Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust îşi recunoaşte înfrângerea la sfârşitul

unei vieţi în care munca intensă în domeniul ştiinţei i-a impus renunţarea la toate bucuriile şi
plăcerile omeneşti. Cupa cu otravă i se opreşte lângă buze, când, de afară răzbate până la el un
cântec vesel ce slăveşte natura şi dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe
Spiritul Pământului. Acesta apare sub înfăţişarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i
împlinească orice dorinţă. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o
clipă, frânge ultimele forţe de rezistenţă ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge.
Mefisto îi va dărui lui Faust tinereţe şi frumuseţe, luându-i în schimb sufletul. La un semn al
lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeş cavaler în floarea vârstei.

Actul II – În mijlocul unei mulţimi vesele şi gălăgioase care petrece, tânărul ofiţer Valentin
stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui,
Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner începe un cântec
vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto. Acesta îi uimeşte pe toţi făcând să curgă
în pahare vin venit de nu se ştie unde, antrenându-i pe toţi într-un cântec în care preaslăveşte
puterea aurului. Contrariat şi revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar
sabia îi cade sfărâmată. Speriaţi, oamenii se retrag, iar soldaţii îndreaptă spre necunoscut
mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident
petrecerea reîncepe. Apare Margareta. Faust îi iese în cale şi se oferă să o însoţească până
acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.

În grădina Margaretei, tânărul Siebel vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o

bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust şi Mefisto.
Impresionat de atmosfera de linişte şi pace a aceştui lăcaş, Faust încearcă o puternică emoţie.
Mefisto aşează o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în
spatele unor boschete. Soseşte Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler
necunoscut căruia îi refuzase braţul. Aşezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a
regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zăreşte caseta pe
care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se
pare ca seamănă cu o fiică de rege. Faust şi Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică,
Martha, extaziată în faţa unor asemenea bogăţii este discret îndepărtată de către Mefisto care
se preface că o curtează. Rămaşi singuri, Faust şi Margareta sfârşesc prin a se îndrăgosti unul
de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reţinut de Mefisto, ascultă glasul
Margaretei care de la fereastra camerei îşi cântă dragostea stelelor chemându-şi iubitul. Faust
răspunde la chemarea ei şi cei doi se pierd într-o îmbrăţişare pătimaşă. Cu un zâmbet sarcastic
Mefisto îşi admiră victoria.

Actul III – Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar şi în sfântul lăcaş,
glasul lui Mefisto se face auzit, învinovăţind-o. Valentin se înapoiază acasă odată cu toti
soldaţii, cântând gloria obţinută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde
evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conştiinţă pentru
fapta săvârşita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoţeşte ca o
umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care
vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de
spada lui Mefisto şi, înainte de a-şi da sufletul, îşi blestemă sora.

Actul IV – „Noaptea Valpurgiei. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus
pe Faust în împăraţia sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin faţă cele mai frumoase
femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda şi curata Margareta. El îi cere
lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva

Actul V – Faust şi Mefisto pătrund în celula în care a fost întemniţată Margareta, cu minţile
rătăcite, după ce şi-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage
îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea
cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. Sufletul Margaretei se înalţă la cer. EPILOG: Tot
ce este vremelnic e numai simbol, ce este chip indoielnic aici s-a implinit, nespusul deplinul
izbandei, etern femininul ne inalţă in tărie