Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Grupa 1
Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:
,,Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), domn al Ţării Româneşti, urmăreşte să contracareze
tendinţele hegemonice ale Regatelor Ungariei şi Poloniei, precum şi tentativele Imperiului Otoman
de a cuceri Ţările Române, astfel: încheie un tratat, pe poziţii de egalitate, cu Polonia regelui
Vladislav Iagello, tratat semnat la Radom la 10 decembrie 1389 şi ratificat la Lublin (20 ianuarie
1390), tratat care are şi un caracter antiungar; cu Ungaria regelui Sigismund de Luxemburg încheie
un tratat care a reprezentat prima alianţă antiotomană, la 7 martie 1395, la Braşov, prin care Mircea
era recunoscut ca şi domn al Amlaşului şi Făgăraşului, precum şi în Banatul de Severin.
Politica de alianţe, includerea Dobrogei în Ţara Românească (1388) şi participarea la
bătălia de la Kossovopoljie din 1389, când i-a ajutat pe sârbi, sunt motivele principale care
determină Imperiul Otoman să organizeze o expediţie la nordul Dunării, soldată cu victoria lui
Mircea, în urma bătăliei de la Rovine, din 30 noiembrie 1394 sau 17 mai 1395. Deşi boierimea îl
acceptă ca şi domn pe Vlad Uzurpatorul, Mircea reuşeşte să îşi recupereze tronul, iar în 1396 este
prezent alături de forţele creştine la cruciada de la Nicopole, asta demonstrează şi includerea Ţărilor
Române ca factor important în cruciadele târzii.
La începutul secolului al XV lea are loc o schimbare a raportului de forţe, Baiazid, sultanul
turcilor suferind o grea înfrângere la Ankara, în 1402, în faţa lui Timur Lemk.Luptele pentru tron
din interiorul Imperiului Otoman îl determină pe Mircea să se amestece în lupta pentru moştenirea
tronului imperial, ceea ce pentru Ţara Românească a însemnat o perioadă de stabilitate. Învingător
din acest conflict va ieşi Mehmet I, care urmăreşte declanşarea unei campanii împotriva Ţării
Româneşti. Astfel, în 1420 probabil, reuşeşte să ocupe Dobrogea, iar Ţara Românească acceptă
plata tributului, care reprezenta iniţial o răscumpărare a păcii’’
(Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)
Grupa 1
,,Osman întemeiază în secolul al XIII-lea, în Asia Mică, un stat turc, nucleul viitorului
Imperiu Otoman şi dinastia care îi va puta numele. Urmaşul său, Orhan (1326-1360) cucereşte de la
bizantini oraşul Bursa (1326), unde îşi va stabili capitala. Orhan a organizat statul, a impus o nouă
monedă, a reformat armata, constituind corpul ienicerilor (copii răpiţi de la populaţia creştină, care
erau crescuţi în spirit musulman). Armata otomană mai cuprindea trupe uşoare (achingii) şi spahii.
În anul 1354, pe fondul războiului civil din Imperiul Bizantin, dintre Ioan V Paleologul şi Ioan VI
Cantacuzino, turcii cucersc Peninsula Galipoli, prima lor posesiune europeană, de unde vor
întreprinde dese atacuri de pradă mai ales în Tracia. La acea dată turcii deveniseră deja stăpânii
Asiei Mici. Imperiul Otoman a fost un stat militar în care sultanul deţinea puterea politică supremă,
precum şi calitatea de calif (şef religios suprem). Cel mai important funcţionar este marele vizir,
care împreună cu ceilalţi funcţionari alcătuiesc marele Divan. Dreptatea este împărţită de cadii,
judecători religioşi, care au jurisdicţie numai asupra musulmanilor’’.
(Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman)
Grupa 3
,,Războiul de independenţă al Turciei (19 mai 1919 – 29 octombrie 1923) este astfel numit
deoarece naţionaliştii turci s-au temut în acea perioadă ca ţara lor, învinsă în Primul Război
Mondial, să nu-şi piardă independenţa, fiind împărţită între imperiile coloniale ale învingătorilor.
După înfrângerea suferită de Imperiul Otoman la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, activitatea
naţionaliştilor turci din Anatolia a culminat cu formarea Marii Adunări Naţionale, care a mobilizat
majoritatea resurselor naţionale sub conducerea lui Mustafa Kemal Paşa împotriva prevederilor
tratatului de la Sevres, care practic punea Turcia sub tutelă şi atribuia largi teritorii Aliaţilor, Greciei
şi Armeniei. După războaiele cu Grecia, cu Armenia şi cu Franţa, revoluţionarii turci, biruitori la
rândul lor, i-au obligat pe Aliaţi să renunţe la pretenţiile lor, să evacuaze teritoriile lor atribuite, şi să
negocieze un nou tratat: cel de la Lausanne din iulie 1923, care a permis incorporarea Anatoliei şi
Traciei răsăritene în noul stat, Republica Turcia (1923). Crearea Mişcării Naţionale Turce a dus la
prăbuşirea sistemului milieturilor otomane şi, după punerea în practică reformelor lui Atatürk, a
permis apariţia unui stat modern, laic şi naţional’’.
(Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman)
Grupa 4
,,Mustafa Kemal Ataturk, născut Mustafa Kemal (1881, Salonika, azi Salonic, Grecia –
10.11.1938, Istanbul, Turcia). Soldat, om de stat şi reformator, întemeietorul şi primul preşedinte
(1923-1938) al Republicii Turcia. A modernizat sistemul juridic şi educaţional al ţării şi a încurajat
un stil de viaţă occidental, prin adoptarea alfabetului latin şi a sistemului onomastic european. Una
din marile figuri ale sec. XX, Ataturk („Părintele turcilor”) i-a salvat pe turcii supravieţuitori ai
Imperiului Otoman învins la sfârşitul Primului Război Mondial. El şi-a încurajat poporul să lupte
împotriva forţelor invadatoare greceşti care voiau să impună turcilor sleiţi de război ordinea
Aliaţilor şi a respins agresiunea trupelor britanice, franceze şi italiene. În urma acestor eforturi, a
făcut din Turcia o republică modernă pentru care este şi astăzi venerat de poporul turc. A reuşit să
redea conaţionalilor săi mândria de a fi turci, împletită cu un nou sens al împlinirii naţionale în
contextul lumii moderne. În următoarele două decenii, Atatürk a creat un stat modern care avea să
continue să se transforme şi sub conducerea succesorilor săi într-o democraţie viabilă’’.
(Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman)