a fost admisă în parte cererea formulată de contestatorii S.C. TI S.R.L.

, MC şi MI, constatându-
se nulitatea absolută a art. 21.2 lit. b) din Condiţiile generale ale contractului de leasing
financiar nr. F/2010/5144/23.06.2010 şi anulării în parte a actelor de executare din dosarul
nr..../2011 în sensul că suma datorată de către contestatori este de 110759,70 de lei, precum
şi a anulării în parte a procesului - verbal de cheltuieli de executare în sensul că onorariul
executorului judecătoresc va fi calculat la debitul de 110.759,70 de lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că între S.C. ALR IFN S.A., în
calitate de finanţator şi S.C. TI S.R.L., în calitate de utilizator şi MI şi MC, ambii în calitate de
garanţi, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr.F/ 2010/5144/23.06.2010 prin care
finanţatorul s-a obligat să finanţeze, în sistem de leasing, bunurile descrise în Anexa A1 şi A2,
iar utilizatorul şi-a asumat obligaţia de a plăti finanţatorului ratele de leasing în cuantumul,
condiţiile şi termenele determinate în fiecare anexă pentru fiecare şi toate echipamentele,
conform scadenţarului de plată corespunzător.
Astfel, conform art. 21.2, în toate cazurile de reziliere intervenită între părţi, utilizatorul va fi
obligat, cumulativ, la următoarele: să plătească toate sumele scadente până la data operării
rezilierii (inclusiv dobânzile de întârziere facturate); să plătească cu titlu de daune - interese
pentru fiecare anexă în parte toate ratele de leasing care ar fi fost scadente dacă contractul nu
ar fi fost reziliat inclusiv valoarea reziduală; să restituie imediat finanţatorului echipamentul la
locaţia indicată de finanţator; etc.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a Condiţiilor generale ale
Contractului de leasing financiar nr. F/2010/5144/23. 06.2010, respectiv a dispoziţiilor art.21.2
care sunt abuzive şi contrare normele de ordine publică, instanţa de fond a reţinut că, prin
consumator se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în
scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”
(art.2 alin.1 din Legea nr.193/2002).
Aşadar, legea este destinată a ocroti individul sau grupul care nu acţionează în scopul
obţinerii unui profit (cum ar fi asociaţiile, fundaţiile), cu alte cuvinte, nu cad sub incidenţa sa
cele două persoane fizice MI şi MC care au semnat contractul în calitate de garanţi ai unei
societăţi comerciale. Instanţa de fond a reţinut că art. 21.2 lit. b reprezintă o clauză penală
prin care se pre-evaluează prejudiciul produs de utilizator finanţatorului, în ipoteza rezilierii
contractului de leasing pentru neplata ratelor.
În primul rând instanţa de fond a reţinut că sumele pretinse, în baza unei clauze penale
inserate într-un contract de leasing, nu sunt vizate de caracterul de titlu executoriu al
contractului de leasing conferit de art.8 din O.G. nr.51/ 1997 şi, doar obligaţiile de predare a
bunului şi de plată a ratelor de leasing scadente, sunt vizate de această normă (adică
obligaţiile tipice operaţiunii de leasing).
În al doilea rând, unele din sumele pretinse de creditoare sunt, de fapt, daune - interese care
îşi au izvorul în prevederile din contractul de leasing încheiat cu debitoarea, contract reziliat.  
Analizând prevederile contractuale privind plata daunelor - interese, instanţa de fond a
constatat că au natura unei clauze penale, fiind determinate de întinderea prejudiciului şi
cuantumul daunelor care vor fi acoperite prin rezilierea contractului de leasing ca urmare a
neexecutării sau executării necorespunzătoare de către utilizator a obligaţiilor sale, stabilire
anticipată a echivalentului prejudiciului creditoarei.
Deci, aceste sume nu reprezintă, în mod direct, obiectul contractului de leasing şi nu
beneficiază de forţa executorie a contractului de leasing privit ca titlu executoriu.
Pe de altă parte, potrivit disp. art. 1066 C.civ., clauza penală fiind un contract, trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, în principiu instanţa de judecată
neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul, având, însă, posibilitatea de a micşora
proporţional cu ce s-a executat, în caz de executare parţială a obligaţiilor de către debitor,
conform disp. art. 1070 C.civ.
Totuşi, instanţa este obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art. 5 C.civ.,
neputându-se deroga de la dispoziţiile de ordine publică.
În speţă, instanţa de fond a constatat că, deşi a semnat contractul de leasing financiar,
debitorii au avut posibilitatea de a negocia cu finanţatorul numai în privinţa obiectului
leasingului, a duratei contractului, a plăţilor ce urmau a fi efectuate, iar nu şi condiţiile
generale de leasing la care debitoarea a aderat, fără a le negocia, în mod direct, cu
creditoarea; acest aspect a fost reţinut ca reieşind din redactarea condiţiilor generale, tipizate,
care au fost numai aduse la cunoştinţă utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru
acesta de a le negocia.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing – art. 15 – în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată
integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în
contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat
să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul
contractului.
Aşadar, nu există o obligaţie a utilizatorului, decurgând din lege, de a plăti, pe lângă sumele
precizate, şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală;
plata ratelor de leasing care ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum şi a valorii
reziduale reprezintă, în fapt, o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la
situaţia în care este mai profitabil pentru finanţator să nu fie executat contractul decât să fie
executat, deoarece ar obţine pe lângă bunurile contractate şi plata ratelor de leasing şi
valoarea reziduală.
