele şi mă trezeam în
ciripitul păsărelelor şi parfumul florilor. În florărie mai era feredeul. Un feredeu la fel aveam şi la
casele din Botoşani: cinci camera care dădeau dintr-una într-alta, în prima se dădea foc cazanului, în
a doua se lua baia de aburi, în a treia se făcea duşul, iar camera a patra care avea o sobă, sofa, cuier
şi celelalte necesare era pentru dezbrăcat şi îmbrăcat. Mai era un mic antreu pentru ca uşa camerei
de dezbrăcat să nu se deschidă afară. În dosul casei era livada cu fructe, căpşune, drumuri de
pomuşoară şi agriş. În livadă era deoparte gheţăria de altă parte stupăria, iar în fund via.Iazul era
departe de casă, îmi reamintesc cum odată m-am dus cu un moş al meu, moşul Sachi să asist la
pescuit. Eram îmbrăcat cu nişte hăinuţe noi.Când am văzut aşa de mulţi peştişori, am pus câţiva în
buzunare. La reîntoarcere acasă,mama mi-a dat mie ceea ce de drept i se cuvenea moşului care m-a
lăsat să-mi parfumez hainele cu mirosul de peşte. Toamna, în vremea culesului viei, venea familia
din Bucovina: Moşul Costache, Mârza, Popovicii, Grigorcea, Stârcea, Pantazi şi alţii. De Pantazi
îmi amintesc, nu de figura lui, ci de o întâmplare comică: pe când era la closet, m-am dus încetişor
şi l-am ăncuiat pe dinafară, aşa că a trebuit să stea mult până ce s-a prins de veste că este acolo. Pe
moşul Costache Mîrza şi moşul Iorgu Popovici i-am cunoscut mai bine fiindcă am fost la ei cu soţia
mea înainte de a pleca la studii, în Iena, dar îmi amintesc de ei şi din timpul copilăriei când am fost
împreună cu mama la moşia lor Stroieşti din Bucovina. Îmi reamintesc şi de doi verişori pe care i-
am găsit acolo, Măriuţa şi Tăchiţă Popovici şi mătuşa Frosa. De distribuţia camerelor, sau de
mobilier nu-mi aduc deloc aminte decât de un scrin pe care se aflau multe bibelouri de porţelan. Pe
mătuşa Lena am mai văzut-o şi mai târziu când aveam 10 sau 11 ani, ne mutasem deja în Botoşani
şi lucru curios când am revăzut-o la Cernăuţi în anul 1922, după o privire mai îndelungată, mi se
părea că o recunosc.Aceste amintiri îmi reconfortează sufletul meu. În Băiceni la curte erau câteva
babe, care trăiau pe lângă mătuşa Dafina de când erau încă tinere.Toate îmi spuneau poveşti, Baba
Casandra îmi mai spunea şi minuni, între altele îmi aduc aminte de minunea care spunea c-a avut
loc la mânăstirea Gafton, mică mânăstire de călugăriţi aproape de Băiceni. O călugăriţă care a stat
în timpul nopţiispre Sfântul Vasile să vadă cerul deschizându-se, a scos capul prin gratiile ferestrei,
dar în loc să ceară divinităţii minte multă, cum îşi pusese în gând, s-a emoţionat, când s-a deschis
cerul şi a cerut cap mare! Imediat i s-a făcut capul cât o baniţă aşa că, a doua zi dimineaţă a trebuit
să taie gratiile ca s-o poată scoate. Tot de la ea îmi amintesc de „mâna Maicii Domnului”(Anastatica
Hierochuntica) o plantă ce creşte prin pustiurile nisipoase ale Siriei şi Arabiei şi se aducea la noi de
cărte călugări.Această plantă când este uscată stă cu ramurile strânse ca o mână închisă. Când
femeia are dureri de faceri şi nu poate să nască, se pune la capul ei, într-un pahar cu apă, mâna
Maicii Domnului; şi îndată ce ea se deschide, femeia se simte bine şi naşte imediat. Planta fiind
higrometrică, se închide sau se deschide după cum este ţinută la uscăciune sau umezeală. Toate
fenomenele din natură, când nu li se cunoaşte cauza naturală şi li se atribuie cauze supranaturale,
apar ca minuni în ochii profanilor. Putinţa de a învia morţii, redarea graiului, a vederii etc. devin
minuni dacă credem că se pot face prin forţe mistice supranaturale. Asemenea minuni s-au făcut din
timpurile cele mai vechi, de către preoţii diferitelor religii, de cărte profeţi, magi şi vrăjitori. Astăzi
se fac de către medici. Ştim cu toţii influenţa puternică pe care o are la isterici moralul asupra
fisticului. În urma emoţiilor vii, provocate prin sugestie, se vindecă un mare număr de accidente,
care multă vreme au fost considerate incurabile. Ca să obţinem vindecarea lor, este de ajuns să
stimulăm imaginaţia bolnavilor căci în materie de isterie, cum a zis Charcot: „ credinţa este aceea
care vindecă”. Odinioară influenţa sugestiei se exercita asupra demoniacilor, în mijlocul
convulsiilor de către vrăjitori şi preoţi prin descântece şi molifte, care când reuşeau erau considerate
ca minuni. Medicii care au sesizat astăzi mecanismul miracolelor, de a opera prin sugestie, fie
asupra bolnavului treaz fie în somnul hipnotic, vindecă în mod surprinzător accidentele de isterie,
paralizie, ulcere, etc.pe care inculţii le consideră ca efectul unei intervenţii diabolice sau divine.
Ideile imprimate în creierul fraged al unui copil au o influenţă asupra lui până la adânci bătrâneţe.
La Băiceni până la vârsta de 6 ani am crescut într-o atmosferă superstiţioasă şi religioasă, întreţinută
de către babele din curte.În fiecare seară înainte de culcare, mă punea să spun „Tatăl Nostru” şi
„Împărate Ceresc” uneori şi „Crezul”. Iar înainte de a pune capul pe pernă făceam cruce pe ea
spunând:
Cruce în cer, cruce-n pământ
Cruce-n locul ce mă culc,
Mă culcam în patul meu,
Cu numele Domnului, cu a Maicei Preacurate
Şi cu a sfinţilor zile toate.
sau
Înger îngeraşul meu
Păzeşte sufleţelul meu
Zi şi noapte
Până la ceasul cel de moarte
Ceas bun deşteaptă-mă
Cruce bună adoarme-mă.
Până astăzi n-am păstrat din creştinismul copilăriei decât ce se poate practica fără credinţă în
supranatural. Aveam deja 50 de ani trecuţi când am avut o gripă cu temperatură, era într-o lună de
iarnă şi în momentul când visam mălinul din curte înflorit şi sticletele ciripind în brad, deodată un
pocnet puternic mă deşteptă din somn; era zgomotul dulapurilor care pârâiau din cauză că spre ziuă
soba se răcise. O frică de moarte m-a curpins şi nu-mi dădeam seama că sunt în delir – şi făceam
apel la Dumnezeu ca să mă scape. A doua zi după ce m-am răcorit, mă ruşinam de mine, cum se
poate ca eu care toată viaţa am luptat şi am scris contra prejudecăţilor şi contra credinţei în
supranatural, să ajung în halul acesta? Dacă acuma slăbit numai de o gripă - am ajuns să implor
puterea Divină, ce voi deveni mai târziu, când bătrâneţile îmi vor slăbi complet fizicul şi inteligenţa,
când concursurile pe care le-am trecut, excesul de muncă, viaţa sedentară şi mai cu seamă emoţiile
de la curs, îmi vor ataca puţin câte puţin inima etc. etc. Atunci desigur voi renega complet concepţia
mea despre lume şi viaţă şi voi rămâne un ridicol atât faţă de copii mei, cât şi faţă de toţi acei ce m-
au cunoscut în tinereţe.Din cauză că pildele şi ideile din copilărie se repercutează asupra sufletului
până al adânci bătrâneţi, copii nu trebuie lăsaţi într-un mediu de persoane superstiţioase cu credinţe
supranaturale. Acestea nu pot avea decât o influenţă pernicioasă asupra dezvoltării lor, faăcându-i
superstiţioşi şi fricoşi. După căsătoria mamei cu Vasile Antipa, ne-am mutat în oraş (la Botoşani)în
casa pe care mătuşa Dafina i-o făcuse danie, mobilată şi cu toate cele ce se găseau în ea. Iubirea
aceea caldă pe care am simţit-o din partea mamei cât timp m-a avut numai pe mine, nu s-a răcit nici
un moment din cauza vieţii a doua conjugale. În contractul de căsătorie cu Antipa prevăzuse între
altele: „Osebit banii ce-i mai posed rămân în libera mea întrebuinţare pentru a-i înmulţi şi a-i reţine
în favoarea copilului meu Nicu ce-l am din căsătoria cu dl. Iorgu Leon din care bani voi întrebuinţa
liber venit şi capital la ce va reclama interesul său moral, material şi intelectual”. Mătuşa a făcut
probabil casa din Botoşani danie mamei din cauza remuşcării ce o avea, căci mama fiind orfană, a
măritat-o contra voinţei ei cu tatăl meu Iorgu Leon. Acest menaj din cauza nepotrivirii de caracter
n-a putut dura. După doi ani de căsătorie mama, despărţindu-se, a trebuit să se reîntoarcă la Băiceni
cu mine care după cât mi s-a spus, aveam un an, şi cu o surioară de câteva luni care a murit. În viaţa
a doua conjugală cu Antipa a fost după câte ştiu foarte fericită, însă de scurtă durată, căci după doi
ani Antipa muri, rămânând mama văduvă cu încă un băieţel Grigore.
Sunt unii care vor exclama, dar pentru cine scrie el toate acestea? Le voi răspunde că nu pentru ei
care întreabă. Alţii vor spune că dreptul de a scrie memorii şi amintiri aparţine numai oamenilor
celebri. Acestora le voi răspunde, că după cum viaţa unei fiinţe oicât de simplă interesează bilogia
întreagă, tot astfel viaţa unui om oricât ar fi el de neînsemnat, nu poate să nu intereseze pe citittorii
inteligenţi şi cugetători.