Pe de altă parte, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a
obligaţiilor de către debitoare nu ar rămâne nereparat în cazul înlăturării daunelor - interese
menţionate, creditorului rămânându-i dreptul la restituirea bunului dat în leasing şi asupra
sumelor datorate până la data restituirii bunurilor, inclusiv penalităţile aferente.
Faţă de aceste aspecte şi, reţinând că instanţa nu poate da valoare unei clauze care,
interpretată în maniera indicată de creditoare, nu ar putea fi decât o clauză abuzivă, a cărei
sancţiune este nulitatea, rezultă că o astfel de obligaţie contractuală invocată de creditoare nu
poate primi protecţia juridică, fiind reţinută, implicit, prin respingerea pretenţiilor drept nulă.
Pentru aceste motive, în baza art. 5 C.civ., instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a
art.21.2 lit. b din Condiţiile generale ale Contractului de leasing financiar
nr.F/2010/5144/23.06.2010.
În ceea ce priveşte cererea de lămurire a titlului referitor la suma datorată, instanţa de fond a
reţinut că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat de expert contabil DVI, suma de
110.759,70 de lei reprezintă rate de leasing neachitate până la data rezilierii, suma de
482.606,95 de Euro, fără T.V.A., reprezentând valoarea daunelor - interese prevăzute de
art.21.2 lit. b din contract, iar suma de 4.571 de Euro reprezintă valoarea reziduală.
Cum, în speţă, s-a constatat nulitatea absolută a art.21.2 lit. b, instanţa de fond a apreciat că
suma datorată este de 110.759,70 de lei şi reprezintă rate de leasing scadente la data rezilieri
şi penalităţi.
În ceea ce priveşte contestaţia la executare, instanţa a reţinut că, la data de 15.09.2011, au
fost emise somaţii pe numele S.C. TI S.R,L., MI şi MC de B.E.J. TTG în dosarul de executare nr.
…/2011 prin care au fost somaţi ca, în termen de o zi, de la primirea acestora să îndeplinească
obligaţia prevăzută în titlul executoria, respectiv de a achita suma de 271.0422,89 de lei, prin
procesul - verbal de cheltuieli de executare fiind stabilite cheltuieli de executare în cuantum de
40351,19 lei. 
Având în vedere soluţia pe celelalte capete de cerere, instanţa de fond a anulat în parte actele
de executare din dosarul nr. .../2011 în sensul că suma datorată de contestatori este de
110.759,70 de lei şi, de asemenea, a anulat în parte procesul - verbal de cheltuieli de
executare în sensul că onorariul executorului judecătoresc va fi calculat la debitul de
110.759,70 de lei. 
În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, prima instanţă a admis în parte cererea pentru
următoarele considerente: 
Conform art. 274 C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească
cheltuielile de judecată. 
Astfel, instanţa de fond a dispus obligarea intimatei la plata către contestatoare a sumei de
5.000 de lei cheltuieli de judecată (200 de lei taxă de timbru şi timbru judiciar, 1.200 de lei
onorariu expertiza contabilă şi 3.600 onorariu de avocat redus) de la 7.944 de lei. 
În conformitate cu disp. art.274 alin. 3 C.pr.civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile
avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata
motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită
de avocat. 
De asemenea, prin decizia nr. 401/14.07.2005 Curtea Constituţională a reţinut ca prerogativa
instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului
avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu complexitatea activităţii depuse, este
cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuielile de judecată, urmează
a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar
ca acesta să-i fie opozabil. 
Ori, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ, în raport cu convenţia de
prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea
judecătorească prin al cărui efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil. 
În sensul celor arătate, instanţa de fond a apreciat că este şi jurisprudenţa C.E.D.O. care,
investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt
cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura
în care constituie cheltuielile necesare care au fost, în mod real, făcute în limita unui cuantum
rezonabil. 
În speţă, ţinând seama de criteriile la care se referă art.274 alin.3 C.pr.civ., instanţa de fond a
apreciat că suma de 3.600 de lei este rezonabilă şi poate fi pusă în sarcina intimatei. 

Împotriva instanţei de fond şi a încheierii de şedinţa din data de 09.02.2012, ambele

pronunţate de Judecătoria Ploieşti, intimata S.C. ALR IFN S.A., a declarat,în termen legal,
recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea
atât a cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de leasing, cât şi a
contestaţiei la executare propriu-zisă, ca nefondate. 
În motivarea recursului, intimata a arătat că prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de
fond, a invocat excepţia inadmisibilităţii promovării cererii de constatare a nulităţii absolute
parţiale a contractului de leasing pe calea şi în cadrul unei contestaţii la executare, iar prin
încheierea de şedinţă de la termenul din data de 09.02.2012, a fost respinsă această excepţie,
cu motivarea că „primul capăt de cerere e o cerere formulată în baza dreptului comun, iar
nulitatea absoluta e imprescriptibilă”. 
Recurenta intimată apreciază că motivarea instanţei de fond nu răspunde argumentelor
invocate prin întâmpinare, întrucât, disp. art.399 alin.3 C.pr.civ. invocate de contestatori,
reglementează posibilitatea invocării apărărilor de fond împotriva titlului executoriu (care nu
este emis de o instanţa judecătoreasca) în cadrul contestaţiei la executare numai „dacă legea
nu prevede în acest scop o altă cale de atac”. 
Sustine intimata că, în cauză, nu se regăseşte situaţia anterior menţionată, întrucât
contestatori au la îndemână calea dreptului comun, făcând în acest sens referire la practica
instanţelor (sent. civ. nr.626/21.01.2010 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul
nr.19228/197/2009, definitivă şi irevocabilă, prin dec. civ. nr. 506/R/ 25.05.2010 a solicitat
admiterea acestui motiv de recurs şi, implicit, admiterea excepţiei inadmisibilităţii primului
capăt de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de leasing, şi
respingerea acestuia in consecinţa. 
Pe fondul pricinii, intimată a arătat, cu privire la contestaţia la titlu, că instanţa de fond a
reţinut, în mod greşit că „sumele pretinse în baza unei clauze penale inserate într-un contract
de leasing nu sunt vizate de caracterul de titlu executoriu al contractului de leasing conferit de
art. 8 din O.G. nr. 51/1997”, iar judecătorul fondului a reţinut cele expuse anterior, fără a
indica, însă, niciun motiv, argument, raţionament în acest sens. 
Potrivit disp. art. 8 din O.G. nr. 51/1997, „contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi
personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing,
constituie titluri executorii”. 
Intimata apreciază că legiuitorul a stabilit, cât se poate de limpede prin aceasta prevedere,
faptul că un contract de leasing, precum şi orice convenţie de garanţie reală şi/sau personală
încheiată pentru garantarea „obligaţiilor asumate prin contractul de leasing” au valoare şi
putere de titluri executorii; nu există niciun fel de diferenţiere sau limitare a acestor „obligaţii
asumate prin contractul de leasing”, în textul de lege invocat. 
 Obligaţiile asumate prin contractul de leasing sunt obligaţia de a achita ratele de leasing, de a
achita valoarea reziduală, de a achita daunele - interese (în caz de reziliere a contractului), de
a restitui echipamentul (în caz de reziliere). 
O eventuală şi singură diferenţiere ce s-ar putea face şi, aceasta numai din perspectiva
titularului acesteia, priveşte restituirea bunurilor, în sensul în care, garanţii nu pot fi obligaţi la
restituirea echipamentului, ci numai la plata sumelor de bani datorate de utilizator în baza
contractului de leasing şi neachitate de către acesta. 
Mai precis, prin art. 27.1 lit. a) din contractul de leasing, părţile au stabilit faptul că „Garantul
garantează îndeplinirea la timp şi în mod complet a tuturor obligaţiilor asumate de Utilizator
prin prezentul contract, în suma egală cu totalitatea ratelor şi a altor sume datorate de către
Utilizator Finanţatorului, conform prezentului Contract şi Anexelor la acesta." 
De asemenea, intimata a făcut referire la art.21.4 Teza a 2-a din contractul de leasing, potrivit
căruia „utilizatorul convine ca toate daunele menţionate mai sus, precum şi returnarea
Echipamentului nu reprezintă condiţii excesive în raport de încălcarea propriilor obligaţii,
nerespectare ce a condus la incidenţa pactului comisoriu şi, în consecinţă, la obligarea sa de a
acorda despăgubirile sus menţionate”; conform art.21.2, este vorba despre: a. „toate sumele
scadente până la data operării rezilierii (inclusiv dobânzile de întârziere facturate)"; b. daune -
interese egale cu „toate ratele de leasing care ar fi fost scadente dacă contractul de leasing nu
ar fi fost reziliat, inclusiv valoarea reziduală; d. „orice sume achitate de Finanţator pentru
îndeplinirea tuturor formalităţilor orice costuri de relocare a acestuia, inclusiv orice amenzi sau
dobânzi...”; e. „orice sume plătite de către Finanţator in baza prezentului Contract...”, f. „orice
costuri suplimentare suportate de Finanţator in legătura cu rezilierea contractului si
repoziţionarea Echipamentului", g. "orice costuri suplimentare...”]. 
Aşadar, intimata apreciază, că toate aceste sume reprezintă, alături de celelalte prevăzute
contractual, obligaţii de plată stabilite prin convenţia părţilor în sarcina Utilizatorului şi pe care
garanţii (co-debitori solidari, deoarece au renunţat expres la beneficiul de discuţiune şi
diviziune, conform art.27.1 lit e din contract) şi le-au asumat. 
Concluzia contrară (şi, practic, nemotivată) a judecătorului fondului se constituie într-o limitare
nejustificată şi nefondată a prevederilor legale exprese (dar şi a ceea ce expres şi de comun
acord au stabilit părţile prin contractul lor. 
Parte din sumele solicitate şi la care intimata este îndreptăţită reprezintă daune - interese a
căror întindere a fost stabilită, aprioric, prin clauza penală inserată în contrat de părţi (şi care
s-a activat la momentul operării pactului comisoriu de gradul IV, implicit rezilierea contractului
din culpa Utilizatorului), ceea ce nu înseamnă, însă, nicidecum, că obligaţia de plată a acestor
sume - obligaţie asumată prin contract - nu ar beneficia „de forţa executorie a contractului de
leasing privit ca titlu executoriu”, astfel cum greşit retine judecătorul fondului. 
Contractul de leasing constituie titlu executoriu, legea nedistingând şi neinstituind nicio
diferenţiere sau limitare (ori ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) 
Intimata a arătat, în continuare, că, în mod greşit a reţinut  instanţa de fond faptul că daunele
- interese nu ar fi datorate, pentru că „îşi au izvorul în prevederile din contractul de leasing
încheiat cu debitoarea, contract reziliat”. 
 Astfel cum este îndeobşte cunoscut, daunele - interese se datorează, ca reparare a
prejudiciului, tocmai în situaţia rezilierii unui contract, a desfiinţării culpabile a acestuia, fiind
datorate „in virtutea a însăşi obligaţiei iniţiale, ele constituind obiectul subsidiar, cu titlu de
sancţiune, al executării obligaţiei respective”. 
În altă ordine de idei, intimata a mai învederat că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit şi
neconform cu realitatea că, „în speţă, se constată că, deşi a semnat contractul de leasing
financiar, debitorii au avut posibilitatea de a negocia cu finanţatorul numai in privinţa obiectului
leasingului [...], iar nu şi condiţiile generale de leasing la care debitoarea a aderat, fără a le
negocia, în mod direct, cu creditoarea; acest aspect reiese din redactarea condiţiilor generale,
tipizate, care au fost numai aduse la cunoştinţa utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală
pentru aceasta de a le negocia”. 
Nu există niciun indiciu şi, cu atât mai puţin, dovada în sensul celor reţinute de instanţa de
fond, contestatorii neprezentând niciun argument concret ori dovada în acest sens; de altfel,
instanţa de fond nici nu a argumentat soluţia sa, arătând doar că „reiese din redactarea
condiţiilor generale" fără a indica ce aspect anume din redactarea acestor clauze contractuale
ar conduce către aceasta concluzie. 
In ceea ce priveşte prevederile art.15 din O.G. nr.51/1997, intimata a arătat că acestea sunt
citate trunchiat în hotărârea atacată, cu precizarea că utilizatorul - contestatoarea S.C. TI
S.R.L. şi-a exprimat acordul de voinţă, în mod neviciat, acceptând ca daunele stabilite şi
returnarea echipamentului „nu reprezintă condiţii excesive în raport de încălcarea propriilor
obligaţii”. 
Clauza penală inserată de părţi în articolul criticat de contestatori are drept scop repararea
prejudiciului suferit de intimată constând în beneficiul nerealizat (ratele de leasing rămase şi
valoarea reziduală) şi costurile generate de reziliere şi repoziţionarea echipamentului, nefiind,
în chip manifest excesivă. 
Consideră intimata că, tot din contractul de leasing rezultă că obligaţia de plată a debitoarei nu
este limitată la ratele datorate până la data rezilierii contractului de leasing, ci până la data
expirării leasingului, dacă acest contract nu ar fi fost reziliat. 
Prin urmare, intimata a arătat că, în raport de contractul de leasing care reprezintă legea
părţilor, efectele rezilierii acestuia sunt reprezentate atât de obligaţia debitoarei de a restitui
creditoarei bunul ce formează obiectul contractului de leasing, dar şi obligaţia debitoarei de a
restitui creditoarei nu doar ratele de leasing datorate până la momentul predării efective a
bunurilor, ci şi a tuturor ratelor pe care aceasta le-ar fi datorat în temeiul contractului de
leasing, dacă acesta nu ar fi fost desfiinţat. 
Pentru considerentele menţionate în precedent, intimata a arătat că instanţa de fond a reţinut,
în mod părtinitor, că „nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti, pe
lângă sumele mai sus precizate şi toate celelalte rate de leasing ramase de achitat, precum şi
valoarea reziduală”, întrucât, textul de lege (art.15 din O.G. nr.51/1997) stabileşte obligaţiile
legale de plată ale utilizatorului aplicabile, însă, numai „dacă în contract nu se prevede altfel". 
Pe cale de consecinţă, având în vedere că această convenţie are putere de lege între părţile
contractante, consideră că aceste prevederi speciale prevalează şi trebuie avute in vedere. 
Referitor la susţinerea intimaţilor potrivit căreia ar fi „este mai profitabil pentru finanţator să
nu fie executat contractul, decât să fie executat, întrucât ar obţine pe lângă bunurile
contractate şi plata ratelor de leasing şi valoarea reziduală” şi pe care instanţa de fond şi-a
însuşit-o, intimata a arătat că, în raport de contractul de leasing care reprezintă legea părţilor,
efectele rezilierii acestuia sunt reprezentate atât de obligaţia debitoarei de a restitui creditoarei
bunul ce formează obiectul contractului de leasing, dar şi obligaţia debitoarei de a restitui
creditoarei nu doar ratele de leasing datorate până la momentul predării efective a bunurilor, ci
şi a tuturor ratelor pe care aceasta le-ar fi datorat în temeiul contractului de leasing, dacă
acesta nu ar fi fost desfiinţat. 
Totodată, restituirea bunurilor dă naştere unor probleme suplimentare, şi anume: pe de o
parte, bunurile sunt, de cele mai multe ori, în stare de uzură avansată, incomplete, avariate
chiar, fapt care face foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă revalorificarea lor, cu precizarea
că, în speţă,  societatea este nevoită să suporte costuri legate de repoziţionarea bunurilor,
depozitarea, asigurarea, repararea, întreţinerea acestora şi, nu de puţine ori, a înregistrat
pierderi în urma reposedării şi, chiar valorificării (prin vânzare/încheierea de noi contracte de
leasing), bunurilor care au făcut obiectul unor contracte de leasing. 
 Mai mult decât atât, societăţile de leasing financiar nu sunt furnizori de bunuri, ci sunt
societăţi care vând servicii financiare: astfel, pentru a finanţa achiziţia unui bun, compania de
leasing se refinanţează, la rândul său, angajându-se în contracte de credit generatoare de
dobânzi şi costuri colaterale. 
 Finanţatorul cumpăra, plăteşte integral bunul furnizorului, în termenii şi condiţiile negociate şi
expres solicitate de Utilizator. 
Societatea de leasing nu vinde bunuri, ci finanţare, leasingul financiar fiind o activitate de
creditare, motiv pentru care, în caz de neexecutare a obligaţiilor de plată de către utilizatori,
daunele sunt foarte mari, iar în calitatea sa de finanţator, este obligată să achite, în continuare
şi la acelaşi nivel, costurile de refinanţare, deşi, utilizatorul în beneficiul căruia s-a realizat
refinanţare nu îşi mai achită ratele de leasing. 
Sumele pe care le datorează utilizatorul şi, implicit garanţii co-debitori (care au renunţat la
beneficiul de diviziune şi discuţiune), nu reprezintă rate de leasing pentru folosinţa bunului, ci
sunt daune – interese, contravaloarea ratelor de leasing şi a valorii reziduale reprezentând
cuantumul clauzei penale, aceste elemente componente fiind arătate ca modalitate de calcul a
daunelor - interese (rate de leasing + valoare reziduală). 
De asemenea, faţă de aceste împrejurări, s-a învederat şi faptul că, în mod greşit, a reţinut
instanţa de fond că prejudiciul suferit de creditoare „nu ar rămâne nereparat în cazul înlăturării
daunelor - interese menţionate, creditorului rămânându-i dreptul la restituirea bunului dat în
leasing şi asupra sumelor datorate până la data restituirii bunurilor”. 
Astfel, intimata consideră că nu se poate retine că executarea obligaţiilor contractuale
(restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de leasing reziliat şi, respectiv plata
ratelor de leasing datorate până la data rezilierii, adică pentru perioada în care utilizatorul a
folosit bunurile) s-ar constitui în reparare a prejudiciului cauzat. 
Restituirea bunurilor reprezintă consecinţa desfiinţării contractului de leasing (din culpa
necontestată a utilizatorului), iar plata ratelor de leasing datorate până la data rezilierii
reprezintă executarea obligaţiilor asumate contractual; în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat
intimatei, aceasta a arătat că reprezintă paguba ce i-a fost produsă ca urmare a desfiinţării
contractului din culpa utilizatorului şi trebuie reparat, distinct, neputându-se considera că
dreptul de a primi executarea obligaţiilor contractuale reprezintă şi repararea prejudiciului. 
Intimata a solicitat să constate că nu există niciun motiv şi nicio dovadă în sensul caracterului
pretins abuziv al clauzelor contractului de leasing, contestatorii neaducând nicio dovadă a celor
susţinute, iar hotărârea instanţei de fond nu conţine considerente temeinice în sensul celor
hotărâte. 
Constatarea nulităţii absolute parţiale a unui contract este cea mai gravă sancţiune, iar
aplicarea ei trebuie cântărită serios şi, în caz de admitere, argumentată temeinic, în speţă,
judecătorul fondului reţinând, fără a argumenta, faptul că „în baza art.5 din Codul civil instanţa
va constata nulitatea absolută a art.2.1 lit. b din condiţiile generale ale contractului de leasing
financiar". 
Art.5 C.civ. stabileşte faptul că „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, de
la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. 
 Ori, în speţă, s-a arătat, că nu există şi, instanţa de fond nu a indicat, care anume acte
normative care ocrotesc ordinea publică şi bunele moravuri au fost încălcate prin contractul de
leasing, astfel încât, să fie necesară constatarea nulităţii sale absolute. 
Pe baza acestui raţionament, ar însemna că toate contractele care conţin clauze care stabilesc
obligarea la plata de daune - interese pentru acoperirea prejudiciului sau chiar le determină în
cuprinsul unei clauze penale ar fi aprioric lovite de nulitate absolută, în lipsă de argumente şi
dovezi, ceea ce nu poate fi acceptat. 
Intimata solicită admiterea recursului, urmând a se constata că, în mod greşit şi nefondat, s-a
dispus constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de leasing, nefiind arătate de către
contestatori şi nici indicate de judecătorul fondului acele norme legale care să fie imperative,
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute şi care să fi fost încălcate prin contractul de leasing
(convenit de ambele părţi, de altfel). 
Cu privire la contestaţia la executare propriu-zisă, intimata a solicitat să se constatate că
executarea silită demarată împotriva contestatorilor este legală şi temeinică, fiind pornită în
temeiul titlului executoriu, şi anume contractul de leasing financiar, negociat, agreat şi semnat
de părţi, în vederea recuperării creanţei datorate de aceştia calculate conform convenţiei
părţilor. 
A solicitat instanţei de recurs să constate că debitorii datorează intimatei acele sume stabilite,
de comun acord, prin contractul încheiat, adică atât sumele scadente la data rezilierii
contractului (rate de leasing pentru perioada în care utilizatorul a folosit bunurile finanţate),
dar şi daune - interese pentru prejudicial cauzat prin rezilierea înainte de termen şi din culpa
exclusivă a utilizatorului. 
A mai arătat intimata că instanţa de fond a reţinut, în sarcina contestatorilor, numai obligaţia
de plată a soldului datorat la data rezilierii şi a înlăturat daunele - interese, solicitând astfel să
se constate că debitorii datorează toate sumele convenite contractual şi la plata cărora au fost
de acord să fie obligaţi, în caz de reziliere din culpa lor. 
De asemenea, s-a mai solicitat să se aibă în vedere şi apărările formulate în cuprinsul
„obiecţiunilor la raportul de expertiză” calificate drept apărări de fond şi care, În esenţă,
privesc următoarele: daunele - interese datorate de utilizator au fost convenite de părţi
contractual, fiind evaluate aprioric prin clauza penală inserată în contractul de leasing, la
nivelul ratelor de leasing rămase de achitat + valoarea reziduală. 
La momentul operării pactului comisoriu de gradul IV prevăzut în contract, odată aşadar cu
rezilierea contractului, devin scadente daunele - interese, aşadar, obligaţia utilizatorului de a
achita daunele - interese este exigibilă încă de la data notificării de reziliere. 
Faptul că daunele - interese sunt evaluate, stabilite ca fiind compuse din rate de leasing şi
valoare reziduală, primele conţinând, la rândul lor, capital + dobânda + T.V.A., nu înseamnă
că se aplica şi se solicită T.V.A. la valoarea daunele - interese; aceasta este numai descrierea
modalităţii de calcul a daunelor - interese şi, nicidecum, într-o percepere de accesorii şi taxe la
un debit principal. 
Cu privire la valorificarea unora dintre bunurile care au făcut obiectul contractului de leasing,
intimata a arătat că obligaţiile de restituire a bunurilor şi de plată a tuturor sumelor datorate
conform contractului sunt stabilite şi asumate cumulativ, iar nu alternativ. 
Nu există vreo clauză contractuală şi, de altfel, nicio prevedere legală care să condiţioneze un
anumit cuantum al creanţei de restituirea şi/sau valorificarea bunurilor de către finanţator. 
S-a mai arătat că societăţile de leasing financiar nu sunt furnizori de bunuri, ci sunt societăţi
care vând servicii financiare; pentru a finanţa achiziţia unui bun, compania de leasing se
refinanţează, la rândul sau, angajându-se în contracte de credit generatoare de dobânzi şi
costuri colaterale. 
Finanţatorul cumpăra, plăteşte integral bunul furnizorului, în termenii şi condiţiile negociate şi
expres solicitate de Utilizator, nu vinde bunuri, ci finanţare, leasingul financiar fiind o activitate
de creditare, motiv pentru care, în caz de neexecutare a obligaţiilor de plată de către
utilizatori, daunele sunt foarte mari. 

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr. .../281/2011./ 
În raport de motivele de recurs formulate de recurenta - intimată S.C. ALR IFN S.A., în baza
disp. art.308 alin. 2 C.pr.civ., intimata - terţ poprit S.C. E S.A., prin reprezentantul său legal –
Director General RF,  a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale
procesuale pasive (f.33), iar ulterior, la data de 07.05.2013 acesta a depus la dosar o notă de
şedinţă prin care a arătat că renunţă la întâmpinarea formulată  (f. 102). 
La rândul său, şi intimata - contestatoare S.C. TI S.R.L. a formulat, în baza aceluiaşi text de
lege, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (f.105), iar R
S.P.R.L., în calitate de administrator judiciar în dosarul de insolvenţă nr.2580/105/2012 aflat
pe rolul Tribunalului Prahova privind pe debitoarea - contestatoare S.C. TI S.R.L., a depus
„Concluzii scrise”prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat (f.48).  
  
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările
dosarului, precum şi din oficiu conform disp. art. 3041 C.pr.civ., tribunalul constată că recursul
este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare: 

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii promovării cererii vizând constatarea nulităţii

absolute parţiale a contractului de leasing în cadrul unei contestaţii la executare, art.399 alin.
3 C.pr.civ. – text de lege pe care contestatorii S.C. TI S.R.L., MC şi MI şi-au întemeiat
prezentul demers judiciar prevede că „în cazul în care executarea silită se face în temeiul şi 
unui titlu executoriu care nu este emis şi  de o instanţă judecătorească, se pot invoca în
contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în
acest scop o altă cale de atac”. 
Aşadar, textul de lege menţionat dă posibilitatea celui împotriva căruia s-a pornit executarea
silită să formuleze critici cu privire la valabilitatea actului care reprezintă titlu executoriu. 
Pe calea contestaţiei la executare, se pot invoca aspecte ce ţin de îndeplinirea condiţiilor de
fond ale titlului executoriu, cu atât mai mult cu cât, nulitatea absolută poate fi invocată şi prin
intermediul excepţiei, ca o apărare din partea debitorului. 
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii,
lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, s-a stabilit, în
mod expres, competenta instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din
aceste contracte. 
În atare împrejurări este evident că instanţa poate constata nulitatea absolută parţială a unei
convenţii, indiferent de natura litigiului cu care a fost investită, inclusiv pe calea unei
contestaţii la executare. 
Pentru aceste considerente, tribunalul urmează a constata că, în mod corect, instanţa de fond
a respins, prin încheierea de şedinţă din data de 09.02.2012 (f. 175 – dos. fond), excepţia
inadmisibilităţii promovării cererii vizând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului
de leasing în cadrul unei contestaţii la executare, motiv pentru care recursul declarat împotriva
acestei încheieri va fi respins ca nefondat. 
Pe fondul cauzei, se retine, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse
la dosar că prin contractul de leasing financiar nr.F/2010/5144/23.06.2010 încheiat între
recurenta S.C. ALR IFN S.A., în calitate de finanţator, intimata - contestatoare S.C. TI S.R.L.,
în calitate de utilizator şi intimaţii – contestatori MC şi MI, în calitate de garanţi, s-a convenit,
potrivit art.1.2 că finanţatorul se obligă să finanţeze, în sistem leasing, bunurile descrise în
Anexa A – 1, A - 2, etc., corespunzător numărului de solicitări de finanţare aprobate
utilizatorului, iar în schimbul plătii ratelor şi a îndeplinirii tuturor obligaţiilor de către acesta din
urmă, finanţatorul se obligă să transmită utilizatorului drepturile de folosinţă asupra
echipamentului, urmând ca la sfârşitul duratei de leasing utilizatorul să poată dobândi
proprietatea asupra echipamentului, în baza legii şi a prezentului contract. 
Conform art. 21.2 din sus – menţionatul contract, în toate cazurile de reziliere intervenită sau
în cazul în care, la expirarea duratei, utilizatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale,
acesta din urmă va fi obligat la următoarele: să plătească toate sumele scadente până la data
operării rezilierii; să plătească cu titlu de daune – interese, pentru fiecare Anexă în parte, toate
ratele de leasing care ar fi fost scadente dacă contractul nu ar fi fost reziliat, inclusiv valoarea
reziduală; să restituie imediat echipamentul la locaţia indicată de finanţator; să achite orice
sume plătite de finanţator pentru îndeplinirea tuturor formalităţilor de indigienizare a
echipamentului; să achite orice sume plătite de finanţator în baza contractului care nu se mai
pot recupera de acesta, rezilierea producând efecte numai viitor; să plătească costuri
suplimentare suportate de finanţator în legătură cu rezilierea contractului şi repoziţionarea
echipamentului; să plătească orice costuri suplimentare, cu titlu de exemplu, dar fără a se
limita la gradul de uzură al echipamentului, alte cheltuieli legate de asigurarea echipamentului,
etc. 
Prin cererea formulată de creditoarea S.C. ALR IFN S.A. şi înregistrată la B.E.J. TTG sub
nr. .../15.04.2011, s-a solicitat punerea în executare silită a contractului de leasing financiar
nr. F/2010/5144/23.06.2010 Anexa A1, contract care constituie titlu executoriu, conform art.8
din O.G. nr.51/1997 şi art. 52 din Legea nr.93/2009, potrivit căruia debitoarea S.C. TI S.R.L. şi
garanţii co-debitori MC şi MI au fost obligaţi la plata sumelor de 120.628,37 lei reprezentând
obligaţia de plată restantă la data de 08.03.2011 şi 604.099,48 Euro (inclusiv T.V.A.) cu titlu
de daune – interese. 
Creditoarea a solicitat să se procedeze la executarea silită prin înfiinţarea popririi asupra
conturilor bancare ale utilizatorului şi garanţilor co-debitori la toate băncile autorizate BNR,
prin poprirea sumelor de bani datorate utilizatorului şi garanţilor co-debitori de o a treia
persoană şi prin urmărirea, indisponibilizarea şi executarea titlurilor de valoare sau a altor
bunuri mobile incorporabile (părţi sociale) ale utilizatorului şi garanţilor co-debitori. 
Pin încheierea de şedinţă din data de 20.04.2011 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, a fost
admisă cererea formulată de B.E.J. TTG, fiind încuviinţată executarea silită a titlului executoriu
reprezentat de contractul de leasing financiar nr. F/2010/5144 din 23.06.2011 Anexa A1
privind pe debitoarea S.C. TI S.R.L. şi garanţii co-debitori MC şi MI. 
Prin notificarea înregistrată sub nr. 257/09.03.2011 emisă de creditoarea S.C. ALR IFN S.A. s-
a adus la cunoştinţa contestatorilor S.C. TI S.R.L., MC şi MI că figurează în evidentele contabile
ale finanţatorului cu un debit în valoare de 120.628,37 lei reprezentând obligaţii de plată
aferente contractului de leasing financiar nr. F/ 2010/5144/23.06.2011 Anexa A1, fiind somaţi
să achite atât această sumă, cât şi  suma de 482.606 Euro + T.V.A. reprezentând daune -
interese, conform art. 21.1 din contract de leasing – condiţii generale (ratele de leasing de la
nr.10 la nr.36 rămase de achitat), precum şi 4.571 Euro + T.V.A., cu titlu de daune – interese,
potrivit art.21.1 din contract (valoarea reziduală0. 
  La data de 24.05.2011, B.E.J. TTG a emis, în dosarul de executare silită nr. 460/2011,
somaţia nr.460 prin care se punea în vedere contestatorilor S.C. TI S.R.L., MC şi MI ca, în baza
titlurilor executorii reprezentate de contractul de leasing financiar nr. F/
2010/5144/23.06.2011 Anexa A1 şi procesul – verbal de cheltuieli de executare din data de
20.05.2011, în 1 zi să îndeplinească obligaţiile prevăzute în titlul executoriu în sensul de a
preda creditoarei S.C. ALR IFN S.A., bunurile mobile expres menţionate, precum şi să achite
suma de 6.448,00 lei cheltuieli de executare. 
Prin adresa din data de 28.09.2011, B.E.J. TTG a comunicat debitoarei - contestatoare S.C. TI
S.R.L. că, în temeiul art. 4541 C.pr.civ. şi în vederea soluţionării cererii de executare silită
formulată de creditoarea S.C. ALR IFN S.A., s-a luat măsura înfiinţării popririi până la
concurenta sumei de 2.710.422,89 lei reprezentând debit şi cheltuieli de executare, asupra
conturilor societăţii, fiind indicaţi, în mod expres, şi terţii popriţi. 
  Dată fiind situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută şi prezentată în precedent, prin prisma
probelor administrate în cauză, dar şi a normelor juridice incidente în soluţionarea cauzei, este
evident că dispoziţia contractuală a cărei anulare se solicită are natura unei clauze penale care
poate fi definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină, anticipat,
echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutări, executării cu întârziere
sau necorespunzător a obligaţiilor de către debitorul său. 
În ceea ce priveşte caracterele juridice ale clauzei penale, în literatura de specialitate s-a
arătat că aceasta este o convenţie, astfel încât, urmează a îndeplini condiţiile de validitate ale
oricărei convenţii; are caracter accesoriu, astfel că validitatea obligaţiei principale constituie o
condiţie esenţială pentru existenta clauzei penale; scopul clauzei penale este determinarea,
prin convenţia părţilor, a întinderii prejudiciului în caz de neexecutare, executare cu întârziere
sau necorespunzătoare. 
În caz de executare parţială, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat de instanţă,
proporţional, cu ceea ce s-a executat (art. 1070 C.civ.). 
În speţă, chiar dacă contractul de leasing financiar nr. F/2010/5144/ 23.06.2011 poartă
ştampila şi semnăturile utilizatorului, respectiv ale garanţilor co-debitori MC şi MI, aceste
împrejurări nu sunt de natură a conduce la ideea exprimării consimţământului acestora,
societatea fiind nevoită să adere la condiţiile impuse de societatea de leasing, împrejurări care
atrag nulitatea clauzei penale. 
Astfel, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, dispoziţia contractuală cuprinsă în art.
21.2 din contractul de leasing financiar nr. F/2010/ 5144/23.06.2011 încalcă prevederile art. 5
C.civ. - text de lege în vigoare la data perfectării contractului, câtă vreme, prin clauza penală
s-a nesocotit echilibrul contractual impus de dispoziţiile de ordine publică. 
Chiar dacă contractul de leasing financiar nr. F/2010/5144/23.06.2011 a fost executat, parţial,
de utilizator, acest fapt nu echivalează cu acceptarea, în integralitate, a conţinutului acestuia,
având în vedere că implică clauze abuzive care, potrivit art.4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000,
pot fi definite ca fiind acele clauze care nu au fost negociate şi care creează între părţi un
dezechilibru semnificativ al prestaţiilor, contrar cerinţelor bunei – credinţe, astfel de clauze
fiind, potrivit art.6, fără efect pentru consumator. 
Nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi faptul că bunurile care au făcut obiectul contractului de
leasing financiar nr. F/2010/5144/23.06.2011 au revenit, pe baza proceselor – verbale
încheiate de B.E.J. TTG, în patrimoniul finanţatorului la data de 30.05.2011, 03.06.2011,
01.07.2011 şi 01.08.2011, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică contabilă DIV
(f.282 – dos. fond), iar în urma valorificării acestora societatea de leasing a încasat suma de
1.604.236,64 lei. 
Pentru a  conchide, este evident că pretenţia recurentei S.C. ALR IFN S.A. de a i se plăti suma
de 2.670.071,70 lei cu titlu de daune – interese este abuzivă, context în care, în mod corect,
instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a art. 21.2 lit. b) din Condiţiile generale ale
contractului de leasing financiar nr. F/2010/5144/23.06.2011, această clauză neputând
produce efecte contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. 
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind lămurirea întinderii titlului executoriu, raportul de
expertiză tehnică contabilă DIV a relevat că debitul datorat de contestatori este în valoare de
110.759,70 lei reprezentând rate de leasing neachitate, creanţa creditoarei S.C. ALR IFN S.A.
fiind certă, lichidă şi exigibilă numai referitor la sumele care rezultă din facturile emise de
aceasta şi acceptate de debitoare, constând în rate de leasing, majorări, penalităţi, etc.,
facturate până la data rezilierii contractului, respectiv 08.03.2011. 
Fiind anulate în parte actele de executare, reţinându-se că suma datorată de contestatori este
de 110.759,70 lei, conform raportului de expertiză, în mod corect a fost anulat, pe cale de
consecinţă, şi procesul – verbal de cheltuieli de executare care, astfel, va fi calculat,
proporţional, cu reducerea creanţei pretinse de finanţator. 
Susţinerea recurentei S.C. ALR IFN S.A. în sensul că, restituirea bunurilor ar da naştere unor
probleme suplimentare determinate de faptul că, de cele mai multe ori, bunurile sunt în stare
avansată de uzură, incomplete sau avariate, fapt care face dificilă, dacă nu chiar imposibilă
revalorificarea acestora nu poate fi reţinută, câtă vreme, conform raportului de expertiză
tehnică contabilă DIV, bunurile care au făcut obiectul contractului de leasing financiar nr.
F/2010/5144/23.06.2011 au şi fost valorificate, iar preţul obţinut de societatea finanţatoare în
cuantum de 1.604.236,64 lei este semnificativ, din punct de vedere valoric, ceea ce conduce la
concluzia că bunurile în litigiu au fost restituite în stare de funcţionare. 
Pentru considerentele arătate, tribunalul constatând că, în speţă, nu sunt incidente cazuri de
casare sau modificare prev. de art. 304 C.pr.civ. de natură să afecteze legalitatea sentinţei
instanţei de fond, urmează ca în baza disp. art.312 alin.1 C.pr.civ., să respingă recursul ca
nefondat. 
În temeiul disp. art. 274 alin. 1 C.pr.civ., va fi obligată recurenta la plata către intimata S.C. TI
S.R.L. a sumei de 3.720 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu
avocat,conform chitanţei nr.1630/08.01.2013 şi a facturii nr. 1134 din aceeaşi dată. 
Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri
Art. 11. - Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri. (corespunde art. 5 din C. Civ. 1864)
Libertatea de a dispune

Art. 12. - (1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres
altfel.
(2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil. (vezi şi art. 316, art. 322, art. 346,
art. 349, art. 988 din NCC; art. 80 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006)
Renunţarea la drept

Art. 13. - Renunţarea la un drept nu se prezumă. (vezi şi art. 247 din CPC; art. 9 alin. (3), art. 402
şi art. 403 din NCPC; art. 38 din C. muncii)
Buna - credinţă

Art. 14. - (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile civile cu bună - credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(2) Buna - credinţă se prezumă până la proba contrară. (corespunde art. 970, art. 1899 din C. Civ.
1864); (vezi şi art. 57 din Constituţie; art. 723 din CPC; art. 12 din NCPC)
Abuzul de drept

Art. 15. - Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei - credinţe. (corespunde art. 3 din Decretul nr. 31/1954);
(vezi şi art. 723 din CPC; art. 12 din NCPC; art. 17 din Convenţia europeană a drepturilor omului;
art. 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene)